MINISTERUL EDUCAŢIEI al REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”

Facultatea: Psihologia şi Psihopedagogie Specială

Catedra: Asistenţă Socială
Specialiatea: Asistenţă Socială

Strategii de prevenţie şi intervenţie în

cazurile de violenţă domestică

Teză de an

Chişinău 2012
Cuprins
Introducere............................................................................................................3
Capitolul I : Aspecte teoretice ale violenţei. ......................................................4
1.1 Delimitarea noţiunilor de violenţă ............................................................ 4
 1.2 Tipurile de violenţă .................................................................................... 6

1.3 Protecţia socială a persoanelor supuse violenţei domestice .................. 8

Capitolul II: Servicii asistenţiale de combatere a violenţei domestice...................11

2.1 Metode şi tehnici de asistenţă socială acordate victimelor violenţei
domestice.................................................................................................................... 11
2.2 Servicii alternative asistenţiale de protecţie a victimelor de violenţă
domestică........................................................................................... 17
2.3 Centre de refugiu si reabiliare pentru victemele violentelor domestice........23
2.4 Nevoile victimilor violentei domestice si serviciile disponibile.....................26
Concluzii ............................................................................................................... 31
Bibliografie............................................................................................................32

Introducere
Violenţa domestică se manifestă peste tot în întreaga lume. Are loc în toate
grupurile entice, rasiale, economice, religioase, de gen, vîrstă, clasă. Agresorii şi
victimile lor pot fi tinere sau bătrîne, integeri fizic sau handicapaţi, bogaţi sau săraci,

2
cultivaţi sau inalfabeţi, muncitori de rînd, oameni cu studii superioare, celebrităţi,
sportive faimoşi sau şomeri. Violenţa domestică poate coincide cu folosirea şi
abuzul de alcool sau droguri. Poate fi asociată cu problemele emoţionale sau tulburări
mintale, suportate în copilărie a violenţei în familie şi a abuzurilor, sau cu nici unul
dintre aceţti factori. Are loc în oraşe, suburbia, ca şi în zonele rurale. [Robinson şi
Epstein,1994].
Violenţa domestică, deşi considerată prin tradiţie o chestiune privată, de familie,
este de fapt o problemă de sănătate publică. Viloenţa domestică produce mai multe
leziuni în rîndul femeilor decît accidente de maşini, tîlhăriile şi violurile laolaltă.
Fiecare a treia victimă este rănită ca urmare a agresiunii. O femeie din patru este
agresată în decursul vieţii de către partenerul său.
Ţinînd cont de faptul că tema violenţei domestice este actuală, numărul victimilor
creşte considerabil în fiecare zi, mi-am ales această temă ca obiect de cercetare la teza
de an.
Scopul lucrării: adîncirea şi generalizarea cunoştinţelor mele teoretice în această
sferă.
Pentru efectuarea acestui studiu mi-am propus următoarele obiective:

 Să studiez literatura ce descrie această problemă;

 Să definesc şi să identific cauzele violenţei domestice;
 Să găsesc metode de soluţionare a problemei date
Metodele de cercetare:
 analiza şi sinteza literaturii de specialitate.

Capitolul I: ASPECTE TEORETICE ALE VIOLENŢEI.

1.1 Delimitarea noţiunilor de violenţă.
Fiecare dintre noi ştie foarte bine ce este violenţa. Ea ne evocă în minte moarte,
tortură, masacre, război, criminalitate sau terorism, epurare şi genocid. Intr-un

3
registru mai puţin dramatic, ne gîndim la « lipsa de civilizaţie », insulte şi injurii,
nepoliteţe şi atitudini nerespectuoase. Cu toate că e un fenomen atît de cunoscut, nu e
uşor să ajungem la o definiţie satisfăcătoare şi în acelaşi timp consensuală. Unii
evocă n mod spontan folosirea forţei şi se focalizează asupra vătămărilor fizice.
Avînd în vedere variabile juridice sau socio-instituţionale, alţii pun accentul pe
transgresarea sau violarea normelor şi în special pe cele care se referă la legalitate.
Lucrările bine cunoscute ale lui [Georges Sorel, Hannah Arendt] sau, mai aproape de
noi, cele ale lui [Charles Tilly sau Julien Freund], ne permit să mergem mai departe şi
ne atrag atenţia asupra următoarelor aspecte privind violenţa : extinderea
fenomenului şi relativitatea sa, modalităţile de abordare şi evoluţia sa, uzajul şi
finalităţile sale, caracteristicile fenomenului şi factorii săi explicativi, politicile duse
pentru medierea şi prevenirea fenomenului şi eficacitatea lor. Dicţionarul
enciclopedic român defineşte violenţa ca fiind “un viciu de consinţămînt, care constă
în constrîngerea exercitată pe cale psihică asupra unei persoane spre a o determina să
facă un anumit act juridic“. Pe lînga aceasta se aminteşte şi de o Teorie a violentei -
teorie sociologică a violenţei- potrivit căreia inegalitatea socială îşi are izvorul în
folosirea, pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, a violenţei de către unii oameni
împotriva altora.
Violenţa în cadrul familiei sau între locuitorii aceleiaşi case a fost denumită
violenţă domestică [Lado, 1997]. Încercarea de a defini fenomenul se loveşte de
dificultatea cuprinderii tuturor aspectelor pe care acesta le implică . Într-o primă
instanţă, violenţa domestică poate fi definită astfel: “orice act violent comis de o
persoană de pe poziţia unui rol marital, sexual, parental sau de ocrotire asupra altor
persoane cu roluri reciproce”.
Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie
de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care
provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. [Legea nr.
217 din 22/05/2003].

4
 Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este
aceea formulată de [Stark si Flitcraft]: ”Violenţa domestică este o ameninţare sau
provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei
dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic
sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor
care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin;
ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a
copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei,
alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”.
Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are
loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe
forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi
familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre
parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima
violenţei în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul
bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt
de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată
sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.

Definirea violenţei s-a dovedit a fi o incercare destul de dificilă. Acest fenomen

se explica prin complexitatea fenomenului,dar şi prin marea diversitate a formelor
sale de manifestare.[Eric Debarbieux ](1996) specialist in problematica violenţei in
mediul şcolar,oferă o definiţie prin care surprinde ansamblul fenomenului
violenţei:”violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal,
colectiv sau social, şi care se traduce printr-o pierdere a integritatii ce poate fi :
fizică, psihică sau materială. Aceasta dezorganizare poate sa opereze prin
agresiune,prin folosirea fortei,conştiet sau inconştient,insa poate ezista şi violenţa
doar din punct de vedere al victimei, fară ca agresorul să aiba intenţia de a face rău”.
[ X. A.Michaud] autor al unei lucrări de sinteză despre violenţă(1986), crede că nu

5
poate exista un discurs universal despre violenţă, deoarece fiecare societate luptă cu
propria sa formă de violenţă conform proprilor criterii, şi tratează formele violenţei
cu mai mult sau mai puţin succes.

Istoric şi cultural, violenţa este o noţiunne relativă, dependenţa de codurile

sociale, juridice şi politice ale societăţii în care se manifestă.

1.2 Tipurile de violenţă

Violenţă fizică, violenţă sexuală – vătămare intenţionată a integrităţii corporale
sau a sănătăţii prin exercitarea unor acţiuni de lovire, îmbrîncire, trîntire, tragere de
păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, mutilare genitală, impunerea prin
forţă a relaţiilor sexuale sau a raporturilor intime perverse, etc.
Violenţă psihologică– impunerea voinţei sau controlului personal, provocarea
stărilor de tensiune şi suferinţă psihică prin ofense (replice sarcastice sau
despreţuitoare, luare în derîdere, înjurare, insultare, poreclire, şantaje, distrugere
demonstratzivă a obiectelor); ameninţări (verbare sau prin afişarea ostentativă a
armelor, lovirea animalilor domestice); implicarea în viaţa personală; acte de gelozie;
izolare de familie de comunitate, de prieteni; interzicerea realizării profesionale;
hîrţuirea sexuală, obligarea obligării prostituţiei, interzicerea folosirii metodelor de
contracepţie, subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor
moral- spirituale prin interzicere, limitarea, ridicularizarea, penalizarea a asperaţiilor
şi a accesului la valori culturale, etnice şi confesionale; impunerea unui sistem de
valori personal-inacceptabil etc;
Violenţa economică – lipsirea de mijloace de existenţă (hrană, medicamente,
obiecte de prim uz); interzicerea dreptului de a poseda, folosi şi despune de bunurile
commune; refuzul de a contribui la susţinerea familiei; controlul inechitabil asupra
bunurilor şi resurselor commune, etc[ V. Bodrug- Lungu, 2002]

6
 Violenţa verbală, spre deosebire de violenţa psihologică, se exprimă prin
intermediul „debitului verbal, violenţei percepute în voce, ton, criză, altfel spus, ţine
de modul de comunicare.” Este vorba despre certurile dintre parteneri, „tonul
autoritar pe care-l foloseşte pentru a cere ceva, întreruperea partenerului şi formularea
de reproşuri, evitarea unor subiecte de discuţie, refuzul de a-l asculta pe celălalt,
refuzul de a-i răspunde, utilizarea frecventă a insultelor pe parcursul discursului.”
Violenţa criminală. Criminologii canadieni includ în sfera violenţei criminale
toate “actele interzise prin lege şi pasibile de aplicarea unei sancţiuni penale” care
presupun: „uciderea sau rănirea intenţionată a unei persoane, constrângerea prin forţă
sau intimidare, provocarea unei suferinţe fizice contra voinţei, expunerea deliberată la
un pericol mare.”
Violenţa conflictuală şi a prădătorului. În opinia lui[ Maurice Cusson] violenţa
conflictuală presupune existenţa unor relaţii interpersonale între agresor şi victimă
anterioare conflictului (omorul conjugal), în timp ce în cazul violenţei predatoare nu
există relaţii între persoanele implicate în agresiune (de exemplu: comiterea unui
omor pentru a fura, violul săvărşit asupra unei femei necunoscute).
Violenţa conflictuală necesită prezenţa unui conflict înţeles ca „dezacord între
două părţi care se finalizează ca schimb de ostilităţi.” În cazul violenţei conflictuale,
sunt greu de identificat victima şi agresorul întrucât cei doi actori îşi schimbă rolurile
pe parcursul evoluţiei conflictului. De asemenea, violenţa conflictuală presupune ca
persoanele implicate în conflict să se afle în proximitate fizică şi socială: să trăiască
în aceeaşi locuinţă, să fie colegi, amici sau vecini.
Violenţa prădătorului se manifestă ca agresiune unilaterală în care o persoană este
agresată şi alta este agresorul.
Violenţa îndreptată împotriva propriei persoane reprezintă o categorie în care
autorii includ comportamentele suicidare şi automutilările. Remarcăm modul în care
specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii înţeleg să definească comportamentul
suicidar, incluzând nu numai sinuciderile, ci şi „acţiunile premergătoare actului

7
suicidar (gândurile de sinucidere, pregătirile pentru sinucidere, identificarea
mijloacelor necesare pentru realizarea sinuciderilor sau tentativele de sinucidere).”
Violenţa colectivă include manifestările violente ale indivizilor care se
identifică cu un grup şi care se exercită contra altui grup în scopul de a obţine
obiective politice, economice sau sociale. În sfera acestui tip de violenţă sunt incluse
actele de violenţă exercitate de o armată împotriva altei armate sau împotriva
populaţiei civile, faptele care intră în sfera noţiunii de genocid, faptele care presupun
încălcarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, actele de terorism sau actele de
violenţă circumscrise criminalităţii organizate.
Violenţa emoţională implică un model de comportament continuu şi stabil faţă
de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieţii acestuia. Răul făcut
poate trece neobservat, cicatricile sunt interne însă pot reflecta daune mult mai mari
şi mai grave decât orice formă de violenţă.

1.3 Protecţia socială a persoanelor supuse violenţei domestice.

Studiul serviciilor oferite victimelor violenţei domestice arată că ele se rezumă
mai mult la intervenţiile în situaţia de criză. Asistenţa victimelor violenţei domestice
nu se realizează printr-un proces ce ar finaliza cu soluţionarea definitivă a problemei.
Nu se atestă careva etape distinctive în asistenţa victimelor – există organizaţii care
oferă consiliere psihologică, asistenţă juridică, asistenţă socială, cazare temporară, dar
aceste servicii nu satisfac nici pe departe toate nevoile victimei (care tinde să capete
încredere în forţele proprii, să devină independentă economic, să-şi gestioneze
propria viaţă, să poată asigura un minimum necesar copiilor şi un mediu sigur pentru
creşterea şi dezvoltarea lor).
Etapele de asistenţă
Etapele de asistenţă sunt vizualizate, de regulă, din perspectiva serviciilor pe care le
prestează diferite

8
organizaţii în parte, dar nu ca un proces complet, care ar presupune mai multe
componente (spre exemplu, în cazul victimelor traficului de fiinţe umane, avem
câteva etape care ar asigura durabilitatea procesului de asistenţă – este vorba cel puţin
de identificare, reabilitare şi (re)integrare). Majoritatea respondentelor/respondenţilor
s-au limitat la capacităţile propriilor organizaţii,
fapt ce denotă o abordare organizaţională a procesului de asistenţă fără a ţine cont de
nevoilor victimelor, durata necesară pentru a asigura eficienţa procesului de asistenţă
şi acoperirea naţională. Toate aceste vorbesc despre lipsa unei abordări complexe,
multidisciplinare în lucrul cu subiecţii violenţei domestice.
În esenţă, interviurile experţilor denotă faptul că la moment nu există programe
durabile, axate pe reducerea vulnerabilităţii femeii, care o readuce periodic în aceeaşi
situaţie de criză.
Femeile din R. Moldova care suferă de pe urma violenţei în familie sunt nevoite
de cele mai multe ori să achite singure amenzile care le aplică organele de drept
agresorului, acesta fiind cel mai des soţul, fostul soţ sau concubinul. Acest fapt este
constatat în studiul realizat de Centrul internaţional pentru protecţia drepturilor
femeii „La Strada” după un an de activitate a serviciului „Telefonul de încredere
pentru femei”.
Timp de un an, serviciul telefonului de încredere pentru femei a înregistrat
aproximativ 1100 de apeluri din partea femeilor de diferite categorii de vârstă. Dintre
acestea, 790 de apeluri comunicau despre violenţa în familie. Potrivit studiului
realizat de Centrul „La Strada”, cele mai dese forme de violenţă sunt cea fizică,
economică, sexuală şi psihologică. De menţionat că ultimele două forme de abuz nici
nu sunt percepute întotdeauna de către femei ca fiind o formă de violenţă. Abia după
ce primesc consultanţa psihologică de la specialiştii Centrului, victimele înţeleg că au
fost supuse violenţei, iar uneori chiar torturii, explică specialiştii din cadrul Centrului.
Conform apelurilor telefonice înregistrate pe parcursul anului, majoritatea femeilor
supuse abuzului din partea soţilor sau foştilor soţi provin din familii social-
vulnerabile, nu au un loc de muncă şi nici studii, iar majoritatea au vârsta între 36 şi

9
40 de ani. „Este vorba de familii cu doi sau trei copii, care sunt nevoiţi să asiste la
scenele de violenţă şi care deseori preiau acest model violent de comportament”, a
menţionat vicepreşedinta „La Strada”, Daniela Misail-Nichitin.
Studiul arată că 51% din femeile care au sunat la „Telefonul încrederii” au avut
nevoie de asistenţă psihologică, iar un număr mare de apeluri, circa 22%, solicită
asistenţă juridică primară ce ţine de dreptul familiei, procedura de divorţ, partajarea
averii, dreptul asupra copiilor, informaţii privind Ordonanţa de protecţie. Jurista
Centrului „La Strada”, Doina Ioana Străisteanu, a explicat că în 161 de cazuri
victimele s-au confruntat cu dificultăţi când s-au adresat organelor de drept, iar în 93
de cazuri nu au fost mulţumite de intervenţia poliţiei, pedeapsa fiind redusă la o
mustrare sau amendă aplicată agresorului, pe care de cele mai multe ori o achită
însăşi victima. După asemenea sancţiuni, comportamentul soţului devine şi mai
agresiv, menţionează jurista. O altă problemă cu care se confruntă atât victimele, cât
şi juriştii Centrului este că cererea de Ordonanţă cerută de victime nu este executată
nici de agresor, nici de poliţie, ele fiind nevoite să sufere în continuare în tăcere. Deşi
din 3 septembrie a.c., în Codul de Procedură Penală a fost introdusă, pentru poliţie şi
procuratură, posibilitatea de a reţine agresorul pentru neexecutarea Ordonanţei de
protecţie, cazurile de reţinere şi urmărire penală sunt foarte puţine.

Capitolul II: SERVICII ASISTENŢIALE DE COMBATERE A VIOLENŢEI

DOMESTICE
2.1 Metode şi tehnici de asistenţă socială acordate victimilor violenţei

10
 domestice
[ Kari Killén (1998)] în lucrarea Copilul maltratat afirma că «o intervenţie eficace,
centrată pe consolidarea raportului social de reţea, necesită implicarea profesioniştilor
în vederea soluţionării problemelor şi a sprijinirii cu competenţă a familiilor».
În cazul modelului de intervenţie socială în reţea, reţelele se
alcătuiesc din personae exterioare sistemului de servicii şi din serviciile şi
profesioniştii implicaţi în intervenţie. Astfel, avem două tipuri de reţele: primară şi
secundară. “Prin reţea primară înţelegem «unitatea de viaţă socială care grupează
persoane care se cunosc şi care sunt unite unele cu altele prin legături de rudenie,
prietenie, vecinătate sau muncă»”.
„Prin reţeaua secundară înţelegem acea formă de reprezentare a instituţiilor sociale
care au o existenţă oficială, sunt structurate în mod precis, îndeplinesc funcţii
specifice şi oferă servicii particulare”.
Printre caracteristicile acestui tip de reţea întâlnim: nu apare în mod natural;
membrii reţelei îşi stabilesc relaţiile în funcţie de serviciile pe care le furnizează sau
pe care le primesc; rolurile persoanelor implicate în reţea determină natura
relaţiilor manifestate între ele; factorii normativi (juridici) şi cei economici joacă un
rol mai important în acest domeniu decât relaţiile de reciprocitate.
Profesioniştii şi specialiştii care intervin în cazurile de abuz asupra copiilor,
precum şi serviciile pe care aceştia le oferă, constituie reţeaua secundară (sau
profesională) a familiei aflate în situaţia de abuz asupra propriului copil.
„În funcţie de serviciul la care se face semnalarea cazului de abuz se formează şi
echipa de intrervenţie. În general, echipa va fi alcătuită din medic, asistent social,
psiholog, jurist, poliţist”.
Fiecare membru al echipei are sarcini precis descrise, prin specificul profesiei şi al
serviciului din care provine, dar, în acelaşi timp, anumite intervenţii vor fi mai puţin
specifice şi vor constitui sarcini comune pentru toţi membrii echipei.

11
 Medicul implicat în intervenţie, membru al echipei, poate fi pediatru, medic de
familie, neuropsihiatru, medicul din clinica de copii, având o pregătire specială în
domeniul prevenirii abuzului copilului.
„Funcţionarea echipei presupune desemnarea unei persoane-cheie (persoană
responsabilă, persoană releu) pentru caz. De regulă, persoana cheie este asistntul
social care are în acest rol, următoarele sarcini”:
• să asigure corecta colectare şi înregistrare în documente a informaţiilor rezultate din
intervenţiile tuturor membrilor echipei;
• să refere cazul la serviciile existente în comunitate;
• să fie persoana de legătură între membrii echipei;
• să fie persoana de contact pentru profesionistul care intervine într-un anumit
moment, legat de problemele care pot apărea;
• să fie persoana de contact direct, permanent pentru caz;
• să convoace şi să organizeze întâlnirile pentru discuţiile de caz;
• să aibă în permanenţă o inventariere actualizată a nevoilor şi resurselor existente la
indivizii implicaţi, dar şi în comunitate, pentru cazul dat;
• să monitorizeze cazul.
Managementul de caz este impus de necesitatea optimizării activităţii, ceea ce nu
se poate obţine fără impunerea unor reguli sau principii de proiectare, administrare,
conducere şi control, fără o gestionare a tuturor activităţilor.
„Managementul poate fi definit operaţional prin activităţile ce se impun, obligatorii
şi maniera epirică, prin activităţile în fapt, prin ceea ce asistentul social reuşeşte să
facă.
Criteriile de performanţă care se aşteaptă de la asistentul social ce pot fi numite în
cazul abuzului sunt”:
• evaluarea iniţială a cazului şi stabilirea caracteristicilor cazului;
• evaluarea factorilor de risc prezenţi şi elaborarea unui plan pentru asigurarea
siguranţei copilului;
• evaluarea familiei din punct de vedere al riscurilor repetării abuzului;

12
• identificarea necesităţilor psihice şi fizice ale copilului;
• acordarea ajutorului de urgenţă pentru copil şi familie;
• identificarea nevoilor copilului şi familiei;
• identificarea modalităţilor de intervenţie şi serviciilor ce pot interveni pentru
reducerea factorilor de risc ai abuzului;
• dezvoltarea, împreună cu familia, a planurilor de intervenţie pentru reducerea
efectelor abzuului şi a eliminării/diminuării factoriloor de risc;
• stabilirea de acorduri cu familia pentru reducerea factorilor de risc;
• evaluarea permanentă a situaţiei şi a evoluţiei intervenţiei;
• hotărârea momentului închiderii cazului.
Ne confruntăm, de obicei, cu familii care sunt cunoscute de mai multe servicii.
Posibilităţile pe care fiecare profesie le are pentru observaţie variază datorită
diferitelor roluri şi servicii.
O evaluare comprehensivă depinde de integrarea observaţiilor disparate. Acest
proces necesită înţelegerea funcţiilor şi obiectivelor principale ale diferitelor servicii,
contextul legilor cu care operăm şi posibilităţile şi limitările pe care le oferă acestea.
„Asistenţii sociali au nevoie adesea să coopereze cu alţi profesionişti pentru
evaluarea anumitor aspecte ale situaţiei de îngrijire a copilului şi ataşamentului său
faţă de părinţi şi posibilii părinţi de plasament.
În familiile în care copilul este expus abuzului sexual, fizic, este necesar ca
instituţiile de sănătate şi cele sociale să coopereze cu poliţia şi sistemul legal”.
Tratamentul familiilor abuzive solicită o cooperare intermediară vastă. A trata
singur o familie în afara cadrului oferit de instituţii este de deziderat greu realizabil.
Cooperarea cu diferiţi profesionişti în cadrul protecţiei sociale pentru copii este
foarte importantă.
„Este nevoie de o gamă largă de abordări terapeutice la care pot contribui multe
grupuri profesioniste. Aceste abordări cuprind sprijin moral şi ajutor din partea
asistentului medical, ajutor acordat de consultantul sau supervizorul din casă,

13
tratament în grup pentru copii şi părinţi, tratament individual sau familial, până la
tratamente în instituţie, abordări în reţea, tratament medical şi plasamente în alte
familii etc.
Cooperarea între servicii are o funcţie importantă în faza preocupării, a evaluării
şi în faza tratamentului. Cooperarea va fi diferită în faze diferite ale tratamentului”.
Nici un profesionist luat izolat nu-şi poate asuma responsabilitatea girării unui caz
de maltratare a copilului, în care există riscul frânării dezvoltării, al stopării sau al
regresului şi chiar al morţii copilului victimă.
Fiecare membru al echipei este în acelaşi timp reprezentantul unui serviciu, astfel
încât funcţionarea echipei multidisciplinare implică o intervenţie la nivel inter-
instituţional.
„Întâlnirile echipei se planifică prin planul de intervenţie care este un document al
intervenţiei produs de echipă. Întâlnirile au rolul de completare reciprocă a
informaţiei asupra intervenţiei şi în acelaşi timp de armonizare a acţiunilor şi de
concentrare a lor. Aceste întâlniri, şi mai ales concluziile lor cu privire la procesul de
intervenţie, sunt consemnate în procese-verbale care vor rămâne în dosarul cazului, la
dispoziţia membrilor echipei care doresc să îşi verifice informaţiile”.
Este însă un risc major ca activitatea echipei, bine selecţionată şi pregătită, să
devină abuzivă pentru copilul maltratat. este un aspect care adesea se pierde din
vedere tocmai datorită pledoariei care se face în favoarea intervenţiei în echipa
multidisciplinară. Solicitarea copilului, de către fiecare membru al echipei, la
repetarea relatării experienţei traumatizante reprezintă o reiterare a abuzului şi astfel
sentimentele copilului sunt reactualizate.
Reacţiile copilului pot fi variate. Înţelegerea lor corectă depinde de buna pregătire
a intervenientului. Copilul retrăieşte evenimentul care i-a atenuat, blocat sau produs
un regres în dezvoltare. Aşadar echipa trebuie să îşi organizeze în aşa fel planul de
intervenţie încât relatarea copilului victimă să se facă faţă de o singură persoană
membră a echipei.

14
 „De aceea, planul de intervenţie şi activitatea de caz elaborate de echipa
interdisciplinară trebuie să aibă în vedere câteva principii”:
Etica relaţiei în echipă - gestionarea informaţiilor este mai grea atunci când ele
sunt împărtăşite unui grup – lipsa discreţiei este o traumă pentru copilul abuzat, iar
discernământul actorului social în stabilirea circumstanţelor în care el va transmite şi
discuta date despre cazul respectiv, reprezintă măsura profesionalismului şi
competenţei sale face trimitere la valori morale ca dreptul la intimitate şi respect al
persoanelor implicate.
Confidenţialitatea este o cerinţă expresă pentru echipa în cadrul căreia se discută
cazul. Încă de la începutul intervenţiei familia şi copilul vor fi pregătiţi asupra
demersului de discutare a cazului în echipă explicându-li-se scopul şi avantajele
acestei proceduri. Ei au nevoie să aibă încredere în membrii echipei, să se simtă liberi
de a le încredinţa informaţii şi preocupări şi să se simtă confortabil discutând anumite
subiecte. Explicarea diferitelor forme de confidenţialitate (exemple: doctor/pacient,
preot/enoriaş) copiilor şi părinţilor contribuie la înţelegerea scopului intervenţiei.
Decizia în echipă cere ca rivalităţile şi orgoliile să fie depăşite, iar în activitatea
lor, profesioniştii sociali au mare nevoie să fie înţeleşi, motivaţi şi susţinuţi pentru a
putea duce povara grea şi plină de încercări emoţionale reprezentată de situaţia de
abuz asupra copilului.
Principiile de lucru ale echipei de intervenţie, alcătuită din profesionişti cu
autoritate, sunt deschiderea, acceptarea şi toleranţa, iar respectarea acestor principii
de lucru între membrii echipei şi între aceştia şi beneficiari va condiţiona eficienţa
intervenţiei.
Cooperarea între cele două reţele ale familiei, respectiv reţeaua primară (relaţiile
sociale ale familiei cu comunitatea) şi reţeaua secundară (profesioniştii care intervin
şi serviciile specializate) prezintă o importanţă deosebită, fără această cooperare
nefiind asigurată eficienţa intervenţiei în cazul abuzului asupra copilului.
Colaborarea cu comunitatea este foarte necesară în astfel de
cazuri.

15
 „Asistenţii sociali care răspund de caz trebuie să cunoască bine resursele
comunitare, astfel încât acestea să fie utilizate în scopul culegerii de informaţii şi
reducerii riscurilor de abuz (şi neglijare) şi să susţină copilul şi familia”.

GHID LEGISLATIV
(EXTRASE)
Legea nr. 217 din 22/05/2003
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 367 din 29/05/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie
Art. 2. - (1) În sensul prezentei legi, violenţa în familie reprezintă orice acţiune
fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru al familiei împotriva altui
membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un
prejudiciu material.
(2) Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile fundamentale.
Art. 3. - În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege:
a) soţul;
b) ruda apropiată, astfel cum este definită la art. 149 din Codul penal.
Art. 4. - De efectele prezentei legi beneficiază şi persoanele care au stabilit
relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza
anchetei sociale.
Art. 5. - Ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate ale
administraţiei publice, prin structurile lor teritoriale, vor desemna personalul
specializat să instrumenteze cu celeritate cazurile de violenţă în familie.
Asistenţii familiali:
Art. 12. - (1) Asistenţii familiali sunt asistenţi sociali autorizaţi
de agenţie pentru asigurarea asistenţei specifice relaţiilor familiale.

16
Art. 14. - Asistenţii familiali instrumentează cazul împreună cu persoana desemnată
de Ministerul de Interne, în condiţiile prevăzute la art. 5.
Art. 15. - Ministerul de Interne şi agenţia vor stabili împreună procedura de
conlucrare a persoanelor desemnate şi a asistenţilor familiali în prevenirea şi
monitorizarea cazurilor de violenţă în familie.

2.2 Servicii alternative asistenţiale de protecţie a victimilor de violenţă

domestică.
Categoriile de intervenţii existente/tipuri de servicii oferite victimelor violenţei în
familie
Fără îndoială, calitatea serviciilor oferite victimelor violenţei în familie este încă
joasă. Şi acest lucru se întâmplă nu din cauză că organizaţiile prestatoare ar acorda
servicii necalitative, ci din considerentul că numărul organizaţiilor existente, care
oferă real servicii acestei categorii este mic şi nici nu se alocă resurse financiare
pentru a dezvolta asemenea servicii.
Referindu-se nemijlocit la serviciile acordate, experţii au menţionat unanim faptul
că ele sunt acordate în exclusivitate de ONG-uri, deşi aceasta este o problemă a
statului şi ar trebui să se implice mai mult în soluţionarea ei şi structurile de stat. În
acelaşi timp, serviciile existente la moment şi prestate mai mult de ONG-uri sunt
adresate exclusiv victimei, cu agresorul practic nu
lucrează nimeni. Vorbind de structurile de stat, mai mult sau mai puţin implicate în
soluţionarea acestei probleme, intervievaţii au indicat Ministerul Protecţiei Sociale,
Familiei şi Copilului şi Ministerul Afacerilor Interne. Primul ar trebui să fie
preocupat mai mult de aspectul social al problemei, de identificarea victimei şi
referirea la prestatorii de servicii sau acordarea unor servicii directe. Preocupările
MAI ar fi să ţină mai mult de combaterea acestui fenomen prin aplicarea

17
sancţiunilor/contravenţiilor administrative sau penale (în funcţie de caz). Lucrul cu
agresorul, în sensul prevenirii comportamentului violent, instruirii abuzatorului (cum
să-şi gestioneze furia) nu intră în competenţa niciunei structuri de stat.
În cadrul prezentei cercetări experţii au menţionat în repetate rânduri AO
„Refugiul Casa Mărioarei”, care oferă adăpost, asistenţă psihologică şi asistenţă
juridică. În acelaşi timp, experţii au atras atenţia că o dificultate este faptul că această
organizaţie se află în capitală şi nu poate satisface toate solicitările care parvin, atât
din considerentul capacităţii centrului, cât şi al resurselor umane disponibile. AO
„Refugiul Casa Mărioarei” dispune de asemenea de o Linie Fierbinte, care este
susţinută de Misiunea OSCE în Moldova, dar care nu este suficient de bine
promovată şi, respectiv, nu prea este cunoscută nici de victimele violenţei în familie,
nici de specialişti (cu excepţia celor care activează în acest domeniu).
Printre alte organizaţii menţionate drept prestatori de servicii au figurat Centrele
Winrock-ului, organizaţii de la Bălţi, grupate într-o alianţă, dar fără a se cunoaşte
denumirea organizaţiilor (fapt ce denotă o slabă promovare a acestora), organizaţii
din Ungheni, Centrul de informare şi consiliere a victimelor de la Cahul. De obicei,
organizaţiile din alte oraşe decât Chişinău oferă asistenţă psihologică, asistenţă
medicală şi asistenţă juridică, dar practic nici una dintre ele nu oferă cazare din lipsă
de resurse financiare. Respectiv, victimele violenţei domestice ziua pot beneficia de
tipurile de asistenţă menţionate mai sus, iar seara revin în acelaşi mediu violent.
În calitate de prestatori de servicii, în cazurile de criză, când este necesară
intervenţia de urgenţă, au mai fost numite Centrele Rezidenţiale ale PNUD.

Calitatea serviciilor acordate

Analizând calitatea serviciilor oferite, majoritatea experţilor au recunoscut că la noi
practic nu există o infrastructură a serviciilor în domeniul violenţei în familie. Nu se
asigură durabilitatea serviciilor, asistenţa este oferită în dependenţă de proiectele care
sunt implementate la moment şi ele au o durată limitată, fiind traduse în practică nu
întotdeauna de ONG-uri specializate, ci de

18
ONG-uri care pur şi simplu caută fonduri pentru a-şi asigura existenţa şi care nu
întotdeauna au pregătirea necesară în domeniu. Deşi, aparent, ar exista unele pârghii
de referire (de exemplu, când un caz este identificat de poliţie, victima să fie referită
către prestatorii de servicii existenţi), în realitate acest lucru nu se întâmplă. De
obicei, în situaţiile grave cazul este adresat poliţiei (nu ne referim doar la situaţiile
când se adresează direct victima, dar şi la cele când pedagogii sau
medicii anunţă poliţia, dat fiind faptul că au depistat legiuni corporale grave). Poliţia
referă aceste cazuri grave la Centrele de medicină legală pentru o expertiză
corespunzătoare, iar dacă victima supravieţuieşte şi iartă agresorul pentru acţiunile
violente, cazul se închide. Practic, nu există situaţii când poliţistul a referit victima
pentru asistenţă la careva prestatori de servicii, cel puţin, pentru consiliere
psihologică; de regulă, el încearcă, la propria discreţie, să convingă victima că ar fi
mai bine de închis cazul.
De obicei, în cazurile de violenţă domestică identificate de careva specialişti, se
acţionează individual, la discreţia profesionistului care a identificat cazul şi în funcţie
de cunoştinţele proprii pe care le posedă. Nu există careva regulamente sau proceduri
recomandabile, cum ar trebui să se acţioneze de la caz la caz.

Arealul geografic al serviciilor acordate victimelor violenţei în familie

Vorbind de aria geografică în care există asemenea servicii, experţii atestă că cele
mai multe servicii (din cele puţine câte sunt) se concentrează în Chişinău, precum şi
în alte oraşe ca Bălţi, Cahul, Comrat, Soroca şi Ungheni. Ele poartă un caracter
sporadic, fiind condiţionate de proiectele care se derulează. Pe când dacă ne referim
la localităţile rurale, aceste servicii în general lipsesc. Sunt foarte puţine la număr
Centrele de zi (sau alte structuri), care ar putea să ofere sprijin atât copiilor, cât şi
femeilor. Respectiv, nu putem vorbi despre o infrastructură de
prestare a serviciilor pentru victimele violenţei în familie. Victimele cunosc prea
puţin despre existenţa unor servicii ca atare, faţă de organele de drept de multe ori nu

19
au încredere (substratul fiind că atunci când s-au adresat la poliţist, au fost învinuite
că nu ştiu să comunice cu soţul şi să
fie supuse), iar grupurile profesionale nu au pârghii legislative în baza cărora să li se
ceară să acţioneze în consecinţă în asemenea cazuri.
În cadrul Centrelor specializate, cum ar fi Centrul „Amicul” sau Refugiul Casa
Mărioarei, precum şi aceleaşi Centre regionale ale Winrock-ului şi PNUD-ului, se
oferă asistenţă (în funcţie de specializare – copiilor sau/şi femeilor) în dependenţă de
nevoile victimei. Dar în localităţile unde nu sunt asemenea Centre, victimele violenţei
în familie nu pot beneficia de nici un fel de suport. Este clar că în acest caz victima,
care de multe ori este dependentă financiar de agresor, se află în imposibilitatea de a
se deplasa la Centrele existente. În concluzie, se resimte nevoia unor echipe
multidisciplinare (Sistem Naţional de Referire), instruite cum să lucreze cu subiecţii
violenţei domestice şi, la necesitate, să cunoască unde ar putea referi asemenea
cazuri.
O altă problemă dificilă ţine de sistemul de colectare a informaţiei privind violenţa
domestică. Deocamdată, după cum s-a mai menţionat, singura structură care ţine o
evidenţă statistică pe
cazurile de violenţă domestică este Ministerul Afacerilor Interne, dar ea se reduce la
cifra anuală/trimestrială (de regulă, comparativ cu perioada precedentă, indicându-se
creşterea sau descreşterea) a cazurilor de omoruri, vătămări grave intenţionate,
numărul apelurilor la poliţie,evidenţa persoanelor care provoacă scandaluri în familie,
familii cu scandalagii. În virtutea specificului acestui minister, nici aceste date
statistice nu sunt întotdeauna făcute publice, decât într-un cerc restrâns.
Serviciile lipsă/lacune privind acordarea asistenţei în cazuri de violenţă
domestică
1. Lipseşte un Sistem Naţional de Referire a cazurilor/victimelor violenţei în
familie. Deşi recent s-a constituit Sistemul Naţional de Referire pentru protecţia şi
asistenţa victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane, acesta nu
este replicat/utilizat şi în cazul victimelor violenţei domestice.

20
 2. Serviciile medicale pentru victimele violenţei în familie sunt greu accesibile.
Multe victime provin dintr-un mediu social foarte vulnerabil şi nu au poliţă de
asigurare obligatorie de asistenţă medicală, respectiv, nu pot beneficia de asistenţa
medicală minimală, garantată de stat.
3. Lipsesc orice servicii specializate pentru agresor.
4. Serviciile existente asigură doar intervenţia de criză, iar serviciile de
asistenţă pe termen lung lipsesc cu desăvârşire.
5. Lipsa unor standarde privind asistenţa acordată, durata acestora, lipsa unor
regulamente-cadru cu privire la organizaţiile care prestează sau care intenţionează să
presteze servicii în domeniul violenţei în familie.
6. Serviciile, puţine la număr, existente în prezent sunt foarte slab promovate
şi, implicit, sunt cunoscute de un număr infim de potenţiali/le beneficiari/re, în
special din mediul rural.
7. Prestatorii de servicii nu beneficiază de specializări în domeniu pentru a
asigura durabilitatea asistenţei oferite victimelor violenţei în familie; asemenea
specializări lipsesc la moment.
8. Lipsesc cu desăvârşire specializările actorilor pe domenii/direcţii concrete.
Ar fi oportune specializări în activităţi de prevenire, în activităţi de asistenţă a
victimelor sau a agresorului, activităţi de cercetare, lobby şi promovare a
legislaţiei/elaborare de politici, strategii etc. La moment, unele organizaţii fac mai
mult decât şi-au propus (de exemplu, Centrele pentru victimele violenţei în familie
lucrează şi cu agresorul, pentru că nu au unde îl referi; de multe ori agresorul află
adresa şi vine singur în aceste Centre, fapt care conduce adesea la tergiversarea şi
chiar agravarea problemei).
Activităţi de consolidare a capacităţilor/programe şi politici
Experienţa mai multor ţări denotă faptul că pentru a combate/preveni fenomenul
violenţei în familie este necesar a întreprinde acţiuni în complex, care ar presupune
servicii pentru subiecţii violenţei în familie, activităţi de sensibilizare a publicului
larg, dar în special al tinerei generaţii despre comportamentul non-violent şi

21
programe de instruire specializate pentru diferite grupuri profesionale. Uneori, pentru
a obţine o calificare sau alta, reprezentaţii anumitelor grupuri profesionale au nevoie
chiar de un număr anumit de ore lucrate fie cu victimele violenţei în familie, fie cu
agresorul. De asemenea, la angajare în anumite posturi, funcţii se solicită confirmarea
cursurilor de instruire în domeniul violenţei în familie sau dovada experienţei de
muncă respective.
Situaţia de facto în Republica Moldova
În Republica Moldova lucrurile stau cu totul altfel. Deşi elaborarea programelor de
instruire a specialiştilor în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie,
elaborarea curriculumului sunt prevăzute în Planul naţional „Promovarea egalităţii
genurilor umane în societate pentru anii 2006-2008”, aceste lucruri nu au fost
realizate în totalitate. Da, se desfăşoară seminare de instruire pentru poliţişti, pentru
lucrătorii sociali, dar aceste activităţi se organizează de la proiect la proiect şi sunt
realizate mai mult de structurile internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale.
Interviurile cu diferiţi specialişti – poliţişti, judecători, procurori, medici,
psihologi, asistenţi sociali – denotă de asemenea o lacună informaţională în domeniul
violenţei în familie, acţiunile pe care le întreprind specialiştii în aceste cazuri se
datorează propriilor decizii şi cunoştinţe/relaţii, dar nu se încadrează în careva
instrucţiuni sau regulamente, ce ar stipula/recomanda care ar trebui să fie acţiunile şi
cum să se procedeze într-un caz sau altul. Aceste instrumente sunt lipsă deocamdată.
Unii specialişti au indicat de asemenea şi lipsa unei sensibilităţi de gen, ceea ce îi
face de multe ori pe aceşti specialişti să fie ghidaţi de stereotipurile general existente
în societate, cum ar fi că femeia prin însuşi comportamentul său generează
violenţa/agresivitatea bărbatului. Anume prin aceste goluri (Legea cu privire la
prevenire şi combaterea violenţei în familie va intra în vigoare abia la 18 septembrie
2008, la 6 luni după ce a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova),
lipsa unor regulamente, a programelor de instruire şi se explică, bunăoară, acţiunile
unui poliţist care convinge o victimă a violenţei în familie să nu depună plângere,
pentru că va trebui să plătească o amendă tot din bugetul familiei. Ori cele ale unui

22
judecător, care, atunci când examinează o cerere de chemare în judecată pentru
desfacerea căsătoriei, încasareaforţată a pensiei alimentare şi partajul averii, în cazul
în care agresorul nu este de acord cu divorţul,el oferă un termen de împăcare uneori
chiar de 6 luni, ceea ce alteori poate conduce chiar la comiterea unor infracţiuni (cum
ar fi leziuni corporale sau chiar omor). Sau a unui medic, care, la rugămintea
pacientei să nu anunţe poliţia (în cazul leziunilor corporale uşoare), tratează doar
boală, fără a analiza cauza şi a preveni leziuni similare repetate.Şirul unor asemenea
exemple poate fi continuat, dar credem că este clar şi numai din acestea că în
Republica Moldova sunt necesare programe de instruire şi pentru specialişti. Trebuie
să recunoaştem, că în acest sens se întreprind careva acţiuni, de diferiţi actori, dar
care, în totalitatea lor, încă nu au o acoperire naţională şi nu sunt instituţionalizate
pentru a asigura rezultate durabile.

2.3 Centre de refugiu pentru victemele violentelor domestice.

În prezent, servicii de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei în familie sunt
acordate în câteva centre specializate din ţară. Printre acestea pot fi enumerate
Asociaţia Obştească « Refugiul Casa Mărioarei » (Chişinău), Centrul MMPSF de
Asistenţă şi Protecţie din Chişinău, Centrul maternal « Ariadna » (Drochia), Centrul
« Sotis » (Bălţi) etc. În aceste centre, victimele primesc consiliere psihologică, cazare
temporară, servicii medicale, referire la un loc de muncă şi alte servicii de reabilitare.
Cu toate acestea, având în vedere prevederea Legii Nr 45 de emitere a ordonanţei de
protecţie, agresorul este cel care trebuie să părăsească locuinţa, şi nu victima. În acest
context, se impune crearea serviciilor pentru agresori, inclusiv a unor centre
specializate în defavoarea extinderii centrelor de asistenţă a victimelor.

a) Refugiul Casa Marioarei

23
  adăpost de urgenţă în situaţii de criză, cazare şi hrană pe o perioada de pînă la
3 luni pentru depăşirea perioadei de criză;
 asistenţă socială (căutarea unui loc de muncă, integrarea în instituţiile şcolare a
copiilor, etc);
 consiliere/consultanţă juridică acordată de un avocat licenţiat (întocmirea de
cereri de chemare în judecată, demersuri, plîngeri adresate autorităţilor
competente în cazurile violenţei în familie, iniţierea acţiunilor civile, penale,
contravenţional-administrative, reprezentarea în instanţa de judecată şi în faţa
celorlalte organe de stat competente);
 asistenţă psihologică (consiliere psihologică individuală, consiliere cu
agresorul, consiliere al cuplului şi a copiilor. Plus la aceasta, se organizează
consiliere cu mai multe victime ale violenţei în familie prin crearea de grupuri
de suport);
 medierea relaţiilor cu partenerul, precum şi alţi membri ai familiei;
 intermedierea relaţiei victimă - instituţii abilitate să intervină în solu- ţionarea
problemei.

b) Refugiu “LaStrada”
Dacă am proceda la o delimitare a tipurilor activităţilor de prevenire a violenţei în
familie, nu vom face prea multe descoperiri. Ele sunt cam aceleaşi ca şi pe alte segmente
de asistenţă socială, organizate şi desfăşurate preponderent de societatea civilă. Analizate
din punct de vedere tematic, dar şi din perspectiva axării pe grupul de risc, pe pregătirea
specialiştilor, pe complexitatea abordării şi continuitatea intervenţiilor, le-am putea clasif
ca în două categorii:
a) activităţi de informare şi sensibilizare;
b) activităţi adresate factorilor de decizie şi grupurilor profesionale.

Activităţi de informare şi sensibilizare:

24
 Da că e să ne referim la activită ţile de informare şi sensibilizare, trebuie să
remarcăm că nu numai protagoniştii din cercetările realizate în perioada septembrie-
decembrie 2007 de Centrul Intern aţional „La Strada”, dar şi societatea în ansamblu
este convin să că acestea sunt desfă şurate în cea mai mare parte de organizaţiile
neguvernamentale şi sunt adresate preponderent elevilor, tinerilor din instituţiile de
învăţământ de diferit grad, accentul punându-se pe situaţia femeii .Dintre activităţile de
informare şi sensibilizare mai cunoscute am putea numi Campania naţională de
sensibilizare „16 zile împotriva violenţei în familie” şi cunoscuta campanie „Copilărie
fără violenţă”, desfăşurată de UNICEF în 2006-2007. Prima este organizată anual în
Moldov începând cu anul 2000 de mai multe ONG-uri active în domeniu şi de organizaţii
internaţionale. Însă scopul acestei acţiuni este mai degrabă de sensibilizare, decât de
informare, ea având menirea să atragă atenţia publicului larg asupra problemei, dar şi să
îndemne factorii de decizie să întreprindă acţiuni în domeniul prevenirii şi combaterii
fenomenului. Din păcate, numai 10 zile în an este prea puţin pentru a schimba atitudinea
faţă de asemenea problemă, cum este violenţa domestică. În plus, ea nu a devenit o
campanie conceptualizată din perspectiva necesităţilor sau a lacunelor care există pe acest
segment şi se rezumă, de regulă, la un şir de acţiuni prevăzute în planurile de activităţi ale
diferitelor organizaţii pentru luna decembrie şi la care nu întotdeauna şi nu toate participă
activ.Spre deosebire de prima, campania „Copilărie fără violenţă” a fost una cu ţintire
concretă, având un program, itinerar şi rezultate concerte. Chiar dacă şi prin însă şi
denumirea ei a fost adresată copiilor, în mare măsură a vizat şi violenţa domestică. Deşi
reprezentanţa din Moldova a UNICEF „s-a specializat” pe activită ţi pentru copii, ea mai
realizează cercetări, preponderent în problema violenţei faţă de copii, dar, indirect, şi faţă
de femei. De menţionat faptul că UNICEF a sprijinit, paralel, şi intenţionează să sprijine
şi în viitor acordarea de servicii. În general, reprezentanţa din Moldova a Fondului
Naţiunilor Unite pentru Copii doreşte să-şi orienteze serviciile sale spre crearea unui
sistem de referire (sistem de servicii) pentru copiii, victime ale violenţei. Vorbind despre
activităţile deinformare şi sensibilizare, nu putem trece cu vederea Proiectul „Noi
perspective pentru femei”, în cadrul căruia Winrock International desfăşoară activităţi de

25
prevenire pentru fete/femei cu vârsta între 16 - 25 ani, care rezidă în treninguri şi
seminare, alte activităţi, inclusiv în domeniul prevenirii violenţei în familie. În cadrul
acestui Proiect funcţionează Centre de zi – la Comrat, Cahul, Soroca şi Bălţi – care dispun
de linii telefonice informaţionale. În funcţie de caz, ele oferă diverse informaţii, dar mai
au şi menirea de a identif ca victimele, atât ale violenţei domestice, cât şi ale trafcului de
finţe umane.
Anume pentru acestea din urmă, Centrele acordă consiliere psihologică şi asistenţă
juridică, incluzând şi un component economic: cum să-ţi lansezi/iniţiezi propria afacere.
Campania de sensibilizare „Familia sănătoasă este familia fără violenţă”, a fost lansată
la începutul lunii noiembrie 2009, cu suportul  mai multor Agenţii ONU, OSCE şi
Centrului Internaţional „La Strada”, în colaborare cu Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale
şi Familiei. Această campanie îşi propune să cultive în rândul populaţiei atitudinea de
ZERO TOLERANŢĂ faţă de fenomenul violenţei în familie. Durata estimativa a
campaniei este noiembrie 2009 – septembrie 2011. Campania este însoţită de spoturi video
şi audio, postere, broşuri, panouri stradale. Fondul ONU pentru Populaţie are rolul de bază
în susţinerea metodologică şi financiară a Campaniei.
Ce prezintă serviciul Telefonul de încredere pentru femei 0 8008 8008?
Telefonul de încredere pentru femei este gestionat de Centrul “La Strada” şi a fost lansat
în luna octombrie 2009. Telefonul este destinat victimelor şi potenţialelor victime ale
violenţei în familie şi oferă consiliere psihologică primară şi referire către specialişti. Cele
mai multe apeluri înregistrate vizează aşa subiecte precum asistenţa psihologică, cazare
temporară, asistenţă juridică, centre pentru tratarea persoanelor alcoolice. Serviciul este
disponibil de luni până sâmbătă, de la ora 8.00 dimineaţa până la 20.00.

2.4 NEVOILE VICTIMELOR VIOLENŢEI

26
 DOMESTICE ŞI SERVICIILE DISPONIBILIE
De ce asistenţă au nevoie victimele violenţei domestice?
Violenţa domestică: între stereotipuri şi
Moralitate.
Cu referire la cearta vecinilor de peste gard,o veche vorbă din popor ne sfătuieşte să
nu ne amestecăm acolo unde „nu ne fierbe oala”. O mentalitate mai contemporană, da că
şi nu este chiar atât de rectilinie, cel puţin recunoaşte (în aceeaşi ordine de idei) că este
greu să te descurci în gâlceava unei familii străine şi să dai cuiva dreptate, căci numai
soţii (e drept, care sunt în stare) ar putea să dezlege cel mai bine nodul confictului. În
general, trebuie să recunoaştem că în societatea din Moldova a te adresa pentru ajutor
într-o problemă de familie nu e prea primit.
Cercetările noastre ne demonstrează că doar o victimă a violenţei în familie din trei s-
a adresat vreodată după ajutor, mai drept pentru o asistenţă specializată. De cele mai multe
ori explicaţiile sunt de tipul: „Îmi era frică şi ruşine, ce va zice gura satului”; „Am încercat
să vorbesc cu rudele soţului, dar fără nici un rezultat”; „Mi-au spus că eu singură sunt
vinovată”;„Asta este crucea pe care trebuie să o duci”. În cazul femeilor care au trecut şi
printr-o experienţă de trafic, mărturiile lor sunt marcate de un pesimism şi mai profund.
„Nu cred că mă poate ajuta cineva”, este răspunsul cel mai frecvent, care denotă de fapt o
mai mare dezamăgire în viaţă, o neîncredere în forţele proprii, precum şi în faptul că ar
exista persoane, organiz aţii care ar fi în stare să o ajute cu adevărat. Probabil din cauza
dramaticei experienţe pe care au trăit-o odată cei care i-au făcut o ofertă de muncă peste
hotare şi ulterior au vândut-o în sclavie, la fel s-au oferit să o ajute.
Ce le sfătuieşte populaţia pe victimele
violenţei domestice.
Dacă ar fi să dea un sfat unei victime a violenţei în familie, jumătate din
participanţii la studiul privind opinia populaţiei despre violenţa în familie i-ar recomanda
să se adreseze în primul rând la poliţie sau judecător, iar alte 45% i-ar sfătui... să

27
divorţeze. Puţini sunt cei care ar sfătui victima să apeleze la ajutorul prietenilor/rudelor
sau să telefoneze la numărul telefonului de încredere.
Totodată, la întrebările directe, 60% din respondenţi au fost de părerea că o victimă
a violenţei în familie ar trebui să se adreseze la poliţie pentru ajutor, pe locul doi
situânduse psihologul şi rudele/prietenii; urmează apoi centrele specializate, judecătoria,
medicul, secţiile de asistenţă socială. Pe ultimele locuri în răspunsuri au figurat (oricât ar
fi de stranie vecinătatea!) UNICEF şi biserica (preotul).
Printre respondenţii ce au menţionat că victimele violenţei în familie ar trebui să se
adreseze pentru ajutor la poliţie şi rude/prieteni cota cea mai mare o deţin adolescenţii
(respectiv 70% şi 42%). Psihologul este considerat un ajutor sigur pentru o victimă a
violenţei preponderent de respondenţii cu vârsta de până la 45, spre deosebire de cei
trecuţi de 45 de ani, care au subliniat că judecata este cea mai bună opţiune pentru o
victimă. Aşadar, în cadrul uneia şi aceleiaşi lucrări, analizată sub unghiuri puţin diferite,
opinia populaţiei atestă păreri – puţin, dar vizibil – contradictorii. Întrebate de ce
servicii/ce fel de ajutor ar fi avut nevoie, victimele care nu s-au adresat nici o dată pentru
ajutor au indicat următoarele:
1. Consiliere psihologică directă pentru victimă – 71%. Deşi multe victime înţeleg
noţiunea de consiliere psihologică abia după ce au primit acest tip de asistenţă, pentru
că iniţial nici nu ştiau ce înseamnă psiholog sau îl confundau cu psihiatrul, au
specificat că ar fi dorit „să-şi descarce sufetul” unei persoane străine. „Discuţia cu
psihologul m-a făcut să mă simt mult mai bine, să îmi recapăt încrederea în sine”.
2. Adăpost – 56%. Serviciu menţionat în egală măsură atât de victimele viole nţei
domestice, cât şi cele ale traficului de finţe umane.
3. Să-şi găsească un loc de muncă – 48%. La această nevoie s-au referit mai des
victimele tr aficului, cele ale violenţei domestice menţionând mai rar angajarea în
câmpul muncii ca o necesitate. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că de multe
ori victimele violenţei domestice sunt economic dependente de agresor. Dependenţă,
care le sporeşte frica de a se adresa după ajutor, pentru că nu văd cum ar putea trăi
cum s-ar descurca de una singură, fără loc de trai, loc de muncă etc. Mai este şi faptul

28
că de multe ori victimele violenţei domestice nu au o experienţă de muncă şi nici o
pregătire necesară. („După ce am născut primul copil, soţul nu mi-a mai permis să
lucrez”.)
4. Asistenţă juridică – 43%. Ponderea este mult mai mare în cazul victimelor
violenţei domestice, pur şi simplu, comparativ cu victimele care au suferit şi o
experienţă de trafic (în cel de-al doilea caz, necesitatea de asistenţă juridică este
invocată pe locul 7, după consilierea psihologică, un loc de muncă, adăpost, „să
vorbesc cu o persoană străină”, „să primească ajutor copii mei”). Această asistenţă
se referă de cele mai multe ori la divorţ, partajul averii şi încredinţarea copiilor
spre întreţinere (aspecte elucidate de specialişti, victimele înţelegând prin
asistenţă juridică doar divorţul, iar la momentul adresării nu se gândesc la partajul
averii sau la încredinţarea copiilor).
5. Să vorbesc cu o persoană străină, care nu mă cunoaşte, doar să-mi descarc
sufletul” – 38%. Acest serviciu a fost me nţionat în egală măsură atât de victimele
viole nţei domestice, cât şi de cele ale traficului de fiinţe umane şi s-au referit la
o disc uţie telefonică, lucru care le-ar permite să-şi păstreze anonimatul, pentru că
la moment nu sunt gata să discute cu cineva care ar privi-o în ochi, findu-le frică
şi ruşine. („Ce a zice lumea, că doar nu sunt nebună?”).
6. „Să primească ajutor copiii mei” – 33%. Răspuns întâlnit în egală măsură şi la
victimele violenţei domestice, şi la cele ale traficului de fiinţe umane (cu singura
diferenţă că femeile care au suferit o de trafic, pe lângă ajutor material/medical
pentru copii, mai solicită şi asistenţă în refacerea relaţiilor/comunicării cu copiii).
7. Ajutor/consiliere pentru agresor (soţ, concubin etc.) – 31%. Această nevoie a fost
invocată doar de victimele violenţei domestice, în schimb de nici una dintre
victimele traficului. Explicaţia ar putea fi următoarea: în cazul respondentelor
minore, abuzatorul a fost tatăl şi, respectiv, copilul se gândeşte mai puţin la faptul
cum ar putea să ajute abuzatorul să nu fie agresiv. Adică nu identifică acest lucru
ca fiind o problema ce poate fi soluţionată, spre deosebire de relaţiile dintre soţ şi
soţie sau concubini.

29
 Soţia/femeia consideră că soluţia în situaţia dată ar fi tratamentul/asistenţa
psihologică adecvatăsoţului/concubinului, astfel şi-ar menţine şi familia, şi copiii ar
creşte într-un mediu mai puţin dăunător.
În cazul victimelor traficului, agresorul mai putea fi concubinul mamei, pentru
care lucru copilul îşi acuză mama de tot ce i se întâmplă, dar încearcă doar să se
autoprotejeze. Toate persoanele intervievate, care îşi ispăşesc pedeapsa pentru
comiterea unui omor (a agresorului), au menţionat ca şi-ar dorit mult ca soţul să
primească tratamentul/consilierea corespunzătoare (de cele mai multe ori este vorba
de tratamentul alcoolismului), dar nu s-au adresat pentru asemenea serviciu din
nedorinţa soţului sau din motive financiare (lipsa banilor ).
(Raportul „Evaluare rapidă privind problema violenţei în familie în Republica Moldova – site-
ul www.lastrada.md)

30
 Concluzie

Această lucrare conţine două capitole, paginile căruia descriu violenţa

domesticnă din toate unghiurile de vedere.

Primul capitol Aspecte teoretice ale violenţei descrie noţiunea de violenţă care
apare ca act vătămător, fizic sau emoţional şi economic care are loc între membrii
societăţii sau a familiei, un fenomen foarte des întîlnit dar foarte greu de definit.Un
alt subcapitol de cercetare a fost Tipurile de violenţă care cuprinde formele
violenţei. Ele ne prezintă violenţa din diferitele ei aspecte.
Cel de-al doilea capitol: Servicii asistenţiale de combatere a violenţei
domestice cuprinde informaţie teoretică despre metodele şi tehnicile care au fost
acordate victimilor violenţei domesice de catre echipa multidisciplinară şi de către
cadrul legislativ al Republicii Moldova. Al doilea subcapitol se referă la serviciile
alternative asistenţiale de protecţie a victimilor de violentă domestică.
Concluzia mea este că ,violența domestică,se află la originea celor mai dificile
probleme sociale ale comunităților.
Atâta vreme cât violența domestică e ignorată,lăsătă să își continuie existența secretă
și devastatoare,nu putem vorbi de o reală politică socială,ținând spre o bună calitate a
vieții individului și a familiei.
Violența domestică nu este luată în seamă atât căt să se vadă adevărata față a
acestei probleme,care afectează pe toți membrii familiei,ducând la traume atât fizice
cât și psihice.
Violența domestică este un rău în orice societate,fiind un fenomen cu impact
negativ asupra sănătății.
Spune: ,,STOP VIOLENȚEI DOMESTICE!”

31
 Bibliografie
1. „Violenţa în familie. Ce acţiuni întreprinde statul pentru a o combate.”
Vocea, Moscova, 1999;
2. Schornstein Sh. „ Violeţa domestică şi asistenţa medicală”. Chişinău,
2003;
3. Mitrofan N., Butoi V. „Psihologia judiciară”. B.,1992;
4. Winters M., ş.a. „ Violenţa împotriva femeilor. În culegerea „Tu şi
corpul tău pentru un nou secol”, Chişinău, 2000;
5. „Abuzurile fizice şi sexuale // Timpul -2009_27 noiembrie
6. Miftode V. „Fundamente ale Asistenţei Sociale”, Iaşi, 2002;
7. http://www.politiaromana.ro/violenta_in_familie.htm
8. http://www.lastrada.md/actiuni_curente/docs/report
9. Legea nr 217/2003 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în
familie.
10. ŢON Elisabeta, ŢON Iosif,Violenţa de familie, Ed. Cartea Creştină,
Oradea, 2006;
11. VĂDUVA Graţiela, Analiza şi prevenirea violenţelor în familie Ed.
Ministerului deInterne, Bucureşti, 2000

32