Violenta in Familie

VIOLENŢA ÎN FAMILIE
Date statistice si
justificarea importantei
temei
Evaluarea violenței familiale –
violență psihologică
• Studiile au arătat că:
– (1) violenţa psihologică precede deseori alte forme de
violenţă.
– (2) violenţa psihologică însoţeşte alte forme de violenţă;
diferite forme de manifestare a violenţei psihologice sunt
semnalate în cazurile de violenţă fizică sau sexuală
(Follingstad şi col., 1990; Follingstad & DeHart, 2000;
Walker, 1979; Browne, 1987; Hart and Brassard, 1991;
Sabourin şi col., 1993);
– (3) violenţa psihologică continuă şi după ce alte forme de
violenţă au încetat în cazul separării femeii de partenerul
violent
• Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea
doar în Statele Unite.
• Scalele de măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor
teorii referitoare la violenţă, fie pe baza mărturiilor vitimelor.
• Cea mai cunoscută scală The Psichological Maltreatment of
Women Inventory elaborată de Tolman (1988); scala este bazată
pe două categorii de factori: verbali/emoţionali şi
dominare/izolare.
• The Abusive Behavior Inventory (Shepard şi Campbell, 1992).
Scala include un număr de 20 de itemi referitori la violenţa
psihologică ceea ce face ca această scală să acopere o sferă
redusă a formelor violenţei psihologice.
• . Cercetările arată că se impune standardizarea măsurării
violenţei psihologice pentru că:
– victima nu încadrează deseori atitudinile şi comportamentele în

registrul violenţei psihologice,
– dar şi pentru că specialiştii pot utiliza definiţii diferite ale violenţei
psihologice (Follingstad & DeHart, 2000).
violență sexuală
• Eurobarometrul: 90% dintre europeni apreciază violenţa
sexuală asupra femeii în relaţia de cuplu ca fiind o problemă
foarte serioasă.
• În România: 14% din eşantionul de femei şi 6% din eşantionul

de victime au declarat că „...o femeie forţată de partenerul ei
să aibă relaţii sexuale” nu este prea grav (Centrul Parteneriat
pentru Egalitate, 2003).
violență sexuală
• Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea
legislaţiilor care recunosc violenţa asupra femeii în relaţia de
cuplu, includ în definiţia violenţei forma de violenţă sexuală,
• însă există puţine ţări care au mecanisme de identificare şi
măsurare a abuzului sexual în relaţia de cuplu.
• De aceea, o dificultate majoră în semnalarea cazurilor este
dată de definiţia şi înţelegerea violenţei,
– atât de către victimă,
– cât şi de către specialişti, din perspectiva culturală şi socială.
violență sexuală
• Violenţa sexuală apare, însă, şi independent de alte forme de
violenţă;
– în India, un sondaj care a inclus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că
22% dintre ei au declarat că folosesc violenţa sexuală asupra
partenerei,
– în Anglia (Londra de Nord), 23% dintre femei au declarat că au fost
victime ale violului în relaţia de cuplu;
– prevalenţa cazurilor de violenţă sexuală în relaţia de cuplu arată că în
Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale violenţei sexuale, în Anglia
(Wales şi Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6%
(WHO, 2002).
violență sexuală
• O dublă problemă în cercetarea abuzului sexual:
– există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea

majoritate a abuzului sexual fiind identificat accidental în consultările
medicale sau constatat de către specialişti în urma semnalării abuzului
fizic;
– delimitarea lotului de persoane care legal erau victime ale abuzului

sexual, deşi ele nu se considerau în acest fel. În Statele Unite şi Mexic,
spre exemplu, se estimează că 40-52% dintre femeile victime ale
abuzului fizic au fost, de asemenea, victime ale abuzului sexual (WHO,
2002).
amenințarea cu violența
• 58% dintre cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene
apreciază ameninţarea cu violenţa ca fiind o problemă „foarte
serioasă”;
• numai 6% dintre ei nu o apreciază ca formă de violenţă.
• Cu 3.76 din 4 puncte maxim, suedezii au scorul cel mai înalt în
aprecierea ameninţării cu violenţa ca fiind o problemă „foarte
serioasă”, urmaţi de irlandezi cu un scor de 3.74
(Eurobarometrul 51.0)
violența verbală
• utilizarea unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc
o devalorizare a femeii;
• femeia este acuzată de incompetenţă, este declarată
inferioară şi lipsită de atractivitate.
• În raport cu gradul de persistenţă şi frecvenţă, violenţa
verbală distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi afectează
stima de sine.
• Unii cercetători susţin că, datorită lipsei clarităţii şi capacităţii
femeii asupra relaţiei dintre acţiune şi răspuns, violenţa
verbală ar avea ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a
acţiona împotriva violenţei (Lambert & Firestone, 2000).
Evaluarea violenței familiale – izolarea socială și
reducerea accesului la resurse
• utilizarea unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc

o devalorizare a femeii;
• femeia este acuzată de incompetenţă, este declarată
inferioară şi lipsită de atractivitate.
• În raport cu gradul de persistenţă şi frecvenţă, violenţa
verbală distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi afectează
stima de sine.
• Unii cercetători susţin că, datorită lipsei clarităţii şi capacităţii
femeii asupra relaţiei dintre acţiune şi răspuns, violenţa
verbală ar avea ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a
acţiona împotriva violenţei (Lambert & Firestone, 2000).
Evaluarea violenței familiale – abuzul economic
• Abuzul economic este o formă de violenţă întâlnită în

tipologia formelor violenţie dar cu o prezenţă mai redusă.
• Violenţa economică implică controlul partenerului asupra

deţinerii şi folosirii resurselor financiare de către femeie.
• Deseori abuzul economic se manifestă prin controlul

veniturilor financiare, limitarea participării la deciziile privind
utilizarea banilor şi refuzul de a-i pune la dispoziţie resursele
financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor de bază
(Lambert & Firestone, 2000)
• Violenţa economică este declarată de 72,5% dintre femei

comparativ cu 27,5% declarată de către bărbaţi.
• Potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la
Locul de Muncă femeile victime au apreciat situaţia în care
„...un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii
familiei” ca fiind foarte „foarte gravă” în 29% din cazuri, şi
„destul de gravă” în 59% din cazuri;
• nici una dintre femei nu a considerat această problemă ca
fiind „deloc gravă”.
• 38% dintre acestea au răspuns că această formă de violenţă
ar trebui pedepsită prin lege (Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, 2003)
• Violenţa economică este declarată de 72,5% dintre femei

comparativ cu 27,5% declarată de către bărbaţi.
• Potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la
Locul de Muncă femeile victime au apreciat situaţia în care
„...un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii
familiei” ca fiind foarte „foarte gravă” în 29% din cazuri, şi
„destul de gravă” în 59% din cazuri;
• nici una dintre femei nu a considerat această problemă ca
fiind „deloc gravă”.
• 38% dintre acestea au răspuns că această formă de violenţă
ar trebui pedepsită prin lege (Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, 2003)
Tipologia violenței familiale
• În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului

include formele asociate ale violenţei fizice, sexuale,
psihologice, economice şi izolării sociale.
• După ce primul episod de violenţă s-a produs, indiferent că

este un episod de violenţă fizică, psihologică, sau sexuală,
violenţa se repetă şi escaladează ca frecvenţă şi severitate.
(Gookind, Sullivan & Bybee, 2004).
Etiologia violenței
• Studiile au evidenţiat faptul că, deşi mulţi bărbaţi se

află sub impactul factorilor de risc pentru
dezvoltarea comportamentelor violente, numai o
parte dintre ei ajung violenţi;
• În ciuda prezenţei factorilor de risc, individul găseşte

resurse personale şi sociale pentru a interacţiona
non-violent.
• În explicarea dezvoltării comportamentului violent,

cercetătorii au considerat aspectele ce ţin de
structura individuală şi socială, cum ar fi:
– prezenţa unor factorilor organici (genetici
predispoziţionali, dezechilibru hormonal),
– caracteristicile psihologice (incluzând pierderea
controlului, impulsivitate, stress)
– aspecte ale personalităţii (gelozia, frica de abandon sau
unei o structură borderline a personalităţii) (Michalski,
2004).
• Cele mai des întâlnite modele teoretice de explicare

a comportamentului violent sunt:
– teoria învăţării sociale,

– teoria transgeneraţională,
– teoria sistemului social
– modelul ecologic.
Etiologia violenței – teoria învățării sociale
Sutherland, 1947;Bandura şi Walters 1963,Emery & Laumann-Bllings, 1998

• Tinerii învaţă din familie utilizarea
violenţei şi învaţă
să aprecieze violenţa ca legitimă
în rezolvarea unor
situaţii (Henslin, 1990, Michalski, 2004).
• 50% dintre persoanele care erau violente cu
partenerul de cuplu erau violente şi în alte relaţii
sociale
• factorii cheie sunt:
– învăţarea socială
– întărirea pozitivă (Mihalic & Elliott, 1997).

• Într-o perspectivă apropiată,
teoria subculturii
volenţei (Woflgang, 1954) argumentează că anumite
grupuri acceptă şi promovează valori care permit
folosirea violenţei.
• Între argumentele teoriei subculturii violenţei este

considerată distribuţia inegală a prevalenţei violenţei
între diferite grupuri, în special a celor din clasa de
jos.

• Datele statistice nu confirmă
argumentele acestei
teorii.
• Limitele acestor abordări sunt date de excluderea
impactului caracteristicilor personale asupra
manifestării unei conduite violente;
• acest model explicativ nu poate răspunde, spre
exemplu, la întrebarea de ce nu toate persoanele
care trăiesc într-un mediu socio-cultural, sunt
violente.
Etiologia violenței – Teoria transgeneraţională

• este des invocată în explicarea violenţei, deşi până

acum nu au fost făcute cercetări longitudinale care să
confirme postulatele teoriei.
• Cercetările, deşi puţine, au evidenţiat, până acum,
doar o potenţială relaţie între situaţia de martor sau
victimă a băieţelului şi dezvoltarea comportamentelor
violente la maturitate
• nu există posibilitatea de a afirma că toţi copiii care
sunt martori sau victime ale violenţei ajung să dezvolte
comportamente violente şi criminale la maturitate;
Etiologia violenței – Teoria transgeneraţională

• Nu este stabilită o diferenţiere a efectelor în raport
de vârstele expunerii copilului la violenţă şi în raport
de statutul diferit de martor sau victimă a violenţei.
• De asemenea, cercetările nu au putut încă stabili sau

explica relaţia dintre situaţia de martor sau victimă a
fetiţei asupra victimizării la maturitate (Fantuzzo &
Mohr, 1993).
Etiologia violenței – Teoria sistemului social

• Cercetătorii consideră că cea mai adecvată teorie în
explicarea originilor violenţei, ca şi în explicarea
dezvoltării, manifestării, inhibării sau reducerii
comportamentelor violente este teoria sistemului
social care operează la nivel individual, familial şi
social (Michalski, 2004).
Etiologia violenței – Teoria modelului ecologic

• Multe din abordările moderne încearcă explicarea
originilor violenţei pe baza modelului ecologic
(Brofenbrenner, 1986); abordarea este centrată
asupra interacţiunilor dintre personalitatea
individului şi factorii sociali prezenţi în mediul în care
acesta trăieşte, incluzând elementele structurilor
formale şi informale.
Etiologia violenței – Teoria modelului ecologic

• recunoaşte interacţiunea factorilor personali, sociali,

culturali şi factorii de mediu în dezvoltarea violenţei.
Etiologia violenței – Abordări feministe

• au la bază argumentaţiile privind discriminările pe
bază de sex şi distribuţia inegală a puterii între
partenerii cuplului.
• Consideră că singurul factor de determinare a

violenţei asupra femeii este superioritatea socio-
culturală a bărbatului asupra femeii.

• Dobash & Dobash (1979, 1992) :
(a) violenţa reprezintă forma sistematică de exercitare a
controlului social şi a dominaţiei bărbatului asupra
femeii;
(b) prevalenţa violenţei este întâlnită în cuplurile în care
bărbatul îşi păstrează o atitudine patriarhală;
(c) menţinerea dominanţei bărbatului asupra femeii este
acceptată de societate, în special acolo unde legea şi
obiceiurile locului menţin o diferenţiere a puterii între
femeie şi bărbat.

• Dobash & Dobash (1979, 1992) :
(a) violenţa reprezintă forma sistematică de exercitare a
controlului social şi a dominaţiei bărbatului asupra
femeii;
(b) prevalenţa violenţei este întâlnită în cuplurile în care
bărbatul îşi păstrează o atitudine patriarhală;
(c) menţinerea dominanţei bărbatului asupra femeii este
acceptată de societate, în special acolo unde legea şi
obiceiurile locului menţin o diferenţiere a puterii între
femeie şi bărbat.

• Limite:
– Nu explică situațiile de abuz a femeii asupra bărbatului şi
cazurile de violenţă în relaţiile lesbiene
• Mulţi cercetători s-au orientat spre regândirea

problemei violenţei ca o problemă cu deteminare
mai largă, incluzând valorile şi credinţele sociale;
Etiologia violenței – Teoria genetică

• este tot mai puţin susţinută şi invocată în explicarea
dezvoltării violenţei;
• teoria susţine ereditatea unor caracteristici ale
personalităţii, cum ar fi ostilitatea.
• Violenţa este apreciată astăzi ca având o
determinare socio-culturală, la care contribuie
caracteristicile personalităţii, factorii economici şi de
mediu.

• Deşi la nivel teoretic sunt abandonate orientările
care susţin ereditatea violenţei şi predispoziţia
individului spre violenţă, opinia publică menţine
concepţia predispoziţiei spre violenţă, ceea ce crează
o atitudine de toleranţă faţă de agresori.
• Eurobarometrul arată că 64% dintre europenii din
statele membre ale Uniunii Europene apreciază că
cei care se manifestă violent sunt predispuşi genetic
spre o conduită violentă.

• Deşi la nivel teoretic sunt abandonate orientările
care susţin ereditatea violenţei şi predispoziţia
individului spre violenţă, opinia publică menţine
concepţia predispoziţiei spre violenţă, ceea ce crează
o atitudine de toleranţă faţă de agresori.
• Eurobarometrul arată că 64% dintre europenii din
statele membre ale Uniunii Europene apreciază că
cei care se manifestă violent sunt predispuşi genetic
spre o conduită violentă.

Explicaţii focalizate pe individ şi experienţele
copilăriei (R. Dallas & E. Mclaughlin, 1983)

• Explicaţiile focalizate pe învăţarea

comportamentelor violente ca urmare a
experienţelor copilăriei au la bază ideea că o
persoană care a experimentat violenţa în copilărie
este incapabilă să-şi controleze emoţiile şi să
dezvolte relaţii interpersonale bazate pe comunicare
şi încredere (Holtzworth-Munroe, A., Stuart, G.L., &
Hutchinson, G., 1997).
Copilul victimă a violenței și a
abuzurilor
Introducere
• Psihopatologia dezvoltării se fondează pe:
– recunoașterea valorii dezvoltării normale de-a

lungul copilăriei
– și pe cunoașterea varietății evenimentelor și
experiențelor care pot altera parcursul firesc.
Introducere
• Astfel, este responsabilitatea terapeutului să:
– Înțeleagă varietatea contextelor în care copiii abuzați
există;
– Să evalueze clienții în mediile lor și să identifice
comportamentele disfuncționale, emoțiile și cognițiile.
– Să ofere intervenții specifice care să adreseze
problemele identificate, să însoțească readaptarea și
întoarcerea la o funcționare sănătoasă.
– În plus, trebuie subliniate anumite aspecte comune
copiilor abuzați și neglijați.
Etapele dezvoltării copilului și
elemente de psihopatologie
• Pentru a înțelege copiii abuzați și neglijați,
este importantă o cunoaștere de bază a
sarcinilor developmentale obișnuite ale
copilăriei.
– Ex: copil cu enurezis la 3 ani vs 9 ani

FACTORII DETERMINANŢI AI
DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE
Ereditata vs Mediu
FACTORII DETERMINANŢI AI
DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE
• Dezvoltare psiho-socială: procesul de formare
şi restructurare a proceselor, funcţiilor şi
însuşirilor psiho-comportamentale care
asigură adaptarea individului la mediu (după
Golu, Zlate, Verza, 1993).
• Dezvoltarea bio-psiho-socială este
determinată de doi factori:
– un factor intern: ereditatea;
– un factor extern: mediul.
Factorul intern care influenţează
dezvoltarea psihosocială: ereditatea
• Totalitatea predispoziţiilor transmise prin
codul genetic formează genotipul.
• Potenţialităţile se transformă în trăsături fizice
sau psihice reale în funcţie de condiţiile de
mediu, se transformă în fenotip.
• Atunci când examinăm o persoană cunoaştem
numai fenotipul său.
• Genotipul poate fi doar dedus prin
examinarea rudelor persoanei respective.
Factorii externi care influenţează
dezvoltarea psihosocială
• Factorii externi care influenţează dezvoltarea

psihosocială pot fi grupaţi în factori:
– organici
– factori socio-culturali.
dezvoltarea psihosocială: factori organici
• Factorii organici influenţează în mod direct

sănătatea copilului şi indirect dezvoltarea
psihosocială.
• Aceşti factori pot acţiona:
– înainte de naştere
– în timpul naşterii
– după naştere.
• Factorii care acţionează înainte de naştere sunt în legătură cu sănătatea şi
condiţiile de viaţă ale mamei:
• Rubeola: dacă o femeie însărcinată se îmbolnăveşte de rubeolă, mai ales în

primele două luni, copilul va prezenta diferite malformaţii la nivelul analizatorului
vizual, auditiv, la nivelul inimii, poate deveni retardat mintal etc.
• Consumul moderat de alcool duce la deficienţe în dezvoltare şi greutăţi la învăţare.

Copiii născuţi de mame care au consumat mari cantităţi de alcool în timpul sarcinii
au o înălţime mai mică decât copiii de aceeaşi vârstă, diferite malformaţii fizice
(cap mai mic, creier insuficient dezvoltat) şi retardare mentală.
• Fumatul excesiv (un pachet sau mai mult pe zi) poate să determine întârziere în
dezvoltarea intrauterină, prematuritate, convulsii.
• Malnutriţia mamei poate determina încetinirea dezvoltării intrauterine,

malformaţii, insuficienta dezvoltare a creierului, susceptibilitate crescută la boli
(Seamon, Kenrick, 1992, p. 384).
• În timpul naşterii pot avea loc accidente cu

consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra
dezvoltării psihice.
• De exemplu în timpul unor naşteri foarte grele se
pot produce hemoragii intracraniene care într-un
procent ridicat (aproximativ 50% din cazuri) duc
la deces. Dintre copiii rămaşi în viaţă mulţi
prezintă sechele (paralizii, epilepsie, retardare
mintală etc.) (Geormăneanu, 1978, p. 67).
• După naştere dezvoltarea psihică poate fi afectată de diferiţi

factori dintre care amintim: - bolile grave ale sistemului nervos
(meningita, encefalita) care pot determina
– sechele neurologice (paralizii, epilepsie), tulburări intelectuale sau
senzoriale
– (vizuale, auditive). Cu cât copilul este mai mic, cu atât sechelele sunt
mai grave;
– traumatismele cranio-cerebrale foarte grave – în special cele urmate
de comă; acestea pot afecta dezvoltarea intelectuală şi
comportamentală (copiii devin nervoşi labili afectiv, hiperkinetici);
– intoxicaţiile cu medicamente, alcool sau alte substanţe;
– alimentaţia insuficientă sau incorectă, săracă în proteine (carne, lapte
ouă).
Factorii externi care influenţează dezvoltarea
psihosocială: factori socio-culturali
• Factorii socio-culturali cu influenţă asupra

dezvoltării psiho-sociale a copilului sunt
reprezentaţi de:
– condiţiile economice şi culturale generale ale
societăţii,
– mediul familial
– colectivităţile în care se încadrează copilul (creşa,
căminul, grădiniţa, şcoala). (v5 – Bandura Bobo
doll)
• Mediul familial are o importanţă deosebit de
mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului.
• O importanţă deosebită o are relaţia afectivă
dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani de
viaţă.
• În instituţii (spitale, centre de plasament, creşe
sau cămine săptămânale) copiii sunt îngrijiţi
relativ corespunzător fizic, dar de cele mai multe
ori, sunt neglijaţi afectiv şi educaţional =>
“hospitalism” v1 (still face video)
• Atitudinea educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Clasificare în
funcţie de două criterii:
– relaţia afectivă dintre părinţi şi copii (atitudine caldă sau rece);
– gradul de toleranţă (atitudine autoritară sau indulgentă).
• Utilizând aceste criterii W. Becker (după Kulcsar, 1978, p.71) a descris 4 atitudini
educative: protectoare, democratică, autocrată şi indiferentă.

Atitudine caldă

A. ed. protectoare A. ed. democratică

Atitudine autorita Atitudine educativă
autoritară indulgentă
A. ed. autocrată A. ed. de indiferenţă
Atitudine educativă rece

• Copilul crescut într-un mediu educativ protector
are tendinţa să devină:
– pasiv,
– conformist,
– exagerat de autocontrolat,
– prudent,
– neîncrezător în sine,
– timid,
– politicos,
– serios
– cu o fire deschisă.
• Dacă părinţii au o atitudine educativă democratică
copilul devine:
– activ,
– are simţul realităţii,
– o fire deschisă,
– este comunicativ,
– serviabil,
– vioi,
– sociabil,
– sigur pe sine
– încrezător în alţii,
– puţin nepăsător.
• Dacă părinţii au o atitudine autocrată copilul are
tendinţa să devină:
– reţinut,
– retras,
– tăcut,
– rigid,
– sobru,
– închis în sine,
– pesimist,
– anxios,
– fără încredere în sine.
• Dacă atitudinea educativă este de indiferenţă
copilul devine:
– nonconformist,
– activ,
– neliniştit,
– instabil,
– impulsiv, uneori chiar agresiv,
– cu tensiuni interne şi conflicte emoţionale.
(experimentul bezelei v2)
• Colectivităţile în care se încadrează copilul au o
influenţă deosebit de mare asupra dezvoltării
psihosociale.
• Grădiniţa are o mare importanţă pentru

pregătirea şcolarizării.
• Şcoala: transmite cunoştinţe, formeaza

deprinderi,modeleaza si formeaza personalitatea
elevilor. V6 barbie doll test
Relaţia dintre factorii interni şi externi
• Unii psihologi şi medici susţin că dezvoltarea

individului este subordonată eredităţii.
• Dezvoltarea copilului este privită ca o
desfăşurare în timp a programului conţinut în
codul genetic.
• Influenţele mediului acţionează numai în
limitele permise de echipamentul genetic:
concepţii ineiste (de la cuvântul francez inné =
înnăscut) sau nativiste (A. Gesell,N. Chomsky)
• Alţii acordă o importanţă excesivă mediului.

• Sec. al XVII-lea filosoful John Locke: psihicul
nou-născutului este o pagină albă (tabula
rasa) pe care educaţia poate să înscrie orice.
• La începutulsec XX John Watson –
întemeietorul curentului behaviorist: Educaţia
poate să facă din oricine orice, doctor sau
avocat, cerşetor sau hoţ.
• Alti psihologi, (H. Wallon, P. Osterrieth, A. Anastasi) au arătat că

factorii ereditari şi de mediu interacţionează.
• Interacţiunea lor depinde de etapa de dezvoltare, cât şi de natura şi
complexitatea proceselor psihice.
– În perioadele timpurii ale vieţii influenţa eredităţii este mai mare

decât ulterior.
– În cazul funcţiilor psihice mai simple (senzaţii, percepţii) rolul eredităţii
este mai mare (ex. sensibilitatea analizatorilor depinde mai mult de
ereditate; influenţa mediului, a educaţiei este mai mică).
– Funcţiile psihice complexe (inteligenţa, memoria, voinţa) au o bază
ereditară fără de care nu se pot forma, dar nivelul până la care se
dezvoltă depinde într-o măsură mai mare de mediul social decât de
ereditate.
• Problema relaţiei dintre ereditate şi mediu este mult discutată şi în

prezent.
STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE
• Între psihologi nu există un consens privind

criteriile în funcţie de care se stabilesc stadiile
dezvoltării psihice, nici privind numărul
etapelor şi durata lor.
• Câteva dintre cele mai importante teorii:
– J. Piaget
– L. Kohlberg
– S. Freud
– E. H. Erikson
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Etapele dezvoltării
inteligenţei după J. Piaget
• Jean Piaget a studiat dezvoltarea inteligenţei şi a

descris următoarele etape:
– 1) Etapa inteligenţei senzorio-motorii (0 – 18 / 24
luni);
– 2) Etapa preoperaţională cu două stadii:
• stadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (18 / 24 luni–4
ani);
• stadiul gândirii intuitive (4 – 7 / 8 ani);
– 3) Etapa operaţională:
• stadiul operaţiilor concrete (7 / 8 – 12 ani);
• stadiul operaţiilor formale sau gândirea ipotetico-deductivă
(după 12 ani). V3 Piaget stages of development
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Stadiile dezvoltării morale în teoria
lui L. Kohlberg
• Prin procesul de dezvoltare morală copilul

interiorizează normele morale ale societăţii în care
trăieşte, învaţă ce este corect şi ce este greşit.
• Dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea
cognitivă a copilului (Hayes, Orrell, 1997, p.367 – 369;
Seamon, Kenrick, 1992, p. 426).
• Kohlberg a prezentat subiecţilor de diferite vârste
povestiri care implicau câte o dilemă morală, şi le-a
cerut să arate cum ar fi soluţionat ei problema.
Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltării morale:
– Stadiul moralităţii preconvenţionale.
– Stadiul moralităţii convenţionale
– Stadiul moralităţii postconvenţionale.
lui L. Kohlberg
• 1. Stadiul moralităţii preconvenţionale. În

acest stadiu corectitudinea comportamentului
este apreciată în funcţie de consecinţele sale.
– primul substadiu (până la 6 ani): copilul crede că
un comportament este moral dacă permite
evitarea unei pedepse. (V4 dezvoltarea empatiei)
– substadiu II (până la 12-13 ani) apreciază
caracterul moral al unei acţiuni tot în funcţie de
consecinţele acţiunii, dar pentru ei este esenţial
modul în care eşti apreciat de cei din jur,
recunoştinţa celor din jur, faptul că şi ei la rândul
lor te vor ajuta în situaţii dificile.
lui L. Kohlberg
• În stadiul moralităţii convenţionale devine

importantă respectarea regulilor sociale.
– la începutul adolescenţei un comportament este
apreciat ca fiind moral dacă respectă convenţiile
sociale şi evită dezaprobarea celorlalţi. Aprobarea sau
dezaprobarea se realizează atât în funcţie de
consecinţe, cât în funcţie de intenţiile subiectului.
– spre sfârşitul adolescenţei nu mai are o importanţă
aşa de mare aprobarea sau dezaprobarea socială,
devin mai importante respectarea legilor şi a ordinii
sociale. Un comportament este considerat moral dacă
prin el se respectă autoritatea şi sunt îndeplinite
datoriile faţă de familie, prieteni, ţară.
lui L. Kohlberg
• Stadiul moralităţii postconvenţionale
– cei care se află în acest stadiu nu neagă rolul

legilor şi normelor sociale, dar nici nu le
absolutizează; acestea sunt doar nişte
instrumente necesare pentru buna funcţionare a
unei societăţi.
– ultimul substadiu al dezvoltării morale ţine seama
de cele mai importante principii etice, ca de ex. de
drepturile omului. Cei care se află la acest nivel se
conduc după principii morale proprii.
lui L. Kohlberg
• Fiecare om trece prin aceste stadii în aceeaşi

ordine, dar unii trec mai încet într-un stadiu
superior, alţii mai repede.
• Unii nu ajung niciodată în ultimul stadiu.
• Observaţie. Kohlberg a studiat judecata

morală, şi nu comportamentul moral. Unele
cercetări arată că există o concordanţă destul
de mare între acestea.
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud
• Freud consideră că psihicul uman este determinat de forţe motivaţionale

inconştiente. Conţinutul esenţial al inconştientului este instinctul sexual
(libidoul).
• Freud a descris stadiile de dezvoltare psihosexuală a copilului.
– În primul an: faza orală în care activitatea erotică se exprimă în cursul suptului
şi mestecatului.
– De la 1 la 3 ani libidoul se concentrează asupra anusului şi copilul găseşte multă
plăcere în acţiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.
– De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descoperă diferenţele biologice dintre
sexe. Tot în această fază copilul îşi orientează libidoul în afara lui. Băiatul se
simte atras de mamă (complexul Oedip) şi ar dori să elimine rivalul care este
tatăl său. Dar el se teme că drept pedeapsă va pierde organul genital. Această
frică, numită complexul castrării, duce la refularea iubirii pentru mamă şi
identificarea cu tatăl, ceea ce – în timp – va duce la preluarea normelor morale
ale acestuia. În mod asemănător fata se îndreaptă către tatăl său, dar frica de
dezaprobarea mamei duce la refularea acestor sentimente (complexul Electra).
– Între 7 şi 12 ani este faza de latenţă.
– După 12 ani, odată cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la părinţi şi
orientarea sa către alţii. Acesta este stadiul genital (Hayes şi Orrell, 1997, p.
345; Gal, 2001, p. 15).
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Teoria dezvoltării psihosociale a lui E. H. Erikson
• Erikson, analizând biografia a sutelor de

pacienţi trataţi de el, a ajuns la concluzia că
premisa dezvoltării unei personalităţi
sănătoase este rezolvarea conflictelor dintre
individ şi societate.
• El a identificat 8 stadii ale dezvoltării
psihosociale. În fiecare stadiu individul se
confruntă cu un alt tip de conflict.
• De modul în care sunt rezolvate conflictele
depinde progresul individului.
• Stadiul1, în primul an de viaţă, are la bază

conflictul încredere / neîncredere determinat
de calitatea îngrijirii materne.
– Îngrijirea caldă, echilibrată, calmă determină
încredere
– îngrijirea dezordonată, capricioasă duce la
neîncredere, suspiciune, teamă.
– Aceste însuşiri (încrederea sau neîncrederea) se
integrează în inconştient şi devin trăsături de bază
în relaţiile interpersonale.
• Stadiul 2 (până la 3 ani) În această perioadă

copilul învaţă să meargă, să acţioneze singur şi să
îşi controleze sfincterele.
• Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre
autonomie / îndoială, sentimentul de ruşine
datorat incapacităţii de a dobândi autonomia.
• Dacă copilul este încurajat să efectueze singur
diferite acţiuni mărunte, se dezvoltă autonomia.
• Dacă este criticat frecvent se va îndoi de
capacitatea sa de a face singur ceva şi devine
excesiv de ruşinos.
• Stadiul 3 (până la 5 ani) conflictul de bază este

cel dintre iniţiativă şi vinovăţie.
• Copilul are tendinţa de a fi activ, de a se mişca tot
timpul, de a se juca, de a comunica cu cei din jur.
• Dacă iniţiativa nu este îngrădită, devine o
caracteristică psihică.
• Dacă copilul este mereu certat, pus la punct, el se
va simţi vinovat.
• Sentimentul vinovăţiei, autosubevaluarea pot
deveni însuşiri de personalitate.
• Stadiul 4(până la11 ani) este caracterizat prin

conflictul sârguinţă / inferioritate.
• În această perioadă copilul începe şcoala.
Copilului i se impun numeroase cerinţe cărora
el reuşeşte să le facă faţă prin dezvoltarea
sârguinţei.
• Dacă nu reuşeşte să facă faţă cerinţelor,
atunci va avea sentimente de inferioritate, se
va simţi incapabil să facă faţă solicitărilor.
• Stadiul 5(12-18 ani): În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul

dintre conştientizarea identităţii eului – respectiv confuzia
rolurilor.
• În această perioadă tânărul se integrează în diferite grupuri sociale
care solicită interpretarea unei mari varietăţi de roluri sociale.
• Rolurile sunt contradictorii şi această contradicţie trebuie rezolvată
pe plan subiectiv.
• Tânărul trebuie să îşi construiască identitatea care să integreze, să
sintetizeze însuşirile solicitate de aceste roluri.
• Paralel cu întărirea identităţii eului se intensifică încrederea în sine,
iniţiativa, autonomia şi scade frecvenţa comportamentelor
opoziţioniste, demonstrativ-nonconformiste.
• Eşecul formării identităţii duce la confuzia de roluri care este
însoţită de neîncredere în sine, sentimente de inferioritate.
• Stadiul 6 (18-35 ani) este perioada tinereţii şi

începutul vârstei adulte.
• Conflictul caracteristic acestei perioade este

cel dintre intimitate şi izolare. În acest stadiu
se stabilesc relaţii intime bazate pe iubire sau
prietenie. Eşecul realizării unor astfel de relaţii
duce la izolare socială.
• Stadiul 7 (35-65 ani), este perioada adultă

propriu-zisă. Conflictul fundamental este cel
dintre generativitate şi stagnare. Termenul
“generativity” este un termen creat de Erikson
din noţiunile generozitate, generare, şi exprimă
dorinţa de a ajuta membrii familiei şi pe alţii,
exprimă preocuparea pentru generaţiile viitoare,
progresul ţării sau chiar al umanităţii (la unii
politicieni, oameni de ştiinţă, artişti).
• Cei caracterizaţi prin generativitate sunt mai
activi, mai creativi. Eşecul generativităţii duce la
egocentrism, pasivitate, rutină, stagnare în
dezvoltarea personalităţii.
• Ultimul stadiu are loc de regulă după 65 ani, în

perioada bătrâneţii. Conflictul de bază este cel
dintre sentimentul realizării, respectiv al
disperării.
• Unii, atunci când privesc înapoi, sunt satisfăcuţi
de realizările lor. Alţii sunt nemulţumiţi, chiar
disperaţi, deoarece nu văd decât eşecurile şi
posibilităţile pierdute.
• Marele merit al teoriei lui Erikson este acela
că pune în evidenţă dezvoltarea Eului de-a lungul
întregii vieţi.
Psihopatologia dezvoltării
• Copiii abuzați reacționează diferit la traumă,

probleme și distres: unii sunt devastați de acest
timp de evenimente, în timp ce alții le depășesc
și păstrează o funcționare normală.
• Este evidentă varietatea mare a evenimentelor
ce prezintă un risc pentru dezvoltarea
intrapersonală și interpersonală a copilului.
• Pentru a înțelege ceea ce este patologic și
anormal, trebuie cunoscut ceea ce este normal
și firesc.
Abuzul copilului – definiții
• Cauzarea intenţionată a unei vătămări ce

afectează sănătatea fizică sau psihică a
copilului(N. Frude, 1989).
• Orice formă voluntară de acţiune sau de
omitere a unei acţiuni care este în detrimentul
copilului şi are loc profitând de incapacitatea
copilului de a se apăra, de a discerne între
ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi
de a se autoservi (Popescu & Răduţ, 1998).
Abuzul copilului – definiții
• Gradul abuzului diferă in funcţie de

vătămarea produsă copilului.
• Forme grave, periculoase pentru
sănătatea copiilor apar uneori printre
modalităţile "educative" aplicate copiilor de
către un părinte, care-şi exercită dreptul de
a pedepsi copilul.
• E greu de decis unde incepe abuzul grav.
Abuzul copilului – tipuri
• Evantaiul formelor de abuz este larg, cuprinzând

toate aspectele personalităţii:
– cel fizic,
– cel psihic (emoţional),
– cel moral
– cel sexual.
• Formele de rele tratamente se întrepătrund.
• De asemeni consecinţele lor coexistă și se manifestă
simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului.
• Pot induce
tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv,
emoţional,moral şi sexual.
• McMahon & ClayWerner (2002):la baza
explicaţiilor este teoria dezvoltării
ataşamentului
la copil.
• Dezvoltarea conduitei violente la maturitate sunt
puse pe seama eşuării dezvoltării copilului într-o
relaţie de ataşament cu părinţii, corelată pozitiv
cu percepţia unei stări de încredere şi armonie;
• Dacă sentimentul de ataşament şi siguranţă al
copilului este afectat el poate deveni ostil şi
agresiv.
• Acceptarea acestui model explicativ ne obligă să
analizăm violenţa nu doar în raport cu situaţiile de
abuz asupra copilului
– ci şi cu situaţiile în care copilul trăieşte experienţa ruperii
de părinţi fiind plasat într-un centru de plasament
– sau atunci când copilul este mutat des de la un asistent
maternal la altul,
– precum şi cu situaţiile creşterii copilului în familii
dezorganizate.
• În studiul asupra efectelor pedepsirii copilului prin
forme de violenţă fizică asupra
adultului de mâine
Straus descoperă:
– învaţă să asocieze iubirea cu violenţa atâta vreme cât
părinţii care îi spun că-l iubesc îl şi bat;
– învaţă că este normal să comiţi acte de violenţă asupra
celorlalţi membrii ai familiei;
– învaţă că o persoană poate utiliza violenţa justificat în
anumite circumstanţe;
– învaţă că violenţa este, în anumite circumstanţe, înţeleasă
şi legitimă.
• Straus : ar fi o greşeală să punem
întreaga cauzalitate a
violenţei pe baza a ceea ce s-a învăţat sau experimentat
în familie în perioada copilăriei.
• Multe persoane care au experimentat violenţa în

copilărie nu sunt violente.
• Studiile publicate şi modelele explicative elaborate de

către cercetători cu privire la experienţa violenţei în
copilărie, precum şi influenţa acesteia asupra viitorului
adult sunt deseori neconcordante.
• Fantuzzo & Mohr (1993): o analiză a studii publicate
între 1967 – 1998, privind efectele expunerii copilului
la violenţă.
• Concluzia lor a fost că cercetările nu respectă deseori
metodologia de cercetare, nu ţin seama de tipul şi
gradul de expunere la violenţă în familie.
• Nu există date care să prezinte modul în care este
afectat un copil, martor sau victimă, prin forme
diferite de violenţă (violenţă fizică, sexuală sau
psihologică) cu stadiile de dezvoltare a copilului.
• Efectele violenţei asupra copilului pot fi urmărite prin

intermediul a cinci tipuri de indicatori:

– (1) comportamentul,
– (2) starea psihologică (depresii, stima de sine, anxietate),
– (3) nivelul intelectual şi performanţa şcolară,
– (4) dezvoltarea socială (dezvoltarea competenţelor sociale),
– (5) sănătatea mentală şi dezvoltarea psihică.
• Rezultatele cercetărilor publicate între 1967-1998 au arătat

că acei copii care trăiau într-un mediu violent aveau
–

un comportament agresiv
– probleme de intregare şcolară
– depresii
– ticuri
– stima de sine scăzută
– dificultăţi de concentrare
– abilităţi reduse de comunicare
– tulburări de somn.
– competenţe sociale scăzute,
– capacităţi reduse de rezolvare a conflictelor,
– incapacitate de empatizare
• Efectele negative erau mai puternice pentru copiii care aveau un dublu
statut:
– de martor şi
– victimă a violenţei.
• Studiile au scos în evidenţă faptul că efectele violenţei asupra copilului au

o dublă dependenţă:
– prezenţa factoriilor de risc şi
– situaţia de martor sau victimă a copilului în episoade de violenţă.
• Pentru a avea o confirmarea ştiinţifică a relaţiei dintre experinţele copilăriei
şi dezvoltarea unor comportamente violente sau a unei rute delincvente la
maturitate, direcţiile de cercetare ar trebui să urmărească (Osofsky, 1999):

– diferenţierea efectelor în funcţie de poziţia de martor sau de victimă a
copilului şi realizarea unor studii longitudinale care să evidenţieze
efectele asupra viitorului adult;
– diferenţierea între efectele expunerii copilului la violenţa în comunitate
şi violenţa în familie;
– claritate asupra acţiunii factorilor de risc care intervin în cazurile de
violenţă;
– abilitatea copilului de a realiza tranziţia de la copilărie la adolescenţă şi
maturitate;
– modul în care caracteristicile individuale ale copilului şi temperamentul
au impact asupra dezvoltării conduitelor violente la vârsta maturităţii;
Explicaţii focalizate pe problemele interne
familiei şi modul de alocare a puterii în cuplu
• Aceaste abordări explică violenţa în cuplu prin
intermediul patternurilor interacţionale şi a rolurilor

pe care membrii familiei le adoptă.

• Explicaţiile corelează violenţa cu

– schimbările social-economice, care au avut loc în
trecutul apropiat şi care au avut consecinţe asupra
dinamicii rolurilor membrilor cuplului,
– sau cu incapacitatea de interacţiune a cuplului.
• O parte a explicaţiilor vizând violenţa de cuplu ca
model interacţional includ ideea că ambii parteneri

contribuie la dezvoltarea violenţei.

• Exemplu: partenerii din cuplurile care nu şi-au

dezvoltate tehnici de comunicare sunt văzuţi ca
responsabili în egală măsură pentru violenţă întrucât
nu sunt capabili să discute şi să negocieze.
• În aceste cazuri violenţa este în mare măsură un
rezultat al comportamentelor membrilor cuplului

decât un comportament strict individual determinat

de experienţele copilăriei sau structura individuală.
• Comportamentul unui membru al familiei este
determinat, influenţat şi menţinut de
comportamentul celorlalţi.
• Aceasta implică faptul că şi victima prin atitudinea şi
comportamentul ei poate provoca sau menţine unele
comportamente violente. (Bentovim,1987).
• Atât teoreticienii abordării feministe, cât şi cei ai

teoriei sistemului familiei au descoperit, în ultimii
ani, evidenţe care arată că violenţa femeii şi violenţa
bărbatului asupra partenerului de cuplu este
cantitativ şi calitativ diferită, fiind determinată de
modul de interacţiune al caracteristicilor individuale
şi a impactului factorilor prezenţi în mediul social în
care persoana s-a dezvoltat (Perilla, Frndak, Lillard &
East, 2003)
• Puterea socială se bazează pe modele culturale
diferite faţă de modul în care femeia şi bărbatul se

percep pe sine şi relaţia de cuplu.

• Bird şi Freeman (1993): Femeile care aveau un loc de
muncă manifestau, într-o mai mare măsură, stima de
sine şi foloseau tehnici manipulative în luarea
deciziilor mai mult decât celelalte femei.
• Dacă femeia menţine o atitudine tradiţională faţă de
familie şi rolul său în familie şi nu acceptă resursele
poziţiei sociale, atunci ea va exercita o influenţă mai
mică în relaţia de cuplu.
Explicaţii focalizate pe structura socio-culturală
şi circumstanţele sociale în care oamenii trăiesc
• teoria învăţării prin modelare socială; acest model
explicativ susţine că acei copii care i-au văzut pe
adulţi acţionând violent au tendinţa de a acţiona
violent în situaţii similare (Bandura şi Walters 1963;
Emery & Laumann-Bllings, 1998)
• Modelul ecologic explică comportamentul ca fiind

rezultat din interacţiunea dintre personalitatea
individului şi mediul social.
• Potrivit acestor teorii explicative ar trebui să ne
aşteptăm să întâlnim:
– o prevalenţă mai mare a comportamentelor violente la

bărbaţi, în raport cu femeile,
nivel crescut de sărăcie, decât
– şi mai mult în familiile cu un
în familiile cu un nivel de trai ridicat.
– statisticile au confirmat că bărbaţii sunt mai mult implicaţi
în acte de violenţă decît femeile
– relaţia dintre diferenţele de clasă şi rata violenţei nu a fost
confirmată.
• W.C. Reckless (1973) dezvoltă teoria conţinutului care
operează în două direcţii:
• prima se referă la capacitatea individului de a face faţă

presiunii interne şi externe de a se comporta violent;
• cea de-a doua se referă la normele şi valorile dezvoltate de un
grup în direcţia non-violenţei.
– W.C. Reckless afirma că gradul de violenţă al unei persoane depinde
de capacitatea acestor două sisteme de a-l apropia sau depărta pe
individ de utilizarea violenţei.
Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei
• Faptul că adulţii sau copiii învăţa acte violente prin urmărirea

programelor TV, nu înseamnă că le vor şi aplica.
• Berkowitz (1965,1970) a descoperit că violenţa poate fi

exprimată de o persoană care vizionează scene violente

numai atunci când sunt îndeplinite un număr de condiţii:
– violenţa reprezentată de media este justificată de context;

– persoana care vizionează se află într-o situaţie frustrantă generată de
o situaţie similară celei prezentate în mass-media;
– persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu
personajele din prezentarea media;
– barierele interne şi externe faţă de violenţă sunt minime.
Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei
• Scenele violente media dau martorilor impresia nu doar că

violenţa este permisă, dar este şi încurajată.

• În ceea ce priveşte instigarea la violenţă, studiile au confirmat
faptul că persoanele care adoptă o conduită violentă au
nevoia de a viziona scene violente.
Factorii de risc care facilitează dezvoltarea
violenţei asupra femeii
Factori individuali Factori relaţionali Factori comunitari Factori sociali
 vârsta  conflictul conjugal  sancţiuni comunitare  normele tradiţionale

 consumul de alcool  instabilitatea maritală slabe a violenţei în privind rolurile social
 depresia  dominanţa bărbatului familie şi familiale de gen
 tuburările de în cuplu  sărăcia  valorile sociale susţin

personalitate 

stresul economic  capital social redus violenţa în familie
nivelul de şcolaritate funcţionalitatea


veniturile mici redusă a familiei
statutul de martor sau
victimă a violenţei în
copilărie
Sursa: WHO, 2002, p. 98

• există un risc mare ca femeia să fie victimă a violenţei în cuplu

atunci când, atât femeia, cât şi partenerul său au fost martori

sau victime ale abuzului în copilărie.

• Purvin (2003) susţine că există un risc major ca violenţa să se

dezvolte la generaţiile viitoare atunci când, pe lângă statutul
de martor sau victimă a violenţei în copilărie, este prezent un
alt factorul de risc major: sărăcia.
• existenţa serviciilor de asistare a victimelor violenţei în
apropierea victimei şi un context socio-cultural activ
împotriva violenţei pot inhiba factorii care favorizează
dezvoltarea violenţei.
• Un alt factor de risc major pentru
dezvoltarea unor conduite
violente în familie este consumul de alcool.
• Pernanen (1991): agresorul consumă alcool în jumătate din
cazurile de violenţă asupra femeii.
• Gelles & Cornell (1990): violenţa este prezentă în familiile în
care soţul a intrat recent în perioada de şomaj sau în familiile
în care este un stres puternic datorat sărăciei
• Studiile au evidenţiat un procent ridicat al cazurilor de
violenţă în familiile care păstrează concepţiile tradiţionale
privind statutul superior al bărbatului şi legitimitatea folosirii
violenţei asupra femeii în baza acestui statut.
• distanţa socială: modul în care membrii unei comunităţi
participă unii la viaţa altora; este de aşteptat ca violenţa să
apară mai mult în comunităţile în care distanţa socială între
membrii comunităţii este mare.
• izolarea socială a femeii este considerată totodată formă de
violenţă şi factor de risc ce facilitează manifestarea şi
menţinerea comportamentelor violente în cuplu.
• Studiile realizate în ultimii ani au arătat că este greu de
stabilit acţiunea unui singur factor de risc asupra dezvoltării
comportamentelor violente.

• În ceea ce priveşte situaţia din România, datele sondajului de
opinie realizat în Bucureşti de Gallup arată că lipsa banilor
este factorul principal care favorizează dezvoltarea violenţei
asupra femeii în cuplu
Factorii de risc in producerea violentei
0 10 20 30 40 50 60 70
lipsa banilor 57 9
comportamentul copiilor/probleme 5 8
consumul de alcool 5 3

neglijarea familiei de catre unul dintre parteneri 4 3
parintii/socrii 3 5
prima mentiune
infidelitate 31
a doua mentiune
stress 32
gelozia 21
contradictiile 22
lipsa comunicarii 31
alti factori 3
Sursa: Survey on Violence against

women in Bucharest

Violenta in Familie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Violenta in Familie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VIOLENŢA ÎN FAMILIE

– victima nu încadrează deseori atitudinile şi comportamentele în

• În România: 14% din eşantionul de femei şi 6% din eşantionul

– există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea

– delimitarea lotului de persoane care legal erau victime ale abuzului

• utilizarea unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc

• Abuzul economic este o formă de violenţă întâlnită în

• Violenţa economică implică controlul partenerului asupra

• Deseori abuzul economic se manifestă prin controlul

• Violenţa economică este declarată de 72,5% dintre femei

• Violenţa economică este declarată de 72,5% dintre femei

• În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului

• După ce primul episod de violenţă s-a produs, indiferent că

• Studiile au evidenţiat faptul că, deşi mulţi bărbaţi se

• În ciuda prezenţei factorilor de risc, individul găseşte

• În explicarea dezvoltării comportamentului violent,

• Cele mai des întâlnite modele teoretice de explicare

– teoria învăţării sociale,

• Între argumentele teoriei subculturii violenţei este

• De asemenea, cercetările nu au putut încă stabili sau

• recunoaşte interacţiunea factorilor personali, sociali,

• Consideră că singurul factor de determinare a

• Mulţi cercetători s-au orientat spre regândirea

– recunoașterea valorii dezvoltării normale de-a

– Ex: copil cu enurezis la 3 ani vs 9 ani

• Factorii externi care influenţează dezvoltarea

• Factorii organici influenţează în mod direct

• Rubeola: dacă o femeie însărcinată se îmbolnăveşte de rubeolă, mai ales în

• Consumul moderat de alcool duce la deficienţe în dezvoltare şi greutăţi la învăţare.

• Malnutriţia mamei poate determina încetinirea dezvoltării intrauterine,

• În timpul naşterii pot avea loc accidente cu

• După naştere dezvoltarea psihică poate fi afectată de diferiţi

• Factorii socio-culturali cu influenţă asupra

Atitudine educativă rece

• Grădiniţa are o mare importanţă pentru

• Şcoala: transmite cunoştinţe, formeaza

• Unii psihologi şi medici susţin că dezvoltarea

• Alţii acordă o importanţă excesivă mediului.

• Alti psihologi, (H. Wallon, P. Osterrieth, A. Anastasi) au arătat că

– În perioadele timpurii ale vieţii influenţa eredităţii este mai mare

• Problema relaţiei dintre ereditate şi mediu este mult discutată şi în

• Între psihologi nu există un consens privind

• Jean Piaget a studiat dezvoltarea inteligenţei şi a

• Prin procesul de dezvoltare morală copilul

• 1. Stadiul moralităţii preconvenţionale. În

• În stadiul moralităţii convenţionale devine

• Stadiul moralităţii postconvenţionale

– cei care se află în acest stadiu nu neagă rolul

• Fiecare om trece prin aceste stadii în aceeaşi

• Observaţie. Kohlberg a studiat judecata

• Freud consideră că psihicul uman este determinat de forţe motivaţionale

• Erikson, analizând biografia a sutelor de

• Stadiul1, în primul an de viaţă, are la bază

• Stadiul 2 (până la 3 ani) În această perioadă

• Stadiul 3 (până la 5 ani) conflictul de bază este

• Stadiul 4(până la11 ani) este caracterizat prin

• Stadiul 5(12-18 ani): În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul

• Stadiul 6 (18-35 ani) este perioada tinereţii şi

• Conflictul caracteristic acestei perioade este

• Stadiul 7 (35-65 ani), este perioada adultă

• Ultimul stadiu are loc de regulă după 65 ani, în

• Copiii abuzați reacționează diferit la traumă,

• Cauzarea intenţionată a unei vătămări ce