Abuz Si Violenta Domestica

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

SPECIALIZAREA :
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ANUL III, SEMESTRUL 6
Abuz și violență
domestică
SUPORT DE CURS
Iași, 2022
1
CUPRINS
1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE______________________________________15
2. PERSPECTIVE TEORETICE PRIVIND SITUAŢIILE DE VIOLENŢĂ

DOMESTICĂ______________________________________________________18
2.1. PERSPECTIVA BIOLOGICĂ_____________________________________19
2.2. PERSPECTIVA PSIHOPATOLOGICĂ_____________________________21
2.3. PERSPECTIVA SISTEMICĂ_____________________________________23
2.4. PERSPECTIVA SOCIALĂ _______________________________________25
2.5. PERSPECTIVA FEMINISTĂ _____________________________________29
3. CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE ______________________________35

3.1.VIOLENŢA ASUPRA BĂRBAŢILOR ______________________________37
3.2. VIOLENŢA ASUPRA VÂRSTNICILOR ___________________________38
3.3. VIOLENŢA ASUPRA FEMEILOR ________________________________40
4. ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR _______________________________47

4.1. ABUZ FIZIC ___________________________________________________47
4.2.ABUZ SEXUAL _________________________________________________50
4.3.ABUZ EMOŢIONAL _____________________________________________56
4.4. NEGLIJARE ___________________________________________________60
4.5. FACTORI ASOCIAŢI PLASĂRII COPIILOR ÎN SITUAŢII ABUZIVE
________________________________________________________________65
4.6. EFECTE ALE PLASĂRII COPIILOR ÎN SITUAŢII ABUZIVE ________79
5. MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE _________________________85

5.1.MODELE DE INTERVENŢIE _____________________________________93
5.2.MODELE DE PREVENIRE _____________________________________116
ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 2

PREZENTAREA GENERALĂ A CURSULUI
Anul III, sem. 6,
Statutul disciplinei- DS - disciplină de specialitate,
Codul disciplinei: ID 75,
Numărul de credite: 6
Forma de evaluare: E- examen
Date de contact ale titularului de curs Date de contact ale tutorelui
gabriela.irimescu@gmail.com irinaignat82@yahoo.com
RECOMANDĂRI:
Studenții care doresc să obțină informații cu privire la cerințele sau conținutul cursului, dar
care din diferite motive nu se pot prezenta în timpul orelor de consultații, sunt rugați să
contacteze titularul disciplinei sau tutorele prin e-mail.
Informațiile cu privire la data și locul susținerii examenului, data și locul susținerii activităților
tutoriale vor fi afișate pe site-ul facultății, la avizierele facultății, pe pagina de FB a
departamentului ID și comunicate prin intermediul secretariatului ID.
CONDIŢIONĂRI ȘI CUNOSTINŢE PREALABILE
Înscrierea la cursul Abuz și violenţă domestică se realizează la secretariatul facultății.
Scopul acestui curs constă în definirea conceptelor, teoriilor și a metodelor de intervenție în

situații de violență domestică, cunoașterea serviciilor sociale și a modalităților de accesare a
acestora
DESCRIEREA CURSULUI
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenții vor fi capabili să explice conceptele de

abuz, agresivitate, violență, să descrie tipurile de violență domestică, factorii de risc, factorii
protectivi și efectele violenței domestice, să analizeze critic modele de intervenție în situații de
violență domestică, să utilizeze concepte pentru elaborarea de proiecte pentru victimă și
agresor.
ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI
Agresivitate-abuz-violență – delimitări conceptuale

Violența domestică – delimitări conceptuale
Teorii cu privire la fenomenul violenței domestice
Violența manifestă vs. simbolică în spațiul domestic
3
Profil victimă. Profil agresor
Forme ale violenței domestice
Abuz asupra bărbatului
Abuzul asupra vârstnicilor
Abuz asupra femeii
Abuzul asupra copilului
Factori de risc vs. factori protectivi
Consecințe ale abuzului asupra copiilor
Specificul evaluării și intervenției
FORMATUL ȘI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS
În timpul semestrului se vor organiza - cu studenții, două întâlniri a câte patru ore. Întâlnirile
vor fi organizate sub forma unor prelegeri. Chiar dacă prezența nu este obligatorie, participarea
la cursuri le oferă studenților posibilitatea de a înțelege și de a se familiariza cu principalele
noțiuni din curs, de a cere informații suplimentare și de a interacționa în mod direct cu tutorele.
Studenții au libertate deplină cu privire la modul în care își gestionează parcurgerea şi însușirea
conceptelor de bază cuprinse în suportul de curs. Există la finalul fiecărui modul câteva
întrebări de autoevaluare care îi ajută pe studenți să aprecieze care este nivelul lor de pregătire
raportat la cerințele cursului. Pe parcursul semestrului studenții vor avea de îndeplinit sarcini
de lucru în baza cursului. Realizarea acestor activități constituie 20% din nota finală și condiție
obligatorie pentru susținerea examenului.
Aplicația 1
Realizați un mini-glosar cu termenii: violență, violență manifestă, violenţă simbolică, violența
de gen, victimă, victimizare, victimizare secundară, agresor, membru al familiei, abuz,
neglijare, ordin de protecție, trafic de persoane, exploatare, adăpost, locuință protejată,
serviciu social, egalitate de gen, discriminare folosind pentru fiecare termen cel puțin două
surse bibliografice (ex. dicționare, cadre legislative, tratate de specialitate).
Aplicația 2
Parcurgeți bibliografia recomandată şi detaliați un alt model explicativ, diferit de cele
prezentate în suportul de curs. Modelul detaliat de dumneavoastră trebuie să se centreze fie pe
înțelegerea, analiza unei forme de violență domestică, fie pe intervenție.
Aplicația 3
Parcurgeți bibliografia recomandată şi argumentați, comentaţi, analizaţi miturile violenţei
domestice enumerate mai jos:
1. Violența domestică apare în familiile cu un statut economic și social scăzut
2. Unele femei merită să fie bătute, ele îl provoacă pe agresor
3. Bătaia este rezultatul proastei îndepliniri a datoriilor de soție și mamă
4. Femeilor le place să fie abuzate
5. Dacă o femeie bătută ar fi vrut să părăsească relația ar fi put să o facă în orice
moment
6. Bătaia apare doar o dată
7. Bărbații violenți nu-și pot controla violenţa

8. Bătaia este rezultatul consumului excesiv de alcool sau droguri
9. Violența domestică apare atunci când victima/agresorul au probleme psihiatrice
10. Agresorii au învățat de la tatăl lor atitudinea abuzivă asupra femeii (Turliuc at.
all., 2009)
Aplicațiile vor fi realizate de către fiecare student prin studiu individual și doar una din
cele trei aplicații va fi postată pe platformă pentru a fi evaluată în vederea obținerea
punctajului final.
Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în săptămână

în care este programat al doilea tutorial.
Aplicația 4
Citiți legislația și bibliografia recomandate și prezentați un plan de siguranță pentru victime
ale violenței domestice.
Aplicația 5
Citiți legislația și bibliografia recomandate și detaliați serviciile sociale de care pot beneficia
victimele violenței domestice
Aplicația 6
Citiți legislația și bibliografia recomandate și prezentați, din perspectiva asistentului social,
etapele intervenției pe Serviciul Telefonul Copilului
Aplicația 7
Citiți legislația și bibliografia recomandate și prezentați, din perspectiva asistentului social,
etapele managementului de caz pentru situațiile de abuz, neglijare, exploatare, trafic.
Aplicațiile vor fi realizate de către fiecare student prin studiu individual și doar una din
cele patru aplicații va fi postată pe platformă pentru a fi evaluată în vederea obținerea
punctajului final.
Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în ultima

săptămână din semestru.
Nota finală reprezintă: 50 % (pentru aplicații postate de student pentru evaluare pe

platformă) și 50% examen scris (curs și legislație de specialitate)
Plagiatul sau frauda se pedepsesc conform reglementarilor în vigoare.
5
MATERIALE BIBLIOGRAFICE
Referințe principale:
Suport de curs ID/IFR

Irimescu, G. (2020) Abuz si violenta domestica, Curs IDD
Materiale de studiu pe platforma Moodle

Irimescu, G. (2008) Asistența socială a copilului maltratat, Curs IDD
Irimescu, G. (2004) Asistența socială a persoanelor abuzate, Curs IDD
Bibliografie legislație de specialitate:
HOTĂRÂRE Nr. 49 din 19 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind

prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra
copilului şi de violenţă în familie şi a Metodologiei de intervenţie multidisciplinară şi
interinstituţională privind copiii exploatați şi aflați în situații de risc de exploatare prin muncă,
copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor
forme de violenţă pe teritoriul altor state, cap. IV, Managementul de caz
Ordinul nr. 177 din 16.decembrie 2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii
pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru
copilul abuzat, neglijat si exploatat, precum si a standardelor minime obligatorii privind centrul
de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării si exploatării copilului, publicat
în: Monitorul Oficial nr. 52 din 22 ianuarie 2004
Legea nr. 217/2003, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în

Monitorul Oficial Partea I nr. 367 din 29 mai 2003, modificată cu Legea nr 174/2018 de
modificare și completare a Legii nr 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, publicată în Monitorul Oficial nr 618 din 18 iulie 2018
Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004, modificată
Referinţe suplimentare:
Burton J., (1997) Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their
prevention, Manchester University Press, New York
Cunningham, A.; Jaffe, P.G.; Baker, L.; Dick, T.; Malla, S.; Mazaheri, N.; Poisson, S., (1998)
Theory-derived explanations of male violence against female partners: literature update and
related implications for treatment and evaluation, London Family Court Clinic
Curic, I., Vaetisi, L. (2005) Inegalitatea de gen: violenta invizibila, Ed. Eikon.
David P. Celani, (2014) Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratata la agresorul sau,
Ed. Trei
Evans, P., (2009) Relații verbale abuzive, Ed. Meteor Press
Gheorghe, V., (2005) Efectele televiziunii asupra mintii umane, Ed. Evanghelismos,
Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara 1998
Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţi, Editura Fundaţiei
Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001

Irimescu, G., (2005) „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei” în Neamţu, G. şi Stan,
D., (coord.) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi
Irimescu, G., (2006) Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”Iaşi
Irimescu, Rădoi (coord.) (2017) Violență asupra femeii. Ipostaze. Explicatii. Intervenții,
Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
Kirkwood, Catherin, (1990) Leaving Abusive Partners, SAGE Publication
Muntean, Ana, Popescu, Marciana, Popa Smaranda, (2001) Victimele violenţei domestice:
copiii şi femeile, Ed. Eurostampa, Timişoara
Murphy, T., Oberlin, H.L. (2007) Agresivitatea pasiva, Ed. Trei
Popescu, Marciana, Muntean, Ana, (2000) Violenţa domestică - de la o realitate importantă la
asumarea unei stări de fapt, în Mihăilescu, M., (coord.) Un deceniu de tranziţie. Situaţia
copilului şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti
Rădulescu, Sorin, M. , (2001) Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în
familie, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
Roth-Szamosközi, M., Protecţia Copilului – Dileme, Concepţii şi Metode, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999
Shepard, M., Pence, E., (2003) Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa domestică,
Ed., Tehnica-Info, Chişinău
Simon Sânzianu, (2006) „Violență în familie prezentată în presa din România”, Ed. Lumen
U1 – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
U2 – PERSPECTIVE TEORETICE
U3 – CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE
U4 – ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR
U5 – MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE
Bibliografie:
Alexiu, M.T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
Araji, S., Sexually aggressive children. Coming to Understand Them, SAGE Publications,
Londra, 1997.
Babcock, J.C.; Waltz, J.; N.S. Jacobson; Gottman, J.M., „Power and violence: The Relation
Between Communication Patterns, Power Discrepancies, and Domestic Violence” în Journal
of Consulting and Clinical Psychology, 1993, 61, pp. 40-50.
Bergman, J.; Plum, B., Introducere în terapia agresorului sexual, Seminar Iaşi, 2003.
Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,

Psychological Research and Law, SAGE Publications, Londra, 1996.
Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.
7
Branningam, A., „Self Control, Social Control and Evolutionary Psychology: Towards and
Integrated Perspective on Crime” în Canadian Journal of Criminology, 1997, 39, pp. 403-431.
Burton J., Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their prevention,
Manchester University Press, New York, 1997.
Cappell, C., Heiner, R.B., “The Intergenerational Transmission of Family Aggression” în

Journal of Family Violence, 1990, 5, pp. 135-152.
Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001.
Chesterman, M., Child sexual abuse and social work, University of East Anglia Norwich, 1987.
Ciofu, C., Interacţinea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea Bucureşti, 1993.
Cooper, M.D.; Ball, D. Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
Cordova, J.V.; Jacobson, N.S.; Gottman, J.M.; Rushe, R.; Cox, G., „Negative Reciprocity and
Communication in Couple with a Violent Husband” în Journal of Abnormal Psychology, 1993,
102, pp. 559-564.
Costin, L.; Bell, C.; Downs, S.W., Child welfare. Policies and practice, Longman, NY, Londra,
1991.
Cunningham, A.; Jaffe, P.G.; Baker, L.; Dick, T.; Malla, S.; Mazaheri, N.; Poisson, S., Theory-
derived explanations of male violence against female partners: literature update and related
implications for treatment and evaluation, London Family Court Clinic, 1998.
Davies J., – Safety Planning with Battered Women, Complex Lives/Difficult Choices, SAGE
Publications, 1993.
Dutton, D.G.; Starzomski, A., „Personality Predictors of the Power and Control Whell” în
Journal of Interpersonal Violence, 1997, 12(1), pp. 70-82.
Dutton, D.G.; Starzomski, A.; Saunders, K., „Intimacy-Anger and Insecure Attachament as
Precursors of Abuse in Intimate Relationships” în Journal of Applied Social Psychology, 1994,
24, pp. 1367-1386.
Emlen, S.T., „The Evolutionary Study of Human Family System” în Social Science /
Information sur les Sciences Sociales, 1997, 36, pp. 563-589.
Erchak, G.; Rosenfeld, R.; „Societal Isolation, Violent Norms. And Gender Relations” în
Cross-Cultural Research, 1994, 28 (2), pp. 111-133.
Evans, P. (2009) Relații verbale abuzive, Ed. Meteor Press, trad. Alina Mavrodin
Faller, C., K., Social Work with Abused and Neglected Children. A Manual of
Interdisciplinaery Practice, The Free Press, N.Y., 1993.

Featherstone, B., „What has Gender Got to do With it? Exploring Physically Abusive Behavior
Towards Children” în British Journal of Social Work, 1997, 27, pp. 419-433.
Finkelhor, D., „Child Sexual Abuse: New Theory and Research” în Wiehe, R.V., Working with
Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
Freedman, J., „Effect of Television Violence on Aggressiveness” în Psychological Buletin,

1984, 96(2), pp. 227-246.
Gaudin, J.M., Child Neglect: A Guide For Intervention, U.S. Department of Health and Human
Services, 1993.
Gelles R., Family Violence, New York, Springer Publishing Company, 1989.
Goodman, R., Scott S., Child Psychiatry, Editura Blackwell Science, 1997.
Hamberger, L.K.; Hastings, J.E., „Personality Correlates of Men who Batter and Nonviolent
Men” în Journal of Family Violence, 1991, 6, pp. 131-147.
Helfer, E.M.; Kempe, R.; Krugman. M.D., (coord.) The Batterd Child, ediţia a cincea, The
University of Chicago, Press, 1997.
Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţi, Editura Fundaţiei
Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul

seminarului internaţional „Copilul abuzat”, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999.
Irimescu, Rădoi (coord.) (2017) Violență asupra femeii. Ipostaze. Explicatii. Intervenții,
Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
Irimescu, G., (2005) „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei” în Neamţu, G. şi Stan,

D., (coord.) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi
Irimescu, G., (2006) Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”Iaşi
Irimescu, G., (2002) „Abuzul asupra copilului. Forme de intervenţie socială”, publicate în
Miftode, V. (coord.) Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Strategii de
intervenţie şi efecte perverse, Editura Lumen
Irimescu, G. (2004) Asistenţa socială a persoanelor abuzate, Curs IDD, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza”, Iaşi
Irimescu, G. Copii şi copilării sau mediul familial şi (re)victimizarea copilului, Revista de

cercetare şi intervenţie socială, Editura Lumen, Iaşi,
Irimescu, G. Reflecţii culturale asupra maltratării copilului, Revista de cercetare şi intervenţie

socială, Editura Lumen, Iaşi, vol 8/ 2005,
9
Irimescu, G. Traumatizarea copilăriei sau consecinţele abuzului şi neglijării asupra copilului,
în Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004, tom VII-VIII
Irimescu, G. Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă

familială, Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004, tom VII-VIII,
Irimescu, G. Violenţa domestică, Curs Reconversie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,

2005
Irimescu, G. “Speaking out about cultural diversity in child maltreatment” în Frunză, S.

(coord.), The Challenges of Multiculturalism in Central and Eastern Europe, Editura PROVO
PRESS, Cluj Napoca, 2005
Irimescu, G. (2008) Asistența socială a copilului maltratat, Curs IDD, Editura „Universităţii
Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Irimescu, G. (2004) Asistenţa socială a persoanelor abuzate, Curs IDD, Editura „Universităţii
Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Jourdan-Ionescu, C., şi Palicari, G., „Probleme etice” în Ionescu, Ş., Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, intervenţie, FICF, Bucureşti, 2001.
Kaufman, J.; Zigler, E., „Do Abused Children Become Abusive Parteners?” în American
Journal of Orthopsychiatry, 1987, 57, pp. 186-192.
Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara 1998.
Kirkwood, Catherin, (1990) Leaving Abusive Partners, SAGE Publication
Laviola, M., „Effects of Older Brother-Younger Sister Incest: A Study of the Dynamics of
Seventeen Cases” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 1992, 16, pp. 404-421.
Lopez, G., Violenţele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Lutzker, J., Handbook of Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York,
1998.
Miftode, V.,(coord.) Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Editura Lumen,

Iaşi, 2002.
Mihalic, S.W.; Elliot, D., „A Social Learning Theory Model of Marital Violence” în Journal
of Family Violence, 1997, 12 (1), pp. 21-47.
Mihăilescu, I., (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România,

UNICEF, Bucureşti, 2000.
Moore, J., ABC of child protection, Ashgate Publishing Company, USA, 1996.
Mullen, P.E., „Jealousy and the Emergence of Violent and Criminal Behaviors” în Criminal
Behavior and Mental Health, 1996, 6, pp. 199-205.

Muntean, A. ; Popescu, M., Popa S., Victimele violenţei domestice: copiii şi femeile, Editura
Eurostampa, Timişoara, 2001.
Muntean, A., „Violenţa în familie şi maltratarea copilului” în Nemţu, G. (coord.) Tratat de

asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Muntean, A., Violenţa domestică şi maltratarea copilului, Editura Revoluţiei din 1989,
Timişoara, 1999.
Munteanu, A., Sagebiel, J. (2007). Practici în Asistenţa Socială: România şi Germania, Editura
Polirom, Iaşi.
Murphy, T., Oberlin Hoff, L. (2007) Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoști la tine și la
ceilalți, Ed. Trei, trad. Smaranda Nistor
Păunesu, C., Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
Pecora, P.J.; Whittacher, J.K.; Maluccio, A.N., The Child Welfare Challenge, Policy, Practice,
and Research, Aldine de Gruiter, New York, 1992.
Popescu, M.; Muntean, A., „Violenţa domestică – de la o realitate importantă la asumarea unei
stări de fapt”, în Mihăilescu, M., (coord.) Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a
familiei în România, UNICEF, Bucureşti, 2000.
Popescu, V.; Răduţ, M., (ian. 1998), Copilul maltratat, în revista Viaţa Medicală, 420/2.
Rădulescu, Sorin, M. , Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Robert-Ouvray, Suzanne, Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001,
traducere de Ana Muntean.
Rosenbaum, A., Hoge, S.K., Adelman, S.A., Warnken, W.J., Fletcher, K.E., Kane, R.L., „Head
Injury in Partner-Abusive Men”, în Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1994,
62(6), pp. 1187-1193.
Roth-Szamosközi, M., „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, Ionescu, Ş. (coord.),

2001, Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei Internaţionale
pentru Copil şi Familie, Bucureşti.
Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în

Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România,
UNICEF, Bucureşti, 2000.
Roth-Szamosközi, M., Protecţia Copilului – Dileme, Concepţii şi Metode, Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
Salus, M.; DePanfilis, D., Child Protective Services: A Guide for Caseworkers, (manual), The
Circle Inc., McLean, 1992.
11
Sălăvăstru, D. (2003). Violenţa în şcoală. In Neculau, A., Ferréol, G., Violenţa. Aspecte
psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, pp. 119-139.
Shepard, M.; Pence, E., Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa domestică, Editura
Tehnica-Info, Chişinău, 2003.
Spânu, M., Introducre în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnica,
Chişinău, 1998.
Starus, M.A., Yodanis, C.L., „Corporal Punishment in Adolescence and Physical Assaults on
Spouses in Later Life” în Journal of Marriage and the Family, 1996, 58, pp. 825-841.
Steele, F.B., „Psychodinamic and Biological Factors in Child Maltreatment” în Helfer, M.E.,
Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997,
pp. 73-79.
Stets, J.E., „Interactive Processes in Dating Aggression” în Journal of Marriage and the
Family, 1992, 54, pp. 165-177.
Stith, S.M.; Farley, S.C., A Predictive Model of Male Spousal Violence în Journal of Family
Violence, 1993, 8 (2), pp. 183-201.
Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.
Straus, M., Gelles, R., Behind closed doors: Violence in the American family, în Wiehe, R.V.,
Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
Straus, M.A.; Yodanis, C.L., „Corporal Punishment in Adolescence and Physical Assaults on
Spouses in Later Life” în Journal of Marriage and the Family, 1996, 58, pp. 825-841.
Şchiopu, U.; Verza, E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997.
Turliuc, M.N.(coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași:Institutul

European
Turliuc, M.N.(coord.). (2013).Gen, muncă, familie și schimbare, Iași:Institutul European,
Turliuc, M.N., Tobolcea, I.(coord.). (2008).Violenţa în familie: între stigmatizare, acceptare

socială şi intervenţie terapeutică.Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Turliuc M.N. , (2019) Family violence: A men’s or women’s issue?, Analele de Sociologie şi
asistenţă social, serie noua, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Turliuc, M.N., Karner Huţuleac, A., Dănilă, O., (2009) Violenţa în familie. Teorii,
particularităţi şi intervenţii specific, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
Urquiza, A.J.; Winn, C., Treatment for Abused and Neglected Children: Infancy to Age 18,
Department of Health and Human Services, National Center on Child Abuse and Neglect,
S.U.A., 1993.
Vrasti, R., (2012). Ghid practic de intervenție în criză, www.vrasti.org
Walker, L.E.A., „Current Perspective on Men Who Batter Women – Implication for
Intervention and Treatments to Stop Violence Against Women”, în Journal of Family
Psychology, 1995, 9 (3), pp. 264-271.
Walker, L.E.A., The Battered Woman Syndrome, N.Y., Springer, 1984.
Whitman, M, Child abuse, expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra copilului, Iaşi, 1998.
Wiehe, R. V., Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1993). Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.
Alte surse:
1.European Union Agency for Fundamental Rights, 2014, Violence against women: an EU-
wide survey. Main results http://fra.europa.eu/en/publication/2014/violence-against-women-
eu-wide-survey-mainresults-report
http://www.unwomen.org/en/digital-library/multimedia/2015/11/infographic-violenceagainst-
women
2. Organizația Mondială a Sănățății, 2016, Violence against women. Intimate partner and
sexual violence against women http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs239/en/
3. Comisia Europeană, Reprezentanța în România, Eurobarometru special 449, Violența bazată

pe gen, iunie 2016, România,
http://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/index.cfm/Survey/getSurveyDetail/i
nstruments/SPECIAL/surveyKy/2115
https://ec.europa.eu/romania/news/20162511_declaratie_comuna_eliminarea_violentei_
impotriva_femeilor_ro
4. Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeii,

https://violentaimpotrivafemeilor.ro/statistici-privind-violenta-in-familie-aproape-nouamii-
de-cazuri-de-lovire-si-alte-violente-si-80-de-violuri-in-familie-in-primele-6-luniale-anului/
5. Centrul Național de Evaluare și Promovare a stării de sănătate

http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2016/01/Analiza-de-situatie-20157.pdf
6. Declarația Națiunilor Unite pentru eliminarea violenței asupra femeii din 20 decembrie 1993
http://www.un-documents.net/a48r104.htm
7. Studiu national privind violenţa domestica, https://anes.gov.ro/wp-

content/uploads/2020/02/SEM-I-2019-STUDIU-NA%C8%9AIONAL-VD.pdf
13
8. Consiliul national al persoanelor vâstnice, http://www.combatingelderabuse.eu/wp-
content/themes/Visionpress/docs/material.pdf
9. Abuzul şi neglijarea copilului, Raport al Organizaţiei Salvaţi Copiii, 2000,

www.salvaticopii.ro
10. ANPCA; UNICEF, România şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. Al

doilea raport periodic, Editura MarLink, Bucureşti, 2003.
11. Glosarul egalităţii de gen, https://eige.europa.eu/thesaurus?lang=ro
12. Agenţia Natională privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, https://anes.gov.ro/biblioteca-
virtuala/
13. Convenţia ONU privind drepturile copilului,

http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/6_copii.pdf
De la traumă la integritate: femeile din România îşi regăsesc identitatea, raport prezentat la
Conferinţa organizată de USAID, Bucureşti, 28-30 aprilie, 1999.
14. Dinamica violenţei intrafamiliale în anul 2002, Raport al Ministerului de Interne,

Bucureşti, 05.03.2003.
15. Drepturile femeii la sfârşit de mileniu II, LADO, 1989, ediţia a doua.
16. Violenţa Domestică, raport prezentat la Conferinţa organizată de USAID, Bucureşti, 28-30
aprilie, 1999.
17. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (Serie Nouă) Sociologie
şi Asistenţă Socială, https://anale.fssp.uaic.ro/index.php/asas

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Violenţa, în sens generic, semnifică ”utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup
sau clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra altora.” (Zamfir&Vlăsceanu 1993, 670-
671). Violenţa poate fi văzută și ca o situaţie de interacţiune în care unul sau mai mulţi actori
acţionează direct sau indirect, aducând prejudicii altora, în grade diferite, prejudicii aduse
integrităţii lor fizice, morale, posesiunilor lor, sau prin participări simbolice sau culturale.
Plecând de la această definiţie se pot identifica trei elemente care surprind înţelesul
conceptului: (1) violenţa este o situaţie de interacţiune, (2) este o acţiune prin care se aduc
prejudicii altora şi (3) aceste prejudicii se manifestă direct sau indirect. (Michaud 1978,
Sălăvăstru 2003, 121)
Cele trei elemente de identificare anterior enunțate se regăsesc şi în cazul particular, al violenţei
domestice. Cu toate acestea, definirea violenţei domestice nu este uşor de realizat dată fiind
complexitatea fenomenului şi sfera de cuprindere, însă în literatura de specialitate au fost
avansate mai multe formulări, care îşi propun să răspundă cât mai obiectiv realităţilor sociale.
Cercetările care au avut ca zonă tematică agresiunea în spaţiul domestic sau în mediul familial
au definit fenomenul folosind una din următoarele sintagme: violenţă în familie, violenţă
intrafamilială, violenţă domestică. Fiecare dintre aceste sintagme are conotaţii specifice,
sugerând fie: (1) familia este un mediu privat, relativ izolat de spaţiul public şi având probleme
specifice; (2) violenţa în familie este un mod de a reproduce, dar şi de a amplifica în spaţiul
privat climatul marcat astăzi de tensiuni şi violenţă în spaţiul public (”intra” trimite la ”extra”);
(3) familia este tratată ca grup domestic, utilizând drept criteriu coabitarea şi rezidenţa
comună/împărţirea aceluiaşi spaţiu de viaţă. (Munteanu& Sagebiel 2007, 215-216)
În actele normative, violenţa în familie este definită ca „orice acțiune sau inacțiune intenționată,
cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de
către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate
cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv
amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate. Constituie, de
asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si libertățile
fundamentale. (Legea nr. 217 din 22/05/2003, art. 3, republicată).
15
Iar violenţa domestică, în conformitate cu noile modificări legislative “înseamnă orice
inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială
sau spirituală care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum
și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu
victima." (legea 174/ 2018, de modificare a legii 217/2003, art. 3)
Violența domestică, potrivit legislației în vigoare, „se manifestă sub următoarele forme: a)
violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte,
amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare; b) violenţa psihologică - impunerea
voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în
orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţare verbală sau în orice altă modalitate, şantaj,
violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, afişare ostentativă a armelor, neglijare,
controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept,
supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea
de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care
prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum şi alte acţiuni
cu efect similar; c) violenţa fizică - vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire,
trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice
intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum
şi alte acţiuni cu efect similar, supunerea la eforturi fizice epuizante sau la activităţi cu grad
mare de risc pentru viaţă sau sănătate şi integritate corporală, altele decât cele de la lit. e)
violența economică – interzicerea de activității profesionale, privare de mijloace economice,
inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de
primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei, interzicerea
dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor
și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci grele si nocive în
detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect
similar; f) violenţa socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de
prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ sau a locului de muncă,
interzicerea/limitarea realizării profesionale, impunerea izolării, inclusiv în locuinţa comună,
privarea de acces în spaţiul de locuit, deposedarea de acte de identitate, privare intenţionată de
acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar; g) violenţa spirituală - subestimarea
sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare,
ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale,
etnice, lingvistice ori religioase, interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă şi de a învăţa
copiii să vorbească în limba maternă, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi
religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare."
... “În nicio formă şi în nicio împrejurare, obiceiul, cultura, religia, tradiţia şi onoarea nu pot fi
considerate drept justificare pentru niciun tip de acte de violenţă definite în prezenta lege."
(legea 174/ 2018, de modificare a legii 217/2003, art. 4)
Putem spune că violenţa în spaţiul domestic poate fi definită ca un pattern de control coercitiv
caracterizat prin folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoţionale. Tratarea
cu violenţă a partenerului, cât şi relaţionarea abuzivă în cadrul familiei este un fenomen prezent
în multe din mediile sociale caracterizate de deprivare socială și economică şi nu numai.
Studiile efectuate asupra familiei, ca instituţie socială, au arătat că violenţa manifestată în
context familial prezintă aceste trăsături dar și altele precum: comportamentul necontrolat,
aşteptări nerealiste, tendinţele de izolare, blamare reciprocă, manifestările violente în cazul
relaţiilor dintre membrii familiei, utilizarea forţei şi a admonestărilor verbale ș.a. (Irimescu,
Rădoi, 2017)
Aplicaţia 1
Realizaţi un mini-glosar cu termenii: violenţă, violenţă manifestă, violenţă simbolică,
violenţă de gen, victimă, victimizare, victimizare secundară, agresor, membru al familiei, abuz,
neglijare, ordin de protecţie, trafic de persoane, exploatare, adăpost, locuinţă protejată,
serviciu social, egalitate de gen, discriminare folosind pentru fiecare termen cel puţin două
surse bibliografice (ex. dicţionare, cadre legislative, tratate de specialitate).
Întrebări de autoevaluare
1. Care este diferența dintre abuz și neglijare ?
2. Ce este violența domestică ?
3. Ce forme ale violenței domestice cunoașteți ?
2. PERSPECTIVE TEORETICE PRIVIND SITUAŢIILE DE VIOLENŢĂ
DOMESTICĂ
Ce determină apariţia violenţei în spaţiul domestic ?
17
Această întrebare este importantă atât pentru teoreticienii, cât şi pentru practicienii domeniului.
Stabilirea cauzalităţii presupune o analiză a violenţei la următoarele niveluri: individual,

familial/cuplu, vecinătate, comunitate, cultură, sistem economic sau epocă istorică şi a
variabilelor: gene, simptome psihiatrice, atitudini individuale, moduri de gândire, performanţe
în managementul furiei, atitudini sociale, influenţa mass-media, legislaţie, pentru aceasta fiind
imperios necesară o abordare de tip integrativ.
Pe plan internaţional, în anii ’70 au apărut primele studii de caz şi analize calitative făcute pe
eşantioane mici, dar şi reacţia diferiţilor observatori la acele studii, care le-au descalificat,
considerându-le ca fiind aberante şi extrem de rare. A urmat apoi etapa de determinare a
incidenţei şi prevalenţei în cadrul populaţiei, urmată de studii corelaţionale, care şi-au propus
să determine diferenţa dintre bărbaţii violenţi de cei non-violenţi (aceste studii fiind câteodată
parte a studiilor longitudinale prospective făcute pe eşantioane mici de populaţie). Următorul
pas în progresul metodologiilor l-a constituit analiza datelor corelaţionale şi descriptive şi
dezvoltarea teoriilor explicative.
În literatura de specialitate se regăsesc cinci perspective predominante (biologică,

psihopatologică, socială, sistemică şi feministă), care-şi propun să descrie cauzele violenţei în
familie, revizuind suportul empiric şi descriind implicaţiile şi limitele intervenţiei şi prevenirii.
Intervenţiile specifice împotriva violenţei în familie sunt focalizate asupra indivizilor, familiei
sau societăţii şi instituţiilor acestora, iar în ceea ce priveşte prevenirea, un rol important îl joacă
studiile prospective ce conduc la necesitatea de a interveni foarte devreme asupra copiilor care
au avut asemenea experienţe sau sunt expuşi la violenţă în familiile lor, de a interveni asupra
părinţilor şi viitorilor părinţi, pentru a distruge ciclul transmiterii intergeneraţionale a violenţei.
2.1. Perspectiva biologică
Teoriile biologice despre agresiune şi violenţă pun accentul pe factorii genetici şi

neuropatologici şi consideră schimbările în structura sau funcţionarea creierului datorate
traumelor sau factorilor endocrini. Aceste prezumţii iniţiale au fost înlocuite cu propunerile
moderne ce consideră că factorii sociali lucrează ca variabile intermediare în modificarea sau

declanşarea diferitelor laturi ale comportamentului, luând astfel naştere conceptul de biologie
socială.
Aceste teorii şi implicaţii asociate pentru practică sunt intens controversate şi, de asemenea,
sunt foarte greu de testat empiric .
Totuşi, o recapitulare a literaturii despre violenţa în spaţiul familial relevă două curente
predominante de gândire: primul consideră că accidentele craniene reprezintă o cauză a
agresiunii în familie, iar al doilea pune accentul pe ideile neo-darwiniene despre adaptările
evoluţioniste care determină violenţa masculină îndreptată asupra femeii.
La sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Rosenbaum şi colegii au publicat o serie de
articole care evidenţiau legătura dintre agresiunea maritală şi traumatismele craniene
(Rosenbaum şi Hoge, 1989; Rosenbaum, 1991; Rosenbaum şi colab., 1994). Astfel, ei au
descoperit că mulţi dintre bărbaţii care abuzează, în antecedent, au suferit traumatisme craniene
şi, mai târziu, mulţi dintre aceştia au devenit violenţi cu membrii familiei lor. Autorii au extins
studiile şi au demonstrat că traumatismele craniene determină o deteriorare gravă neurologică,
care are ca urmare diminuarea controlului asupra impulsurilor, creează hipersensibilitate la
alcool, cauzează dificultăţi de comunicare, afectează judecata şi creşte nivelul stresului în
cadrul familiei.
Descoperirea acestor legături nu este prea bine primită pentru că, în parte, poate absolvi
indivizii violenţi de responsabilitatea acţiunilor lor. S-au acceptat limitări metodologice ale
cercetărilor, din raţiunea că unele accidente craniene pot fi cauzate de abuzul în copilărie, iar
în acest caz corelaţia dintre abuzul familial şi traumatismele craniene poate fi neavenită.
Ulterior, cercetările au evidenţiat că indivizii care au suferit un traumatism cranian nu erau
mai agresivi acasă decât alţi indivizi (Warnken, Rosenbaum, Fletcher, Hoge, Adelman, 1994
apud Cunningham şi colab., 1998).
Această perspectivă nu aduce contribuţii majore în cunoaşterea domeniului, dar oferă două
indicii remarcabile: 1) cercetarea făcută în cazul afecţiunilor neurologice, cauzate de abuz în
copilărie sau neglijare demonstrează că eforturile de prevenire timpurie sunt cruciale şi 2)
există posibilitatea ca un segment de abuzatori să nu răspundă favorabil la intervenţiile psiho-
educaţionale sau cognitive.
19
Explicaţiile neo-darwiniene (teoria evoluţionistă a genelor) şi psihologice despre agresiunea
masculină îndreptată împotriva partenerei evidenţiază influenţa genetică asupra
comportamentului. Aceste explicaţii dovedesc că „interacţiunile noastre sociale sunt
influenţate de predispoziţiile genetice pentru a acţiona într-un mod adaptabil în trecutul nostru
ancestral” (Emlem, 1997, p. 565). Cu alte cuvinte, comportamentul care ajută organismele să
răspundă cu succes la problemele legate de mediul înconjurător se reproduce bine şi este în
măsură să fie genetic moştenit.
În concordanţă cu aceste teorii, toate tipurile de comportament reprezintă produse ale

mecanismelor psihologice interne, dezvoltate prin selecţie naturală în vederea rezolvării unor
probleme de adaptare.
Influenţa genetică nu este privită ca determinism pur, ea poate influenţa comportamentul numai
în cadrul anumitor contexte şi ca răspuns la impulsuri specifice (Branningan, 1997).
Această teorie susţine că forţele evoluţioniste favorizează organismele care sunt capabile să se
reproducă cu succes. De aceea, masculii vor avea tendinţa să obţină şi să-şi păstreze parteneri
tineri şi fertili, care pot produce urmaşi sănătoşi. Atâta timp cât teoria evoluţionistă
argumentează că mecanismele interne pot rămâne inactive pe tot parcursul vieţii, excepţie
făcând situaţiile când sunt declanşate de anumite contexte relevante (contexte ce pot conţine în
întregime percepţia masculului asupra fricii de a nu avea exclusivitate sexuală în relaţia cu
partenera), este dificil de realizat un tratament sau un program de prevenire bazate pe această
teorie (Mullen, 1996).
2.2. Perspectiva psihopatologică
Majoritatea teoriilor psihologice care se referă la maltratare au ca punct de plecare concepţia

lui Freud (1959) despre masochismul feminin. În această formulare femeia masochistă este
descrisă ca dorind să fie bătută asemenea unui copil neajutorat, dependent şi rău. Freud vedea
acest comportament auto-distructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului Oedipian.

Shainnes (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale şi nu
de instinct care se subordonează forţelor primare (libidoului). Bărbaţii violenţi tind să-şi
folosească violenţa ca pe un mecanism de intensificare a Eului, deoarece repertoriul lor de
comportamente non-violente este foarte limitat.
Alte teorii psihologice susţin că violenţa în familie este o deviere a comportamentului auto-
distructiv dinspre sine spre altă persoană. De exemplu, bărbaţii care se simt frustraţi îşi pot
exterioriza sentimentele negative asupra soţiei şi a copiilor, comportamentul violent fiind, de
fapt, o formă de apărare împotriva dependenţei faţă de partener.
Susţinătorii acestor teorii sugerează că eforturile făcute în legătură cu violenţa în familie în

ultimii douăzeci de ani, folosind cu precădere analiza feministă, au creat o dilemă pentru
clinicienii care doreau să dezvolte programe efective de tratament pentru bărbaţii abuzatori. Ei
susţin că eforturile depuse pentru ameliorarea atitudinilor sociale şi de apărare a inegalităţilor
structurale nu vor avea impact asupra comportamentului abuzatorilor din zilele noastre dacă se
accentuează doar rolul factorilor sociali ca precursori ai violenţei (Dutton şi Starzomski, 1997).
Cercetătorii domeniului propun şi o evaluare psihologică a profilului bărbatului abuzator. Cei

care au aderat la acest subiect argumentează că eforturile făcute prin programele de intervenţie
nu pot fi în totalitate dominate de macro-sisteme, cum ar fi schimbarea atitudinilor publice,
trebuind să se ia în considerare şi caracteristicile unice ale abuzatorului. Ca societate, trebuie
să rămânem fideli măsurilor sociale care combat violenţa îndreptată asupra femeii, dar din
perspectivă clinică trebuie să punem la punct planuri de tratament individuale pentru potenţialii
agresori, susţin clinicienii.
Numeroase studii privind profilul psihologic ale abuzatorilor, fie dintre cei deferiţi justiţiei, fie
dintre cei care urmează tratamente în grup, indică faptul că anumite profiluri de personalitate
antisociale sau bordeline sunt puternic reprezentate în cadrul acestei categorii particulare de
populaţie (Hambergher şi Hastings, 1991).
Cea mai semnificativă concluzie a acestor studii, în special din perspectiva tratamentului, pare
să fie următoarea: personalitatea bordelină considerată ca fiind prevalentă într-un procent de
11-15% din populaţia generală este majoritară în categoria abuzatorilor.
21
Dutton şi Golant (1995) sugerează, de asemenea, că indivizii cu personalitate bordelină au un
accentuat sentiment personal de neîncredere, cu trimitere în copilărie la experienţele trăite
atunci reale sau imaginare, de abandon sau ataşament ambivalent sau de mânie. Aceste
experienţe din fragedă copilărie creează un adolescent mânios şi detaşat, marcat de un
sentiment general de inferioritate. Un astfel de adolescent, dacă este apoi expus mediul social
care-l poate modela poate căpăta un comportament abuziv faţă de femei şi o atitudine stereotipă
de contrazicere „masculină” şi de interiorizare a sentimentelor, iar prin comportamentul pe
care-l manifestă fie acasă, fie în comunitate poate fi considerat un potenţial abuzator. În ceea
ce priveşte personalităţile antisociale, provocarea constă în necesitatea clinică de a identifica
acest grup particular şi de a avea siguranţa ca în grupurile supuse tratamentului să nu
interfereze cu tratamentele de care au nevoie alţi membrii ai grupului. Pentru acest grup
tratamentul poate îmbrăca forma unei strategii manageriale de risc, de prevenire a recidivei.
Limite
Violenţa se regăseşte la un număr relativ restrâns de bărbaţi ce suferă de boli mintale şi este
asociată şi cu atitudinea faţă de femeie, inegalităţi structurale şi acceptarea socială a violenţei.
Explicaţia conform căreia agresorii ar avea probleme psihice a fost denigrată în ultimii ani, iar
multe lucrări teoretice omit să aducă în discuţie acest subiect.
Pe de altă parte, intervenţia terapeutică pe termen lung şi resursele multiple de care comunitatea
ar trebui să beneficieze au făcut ca această abordare să fie folosită cu precădere în înţelegerea
evoluţiei agresorilor şi dorinţei de schimbare a comportamentului acestora, în elaborarea unor
programe de prevenire primară şi mai puţin pentru identificarea unor tehnici terapeutice
specifice.
2.3. Perspectiva sistemică
Susţinătorii teoriei sistemelor explică violenţa împotriva partenerului ca rezultat al acţiunii

sistemului familial. În cadrul acestui model, familia este văzută ca un sistem cu o structură
dinamică, având anumite componente interdependente (subsisteme), care interacţionează
reciproc.
Din perspectivă teoretică, o acţiune violentă în familie este o reacţie în lanţ declanşată de un
membru al familiei. Astfel, violenţa este menţinuta prin roluri, relaţii şi mecanisme de
feedback, care reglează şi stabilizează sistemul. Dacă violenţa este recompensată de către
sistem este probabil să reapară, iar în timp dinamica poate deveni atât de stabilizată încât tinde
să fie întreruptă. Această explicaţie cauzală constă în faptul că unitatea de analiză pentru
evaluare şi intervenţie o reprezintă familia ca sistem sau un subsistem familial.
Wileman şi Wileman (1995) au descoperit că reducerea violenţei este asociată cu asumarea

responsabilităţii de către bărbat în scopul schimbării şi cu asumarea rolului activ de către femeie
în echilibrarea puterii în cadrul relaţiei. Modele de interacţiune relaţională în cadrul cuplurilor
pot mai bine diferenţia relaţiile agresive de cele non-agresive, decât caracteristicile
interpersonale sau demografice (Stets, 1992; Lloyd şi Emery, 1994). Interpersonalitatea
corelează agresiunea fizică împotriva partenerului cu creşterea nivelului de rigiditate, ostilitate,
agresiune verbală şi conflict, cu scăderea nivelurilor de argumentare şi comunicare constructivă
şi a posibilităţilor de rezolvare a problemelor (Babcock, Waltz, Jacobson şi Gottman, 1993).
Aceste descoperiri au contribuit la conceptualizarea agresiunii împotriva partenerilor, ca fiind
un act de comunicare. Din perspectiva sistemelor, accentuarea interacţiunilor face posibilă
identificarea modelelor comportamentale asociate cu violenţa relaţională. Faptul că viaţă
romantică coexistă cu violenţa în anumite momente, în unele relaţii, combinată cu
complexitatea interacţiunilor dintre parteneri sugerează că aceste caracteristici relaţionale pot
intermedia semnificaţia şi interpretarea dată violenţei, atât de către agresor, cât şi de către
victimă. Satisfacţia maritală apare aici ca fiind un exemplu de variabilă mediatizată (Rogers,
Castleton şi Lloyd, 1996; Sabourin, 1995, apud Cunningham şi colab., 1998).
Cuplurile care raportează agresiune fizică şi satisfacţie maritală slabă sau moderată, dau dovadă
de niveluri ridicate de mesaje nefundamentate şi complexitate simetrică, un tipar de comunicare
unde ambii indivizi încearcă să-şi exercite controlul în cadrul relaţiei. Coexistenţa agresiunii
psihice şi a insatisfacţiei maritale în cadrul cuplului este asociată cu niveluri înalte de aversiune,
reciproce comportamentului negativ şi replici de furie, ostilitate făţişă, posibilităţi de rezolvare
a problemelor slabe şi modele de „pretenţie-renunţare” din partea ambilor indivizi.
Cercetările demonstrează, de asemenea, prezenţa traumelor emoţionale şi a riscului de

accidentări la copiii care sunt martori la atacurile violente între membrii familiei (Peled, Jaffe
şi Edleson, 1995). Se încearcă o intervenţie teoretică care să aibă ca rezultat înţelegerea
legăturii dintre violenţa îndreptată asupra femeii şi a stilurilor diferite de desfăşurare a
fenomenelor din familie care implică copilul (Margolin, John, Ghosh şi Gordis, 1996, apud.
Cunningham şi colab., 1998).
23
Mai mult, se încearcă crearea unui cadru teoretic pentru integrarea în acest domeniu de studiu
a abuzului asupra copilului, a violenţei împotriva femeii, interacţiunilor maritale, ataşamentului
părinte-copil şi a stilurilor de creştere şi educare.
Limite
Explicaţiile sistematice şi intervenţiile pentru tratarea violenţei împotriva partenerilor au fost
foarte controversate. Majoritatea criticilor s-au concentrat pe următoarele aspecte:
• neutralitatea inerentă a clinicianului în intervenţia sistemică duce la
neutralitatea abuzului;
• explicaţii sistematice determină co-responsabilitate pentru violenţă şi contribuie
la justificarea violenţei agresorului;
• terapiile sistematice eşuează în modul de adresare către genuri, lucru care
contribuie la violenţa în familie şi efectele diferenţiale ale violenţei.
Trute (1998) aduce critici tratamentului sistematic al violenţei şi propune includerea
tratamentului specific pe genuri şi realizarea unei evaluări corecte înainte de a fi folosită
intervenţia sistemică. Acest model de tratament poate fi considerat ca fiind de succes în tratarea
violenţelor moderate, când femeia doreşte să păstreze relaţiile cu partenerul. Astfel, numărul
de cupluri care trebuie luate în evidenţă pentru tratamentul sistematic, din motive de siguranţă,
este redus. O altă critică este că acceptarea acestui tip de intervenţie poate fi ca o pantă
alunecoasă dacă criteriile de monitorizare şi selecţie nu sunt respectate în timp.
2.4. Perspectiva socială
Din perspectivă sociologică, organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a violenţei
ca urmare a diferenţelor de vârstă, gen, interese care cresc tensiunile intrafamiliale.
La acestea se adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii în care
trăieşte familia respectivă. Se poate vorbi de existenţa unui cerc vicios: violenţa creată în
familie conduce la violenţa în societate şi invers, o societate care acceptă violenţa în toate
sferele vieţii publice accentuează tendinţele violente din familie.
Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele violenţei domestice ca rezidând din
procesul de socializare diferit al bărbaţilor şi femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu

obiceiuri, tradiţii diferite), stereotipiile vehiculate, „scenariile” sociale contribuind şi ele la
conturarea problemei.
Cercetările culturale examinează cum variază rata abuzurilor în diferite ţări în funcţie de
diferite caracteristici, cum ar fi normale legate de violenţă şi tiparele violenţei în societate
(Levinson, 1989; Erchak şi Rosenfeld, 1994). Unde nu este sancţionată violenţa în familie,
teoriile sociologice examinează procesul abaterii de la norme şi tiparele violenţei în societate.
Acest lucru poate include tehnici de raţionalizare şi neutralizare care sunt suportate de semeni.
Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă-cheie, nu din cauza
diferenţelor moştenite dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces
diferenţiat la puterea politică şi economică.
Conform acestei teorii rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în care trăieşte
persoana, în special în comportamentul „altora” semnificativi. Din observaţia
comportamentului altora, un individ învaţă care comportament este cel adecvat social, care
comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu alte cuvinte, deficitele
cognitive sunt învăţate nu moştenite de către individ şi acestea pot fi transformate în
comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că acele comportamente pro-
sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se modeleze problemele de comunicare
efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme sau calitatea relaţiilor interpersonale.
Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii sociale sunt, de aceea, înrădăcinate în eforturile
făcute pentru prevenirea expunerii copiilor la modele negative (atât în viaţa lor de zi cu zi, cât
şi prin media), dar şi de promovarea dezvoltării abilităţilor acelora care au fost expuşi acestor
influenţe.
Studiile sociale teoretice, Bandura, 1997 şi teoria cognitiv-socială, Bandura, 1986, (apud.
Cunningham şi colab., 1998), când sunt aplicate familiei, asigură o bază conceptuală pentru
experienţele din copilărie care contribuie la riscul şi vulnerabilitatea de a comite abuz asupra
soţiei în timpul maturităţii. Cu alte cuvinte, acest studii postulează o legătură cauzală între două
variabile: expunerea la violenţă în familia de origine şi violenţa împotriva partenerului în
perioada de maturitate.
Teoria propune ideea că noi suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi”

semnificativi, înregistrăm acest comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi
25
adolescenţei, observaţiile la cum se comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de
comportament. Un copil care creşte într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă în
comportament agresiv este supus riscului de a deveni agresiv la maturitate. Observarea
comportamentului agresiv dintre părinţi, a intrigilor, răzbunărilor sunt considerate cauze ale
abuzului asupra partenerei.
Din perspectiva acestei teorii violenţa este privită ca un comportament dobândit. Totalul şi tipul
studiilor observaţionale sunt dependente de o serie de factori, cum ar fi :
• recompensa observată, experimentată sau consecinţele descurajante ale
comportamentului;
• caracteristicile observatorului şi modelarea individuală a comportamentului;
• tiparele asociative (expunerea la comportament agresiv depinde de indivizii cu
care acesta se asociază).
Bandura sugerează că sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de origine,
ci cuprinde şi subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa prin televiziune.
Ideea că violenţa prin televiziune sau jocuri video învaţă copiii să devină agresivi este o
problemă discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că nu există nici o evidenţă clară
a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv exagerat, în timp ce
Eron, Gentry şi Schlegel (1994), Cunningham şi colab. (1998) au arătat că există o asociere,
chiar controlând variabile cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea agresivă şi comportamentul
părinţilor. Alţi cercetători au examinat posibilitatea ca expunerea la violenţa prin televiziune şi
jocuri video să acţioneze ca o influenţă mediatică mai mult decât ca o legătură directă cauzală
cu comportamentul agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa prin televiziune,
cinematograf, sport, jocuri video şi muzică video ar cauza desensibilizarea. Aceasta, în
combinaţie cu o însumare a violenţei din societate, ar însemna o justificare a folosirii violenţei
de către individ.
În literatura de specialitate se regăsesc două moduri de testare a validităţii explicaţiilor sociale

în privinţa violenţei produse în spaţiul familial: primul include evaluarea programelor de
intervenţie, iar al doilea include urmărirea transmiterii intergeneraţionale a comportamentului
abuziv.

Studiile corelaţionale de transmitere intergeneraţională a violenţei familiei oferă suport empiric
teoriilor sociale. În general, s-a observat faptul că la copiii care sunt martori ai agresiunilor
dintre părinţi este crescută probabilitate ca ei să devină agresori şi/ sau victime ale agresiuni.
Totuşi, nu toţi copiii expuşi vor avea acest tip de comportament şi nu la toţi adulţii abuzatori s-
au identificat abuzuri în copilărie sau expunerea la abuzuri.
Indivizii care au fost martori la agresiunea soţiei în familiile lor de origine au o rată de trei ori
mai crescută a violenţei comparativ cu cei care nu au avut asemenea ocazii. Bărbaţii şi femeile
care au fost subiectul pedepselor fizice, pe timpul copilăriei, au manifestat un grad ridicat de
violenţă în familie, ca adulţi. Mai mult chiar, ei au raportat practicarea de pedepse corporale şi
abuzuri asupra propriilor copii.
Un domeniu care a primit atenţie considerabilă este metoda de rezolvare a conflictului marital.
Aceste studii oferă evidenţa că indivizii care au fost martori la violenţa în familia de origine şi-
au însuşit un model insuficient de rezolvare a conflictului şi indivizii care agresează pot avea
strategii de rezolvare a conflictului mai puţin eficiente comparativ cu non-agresorii.
În mod specific, indivizii care au asistat la violenţă interpersonală foloseau mai degrabă
strategii de rezolvare a conflictului ineficiente, care concurau la creşterea sentimentelor de
nefericire maritală şi la creştere fenomenelor de abuz asupra femeii.
Straus şi Yodanis (1996) au testat un model teoretic, care a inclus trei componente: aprobarea
normativă a violenţei, conflictul conjugal şi depresia şi au încercat să explice de ce pedeapsa
corporală în adolescenţă creşte riscul de a agresa soţia mai târziu. S-a arătat că pedeapsa
corporală a fost asociată cu posibilitatea crescută de uitare a violenţei împotriva unuia dintre
părinţi, iar ca adult a suferit de depresie şi s-a remarcat o creşterea a nivelului conflictului
conjugal. Prin urmare, fiecare dintre aceste componente a fost asociată cu posibilitatea crescută
de agresare a partenerului.
Stith şi Farley (1993) au elaborat un model de violenţă severă conjugală folosind variabile de
acceptare ale violenţei conjugale, ale stresului conjugal, ale egalitarismului sexelor, ale
alcoolismului şi ale respectului de sine. Rezultatele studiilor lor, bazate pe un eşantion de 91
de indivizi (39 în tratament pentru agresiune şi 52 în tratament pentru alcool), au sugerat o cale
indirectă între observarea violenţei ca şi copil şi mai târziu a violenţei severe conjugale,
traversând niveluri scăzute de egalitarism sexual şi aprobare a violenţei maritale. Fiind martor
27
la agresiuni între soţi în familia de origine, individul este indus direct spre egalitarism şi
aprobare a violenţei conjugale, care la rândul lor determină folosirea violenţei severe.
Folosind un eşantion longitudinal de 360 de bărbaţi şi 290 de femei, care au fost intervievaţi
de 7 ori în 13 ani, Mihalic şi Elliott (1997) au descoperit o diferenţă de gen în modul cum sunt
influenţaţi copiii. Efectul asistării la violenţă în timpul copilăriei este mult mai dramatic în
cazul femeilor decât în cazul bărbaţilor. Martore fiind la violenţa în familia de origine, femeile
devin agresori la maturitate.
Reitzel-Jaffe, 1997 (apud. Cunningham şi colab., 1998), a folosit o analiză bazată pe modelul
ecuaţiei structurale pentru teoria cunoaşterii în cazul violenţei la bărbaţi. Rezultatele au indicat
faptul că violenţa în familia de origine (observarea abuzului asupra unuia dintre soţi sau asupra
copilului) a fost asociată cu convingerile negative în ceea ce priveşte unul sau altul dintre genuri
şi acceptarea violenţei interpersonale. În schimb, aceste convingeri erau asociate cu existenţa
prietenilor care erau abuzivi în relaţiile lor. Asocierea cu prieteni abuzatori era apoi corelată cu
nivelul de violenţă al subiecţilor. Experimentarea violenţei în familia de origine are un efect
direct, dar mai redus asupra nivelurilor de violenţă prezente în relaţiile de cuplu ale subiectului.
Astfel, modelul a indicat un efect direct al convingerilor negative în ce priveşte genul sau
violenţa interpersonală asupra folosirii violenţei în relaţii.
Limite
În ciuda creşterii numărului de studii empirice care susţin transmiterea intergeneraţională a
violenţei, unele critici sugerează că se pune prea mult accentul pe asocierea dintre asistarea la
violenţa dintre părinţi sau experimentarea abuzului copilului şi comportamentul violent de mai
târziu asupra propriului soţ şi/ sau copil.
Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea intergeneraţională este mai puţin probabil
să apară dacă: copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a unuia dintre părinţi, dacă
adultul ar avea o relaţie de afecţiune şi sprijin, dacă individul, luând aminte de experienţele
abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul agresiunii.
Un domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor prospectivi şi de risc, ai

influenţei acestora asupra comportamentului individului. Cercetările în acest domeniu
evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe variabile „de intervenţie”, care ar putea ajuta
să se prevadă care copil este puternic afectat de asistarea la acte de violenţă dintre părinţi şi
care copii par să fie mai puţin marcaţi.
2.5. Perspectiva feministă
Din perspectivă feministă vilenţa asupra soţiei trebuie studiată în contextul societăţii care se
bazează pe forma de organizare patriarhală: norme şi legi patriarhale, poziţie de subordonare a
femeii şi autoritatea bărbatului. Structura patriarhală a societăţii şi familiei legitimează
inegalitatea de gen. Dacă femeile se afirmă, sunt sancţionate pentru temeritatea lor, iar dacă
sunt pasive provoacă nemulţumire pentru neparticiparea lor. De fapt, femeile nu sunt niciodată
în poziţie de învingător. Se consideră că violenţa asupra soţiei trebuie privită sub aspect global
prin prisma influenţelor educaţionale şi legislative şi se subliniază faptul că într-o societate
violentă oricine poate deveni agresor sau victimă, atunci când violenţa este tolerată, iar
victimele sunt blamate. În acest context toţi învaţă că agresiunea poate fi folositoare pentru a
se introduce cadrul legislativ adecvat şi pentru a da noi interpretări contractului marital în
vederea stopării violenţei în familie.
Mişcarea feministă afirmă că violenţa masculină îndreptată împotriva femeilor este o

consecinţă a poziţiei lipsite de putere a femeilor într-o societate patriarhală. Deci, problema
abuzului este un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.
La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, activişti feminişti au început să vorbească în
numele acelor multe femei tăcute şi abuzate, cu care ei lucrau. Curajul unor avangardişti
feminişti au făcut ca această „conspiraţie de tăcere” să fie distrusă şi să ridice conştiinţei publice
problema din punct de vedere social. Reacţiile acestora au fost întâmpinate cu frică, ostilitate,
au fost condamnate şi doar în mică măsură au primit validare publică.
La nivel individual ei lucrau cu femeile abuzate şi cu copiii acestora pentru punerea la punct a
strategiilor de siguranţă şi pentru a oferi protecţie. Curând s-a dovedit că erau puţine locuri
unde o femeie agresată şi copiii ei puteau apela. Următoarea etapă a acţiunii feministe a fost
înfiinţarea adăposturile. Lucrătorii din aceste adăposturi erau instruiţi şi posedau cunoştinţe de
bază pentru determinarea parametrilor victimizării şi impactului asupra copiilor care au asistat
la violenţă. Consilierii feminişti şi avocaţii, care au ascultat femeile-victime ale violenţei
29
conjugale şi a copiilor acestora, au început să realizeze necesitatea realizării unei evidenţe a
abuzurilor.
Următorul nivel a însemnat dezvoltarea de programe de tratament şi încercări de schimbare a

sistemului de justiţie. Din perspectivă feministă, munca de consiliere pe multiple niveluri
demonstrează că centralitatea patriarhiei este motivul violenţei domestice, atât în termenii
„dinamicii” victimă-agresor, cât şi al inechităţilor sociale.
S-au conturat două modele explicative ale violenţei domestice în cazul femeilor abuzate:
Teoria ciclicităţii violenţei şi Roata de putere şi control.
Primul model identifică trei faze ce caracterizează multe din incidentele violenţei domestice:
perioade de formare a tensiunii, incidentul violent acut şi perioada de remuşcare sau chiar de
absenţă a tensiunii. Astfel:
• se construieşte o relaţie tensionată, care poate dura luni sau zile, perioadă în care apar
incidente minore pe care victima, în special femeia, le suportă încercând să-şi calmeze
partenerul. Dacă sunt experimentate cel puţin două incidente succesive, sentimentele
negative ale victimei vor spori concomitent cu conştientizarea dificultăţilor de prevenire a
altor forme de violenţă. Unele dintre victime încearcă să iniţieze o confruntarea fizică cu
partenerul, tocmai pentru că anticipează o maximizare a tensiunii;
• se activează violenţa. Victima poate fi agresată fizic, psihic sau sexual timp de mai multe
zile. Această fază se caracterizează prin declanşarea necontrolată a tensiunilor acumulate
în prima fază. Lipsa controlului asupra comportamentului este indicată de intervenţia celei
de a treia părţi (poliţie, vecini, prieteni, rude);
• se caracterizează prin calmarea celor două părţi implicate în relaţia violentă şi prin
comportament tandru din partea agresorului. Acesta devine iubitor, atent, poate oferi daruri,
poate formula scuze şi promisiuni şi poate încerca satisfacţii sexuale (Walker, 1984, 1995)
Unii feminişti au manifestat preocupări în legătură cu folosirea „ciclului“, susţinând că se poate

explica implicarea femei în propria victimizare, sugerând că femeia ar deţine un anumit grad
de control asupra comportamentului abuziv al partenerului. Poate cel mai problematic aspect
al ciclului pentru majoritatea este conceptul „neajutorarea dobândită- învăţată”, care se spune
că rezultă din inabilitatea femeii de a prevedea ieşirile partenerului şi nu poate fi explicat ca

fiind neajutorarea moştenită sau slăbiciune a femeii abuzate, ci implică parcurgerea
următoarelor etapelor menţionate anterior.
Al doilea model, Roata de putere şi control, s-a dovedit a fi cel mai util model pentru tratarea
atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor. Modelul plasează violenţa în cadrul formelor de abuz
emoţional/psihologic, economic şi sexual. Modelul este în conformitate cu perspectiva
feministă, care plasează dominaţia masculină în centrul oricărei relaţii agresive sau abuzive.
Cele opt fragmente ale roţii de putere şi control sunt: intimidarea, abuzul emoţional, izolarea,
negarea şi blamarea, folosirea copiilor, privilegiul masculin, abuzul economic şi folosirea
constrângerilor şi ameninţărilor. Acestea reprezintă „tactici de control” folosite de abuzatori ca
metode de „control coercitiv”, care, în combinaţie cu folosirea violenţei atât psihice, cât şi
sexuale, îi ajută să păstreze puterea şi să-şi domine partenerul.
Dutton şi Starzmonski (1997) au descoperit opt categorii intercorelabile ale roţii de putere şi
control, care se regăsesc la bărbaţii abuzatori, sugerând un sindrom de abuz de putere şi control,
iar violenţa împotriva femeii este parte a unui model coercitiv de control fiind în mod exclusiv
responsabilitatea abuzatorului şi niciodată a victimei.
După Domestic Abuse Prevention Program, Home of Duluth Model, http://www.theduluthmodel.org
31
Limite
Explicaţiile patriarhale sunt criticate ca fiind unidimensionale şi fixiste. Când patriarhia este
privită ca variantă unică explicativă, este demonstrat că nu suportă schimbări de-a lungul
timpului şi culturii. De exemplu, un studiu realizat în Mexic despre violenţa între soţi şi puterea
căsătoriei, a arătat că dominaţia soţului nu este nici universală, nici insurmontabilă
(Cunningham şi colab., 1998).
Featherstone (1997) pledează pentru perspectiva prin care se văd poziţiile genurilor/sexelor ca
fiind subiecte ale schimbărilor constante şi redefinite, nu statice. Autorul sugerează folosirea
conceptul de dominare decât a celui de putere, deoarece creează un context mai potrivit în
cadrul căruia să poată fi exersată vulnerabilitatea şi dependenţa caracteristice relaţiilor violente.
Dutton (1994) a fost unul dintre criticii analizei feministe. El spune că, dacă violenţa în familie
este un produs a patriarhatului, de ce unii bărbaţi îşi abuzează soţiile în timp ce alţii nu o fac.
Dutton susţine, de asemenea, că analiza trebuie să includă o recunoaştere a variabilelor
individuale cu condiţia ca explicaţiile individuale să fie privite în cadrul contextului patriarhal,
fără raţionalizări sau scuze.
Concluzii
Nici o perspectivă nu poate explica pe deplină violenţa în familie şi nu poate oferi un model de
intervenţie unic. Astfel:
• studiile psihologice nu cuprind analiza socială, în timp ce analiza pur feministă nu se
poate uşor transla în practică. Dutton şi Starzwonski (1997) solicitau integrarea studiilor
feministe şi psihologice, şi anume acele concepte incluse în roata de putere şi control
să fie asociate cu atributele personalităţii agresorului;
• biologii văd agresiunea ca fiind o caracteristică care se poate moşteni de la tată la fiu,
iar cei care adoptă punctul de vedere psihopatologic se concentrează pe un ataşament
deficitar faţă de un părinte, pe traumatisme etc.;
• teoriile sistemice cercetează cum îi influenţează pe copii abuzul în familia de origine,
în special dificultăţile de relaţionare la vârsta adultă (de exemplu, băieţii imit
comportamentul tatălui lor, învăţând de mici ce înseamnă violenţa împotriva femeilor,
în viziunea lor fiind acte lăudabile care nu atrag consecinţe);
• şi, în sfârşit, feminiştii observă cum privilegiul bărbaţilor, în general, şi violenţa
împotriva femeii, în special, sunt perpetuate prin toleranţă la toate nivelurile sociale, şi

cum femeile sunt dependente de bărbaţi, generaţie după generaţie, din cauza
inegalităţilor sociale, economice şi politice.
Perspectiva teoretică Nivelul intervenţiei Schimbări
Biologică Individual Organice
Psihopatologică Individual Simptomatologie psihiatrică
Sistemică Cuplul şi/ sau familia Performanţe interpersonale
Socială Grupuri sociale, media, norme Moduri de gândire,
sociale, indivizi comportamente, performanţe
interpersonale
Feministă Norme şi atitudini sociale, cadrul Atitudinea faţă de femeie, dinamica
legislativ şi politic puterii şi controlul relaţiilor,
inegalităţi între genuri (economice,
politice etc.)
În ciuda diversităţii perspectivelor teoretice se pot totuşi creiona câteva elemente definitorii:
• explicaţiile privind violenţa în familie se bazează pe factorii sociali, pe
variabilele familiale sau pe caracteristicile individuale;
• fiecare teorie poate asigura, prin definiţie, o explicaţie logică a determinanţilor
propuşi ai violenţei în familie şi fiecare dintre acestea are cel puţin un suport
empiric;
• fiecare studiu teoretic contribuie cu perspective valoroase, subliniind
complexitatea problemei;
• un număr în creştere de teoreticieni intenţionează să dea explicaţii care
integrează variabilele de la nivelurile: social, familial şi individual;
• explicaţiile interpersonale şi intrapersonale ale violenţei familiale oferă suport
pentru unele metode de tratament;
• s-au semnalat şi diferenţele mari între diferitele studii teoretice, dar pentru
intervenţie este necesară centrarea pe elementele comune;
• fiecare perspectivă asigură puncte de vedere valoroase, care combinate oferă o
înţelegere mai bună a fenomenului, o putere explicativă mai mare decât oricare
dintre teorii luate separat;
• spectrul diferitelor explicaţii ne aminteşte, de asemenea, că eforturile pentru
eliminarea violenţei trebuie să aibă loc pe mai multe niveluri.
Cunningham şi colab. (1998) susţin că înlăturarea violenţei nu a avut succesul scontat şi propun
analiza domeniului pe cinci niveluri: social, economic, cultural, de personalitate şi biologic şi
reamintesc faptul că comportamentul uman este complex şi nu există modalităţi rapide şi
simpliste de a-l explica şi schimba. Autorii menţionează că trebuie să ne adresăm violenţei în
familie pe mai multe fronturi, lucrând cu persoanele aflate în situaţii de risc, incluzând
33
intervenţii de urgenţă, programe de tratament pentru copii, ajutor oferit femeilor abuzate şi
tratamentul oferit bărbaţilor abuzatori.
Aplicația 2
Parcurgeți bibliografia recomandată şi detaliaţi un alt model explicativ diferit de cele
prezentate în suportul de curs. Modelul detaliat de dumneavoastră trebuie să se centreze fie pe
înţelegerea, analiza unei forme de violenţă domestică, fie pe intervenţie.
3. CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE
Violenţa în spaţiul domestic poate fi definită ca un pattern de control coercitiv caracterizat prin
folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoţionale. Violenţa în familie include:
violenţa fizică, rele tratamente aplicate minorului, limitarea independenţei partenerului,
nerespectarea drepturilor, sentimentelor, opiniilor, expectanţelor partenerului, violenţă între
fraţi, abuzul şi violenţa asupra membrilor vârstnici ai familiei etc.
Atât tratarea cu violenţă a partenerului, cât şi relaţionarea abuzivă între membrii familiei sau
între partenerii de viaţă şi rudele lor au devenit fenomene prezente în multe ditre mediile
sociale caracterizate de deprivare social-economică (sărăcie, şomaj etc.). Studiile efectuate
asupra familiei, ca instituţie socială, au arătat că violenţa manifestată în context familial
prezintă trăsăturile de mai sus, dar şi alte, precum: comportamentul necontrolat, aşteptări
nerealiste, tendinţele de izolare, blamare reciprocă, manifestările violente în cazul relaţiilor
dintre membrii familiei şi, în special, utilizarea forţei şi a admonestărilor verbale. Prin urmare,
violenţa în spaţiul familial reprezintă o problemă socială, o problemă de sănătate şi, în acelaşi
timp, o încălcare a drepturilor omului.
Numeroase cercetări şi studii au evidenţiat cauzele şi factorii prezenţi în cazul unei relaţii
abuzive, realizându-se diferite clasificări.
• După efectul pe care îl au asupra manifestării fenomenului se disting :
1. Factorii anticipativi - evidenţiaţi în concluziile cercetării întreprinse de Levinson în
1989:
• inegalitatea economică dintre bărbaţi şi femei (considerat cel mai influent);

• obişnuinţa de a folosi violenţa fizică pentru rezolvarea conflictelor;
• autoritatea şi controlul bărbatului în luarea deciziilor în familie;
• un ideal masculin de dominaţie şi duritate acceptat pe plan social
şi pentru a căror identificare asistenţii sociali pot apela la următorul set de întrebări (Muntean,
1999, pp. 90-91, după Nassau, County Coalition Against Domestic Violence):
- Partenerul tău a copilărit într-o familie violentă ?
- Are tendinţa să recurgă la forţă sau violenţă pentru a-şi rezolva problemele ?
- Consumă alcool sau alte substanţe?
- Are o imagine săracă despre sine însuşi?
- Are idei tradiţionaliste rigide despre ce trebuie să fie bărbatul şi ceea ce trebuie să fie
femeia?
- Este exagerat de gelos şi-ţi controlează timpul?
- Îi plac armele, cuţitele sau alte instrumente-armă?
2. Factori limitativi
Studiile au arătat existenţa unor factori ce limitează, reduc gradul de violenţă familială
(Germain,1994). Astfel de factori au fost definiţi de LADO în 1997 ca „factorii care tind să
limiteze violenţa împotriva femeilor inclusiv puterea femeii în afara casei, puterea economică
şi politică, implicarea activă în comunitate, prezenţa unor grupuri de muncă sau solidaritate
formate numai din femei şi existenţa unor locuri unde femeile pot fi departe de violenţă, cum
ar fi adăposturile şi casele prietenilor sau ale membrilor familiei”.
Raportul APA (1996) privind violenţa în familie identifică următorii factorii de risc
(individuali, familiali, socio-culturali) şi factorii protectivi ai violenţei familiale (Bergamn,
Plum, 2003).
FACTORI DE RISC FACTORI PROTECTIVI
individuali / familiali socio-culturali
Factori biologici sau neurofiziologici Convingeri culturale privind în Expunere la un număr mai mare de
(temperament, afecţiuni cerebrale) legătură cu dreptul la autoritate comportamente pozitive decât
al bărbaţilor negative.
Invalidităţi fizice sau mentale Acceptarea bătăilor conjugale Stimă de sine crescută, rezistenţă
psihică.
Consul de alcool sau drog Sărăcia Relaţii bune cu colegii, recompense
din activităţi profesionale şi
suplimentare.
Violenţă în familia de origine Pistoale sau alte arme în casă Interacţiunea familiei cu familia
lărgită şi comunitatea.
Izolarea de familie şi de prieteni Violenţa instituţională societală Empatie şi sprijin maternal puternic
35
Niveluri înalte de exprimare a furiei şi Violenţa din media Relaţii apropiate cu un adult din
impulsivităţii afara familiei.
Aşteptări nerealiste în privinţa Violenţa culturală Empatie şi respect pentru ceilalţi.
copiilor
Reacţie agresivă la stres Aptitudini sociale puternice.
Acceptarea rigidă a conceptelor care Implicarea membrilor familiei în
susţin superioritatea şi autoritatea activităţi comune şi independente.
bărbaţilor asupra femeii
Concluziile cercetărilor şi datele statistice au stabilit anumite coordonate de timp, spaţiu, stări
afective etc., ce influenţează apariţia şi evoluţia abuzului în familie. De regulă, evenimentele
nefericite debutează seara, în jurul momentului cinei, când toţi membrii se adună în casă, în
jurul mesei. În familiile sărace se pare că apariţia celui de al doilea copil determină o creştere
a incidentelor violente, iar prezenţa în familie a unei persoane cu deficienţe sau cu o boală
cronică constituie un factor agravant. De asemenea, sărbătorile sunt momente de escaladare a
violenţei.
Gelles şi Straus (1989) au arătat că de Crăciun şi Anul Nou se produce o escaladare a

incidentelor de violenţă domestică datorită stresului financiar asociat cu timpul liber, când toţi
membrii familiei sunt împreună. Sfârşitul de săptămână este, de asemenea, o perioadă mai
violentă datorită faptului că nici un membru al familiei nu este prins într-un alt mediu social,
cum ar fi: şcoala sau locul de muncă.
Violenţa în familie, prin amploarea şi formele grave în care se manifestă, pune în pericol însăşi
existenta familiei, ca grup social.
Din datele statistice referitoare la victimele violenței domestice, care au beneficiat la cerere de
servicii sociale, raportate la nivelul semestrului I, 2019, de către Direcțiile Generale de
Asistență Socială și Protecția Copilului, reiese faptul că din totalul de 6.731 victime ale
violenței în familie, victimele de sex feminin sunt în proporţie de (61,91%) și victimele de sex
masculin se regăsesc în proporţie de (38,09%). Victimele de sex feminin provin din mediul
urban în proporţie de (45,02%) şi din mediul rural (54,98%), iar din totalul victimelor de sex
masculin din mediul urban provin (41,85%) şi din mediul rural (58,15%). Din totalul de 6.731
victime ale violenței domestice, înregistrate în primul semestru al anului 2019, distribuția
acestora în funcție de persoane minore și adulte, este următoarea: (79,38%) sunt victime
minore, din care (53,38%) fete și (46,62%) băieți şi (20,62%) victime adulte, din care (94,74%)
femei și (5,26%) bărbați. (https://anes.gov.ro/wp-content/uploads/2020/02/SEM-I-2019-STUDIU-
NA%C8%9AIONAL-VD.pdf)

Am putea spune că în primul semestrul al anului trecut victimele violenţei domestice se
regăsesc în proporţii asemănătoare atât în mediul rural cât şi în mediul urban, dar predomină
în aceste medii copiii victimă, urmaţi la diferenţă mare de femeile victimă.
Plecând de la această diferenţiere statistică voi prezenta câteva dintre elementele de diferenţiere
între violenţa asupra adulţilor şi copiilor, între violenţa asupra bărbaţilor, vârstnicilor, femeilor
şi nu în ultim rând asupra copiilor.
3.1. Violenţa asupra bărbaţilor
Violenţa femeilor asupra bărbaţilor este studiată în literatura de specialitate ca reacţia

de răspuns a acestora la comportamentul violent al bărbatului. A. Browne (1987), într-un studiu
efectuat pe 250 de femei bătute dintre care 42 şi-au ucis soţul sau iubitul, prezintă factorii care
favorizează apariţia violenţei feminine. Dintre aceştia menţionează: frecvenţa actelor de
violenţă ale bărbatului, abuzul de alcool şi de alte substanţe, severitatea abuzului produs asupra
femeii, abuzuri sexuale asupra femeii, abuzuri repetate asupra copiilor, tendinţă de suicid a
femeii.
Cazurile în care femeia agresează bărbatul sunt sub 10% în orice statistică realizată. De regulă,
acest lucru se întâmplă când femeia se apără de partener, iar bărbatul agresat nu ajunge să
trăiască paralizant frica de partenera lui, nu ajunge să-i modifice personalitatea, scăzându-i
drastic stima de sine şi încrederea în sine, aşa cum se întâmplă cu femeia bătută.
3.2. Violenţa asupra vârstnicilor
În literatura de specialitate se estimează la 10% abuzurile asupra persoanelor de peste 65 ani şi

la 80% frecvenţa recidivei. În aproximativ 80% dintre cazuri, abuzul este datorat unei rude care
locuieşte împreună cu persoana de vârsta a treia, alte persoane din anturajul permanent al
vârstnicului sau care vin întâmplător în contact cu acesta şi, în sfârşit, instituţiile care nu ţin
cont de condiţia de persoană defavorizată a vârstnicului, care ignoră sau chiar încalcă drepturile
acesteia.
Prin violenţa asupra vrârsticilor poate fi definită ca un act de violenţă unic sau repetat, sau lipsa
unei intervenţii adecvate, care are loc într-o relație bazată, de principiu, pe încredere și care
cauzează unei persoane în vârstă daune sau suferință.
Caracteristici ale persoanei vârstnice abuzate: persoană peste 75 de ani, cel mai adesea femeie
singură, fără roluri în societate, cu afecţiuni cronice sau acute, cu mobilitate diminuată,
incomodă pentru anturaj.
37
Factori de risc ai abuzului: vârsta peste 75 ani, starea de sănătate – disfuncţii fizice, mentale,
senzoriale care afectează capacitatea de apărare, incapacitatea de auto-îngrijire, pierderea
autonomiei, socio-dependenţa, necesităţi de îngrijire care depăşesc capacităţile îngrijitorului,
lipsa sau insuficienţa legislaţiei protective.
Tipurile de abuz (familial şi instituţional) la care ar pot fi supuse persoanele în vârstă de către
cei apropiaţi lor (Janosik, 1994):
• abuzul fizic: constrângeri fizice, pălmuitul, neacordarea îngrijirilor personale. Studii

recent publicate prezintă abuzul fizic asupra vârstnicilor ca un aspect al conflictului
dintre generaţii, greu de identificat datorită polimorfismului clinic şi a negării faptelor;
• abuzul psihologic: nerespectarea demnităţii persoanei vârstnice, marginalizare şi

excludere socială, ignorarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, atacuri verbale,
izolarea, inducerea stării de frică, discriminare pe criteriul vârstei;
• abuzul medical: condiţii precare de asistenţa şi îngrijire, discriminare la internare pe

motiv de vârstă, tratament sau îngrijire insuficientă / inadecvată, sedarea vârstnicului;
• abuzul material: furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor obiecte personale
ale vârstnicilor, determinarea persoanei vârstnice de a ceda bunuri, locuinţa, alte valori
în schimbul promisiunii de a i se acorda îngrijire;
• violarea drepturilor: internarea fără acordul acestuia într-un spital, azil etc.
• neglijarea: apare atât în familie cât şi mediul instituţionalizat şi poate fi

involuntară: vârstnicul este lăsat fără ajutor, singur, izolat, privat de alimente, apă,
îngrijire, igienă.
Cauzele violenţei împotriva vârstnicilor
Dificultăţile economice – adeseori, cuplurile care au în îngrijire bătrâni trebuie să se ocupe în

paralel şi de proprii copii. Ca o consecinţă a acestei stări, cresc trebuinţele şi solicitările
persoanei vârstnice, care prin comportamentul lor revendicativ şi stresant contribuie la
precipitarea actelor de violenţă împotriva lor. Asemenea acte apar, de cele mai multe ori, în
familiile unde părinţii sunt complet dependenţi de proprii lor copii, unde nu există nici o
posibilitate de a angaja persoane care să se ocupe de îngrijirea celor vârstnici. De asemenea,
costurile ridicate ale întreţinerii şi îngrijirilor medicale, la care se adaugă cheltuielile familiale
crescute, pot determina reacţii violente împotriva părinţilor aflaţi în îngrijire.
Mentalitatea – bătrânii sunt priviţi în societatea actuală ca fiind persoane fără ajutor, ale căror
probleme impun măsuri medicale şi sociale distincte.
Pierderea statusului de persoană activă – prin pensionare şi neimplicarea în alte tipuri de

activităţi.

Transmiterea intergeneraţională a abuzului – studiile arată că o parte însemnată dintre cei care
îşi violentează părinţii au fost ei înşişi victime ale violenţei exercitate de aceştia. Violenţa
asupra vârstnicilor este, deci, o reacţie normativă la diferite probleme frustrante şi conflictuale.
Probleme proprii ale agresorilor – în foarte multe cazuri, diferite persoane adulte, care nu au
relaţii de rudenie cu victimele se angajează printr-un contract nescris să îngrijească pe cei
vârstnici, în schimbul locuinţei, care ar putea reveni după moartea acestora susţinătorilor. Multe
astfel de contracte nu sunt onorate, astfel că mulţi susţinători recurg la tot felul de acte de
presiune şi violenţă pentru a obţine locuinţa chiar înainte de decesul proprietarului. În
majoritatea cazurilor, cel care maltratează este un fiu sau o fiică, care are o serie de probleme
financiare, dificultăţi cu parteneră/ partenerul, consumă alcool şi este obligat(ă), atât din punct
de vedere moral, cât şi legal, să-şi întreţină părintele. Într-un cuplu care trebuie să-şi întreţină
părinţii sau socrii, soţia resimte, cel mai frecvent, acest lucru, ca pe o povară, ca pe o violare a
vieţii intime a cuplului (cf. Correctional Service Canada, 1988, p. 14).
Comportamentul vârstnicilor – în unele cazuri, chiar vârstnicii aflaţi în îngrijire determină, prin
comportamentul lor, situaţii de violenţă. Ei îşi tratează copii adulţi ca şi cum ar fi încă copii,
contestându-le dreptul de a lua decizii, manifestând irascibilitate în diferite situaţii, motiv
pentru care, în ambele părţi se instalează un climat de tensiune. Acest climat este şi mai
conflictual, cu cât între copii şi părinţi există incompatibilităţi în ceea ce priveşte valorile,
atitudinile religioase, politice, morale şi nu există preocuparea pentru achitarea reciprocă a unor
obligaţii financiare.
Tipul de personalitate a vârstnicului – poate influenţa, în cea mai mare măsură, reacţiile
anturajului familial, determinând, în cazul tipului pasiv-dependent şi a celui indiferent, tendinţe
frecvente de violenţă, agresivitate sau abuz.
Abuzul vârstnicilor în familie constituie o formă aparte de violenţă datorită vulnerabilităţii

accentuate a acestei categorii de vârstă. Este grupul cel mai uşor de victimizat fără ca
persoanele din această categorie să reacţioneze agresiv, în comparaţie cu reacţiilor altor
membri ai familiei aflaţi în situaţii similare.
3.3. Violenţa asupra femeii
Femeia reprezintă victima directă cea mai frecvent întâlnită în cazul abuzului în familie, iar
copiii sunt ţinte indirecte, cel mai des folosite ca mobile de abuz psihic îndreptate tot asupra
femeii.
Abuzul asupra femeii în familie este un fenomen relativ recent intrat în atenţia ştiinţelor umane,
iar cercetătorii care îşi aduc contribuţia la o mai bună înţelegere şi intervenţie ulterioară au
nevoie de o definiţie largă a fenomenului pentru a-l direcţiona. Sub orice denumire l-am regăsi,
fenomenul este acelaşi. În literatura de specialitate se folosesc mai mulţi termeni: abuz asupra
femeii în familie, violenţe (fizice, sexuale, psihice) asupra femeii în familie, violenţă domestică
39
asupra femeii. Violenţa împotriva femeilor pătrunde în toate domeniile: social, cultural, politic,
economic şi religios. Abuzul în sine este universal şi are loc în ţările dezvoltate, industrializate,
cu aceeaşi frecvenţă ca şi în ţările în curs de dezvoltare, iar în spaţiul naţional se regăseşte la
toate nivelele sociale (atât cele defavorizate, cât şi cele de mijloc sau bine situate).
Conceptul de abuz asupra femeii în familie cuprinde o varietate de agresiuni ale partenerului –
soţ, fost soţ, concubin, iubit sau prieten, în care sunt incluse: abuzuri fizice repetate, agresiuni
sexuale până la viol marital, ameninţări, abuzuri verbale, distrugerea bunurilor, urmărirea,
alungarea din locuinţă, degradarea şi umilirea, izolarea de prieteni şi familie, control coercitiv
asupra aspectelor importante ale siguranţei vieţii cum ar fi: banii, mâncarea, sexualitatea, viaţa
socială, înfăţişarea, transportul, locul de muncă, religia şi în general asupra accesului la orice
formă de ajutor la care femeia ar putea recurge la nevoie (Stark & Flitcraft, 1996, apud.
Muntean, 1999).
Femeia agresată fizic, verbal şi uneori sexual se află în situaţia de victimă. Abuzul bărbatului
asupra femeii poate cunoaşte mai multe modalităţi de manifestare:
1. violenţa cronică, în registru moderat, disimulată în conformitate cu atitudinile

tradiţionale educaţionale (concepţii proprii atât mediilor sărace, muncitoreşti cât şi rurale).
Victimizarea femeii trebuie trecută cu vederea deoarece funcţionează pattern-uri de genul:
„Dacă te bate bărbatul trebuie să suporţi, pentru că unde te poţi duce? Cum să laşi copiii fără
tată, ce va spune lumea, de unde bani pentru locuinţă?” sau „Mai bea şi el dar nu am ce să-i
fac, trebuie să suport”.
Explicaţia este dată de fuzionarea a două modele de socializare specifice:
• femeia acceptă conform dogmei, cutumei şi normei prescrise autoritatea soţului

chiar dacă ia forma masochismului social;
• bărbatul simte nevoia de a-şi afirma autoritatea şi puterea în familie. De multe ori
comunicarea cu soţia se reduce doar la aspecte formale.
2. violenţa explozivă, în registru acut, deconspirată prin impact medico-legal. Urmări:

sechele neuro-psihice sau psiho-traumatice, comportament de frustraţie şi vătămări (fizice,
corporale, ale organelor interne, arsuri).
Cumulând cele două modele de manifestare a agresivităţii asupra femeii se poate concluziona:
lipsa de control, frâna comportamentală asociată cu ostilitatea, minciuna de supravieţuire devin
comportamente simptomatice, ca o strategie de adaptare bazată pe confuzie, insecuritate şi
frustrare.
Urmărind caracteristicile generale întâlnite la marea majoritate a subiecţilor abuzului în familie

putem contura portretele specifice atât pentru agresor cât şi pentru victimă. Dutton (1997, 1998)
prezintă următoarea tipologie a persoanelor violente:
Tipul 1: persoane violente/ antisociale, acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct
de vedere fizic, sunt manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi drog;

Tipul 2: personalităţi de limită, acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi,
nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă şi furie;
Tipul 3: instabili emoţional, aceste grup cuprinde 25% din persoanele violente şi este alcătuit
din indivizi al căror comportament este agresiv emoţional.
Healy (apud. Cunningham şi colab., 1998), în funcţie de riscul la care este supusă victima,
realizează o altă clasificare a agresorilor:
• agresorul cu risc scăzut – este descris ca cineva pentru care ofensa prezentă reprezintă
primul incident violent (confirmat de victimă), nu a abuzat emoţional în antecedent, nu
a avut un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de
separaţie, copiii nu sunt implicaţi în dispute şi nu sunt prezenţi mai mult de doi dintre
următorii factori de risc: dispute privind custodia copiilor, relaţii multiple, arestări
pentru violenţă non-domestică, nivel scăzut de şcolarizare, probleme la locul de muncă,
probleme financiare, probleme de relaţionare (de exemplu, nu are prieteni);
• agresorul cu risc mediu – este descris ca persoana la care se regăsesc mai mult de doi
factori de risc, de exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple sau partener care a
abandonat familia, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei agresate,
amenzi/ arestări pe motiv de violenţă domestică, alte infracţiuni în antecedent, fără
prieteni, în familia de origine comportamentul abuziv era acceptat, unul/ unii dintre
membrii familiei au suferit/ suferă de boli mentale, comportament violent în afara
familiei, abuz de substanţe, gânduri de sinucidere;
• abuzatorul cu risc înalt poate fi orice agresor, care are unul dintre următorii factori de
risc: ofense comise pe timpul separării, probleme medicale, arestări pe motiv de
violenţă domestică, probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor,
abuz de substanţe în antecedent sau intoxicări în momentul agresiunii, negarea oricărei
agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul. Risc înalt însumează cei
asupra cărora nu se poate exercita o formă de controlul în ciuda consecinţelor sau
intervenţiilor, sunt consideraţi a fi nepotriviţi pentru tratamentul comunitar şi sunt
recomandaţi pentru sentinţa de încarcerare. Alt grup de agresori cu risc înalt, cuprinde
pe cei a căror viaţă este disfuncţională şi care sunt obsedaţi de victimele lor.
Cordova, Gottman, Jacobson, Rushe, Cox (1993) sunt convinşi că există două tipuri de agresori
identificaţi în funcţie de schimbarea ritmului cardiac.
Un tip are un ritm accelerat al inimii în momentul când agresează (tipul 2), în timp ce celălalt
are un ritm descrescător al inimii (tipul 1). Ei sugerează că grupul din urmă angajează o violenţă
mai severă, sunt mai predispuşi să comită fapte violente în afara violenţei familiale, sunt
abuzivi emoţional, au observat violenţă în familiile de origine şi sunt dependenţi de droguri.
Atunci când se cunosc multiple aspecte în legătură cu tipologia abuzatorilor, următorul pas
pare a fi testarea ratei de succes a programelor de intervenţie, funcţie de tipul de abuzator, dar
41
chiar dacă tipologiile prezentate pot să asiste planificarea tratamentului, nu pot asigura o
validitate predicativă ridicată pentru recidivism.
Walker (1995) afirmă că o bună tipologie poate servi mai multor funcţii: să ne indice care tip
de abuzator este necesară pentru o intervenţie de scurtă durată, care tip răspunde intervenţiei
psiho-educaţionale şi necesită terapie îndelungată şi care trebuie să ajungă în penitenciar.
Aceeaşi autoare susţine că a sosit momentul să se treacă de la perspectiva unidimensională
despre abuzator la înţelegerea multidimensională a abuzatorilor şi a relaţiilor abuzive.
Autoarea menţionată realizează o tipologie a abuzatorilor ţinând cont şi de implicaţiile

tratamentului asociat, identificând astfel:
• pe cei care agresează acasă, motivaţi de puterea şi nevoia de a controla, care pot fi opriţi
cu metode psiho-educative legate de managementul furiei şi reajustarea atitudinii
sexelor;
• pe cei care au probleme psihologice serioase (incluse fiind depresia, gândirea

disfuncţională şi comportamentul obsesiv-compulsiv, dezordini paranoice, alte
dezordini mentale serioase) şi care necesită terapie individuală şi de grup;
• pe cei care au comis alte crime şi abuzuri în cadrul familiei şi care ar putea fi
diagnosticaţi ca având personalitate antisocială.
Pe de altă parte, din nevoia de a nu trata populaţia bărbaţilor agresivi în relaţia cu partenera ca
pe un grup omogen şi din dorinţa ca acesta diferenţieri să permită o mai eficientă abordare
terapeutică a problemei, s-a încercat o descriere a tipului de bărbat violent în relaţia cu partenera
în funcţie de trei caracteristici:
• severitatea incidentelor de violenţă fizică maritală şi a abuzurilor psihologice şi

sexuale adăugate acestor incidente;
• gradul de generalizare a violenţei (doar în familie şi/ sau în afara ei) în relaţie cu
alte variabile cum ar fi comportamentele criminale sau recurgerea la lege pentru
penalizarea comportamentelor persoanei;
• psihopatologia sau tulburările de personalitate ale agresorului.
Toate acestea combinate şi cu alţi factori relevanţi ca atitudinea faţă de violenţă,

consumul de alcool, stabilitatea maritală au condus la descrierea unui portret al bărbatului
agresiv cu partenera, portret care conţine următoarele trăsături definitorii: răceală afectivă şi
distanţare emoţională; lipsa unor bune abilităţi de comunicare; preocupări obsesive;
dependenţă de alcool şi de alte substanţe nocive; convingerea că puterea şi controlul pot fi
obţinute doar prin violenţă; scăderea încrederii în sine.
În ceea ce priveşte femeia victimă, s-a conturat un portret specific care cuprinde
următoarele trăsături: pierderea încrederii în sine şi a sentimentului valorii personale; pierderea
controlului asupra situaţiei şi a propriului comportament; neglijarea personală (igienă, nutriţie);

creşterea consumului de alcool, droguri, tutun; stres ridicat, anxietate mărită, angoasă; tulburări
psihosomatice (ulcer, migrene, dureri de spate, alte probleme fizice); neglijare/ agresivitate faţă
de copii.
Forme ale violenţei asupra femeii în familie
Abuzul asupra femeii în familie este un comportament ce are ca scop instituirea şi păstrarea
controlului asupra partenerei de viaţă. Prin comportamentele de pedepsire şi rănire a femeii,
aceasta este transformată în victimă. Ca rezultat al acestui comportament, femeia-victimă este
fără putere, speriată şi cu sentimentul subordonării. Există mai multe tipuri de abuz care pot fi
exercitate asupra femeii: abuz fizic, abuz sexual, abuz emoţional, abuz social.
Abuzul fizic constă în atingeri sau contacte fizice dureroase îndreptate asupra victimei sau celor
dragi victimei: copii, părinţi, fraţi, şi, de asemenea, constă în intimidarea ei fizică (Munteanu,
1999, p. 70). Violenţa fizică începe cu gesturi şi loviri care ţintesc victima şi pot duce până la
crimă. Abuzul fizic ia multe forme incluzând: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea
braţelor, provocarea de vânătăi, desfigurări faciale, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri de pumn,
aruncarea în victimă cu diverse obiecte, folosirea armelor, izbirea de pereţi şi mobilă. Violenţa
fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei doi parteneri le
stăpânesc şi le utilizează împreună. Abuzul poate avea ca rezultat fracturarea oaselor,
producerea unor serioase răni sau desfigurări. Într-un număr mare de cazuri abuzul fizic se
produce prin folosirea diverselor arme de foc sau a altor obiecte contondente. În cele mai grave
situaţii abuzul fizic poate duce la moarte. Din nefericire, pentru multe femei viaţa lor se află
într-un pericol real şi constant. („Majoritatea atacurilor au loc noaptea. Când cei trei copii ai
mei dorm, eu îl aştept să vină. Parcă trăiesc cu o bombă cu ceas. Aşteptarea, neliniştea, sosirea
lui acasă, dispoziţia în care va fi, întrebarea dacă va mânca sau îşi va arunca cina pe perete,
se vor trezi copii speriaţi şi înspăimântaţi, va dărâma iarăşi mobila?”(Family Violence
Professional Education Taskforce, 1991, p. 62).)
Abuzul fizic este cea mai frecvent întâlnită formă de abuz. Ca o formă particulară a abuzului
fizic este abuzul asupra femeii gravide. Întinderea exactă a acestui fenomen este încă o
necunoscută, informaţiile pe care le deţinem fiind doar într-o formă empirică. Totuşi, din
ipotezele teoretice deţinute, violenţa asupra femeii gravide are o largă întindere în teritoriul
relaţiilor de familie. Din nefericire, această practică are consecinţe negative atât asupra femeii,
cât şi asupra fătului (este una dintre principalele cauze de avort) şi, ulterior, asupra dezvoltării
normale fizice şi psihice a copilului.
Abuzul sexual începe cu comentarii degradante la adresa femeii şi continuă cu atingeri

neplăcute şi diverse injurii provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual. Violul
marital este o formă de violenţă sexuală pe care femeia o suportă adesea suferind în tăcere,
plătind tribut normelor sociale care consideră că relaţiile intime sunt în primul rând un drept al
bărbatului, un teritoriu unde el este stăpânul care decide; această mentalitate determină femeia
să nu vorbească despre acest tip de suferinţă. Problema abuzului sexual în familie este un
43
subiect care deschide loc unor numeroase controverse, dar şi subiect al investigaţiilor ştiinţelor
sociale şi umane.
Abuzul emoţional este cel mai des întâlnit şi se regăseşte ca şi parte componentă a tuturor
formelor de abuz. Deşi precede şi acompaniază celelalte forme de abuz, acesta se poate
manifesta şi izolat prin: injurii, ameninţări, intimidări, uciderea animalelor domestice
preferate, privarea de satisfacerea nevoilor personale esenţiale (mâncare, somn etc.). Dacă
această violenţă pare mai puţin criminală, mai uşor de suportat de victimă, efectul trăirii ei de
durată este dezastruos la nivelul stimei şi încrederii de sine al victimei. Din punct de vedere
psihologic există o varietate de situaţii abuzive cum ar fi: ironii şi jocuri răutăcioase, umilire,
ignorare, gelozie, ameninţări, terorizări, izolare, blamarea victimei, etichetarea, impunerea
dependenţei, lovirea pereţilor sau a meselor cu pumnul de către parteneri. Imaginea de sine se
construieşte la confluenţa cu ce cred ceilalţi despre tine, ce crezi tu despre ceilalţi şi ce crezi tu
despre tine (Muntean, 1999, p. 70).
Femeia a cărei imagine de sine, sub presiunea violenţei partenerului, este afectată şi
devalorizată devine neputincioasă în a-şi organiza viitorul, foarte multe dintre aceste victime
ajungând în atenţia medicilor psihiatri din cauza apariţiei unor boli nervoase.
Abuzul emoţional cuprinde şase componente importante:
• Frica. Femeile abuzate se află într-o continuă teamă cu privire la siguranţa lor fizică
sau psihică. Tratamentul abuzator sau iminenţa unui atac aduc cu ele o intensă senzaţie
de teroare şi frică generată de potenţialele răniri, de potenţiala atingere a integrităţii lor
fizice sau chiar a decesului;
• Depersonalizarea apare când atitudinea şi comportamentul partenerului o determină pe

femeie să se considere un obiect fără energie, resurse, nevoi sau dorinţe. O formă a
depersonalizării se manifestă când partenerul cere femeii să-şi schimbe exprimările
externe ale personalităţii sale conform dorinţelor şi nevoilor abuzatorului (de exemplu,
un bărbat poate cere soţiei/ partenerei să se îmbrace şi să se fardeze după bunul lui plac,
ignorând stilul şi dorinţele femeii). O altă exprimare a depersonalizării se produce prin
manipularea stării fizice a femeii (prin obligarea de a consuma tranchilizante) (LADO,
1989, p. 50);
• Privarea este o experienţă obişnuită pentru femeile abuzate, ca rezultat al cererilor şi

controlului exercitat de partenerul abuzator. Privarea economică şi socială sunt formele
cel mai des întâlnite. În cazul celei economice, abuzatorul îşi asumă dreptul de a folosi
sau de a aloca veniturile familiei după propriile dorinţe, fără a fi principalul aducător
de venituri al acesteia (de exemplu, o femeie poate avea două slujbe pentru a întreţine
familia şi a satisface aşteptările partenerului) (LADO, 1989, p. 53);
• Supraîncărcarea cu responsabilităţi. Această componentă a abuzului emoţional este

una dintre cele mai subtile şi dificil de identificat pentru femeile care o experimentează.
Supraîncărcarea este suportată de femei zi de zi, când acestea îşi consumă energia pe
plan emoţional şi fizic pentru a-şi menţine relaţia şi familia, fără nici o compensare a

efortului şi energiei de către parteneri, care cer ca femeia să aibă responsabilitate
deplină asupra încercărilor de menţinere a relaţiei;
• Degradarea cuprinde o varietate de atitudini ale partenerului: femeilor li se spune în

mod repetat că sunt stupide, urâte, mame nepricepute, că nu se ridică la nivelul
aşteptărilor din punct de vedere sexual, că sunt incompetente şi li se impune respectarea
sistemului de valori al abuzatorului. Degradarea este greu de acceptat şi cauzează
sentimente de ruşine şi scădere a stimei de sine (Kirkwood, 1996, p. 46);
• Distorsionarea realităţii subiective constă în punerea sub semnul întrebării, de către

abuzator, a percepţiei femeii faţă de realitate.
Abuzul social – este rezultatul rolului sexual rigid conturat de aşteptările sociale faţă de femeie
şi bărbat, o barieră în calea valorizării resurselor femeii în afara familiei şi un cadru care
favorizează agresarea ei pe planul vieţii private şi intime. În căutarea unor soluţii pentru a evita
agresiunile şi în lipsa unui sprijin din afară, femeia îşi va sista activităţile şi relaţiile sociale
care nu plac partenerului său. De fapt, această situaţie este un cerc vicios: pentru a evita
violenţa, ea se izolează în situaţia de victimă a violenţei şi devine tot mai vulnerabilă şi expusă.
Aplicaţia 3
Parcurgeți bibliografia recomandată și argumentați, comentați, analizați miturile

violetei domestice enumerate mai jos:
1. Violenţa domestică apare în familiile cu un statut economic şi social scăzut
2. Unele femei merită să fie bătute, ele îl provoacă pe agresor
3. Bătaia este rezultatul proastei îndepliniri a datoriilor de soţie şi mamă
4. Femeilor le place să fie abuzate
5. Dacă o femeie bătută ar fi vrut să părăsească relaţia ar fi put să o facă în orice
moment
6. Bătaia apare doar o dată
7. Bărbaţii violenţi nu-şi pot controla violenţa
8. Bătaia este rezultatul consumului excesiv de alcool sau droguri
9. Violenţa domestică apare atunci când victima/agresorul au probleme psihiatrice
45
10. Agresorii au învăţat de la tatăl lor atitudinea abuzivă asupra femeii (Turliuc, at. all.
2009)
1. Prin ce se diferențiază violența asupra bărbaților de violența asupra femeilor ?

2. Puteți identifica factorii favorizanți apariției violenței domestice ?
3. Care sunt formale de violență asupra femeii ?
4. De ce rămâne femeia în relația abuzivă ?
4. ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR
Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde
de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este considerat într-o societate dată
ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii. Bătaia sau o palmă
dată unui copil sunt considerate în ţara noastră forme acceptabile de pedepse date de către
părinţi. „Chiar dacă un părinte aplică aceste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic),
nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată
pedepsirea părintelui sau decăderea lui din drepturile părinteşti numai pe această bază, nici
dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al echilibrului
emoţional al copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, p. 65).
4.1. Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul (părintele,
tutorele, părintele de plasament, baby-sitter), având ca rezultat vătămarea copilului. Categoria
copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat, precum şi pe cei răniţi
datorită insuficientei supravegheri.
Straus şi Gelles (1996, p. 26) evidenţiază două stadii de dezvoltarea a pattern-urilor abuzive şi
de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai abuzului:
expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor
acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane asupra abuzatorului
şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în situaţii sociale speciale.
În literatura de specialitate, se admite că există două tipuri de părinţi abuzivi:
1. părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;
2. părinţi abuzivi din dorinţa (conştientizată sau nu) de a distruge copilul;
iar prin combinare, apare şi cel de-al treilea tip:

3. părinţi agresivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, negând intenţia
distructivă. De obicei, ei sunt cei mai periculoşi căci nu-şi recunosc tratamentul
inacceptabil pe care îl aplică copilului (Muntean, 2003, pp. 702-703).
Whitman (1994) prezintă diferenţele dintre disciplină şi abuz, diferenţe ce pot ajuta
profesioniştii în stabilirea unui diagnostic.
Disciplină Abuz
Măsurile luate de adult sunt relaţionate în mod logic Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă şi
cu comportamentul „indisciplinat“ al copilului. pedeapsă este arbitrară.
Nu se face un proces copilului; copilul nu este Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi
„judecat“. etichetate: „eşti un copil rău, prost…“
Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă. Se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli care
se cumulează.
Are drept consecinţă dezvoltarea motivaţiei intrinseci Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a face cum
a copilului (copilul face lucrurile cum trebuie din trebuie pentru a scăpa de pedeapsă).
proprie iniţiativă şi nu impuse de controlul din afară)
şi a sensului de auto-disciplină.
Copilul nu este umilit şi supus. Copilul este umilit de adult şi supus cu forţa.
Există o oarecare libertate (între anumite limite ştiute Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea
de copil) de alegere a pedepsei. copilului asupra situaţiei.
Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea pentru Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a
faptele sale. comportamentului copilului.
Are la bază conceptul de respect şi egalitate între Se bazează pe o relaţie inferior/ superior dominantă şi
copil şi adult. control al adultului asupra copilului.
Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva probleme. Dezvoltă în copil un sentiment că doar adulţii pot
rezolva problemele copiilor.
Demonstrează copilului dragostea şi afecţiunea Demonstrează copilului ostilitatea adultului faţă de el.
adultului.
Conform ultimelor prevederi legislative, în România sunt interzise aplicarea pedepselor fizice
sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să-i pună în pericol
viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală,
sănătatea fizică sau psihică, atât în familie, cât şi în orice instituţie care asigură protecţia,
îngrijirea şi educarea copiilor (legea 272/ 2004, art. 90).
Deseori apare problema şi necesitatea diferenţierii abuzului de accident1. Pentru aceasta trebuie
cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:
1
Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea acestuia atunci când adultul este mai puţin
precaut faţă de riscuri (oboseală, stres, furie…), şi nu constă în acte premeditate.
47
- existenţa unei perioade inexplicabil de lungi de la incident până la prezentarea la
medic (în cazul unui accident, părinţii se adresează medicului într-o perioadă scurtă
de timp - oră, maxim două);
- existenta unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări;
- diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul confirmă abuzul;
- părinţii nu oferă o explicaţie coerentă, clară şi concisă în legătură cu leziunile

copilului;
- părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi despre împrejurările care au condus la
producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o atitudine diferită de suferinţa
parentală;
- părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;
- comportamentul non-verbal al copilului: manifestă teamă, plânge când se apropie

cel care l-a abuzat, devine neliniştit la despărţirea de celălalt părinte şi are tendinţa
de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreună. De
asemenea, manifestă reluctanţă în a explora restul lumii şi trăieşte sentimentul că îi
lipseşte dragostea şi sprijinul.
Categorii de abuz fizic:
Funcţie de gravitate şi mod de realizare abuzul fizic poate fi clasificat în:
- vătămări corporale uşoare: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone mari de pe corp,
spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobişnuite, agregate
sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în stadii diferite de vindecare;
- arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de
ţigară sau trabuc, arsuri pe fese şi organele genitale indicând imersia în lichid fierbinte
; arsuri provocate de funie pe braţe, membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a căror
configuraţie indică forma obiectului cu care au fost produse);
- vătămări corporale grave (oase, muşchi) sau vătămări ale organelor interne
caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale, durere, deformare sau imobilitate:
fracturi ale oaselor lungi (braţ, picior), fracturi costale, fracturi în diferite stadii de
vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie internă,
lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei nazale, edem
cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene). Căderile sau loviturile la cap pot
conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate imediat
(de exemplu, copilul care a fost lovit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că “nu
se opreşte din plâns”). Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe, cum ar fi: epilepsia,
paralizia şi întârzierea în dezvoltare;

- acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea, securitatea sau
bunăstarea copilului) şi care constau în: introducerea în organismul copilului, altfel
decât sub control medical, a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau
permanent funcţiile unuia sau mai multe organe şi ţesuturi (de exemplu, folosirea
inadecvată a substanţelor cu regim special, a medicamentaţiei prescrise, a
medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool). Folosirea de către femeile
gravide din neglijenţă şi/sau nechibzuinţă sau chiar intenţionat a substanţelor toxice
pentru făt şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe fizice
sau neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete
bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului copilului
de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub influenţa alcoolului şi
având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul, cureaua sau cu alte obiecte în cap,
peste organele genitale sau în alte părţi moi ale corpului, răsucirea forţată sau îndoirea
părţilor corpului copilului, disciplinarea fizică a unui copil mic; folosirea armelor
mortale în apropierea unui copil. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă
este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi a neprotejării copilului.
S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se
considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat,
gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor;
- pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică extremă)
se referă la: refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade îndelungate;
constrângerea copilului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea
copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea copilului în locuri
întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea copilului să mănânce
materiale necomestibile (de exemplu, săpun, ţigări, trabuc), imobilizarea copilului în
cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de tensiune joasă.
4.2. Abuzul sexual
Acest tip de abuz presupune implicarea de către adult a copiilor dependenţi, imaturi, a
adolescenţilor în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la care ei nu sunt în măsură să
consimtă în cunoştinţă de cauză sau care violează normele tradiţionale ale vieţii de familie.
Termenul de abuz sexual asupra copiilor este un termen generic ce acoperă mai multe tipuri de
comportamente abuzive ce nu implică neapărat contact fizic direct, dar sunt considerate
tratamente abuzive din punct de vedere sexual. Dintre formele de abuz sexual menţionăm:
nuditatea, exhibiţionismul, palparea, masturbarea, penetrarea sexuală pe cale orală, genitală sau
anală, actul sexual simulat, hărţuirea sexuală, exploatarea sexuală (Araji, 1997, p.35) – şi lista
poate continua.
Se includ în categoria abuzului sexual toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau
homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrare, în care sunt implicaţi un adult şi
un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar şi atunci când relaţiile sexuale dintre un adult şi un
49
copil par să fie liber consimţite şi nu au o componentă de recurgere la forţă, se foloseşte tot
noţiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul este minor, diferenţa de vârstă care înseamnă
totodată un nivel superior de maturitate psihică de la care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv
este de cinci ani.
Dintre formele de abuz sexual, întâlnite în literatura de specialitate, menţionăm: hărţuirea

sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul exhibiţionist în
faţa unui copil, comiterea de acte sexuale în prezenţa copilului, manipularea organelor sexuale
ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului, intruziunea
unor obiecte în organele sexuale ale copilului, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau
anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la pornografie, prostituţie, trafic în folosul (cel
puţin parţial al) adultului.
În cadrul familiei, abuzul sexual se numeşte incest, iar în afara familiei, se numeşte pedofilie.
Tipurile de incest (Laviola, 1992) cel mai des întâlnite sunt: tată cu fiică sau tată vitreg cu fiică
vitregă, urmate de taţi cu fiii sau taţi vitregi cu fiii vitregi. Şi incestul între fraţi biologici şi cel
între fraţi vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în forma mai puţin gravă de activitate de
explorare.
Deşi nu au legătura biologică a mediului familial tradiţional, partenerii sexuali ocazionali pot
iniţia relaţii sexuale cu copiii partenerului, tot aşa cum au făcut-o şi taţii lor vitregi, dar fără
acoperirea legală a căsătoriei. În comparaţie cu bărbaţii, incidenţa incestului la femei este
extrem de scăzută.
Nu sunt disponibile statistici foarte exacte, totuşi incestul comis de mamă cu fiii naturali sau
cu fiii vitregi apare mai des decât se recunoaşte. Femeile care abuzează sexual fac aproximativ
aceleaşi lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici2 în timpul unor activităţi de rutină,
cum ar fi baia zilnică, îmbrăcatul, schimbarea scutecelor, acest proces fiind cunoscut sub
numele de „atenţie sexualizată” (Haynes-Seman şi Krugman, 1989).
Pedofilii sunt asemănători, ca antecedente şi dinamică, cu cei care comit incestul, dar se
diferenţiază prin faptul că se axează pe copii ca sursă primară de obţinere a satisfacţiei sexuale.
De asemenea, au tendinţă de a crede mai mult în ideea că sexul este modul cel mai potrivit şi
mai bun de a exprima dragostea dintre adult şi copil (distorsiune cognitivă). Femeile sunt
rareori pedofili, acest comportament este în mod aproape exclusiv masculin (Steele, 1997).
O anumită relevanţă în formarea unei imagini mai veridice asupra acestor conduite abuzive o
regăsim în situaţiile de tip statistic realizate la nivel naţional. Prezentăm în continuare câteva
date din perioada recentă la nivelul României.
După gen, categoria cea mai expusă la abuz sexual o reprezintă fetele, în majoritatea cazurilor,
excepţie făcând actul sexual între persoanele de acelaşi sex. Locurile predilecte în care se
2
În Japonia, unde apropierea excesivă dintre mamă şi fii persistă şi dincolo de copilărie, mamele „îi învaţă să se
masturbeze, îi ajută să ejaculeze şi le spun cât de des pot face acest lucru.” Acest fapt poate duce mai târziu la
consumarea incestului, dar nu este perceput ca traumatizant, ca în cultura vestică. În contrast, înregistrările privind
molestarea fetelor de către femei sunt foarte puţine (Kitihara, M., 1989).

produc abuzurile sexuale împotriva copiilor sunt locurile publice, cu excepţia incestului, care
se produce în mediul intrafamilial.
Modelul de înţelegere a abuzului sexual asupra copilului se bazează pe o serie de precondiţii

ce trebuie să apară înainte ca abuzul să se poată instala. Finkelhor (1996, pp. 68-69) analizează
factorii care apar în cadrul fiecărei precondiţii, dar şi relaţiile la nivel individual şi socio-
cultural.
Precondiţii Factori Acţiuni individuale Acţiuni socio-culturale

Motivul pentru Congruenţa dezvoltarea emoţională; necesitatea masculină de a domina şi a fi
a abuza emoţională nevoia de control; puternic în relaţia sexuală.
retrăirea traumei/a durerii;
identificarea narcisistă.
Apetitul experienţă sexuală traumatizantă în pornografie;
sexual copilărie; portrete erotice ale copiilor în reclame;
imitare; tendinţa de sexualizare a nevoilor
atribuirea eronată a apetitului sexual; emoţionale.
anormalitate biologică.
Blocajul conflict Oedipian;
frica de femei adulte; experienţă
sexuală traumatizantă cu adult;
probleme în căsătorie.
Depăşirea alcoolul; bolile psihice (psihozele, toleranţă socială pentru interesul sexual
barierelor dezordinea impulsivă); faţă de copil;
interne lipsa inhibiţiilor incestului în sancţiuni uşoare;
dinamica familiei. ideologia prerogativelor patriarhale;
toleranţă socială pentru
comportamentele deviante; pornografia
cu copii; incapacitatea de a identifica
nevoile copilului.
Depăşirea absenţa mamei; lipsa suportului social;
inhibitorilor mama nu este apropiată de copil; erodarea relaţiilor sociale;
externi mama este dominată sau abuzată de bariere privind egalitatea bărbatului cu
tată; femeia.
izolarea socială a familiei;
oportunităţi neobişnuite de a fi singur
cu copilul;
lipsa supravegherii copilului;
condiţii improprii de locuit.
Tilman Furnis, în cartea sa The multi-professional handbook of child sexual abuse. Integrated
management, therapy, and legal intervention, explică de ce abuzul sexual asupra copilului este
privit ca un secret şi prezintă un sindrom al păstrării secretului la copil corelat cu sindromul
păstrării secretului în familie şi instalarea unui sindrom de dependenţă la agresor. După autorul
menţionat, abuzul sexual asupra copiilor, ca sindrom al păstrării secretului, este determinat de
factori externi şi de factori psihologici interni, iar păstrarea secretului abuzului este
condiţionată de ritualuri de intrare şi de ieşire din actul abuziv.
Factorii externi amintiţi sunt:
- dovezile judiciare şi probele medicale, disponibile doar într-un număr foarte mic de
cazuri;
51
- acuzaţiile verbale conduc adesea la suportarea pe perioade lungi a abuzului sexual,
atunci când copilul nu are curajul să dezvăluie ceea ce se întâmplă. Din cauza fricii de
ceea ce i s-ar putea întâmpla lui, familiei sau agresorului, copilul ar putea chiar să nege
că este abuzat, atunci când este întrebat direct;
- lipsa de încredere în ceea ce spune copilul, când acesta încearcă să vorbească despre
abuz cu cineva din cadrul familiei sau din afară. De multe ori, singurul rezultat obţinut
este acuzarea de minciună şi pedepsirea pentru dezvăluirea respectivă;
- ameninţarea continuă: copiilor abuzaţi li se spune întotdeauna să nu spună ce se

întâmplă, nimănui din familie sau din afara ei. Copilului şi, în special, copiilor foarte
mici, li se spune că acesta este un secret între copil şi agresor. Păstrarea secretului este
de obicei întărită de violenţă, ameninţarea cu violenţa sau pedepsirea. Uneori,
ameninţările sunt dublate de şantaj şi contribuie la păstrarea secretului;
- motive de îngrijorare asupra consecinţelor dezvăluirii: copiii au fost ameninţaţi că vor

fi trimişi de acasă, că agresorul îi va omorî sau se va sinucide, că se va destrăma
căsătoria părinţilor şi că o eventuală dezvăluire ar duce la dezintegrarea familiei. „Dacă
spui cuiva, tata va merge la închisoare doar din vina ta.” (Furnis, 1995, pp. 22-25)
Ritualurile de intrare şi de ieşire reprezintă aspectele interacţionale ale păstrării secretului şi

cuprind:
- minciuna şi negarea: atunci când minte, copilul ştie foarte bine ce face. Când neagă, el
nu este conştient de comunicarea inconştientă a abuzului. Faptul de a minţi se bazează
pe elementele externe ale abuzului sexual la copilul cu sindrom de păstrare a secretului,
iar forma conştientă de negare este, de fapt, minciună. Copiii mint în legătură cu abuzul
sexual, deoarece se tem de pedeapsă şi că nu vor fi crezuţi sau protejaţi. Minciuna este
legată de conceptul legal de probă, iar negarea aparţine conceptului psihologic de a
crede şi de a recunoaşte deschis abuzul;
- refularea abuzului, latura sexuală a abuzului sexual, precum şi întreaga experienţă sunt
negate şi refulate pe trei nivele contextuale: contextul în care are loc abuzul, copiii
descriu adesea cum abuzul are loc în linişte sau fără contact vizual, sau în întuneric şi
cu perdelele trase, deşi nimeni nu ar fi putut să “spioneze” de afară. Senzaţiile fizice
care însoţesc abuzul şi contextul de interacţiune create de agresor duc la producerea
unei experienţe duble conflictuale şi contradictorii, atât la nivel de percepţii, cât şi la
nivel emoţional prin folosirea de interacţiuni extrem de rigide şi ritualizate, menţinute
prin comenzi şi ameninţări scurte şi stereotipizate; schimbarea agresorului în „cealaltă
persoană” (Agresorii sexuali se comportă adesea foarte diferit decât de obicei. Acest
lucru poate fi înfricoşător pentru un copil, când tatăl se schimbă în „cealaltă persoană”,
schimbându-şi gesturile, modul de a vorbi, tonul vocii şi când se comportă neobişnuit
din punct de vedere fizic); ritualuri de intrare şi de ieşire (ritualul de intrare foloseşte la
transformarea unei relaţii obişnuite tată-copil în interacţiunea „cealaltă persoană”-copil,
iar ritualul de ieşire este un proces invers prin care are loc tranziţia de la agresor la tată
şi la adultul în care copilul are încredere. Perioada dintre începutul ritualului de intrare

şi sfârşitul ritualului de ieşire marchează perioada abuzului sexual) (Furnis, 1995, pp.
25-27).
La rândul său, Summit (1983) delimitează câteva stadii ale abuzului sexual şi numeşte aceste
situaţii Sindromul acomodării copilului cu abuzul sexual (apud. Lopez, 2001, p. 53). Autorul
ia în considerare în principal copilul şi oferă posibilitatea înţelegerii modului de adaptare, de
obişnuire a copilului cu abuzul sexual, identificând cinci stadii:
Stadiul 1: Păstrarea secretului – nici un copil nu este vreodată pregătit să facă faţă abuzului
sexual produs de un adult. Copilului i se poate spune direct „acesta este unicul nostru secret”
sau acest lucru poate fi lăsat să se înţeleagă. Şantajul, ameninţarea, mituirea sunt deseori
folosite pentru a-i menţine copilului frica de a dezvălui. El se simte lipsit de ajutor şi nu face
decât să se complacă în situaţia respectivă.
Stadiul 2: Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între adult şi copil,

copilul se simte lipsit de ajutor şi prins într-o capcană, acesta trebuie să se supună adultului şi
nu poate spune NU. În locul strigătului de ajutor, singura lui armă este să se prefacă adormit,
în speranţa că totul se va termina.
Stadiul 3: Imposibilitatea de reacţie şi obişnuinţa – în ciuda sentimentului de vinovăţie pe care

îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacţie promptă, agresivă din partea
copilului, ceea ce conduce la repetarea abuzului. Copiii folosesc un procedeu numit gândirea
detaşată de realitate – pentru a face faţă realităţii dureroase – singura persoană care poate opri
abuzul este cel care abuzează, deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit,
ceea ce înseamnă că trebuie să accepte toate solicitările sexuale. Copilul începe să se simtă
vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul. Victimele adulte descriu cum, copii fiind, se
simţeau responsabili, deoarece ele/ ei erau motivul pentru care familia rămânea unită.
Stadiul 4: Dezvăluirea abuzului sexual (dezvăluirea poate avea loc imediat după abuz sau la o
perioadă mai mare de timp). Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
- copiii pot face declaraţii largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptome
comportamentale (de exemplu, se întâmplă o mulţime de violuri acum în Iaşi); un alt
simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un act sexual cu
un alt copil;
- copiii pot face declaraţii adulţilor/ prietenilor că au fost abuzaţi sexual. Scopul acestora
este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau are o reacţie
de repulsie, copilul poate spune că a minţit –, dar astfel de declaraţii directe arată că
ceva s-a întâmplat;
- schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de furie,

insomnii, frica de a rămâne acasă singur cu agresorul, frica de a merge la culcare. La
adolescenţi apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasă sau prostituţia;
- apariţia unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.
53
Stadiul 5: Implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcţie de reacţia părinţilor.
Păstrarea tăcerii şi sentimentul de neajutorare, precum şi diferitele ameninţări sunt constant

întărite prin invadarea forţată a integrităţii şi autonomiei fizice şi mentale a copilului. Copilul
este forţat să ducă o viaţă aparent normală, în care abuzul pare că nu există. Procesul de
acomodare are loc prin internalizarea experienţei de abuz nepotrivită în mod obişnuit. Copiii
încearcă să supravieţuiască abuzului în diferite moduri: unii se prefac că nu ei sunt cei abuzaţi
şi încearcă să privească abuzul de la distanţă, alţii încearcă să intre în stări de conştiinţă
schimbate şi încearcă să pretindă, faţă de propria persoană, că dorm, la alţii apare încercarea
de a pretinde că în timpul abuzului partea de jos a corpului nu există. Copiii încearcă să
neutralizeze abuzul în timpul producerii acestuia, să se separe de această experienţă şi să creeze
o stare de pseudo-normalitate care să le permită să supravieţuiască abuzului. Prin încercarea de
a neutraliza această experienţă, ei se conformează mai mult la dorinţa agresorului de a nega
abuzul în desfăşurare. Pe de altă parte, dezvoltarea unei apropieri emoţionale bazată pe
încredere între mamă şi fiică este blocată de sentimentele de respingere şi vinovăţie, în ciuda
unei posibile pseudo-apropieri dintre ele. Acest lucru împiedică recunoaşterea abuzului sexual
şi nu-i permite copilului să obţină ajutorul de la mamă, care este părintele non-abuzator.
Păstrarea secretului este legată de confundarea, în general, a ierarhiilor la diferite nivele
funcţionale ale familie. Confuzia sistemică a ierarhiilor îi leagă pe membrii familiei într-un
sistem bazat pe o înţelegere secretă asupra abuzului, care poate să continue mulţi ani (Furnis,
1995).
Bastiaans, în 1957, descrie „Sindromul de lagăr” caracterizat de: sentimentul de vinovăţie, dat
de experienţa forţată în care victima şi agresorul trăiesc împreună pe o perioadă lungă de timp,
interdependenţă şi un puternic ataşamentul creat dintre agresor şi victimă şi lipsa stimei de
sine determinată de sentimentul de vinovăţie şi păstrarea tăcerii sub ameninţare sau în lipsa
ameninţărilor, sindrom regăsit şi la copilul abuzat sexual (Snelders, 1998).
Abuzul sexual îl poate aduce pe copil într-un rol de pseudo-partener pe care acesta să dorească
să-l menţină, chiar cu preţul tulburărilor emoţionale şi al confuziei3.
Ataşamentul puternic al victimelor faţă de agresor este, în unele cazuri, reflectarea faptului că
atenţia abuzivă de care beneficiază copilul este cea mai importantă, sau chiar singura atenţie
sau grijă părintească de care beneficiază acesta. La acesta se poate adăuga gratificaţia prin mită
şi răsplata ce pot avea efecte extrem de coruptibile.
Dificultatea în oprirea abuzului sexual asupra copilului, în ruperea secretului, în crearea şi

menţinerea realităţii şi în rezolvarea problemei existenţei unor ataşamente extrem de lungi şi
distructive între agresor şi copil sunt efectele specifice ale abuzului sexual asupra copilului ca
3
Semnificaţiile pe care copilului le acordă abuzului sexual, intrafamilial: „îmi place, dar nu este bine/ îmi place
şi este permis / nu-mi place şi nu este bine/ nu-mi place, dar este necesar/ ştiu că nu e bine, dar mă face deosebit /
îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta/ sunt mândru că sunt tratat ca un adult/ îmi place şi îi fac geloşi pe fraţii
mei/ nu-mi place, dar astfel îmi apăr fraţii/ nu-mi place, dar mama vrea să fac asta/ îmi place, dar mama este foarte
supărată pe mine pentru asta/ sunt rău şi din cauza mea greşesc părinţii mei/ acum îi am cu ceva la mână pe părinţi/
de ce simte corpul meu bine când fac lucruri rele/ tata trebuie să mă iubească mult dacă riscă atât/ singurul mod
de a supravieţui este să fac asta” (Whitman, 1998).

sindrom de întrepătrundere între păstrarea secretului şi dependenţă4. Ambele sunt mecanisme
de evitare a realităţii, specificul celui de-al doilea este prezenţa unui „drog” - copilul văzut ca
instrument pentru plăcere.
Aspectele de dependenţă apar frecvent şi la victimele abuzului sexual. Printre simptomele de

dependenţă5, cele mai frecvente se numără dependenţa de droguri, abuzul de solvenţi şi
nicotină, dependenţa de tranchilizante slabe şi de alte medicamente.
Mecanismul care conduce victima la dependenţă pare să fie o combinaţie dintre două elemente:
stres şi anxietate. Copiii abuzaţi sexual pe termen lung dezvoltă mecanisme de adaptare la stres.
Experienţa abuzului sexual îi învaţă să rezolve problemele de stres şi anxietate prin eliberarea
directă de tensiuni, ca în comportamentele de dependenţă. Dependenţa are aceeaşi funcţie ca şi
comportamentul sexualizat şi masturbarea compulsivă a victimelor abuzului sexual. Al doilea
element al comportamentului de dependenţă este nivelul scăzut al anxietăţii ca şi consecinţă a
întregii experienţe de abuz sexual şi a conţinutului acestuia. Mecanismele de rezolvare a unor
situaţii, care nu sunt adecvate, se întâlnesc prin anxietatea crescută din cauza abuzului.
Dependenţa creează eliberarea de tensiune şi evitarea realităţii, care ajută victima să evite
confruntarea cu realitatea experienţei de abuz (Furnis, 1995, p.34).
Aprecierea gravităţii abuzului sexual se face în funcţie de: vârsta copilului, cu cât aceasta este
mai mică, cu atât faptele sunt considerate mai grave; relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta
fiind cu atât mai gravă, cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă; tipul actului
sexual la care a recurs agresorul; durata abuzului, un singur eveniment are efect mai uşor de
suportat decât situaţiile abuzive care se întind pe o durată mare de timp; gradul forţei aplicate,
fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forţa utilizată este mai mare.
Abuzul sexual asupra copilului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri: abuz al
trebuinţelor de tandreţe ale copilului, abuz al dorinţei copilului de relaţie diadică; abuz al
disponibilităţii copilului pentru obedienţă; abuz al disponibilităţii copilului de a crede cele
spuse de părinţi şi al incapacităţii copilului de a diferenţia o apropiere tandră şi plină de dragoste
de o aservire sexuală; abuz al temerii copilului de o distrugere a familiei (consemnul tăcerii);
abuz al disponibilităţii copilului pentru fantasmele oedipiene (relaţie excitantă duală cu
excluderea celui de-al treilea) (Fischer, Riedesser, 2001, p. 257).
4
Asemănări cu alte forme de dependenţă: agresorii copiilor ştiu că abuzul este rău şi constituie un delict: agresorul
ştie că abuzul îi face rău copilului. Totuşi, abuzul are loc/ abuzul sexual, ca şi alte tipuri de dependenţă, nu creează
o experienţă plăcută, dar ajută la eliberarea unor tensiuni/ procesul este întreţinut de compulsia de repetare/
sentimentele de vinovăţie şi cunoaşterea faptului că i se face rău copilului poate duce la încercări de a opri abuzul/
aspectele sexuale egosintonice ale abuzului sexual dau agresorului „impulsul” care constituie elementul de
dependenţă cel mai important/ gratificarea sexuală a actului sexual serveşte ca evitare a realităţii şi sprijină
formarea unei toleranţe la frustrare la nivel redus, a unor slabe mecanisme de a face faţă situaţiei şi a unor funcţii
slabe ale eu-lui/ aspectele egosintonice şi de excitaţie sexuală din cadrul abuzului sexual la copil, precum şi
eliberarea de tensiune care urmează creează dependenţă psihologică/ agresorul sexual tinde să nege dependenţa
în faţa propriei persoane şi în faţa celorlalţi, independent de ameninţările legale/ încercarea de a opri agresiunea
poate duce la simptome de retragere, cum ar fi anxietatea, iritabilitatea, nervozitatea, insomnia şi alte simptome
(Furnis, 1995, pp. 32-33).
5
În literatura de specialitate întâlnit şi ca abuzul de acţiune sau transpsihic, consecinţă a pierderii libertăţii ca
urmare a alterării ipostazelor transpsihice (Ţapu, 2003, p.7).
55
4.3. Abuzul emoţional
Abuzul emoţional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz şi poate să apară în
situaţii foarte diferite de viaţă. Poate fi definit ca o „atitudine sau acţiune cronică a părinţilor
sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine
pozitive a copilului”(Killén, 1998, p. 32).
Clasificarea diferitelor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de situaţie la
care copilul este expus. Astfel, amintim:
- respingerea intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea

consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz emoţional.
Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmiterea ideii că el este lipsit
de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi acceptat
(Goodman, Scott, 1997, p.160);
- terorizarea copilului6 pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave,

creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot
referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul
însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine
este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv foloseşte o gamă largă de
ameninţări destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. Pentru
copilului terorizat prin ameninţări cu pedepse, cu părăsirea sau alungarea, se creează o
stare de anxietate, căreia copilul cu greu îi face faţă. Bowlby (1975) susţine că
ameninţările cu separarea sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare;
- ignorarea nevoilor copilului constituie abuz în măsura în care adultul privează copilul
de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et all., 1992).
Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea
psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile
acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu propriul copil, neobservarea
intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a
colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul
de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea
unor fraţi sau a altor copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea;
- izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale îl rupe de mediul social
care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale
şi formării identitare.
6
Un exemplu din aceeaşi Scrisoare către tata a lui Kafka: „…ţipetele tale, faptul că te înroşeai la faţă îţi
desfăceai repede bretelele şi le puneai la îndemână pe speteaza scaunului erau pentru mine aproape mai straşnice
decât o bătaie. E ca atunci când cineva urmează să fie spânzurat. Dacă ajunge să fie într-adevăr spânzurat, moare
şi s-a sfârşit totul. Dar dacă trebuie să asiste la toate pregătirile pentru a fi spânzurat şi află că a fost graţiat abia
când ştreangul îi atârnă în faţa ochilor, poate să sufere toată viaţa din cauza aceasta”.

Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică
copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social
exterior familiei (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 51-52);
- coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente antisociale

(în domeniul delincvenţei, al violenţei, al consumului de alcool sau droguri).
Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în
pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt, contrabandă,
muncă în condiţii ilegale. Caracteristică pentru acest tip de abuz este antrenarea
copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi
pervertesc judecăţile morale. Copilul este forţat să preia atitudinile imorale ale adultului
abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul numeroşilor
copii-cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradaţi
emoţional şi moral începând de la vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi
demnitatea;
- deprivarea copilului de demnitate7 (degradarea în accepţia lui Brassard, Germain, Hart,

1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către adult la
exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea
acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la
adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în
viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în
activităţi degradante.
Alte situaţii în care copiii sunt victime ale abuzului emoţional întâlnim atunci când (Killén, K.,
1998, pp. 32-39):
- copiii sunt percepuţi negativ de părinţii lor (uneori chiar de la naştere). Aceşti copii sunt
expuşi la diferite forme de respingere. Ei sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi, respinşi şi
văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor. De asemenea, poate fi observat şi „sindromul
Cenuşăresei” – în acest caz copilul fiind abuzat nu numai de părinţi, ci şi de către fraţii săi.
Ceilalţi fraţi, simţindu-se deja în nesiguranţă şi suferind de o anxietate cronică datorată
atitudinii părinţilor, aleg ca o uşurare posibilitatea de a se alia cu părinţii puternici şi
periculoşi. Ei definesc fratele sau sora ca fiind „proastă”, „handicapată” şi ca pe cineva care
este vinovat de tot ceea ce e rău în familie;
- copiii ai căror părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn şi Rosenbaum 1985, Silvern şi
Kaersvang 1989, Kocinsky 1993) – aceşti copii trăiesc în anxietate şi-şi folosesc adesea
energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi, în mod ironic, chiar şi de părinţii lor. Ei sunt
7
„În procesul educaţiei, mijloacele tale oratorice, extrem de eficiente, care cel puţin faţă de mine nu dădeau greş
niciodată, erau ocara, ameninţarea, ironia, râsul răutăcios şi – curios lucru – autocompătimirea… Aveai o încredere
deosebită în educaţia prin ironie; aceasta corespundea şi cel mai bine superiorităţii tale asupra mea. Forma sub
care mă dojeneai era de obicei următoarea: «Nu poţi face asta, aşa şi pe dincolo? Înseamnă cumva prea mult pentru
tine? Fireşte, n-ai timp pentru aşa ceva!» şi alte asemenea. În plus, fiecare întrebare de acest fel era însoţită de un
râs răutăcios, de o mină rea” (Kafka, Scriosare pentru tata, fragment)
57
adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în situaţii pentru care nu sunt suficient de maturi
să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi bucurie pe care să o
investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură. Mulţi ani mai târziu pot fi
observate probleme de identitate ale acestor copii, a conştientizării propriei valori şi a
identităţii sexuale;
- copii ai căror părinţi divorţează, iar copilul este plasat în mijlocul unui conflict cronic.
Părinţii se acuză reciproc, iar copilul poate fi forţat să „ia partea unuia dintre ei”. Copilul
devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără
să-i fie permisă exprimarea sentimentelor, fără să ceară şi să primească ajutor. Furia,
asociată cu disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, copilul devenind deprimat
şi / sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile cu cei apropiaţi, într-
un mod negativ şi pe timp îndelungat. În literatura de specialitate se menţionează câteva
aspecte legate de separare şi divorţ care pot fi identificate ca abuz emoţional: copilul
dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină din cauza faptului că a fost
de partea unuia dintre părinţi; copilul a fost folosit în mod conştient sau inconştient pentru
„a ajuta” unul dintre părinţi, de exemplu, trimiterea de mesaje, spionare etc. În asemenea
situaţii copilul va dezvolta adesea tulburări psihosomatice şi de comportament; cazul răpirii
copilului sau al separării ilegale a acestuia de părinţi; cazul în care părinţii se bat în prezenţa
copilului;
- copiii ai căror părinţi consumă droguri sau alte substanţe psihoactive (Hansen 1991, Skog
şi Olofsson 1992): copiii aflaţi în asemenea situaţii observă faptul că adulţii sunt prea
preocupaţi de propria lume, de propriile lor nevoi şi probleme încât nu mai pot avea grijă
de ei şi de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate şi la situaţii neprevăzute pe care nu
le poate înţelege. Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea şi proiecţia ca mecanism
de apărare. Ei neagă, minimalizează şi raţionalizează abuzul pe care îl săvârşesc. Se
întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să realizeze proiecţia asupra copilului pe
care s-ar putea să-l facă să se simtă răspunzător de orice problemă ar apărea. Un consumator
de droguri poate distorsiona percepţia copilului asupra realităţii la fel de mult ca un părinte
psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic şi al celorlalte forme de abuz emoţional, copilul
trăieşte sentimentul vinovăţiei pentru ceea ce se întâmplă. Consumul de droguri contribuie,
de asemenea, la izolarea şi stigmatizarea familiei;
- eşecul non-organic de dezvoltare (Ayoub şi Miller, 1985) a fost definit ca o formă de

neglijare emoţională a cărei consecinţă este retardul în creştere şi greutate. Este cunoscut
în psihiatria copilului ca tulburare de ataşament primar ce are drept consecinţă nanismul
staturo-ponderal;
- Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) în acest caz părinţii inventează o

boală pe care o atribuie copilului şi în urma căreia copilul este supus la o serie de investigaţii
şi tratamente. (Alexiu, 2001, p. 94)
Abuzul emoţional îi afectează mai mult pe unii copii, în timp ce pe alţii mai puţin, dar cert este
că produce o întârziere a dezvoltării sociale şi intelectuale a copilului. Abuzul emoţional este

frecvent în familiile disfuncţionale, iar efectele sale se văd atât în mediul familial, cât şi în cel
şcolar. Bowlby (1975) susţine că, acest abuz este suficient de grav, deoarece cel abuzat nu este
în mod necesar conştient că este abuzat iar cel care abuzează nu este în mod necesar conştient
de abuzul său.
Conceptele de maltratare şi abuz asupra copilului nu trebuie totuşi să fie folosite excesiv. În
această categorie se află numeroasele cazuri în care dialogul emoţional dintre părinţi şi copiii
„deraiază” sau nu este suficient de apropiat. Reuşita unui „dialog” care favorizează
dezvoltarea în interacţiunea preverbală mamă-copil nu trebuie să fie considerată de la sine
înţeleasă, după cum nu este de la sine înţeleasă nici interacţiunea între partenerii adulţi care
trebuie să se cunoască şi să se înţeleagă. Nu mai puţin dificil poate fi pentru părinţi să realizeze
pe linia de dezvoltare a copilului de la separare la individualizare, proporţia corectă de
„agresivitate” şi consecvenţă care stimulează dezvoltarea şi să fixeze cerinţe comportamentale
corespunzătoare pentru a evita răsfăţul, neglijarea social-afectivă şi dezvoltările disociale
(Fischer, Riedesser, 2001, p. 254)
4.4. Neglijarea copiilor
Conform legislaţie româneşti, „prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau
involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului
de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).
Neglijarea poate avea caracter general, atunci când copilului nu i se acordă îngrijiri adecvate
în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală şi supravegherea
existând riscul cronicizării şi episodic mai puţin grav, afectează doar unul dintre elementele
menţionate anterior şi ia sfârşit odată cu dispariţia factorilor de risc. Din categoria copiilor
neglijaţi fac parte: copiii abandonaţi de către părinţi sau persoana care ar trebui să se ocupe de
creşterea şi îngrijirea lor, copiii care se află în stradă ca urmare a relelor tratamente din familie,
copiii care sunt puşi de către părinţi să muncească, pentru a contribui la întreţinerea familiei,
copiii care sunt trimişi la cerşit, copiii victime ale sărăciei în familie, copiii din familiile cu
consum mare de alcool, copiii din familiile monoparentale ce traversează perioadă de criză sau
familiile dezorganizate.
Forme ale neglijării
Dintre formele de neglijare acceptate în literatura de specialitate amintim:
- Neglijarea fizică presupune: neasigurarea de către părinte a condiţiilor decente de trai;

neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de
părinte; neasigurarea măsurilor de supraveghere şi protecţie; neasigurarea
îmbrăcăminţii adecvate; neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranţa condiţiilor
59
de locuit; neasigurarea necesarului zilnic de vitamine şi substanţe nutritive, a
necesarului caloric în raţia copilului (erori în formula de preparare a hranei sugarului şi
a copilului mic care generează scăderea în greutate şi instalarea distrofiei) (Schmitt,
Maoro, 1989, apud Lutzer, 1998).
- Neglijare educaţională: susţinerea absenteismului şcolar este considerată ca fiind

formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei şi nu a luat nici o
măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învăţământ – omiterea înscrierii într-o
formă de educaţie adecvată nivelului copilului, ignorarea nevoilor speciale de educaţie,
refuzul acordării sau eşecul în obţinerea serviciilor educaţionale recomandate sau
neglijarea obţinerii tratamentului pentru o dificultate de învăţare diagnosticată a
copilului sau a nevoilor speciale de educaţie fără un motiv rezonabil. Neglijare este
considerată şi situaţia în care copilului i se permit practici contrare interesului său,
privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor pentru
nefrecventarea şcolii (Ciofu, 1999, p. 46).
Lipsa interacţiunilor cu persoana de îngrijire în domeniul verbal constituie o formă

gravă de neglijare. Pe lângă neglijarea nevoilor de bază ale copilului, părintele sau
persoana de îngrijire pot eşua în creşterea şi educarea copilului prin nesatisfacerea
nevoilor psihice de educaţie stimulativă, de acompaniere, sau să nu poată oferi un model
în ceea ce priveşte interrelaţionarea. Bebeluşii par să aibă un impuls înnăscut de a rosti
diverse sunete şi de a comunica. Persoana de îngrijire, prin faptul că vorbeşte cu copilul,
ajută şi armonizează procesul prin aprobarea şi ghidarea sunetelor produse de copil
pentru ca acestea să devină cuvinte. Acest lucru formează baza funcţiilor simbolice ale
minţii, de care depinde învăţarea cognitivă de mai târziu (Steele, 1997, p. 82).
- Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de sănătatea copilului, ajutor

inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul
bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la medic.
- Neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvate – neglijarea evidentă a

nevoii copilului de afecţiune, sprijin emoţional, atenţie, refuzarea îngrijirii psihologice,
refuzarea asigurării tratamentului necesar şi disponibil pentru problemele emoţionale
sau de comportament ale copilului în acord cu recomandările unui profesionist,
întârzierea în îngrijirea psihologică – eşecul în căutarea sau asigurarea tratamentului
necesar pentru o problemă emoţională sau de comportament a copilului, problemă pe
care ar fi recunoscut-o orice persoană neavizată ca necesitând îngrijire psihologică de
specialitate (de exemplu, depresie cronică, tentativă de sinucidere etc.). Alte tipuri de
neglijare emoţională: unele neglijări ale nevoilor emoţionale ale copilului care nu au
fost clasificate mai sus (restricţii exagerate evidente, aşteptări nepotrivite faţă de vârsta/
sexul copilului sau nivelul de dezvoltare etc.). Este uşor de deosebit nereuşita părinţilor
de a le asigura copiilor hrana potrivită, îmbrăcăminte, securitate, protecţie, o igienă
corespunzătoare şi o vaccinare periodică din cauza sărăciei de cea a părinţilor/
persoanei de îngrijire a căror singură scuză este lipsa de empatie şi de dragoste pentru
proprii copii.

- Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care-şi
abandonează copiii prin excluderea lor din familie, trimiterea acestora pe stradă sau
dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea adecvate. Din punct de vedere psihologic,
declararea abandonului [...] din partea părinţilor biologici („încetarea oricăror forme de
legături şi raporturi afective normale”) reprezintă un alt mod de maltratare a copilului,
prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă (Muntean, 2001, p.
250).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit de Pecora ca fiind părăsirea
copilului fără ca părintele să se asigure de formele adecvate pentru îngrijirea copilului.
Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi în
maternitate sau în spitale. Toţi aceşti copii sunt lipsiţi, de obicei, de acte de identitate şi petrec
perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul medical
nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar lipsa actelor de identitate face ca transferul
copiilor spre alte forme mai adecvate de ocrotire să fie mult încetinit (Radulian, Jitaru, Novak,
1993, p.14).
Tabloul abandonului este complex şi umbrit de multitudinea aspectelor care se intersectează,

adesea comportând o dublă funcţie de cauză şi efect. Un fapt se desprinde ca fiind sursa primară
a tuturor evenimentelor ce au loc fie în plan social, fie psihologic prin ruperea legăturii afective.
Abandonul poate îmbrăca forme diferite: situaţia de abandon ca stare de fapt – copilul este
realmente părăsit, părinţii săi naturali ori cei în grija cărora se află nu vor sau nu pot să se ocupe
de el; situaţia de semi-abandon, când copilul trăieşte cu părinţii dar în fapt este neglijat sau
chiar respins de aceştia; sentimentul de abandon ce poate apărea la un copil cu sau fără legătură
cu realitatea; uneori acest sentiment este trăit în legătură cu situaţia de abandon sau semi-
abandon, alteori frica operează în plan imaginar. Când acest sentiment devine copleşitor şi
complet necontrolabil de către copil se poate ajunge la nevroza de abandon care poate avea sau
nu cauze în realitatea concretă exterioară şi care face obiectul psihiatriei infantile; angoasa
primară de abandon – este o altă formă a trăirii părăsirii. Ea este normală la copilul mic, care
o manifestă ori de câte ori una din nevoile sale imediate nu este satisfăcută. Ea se poate şterge
complet şi definitiv, ori numai temporar, putând să apară mai târziu, cu intensitate, atunci când
copilul va trebui să se confrunte cu situaţiile conflictuale.
Diferenţierile conceptuale sunt departe de a rezolva situaţia concretă; totuşi, ele determină
clarificări utile ale aspectelor ei şi sursele generatoare de asemenea situaţii. În acest context se
evidenţiază existenţa următoarelor posibilităţi: palierul psihic original influenţat prin crearea
situaţiei reale sau imaginare de abandon este cel constituit de afectivitate, producerea stării sau
a sentimentului de abandon este determinată de absenţa fizică sau afectivă a părintelui,
consecinţele situaţiei sau ale sentimentului de abandon se înscriu întotdeauna pe direcţia
tulburărilor psihice ale subiectului şi pot adesea evolua în direcţii antisociale.
Astfel, aria abandonului este divizată în două mari sectoare: cel al situaţiei de abandon şi cel al
sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire. Atât copilul aflat în situaţia de abandon,
cât şi cel care se simte trăind această situaţie, fără ca ea să aibă o realitate fizică, trec, fără
61
îndoială, prin stări la fel de intense; este necesară totuşi diferenţierea celor două contexte
generatoare ale sentimentului de abandon, deşi consecinţele pot fi în cele din urmă similare
(Dumitrana, 1998, p. 6)
Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă frecvenţa mediului stabilizat de tensiune şi
conflict, de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială, acest mediu fiind
denumit de psihologi desertism familial.
Desertismul familial se poate prezenta sub forme uşoare în familii dezorganizate (având drept
cauze principale imposibilitatea respectării îndatoririlor de familie şi refuzul îndeplinirii
acestor îndatoriri), consecinţele fiind suportate de fiecare membru al familiei şi de copii în
special, din cauza atmosferei tensionate, a conflictelor ce determină uneori neglijarea sau
abandonarea copiilor. Într-o atmosferă familială tensionată, copilul este agitat, instabil, nervos,
iar din această cauză dezvoltarea şi maturizarea lui psiho-comportamentală întârzie sau
deviază. Copilul este derutat de relaţiile conflictuale dintre părinţi, este timorat şi complexat în
colectiv din cauza situaţiei familiale.
O formă severă a desertismului familial o constituie abandonul familial care, din punct de
vedere psiho-sociologic, este prezent în două ipostaze: abandonul real şi abandonul aparent.
Abandonul real apare în: divorţ, nerecunoaşterea şi părăsirea copilului, anularea adopţiei, iar
abandonul aparent este prezent în situaţii de neglijare a relaţiilor de familie. Acest fenomen de
desertism familial şi abandonul de familie afectează unitatea şi echilibrul acesteia, atât sub
aspect material, cât şi sub aspect moral, generând tensiuni incluse în sindromul „nevrozei de
abandon” (Florescu, Frăţiman, 2000, pp. 69-71).
Abandonul presupune, din păcate, nu numai dezinteres din partea părinţilor, ci şi neglijarea
copiilor atât înainte de abandon, cât şi după ce are loc acest eveniment. Neglijarea copilului
într-o instituţie se datorează reducerii contactelor dintre adulţi şi copii la cele din timpul actelor
de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbare etc.). Aceasta conduce la dezvoltarea unui
stil impersonal de îngrijire a copilului, şi de aici se ajunge la apariţia simptomelor de
hospitalism.
Copilul hospitalizat devine, treptat, trecând prin mai multe faze, apatic şi dezinteresat de ceea
ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat să atragă atenţia celor care-l îngrijesc
asupra sa. Abandonul presupune o formă gravă de neglijare care poate duce la tulburări de
ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor. În acest context, neglijarea constă în forme de rele
tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale
copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea fizică, emoţională, cognitivă şi socială.
Pentru analiza abandonului nou-născuţilor în maternitate, s-a realizat în 1997 un studiu

multicentric cuprinzând maternităţi din Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu şi
Bucureşti. În urma acestui studiu a rezultat că mamele cu risc de abandon au vârsta cuprinsă
între 15 şi 24 de ani, sunt necăsătorite, au un nivel scăzut de instruire, abandonează preferenţial
copiii de rang III şi IV şi adoptă unul din următoarele comportamente: femeile dintr-o primă
categorie au o atitudine defensivă, de autoprotecţie, încercând să nege existenţa copilului sau
să creeze o bază afectivă cu copilul; se cred neînţelese de societate, victime ale unor conjuncturi

nefericite şi privesc abandonul ca unică soluţie; femeile din a doua categorie consideră că
situaţia lor economică nu le permite să ofere copilului condiţii decente de trai, afirmând că
abandonul este în interesul copilului (Ionescu, coord., 2001, p.43).
Copilul poate fi plasat în situaţia de a trăi în anxietate sau grija continuă de ceea ce i s-ar putea
întâmpla. Cu oricare dintre aceste categorii am avea de a face, pentru realizarea unui ajutor
eficient, este indispensabilă o evaluare holistică a copilului şi a nevoilor sale. Copilul
semnalează nevoile sale şi părinţii răspund la semnale. Părinţii stimulează copilul şi primesc
un răspuns. Copilul nu este niciodată singur în provocarea situaţiei de maltratare. Abuzul poate
fi de ordin fizic, emoţional sau sexual, forme ce se includ una pe alta, dar nu în mod obligatoriu.
Astfel, abuzul sexual poate include abuzul emoţional şi/ sau fizic, iar abuzul fizic poate include
abuzul emoţional. Regula se aplică şi în cazul neglijării.
Aplicaţia 4
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi prezentaţi un plan de siguranța pentru victime ale
violenței domestice.
1. Prin ce se caracterizează abuzul fizic asupra copilului ?

2. Ce rol joacă secretul în abuzul sexual ?
3. Ce dimensiuni ale abuzului emoțional cunoașteți ?
4. Ce este neglijarea și cum afectează copiii ?
5. Ce diferențe identificați între abuz și neglijare ?
63
4.5. Factori asociaţi plasării copilului în situaţii abuzive
Fenomenul de abuz asupra copilului a fost privit iniţial dintr-o perspectivă unidimensională. În
ultimul timp însă au fost propuse şi testate modele multicauzale şi multidimensionale, luându-
se în considerare diversitatea factorilor implicaţi: factori individuali (copil, părinte), familiali
(familia ca sistem), factori sociali şi culturali cu impact asupra familiei (Wiehe, 1996).
O paradigmă iniţială a abuzului asupra copilului (Belsky, 1980), bazată pe concepţia lui
Bronfenbrenner (1977, 1979) despre divizarea spaţiului ecologic, sugerează că abuzul asupra
copilului trebuie studiat la patru niveluri: dezvoltare ontogenetică, microsistemul, exosistemul
şi macrosistemul. Dezvoltarea ontogenetică este definită în funcţie de caracteristicile părinţilor
şi contribuţia acestora la procesul parental. Microsistemul reprezintă unitatea familială şi
contextul în care apare abuzul. Structurile sociale formale şi informale, vecinătatea, locul de
muncă, sistemele de susţinere socială, toate formează exosistemul. Macrosistemul este compus
din valorile culturale şi sistemul de credinţe cu impact asupra rolului parental. Plecând de la
această abordare, Kaufman şi Zigler (1997, p. 139) diferenţiază factorii de risc şi factorii
compensatori ai abuzului asupra copilului. Factorii de risc sunt purtătorii unor evenimente
stresante ce acţionează pe o durată scurtă de timp, în timp ce factorii compensatori permit
stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copiilor şi oferă o bază privind receptivitatea
nevoilor copilului. Din perspectiva autorilor menţionaţi, factorii compensatori acţionează la
nivel ontogentic, individual - inteligenţa părinţilor, talente specifice, nivel de şcolarizare
ridicat, limitarea consecinţelor abuzului suferit în copilărie, deprinderi interpersonale bune,
înfăţişare plăcută; microsocial, al familiei - familie cu copii sănătoşi, cel puţin un părinte oferă
suport copilului, familia are un statut socio-economic acceptabil, siguranţa bunăstării; la nivelul
exosistemului, relaţiile şi componentele comunităţii - reţeaua socială oferă suport adecvat,
puţine evenimente stresante, afiliere puternică la comunitatea religioasă, experienţe educative
pozitive pentru copil şi părinţi, intervenţii terapeutice profitabile pentru părinţi; macrosocial,
al societăţii - model cultural care se opune violenţei, model cultural care oferă sprijin
victimelor, prosperitate economică.
Factorii de risc acţionează la aceleaşi niveluri şi sunt: la nivel ontogentic – individual,

experienţa abuzului în antecedent la părinţi, părinţi cu stimă de sine scăzută, nivel scăzut de
inteligenţă, nivel de şcolarizare minim, deprinderi interpersonale ineficiente; microsocial - ai
familiei, conflicte familiale, copii cu tulburări de comportament, copii cu boli cronice, familie
monoparentale, statut socio-economic scăzut; ai exosistemului - relaţiile şi componentele
comunităţii, şomaj, izolarea socială a familiei, lipsa suportului în reţeaua socială, slabe legături
de prietenie şi vecinătate, experienţe educative negative pentru copil şi părinte; macrosociali -
ai societăţii, acceptarea culturală a violenţei, acceptarea culturală a pedepselor fizice, copii sunt
consideraţi proprietatea părinţilor, nivel crescut de sărăcie (Roth-Szamosközi, 1999).
4.5.1. Factori de risc

Abuzul rezultă din interacţiunea mai multor categorii de factori, aparţinând diferitelor arii de
întindere a fenomenului: relaţia copil-părinte, relaţia maritală, relaţiile familiale şi structurile
sociale existente. Aceşti factori pot fi grupaţi în factori de risc: individual, familial şi social, şi
pot fi asociaţi agresorului, victimei sau părintelui non-agresiv. Încercarea de a explica apariţia
şi întreţinerea pe termen lung a abuzului asupra copilului nu presupune existenţă unor factori
cauzatori liniari. Prezenţa unuia sau a mai multor factori de risc nu presupune în mod cert
existenţa abuzului asupra copilului, dar situează copilul în situaţia de risc de abuz.
Factorii de risc individuali
În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului constituie factori de

risc ai abuzului. Pot fi enumeraţi: vârsta copilului, sexul copilului, prezenţa diferitelor forme
de handicap (copii cu handicap fizic, copii suferind de boli mentale, prematuri, distrofici), dar
şi caracteristicile temperamentale ale copilului.
Pentru primul factor de risc, vârsta copilului, se remarcă o scădere alarmantă a vârstei la care
copilul este abuzat în corelaţie cu creşterea numărului de copii abuzaţi, iar în ceea ce priveşte
sexul copilului se remarcă o implicarea diferită a celor două genuri (masculin şi feminin) în
abuz8, cu precădere în abuzul sexual, unde raportul dintre genul feminin şi masculin9 este de
3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial este de 5/1.
În literatura de specialitate se regăsesc informaţii referitoare la diferenţele temperamentale

existente între nou-născuţi, iar Middlemore (1948) a fost unul dintre primii care au clasificat
temperamentele nou-născuţilor. Cele trei categorii ale sale, copilul „hipersensibil“, copilul
„placid“, copilul „nuanţat“ şi modul în care acestea afectează relaţia mamă-copil, le putem
reîntâlni în alte categorii ulterioare cum ar fi: „copilul dificil“, „copilul de care te poţi apropia
cu dificultate“, „copilul cuminte“ (Jackson, 2000).
Thomas et. all., (1968) au identificat un continuum al diferenţelor temperamentale de la

„cuminte“ la „dificil“ şi au definit extremele în felul următor:
- copilul „cuminte” este acel copil a cărui constelaţie temperamentală constă în

regularitate, precum şi o intensitate moderată a reacţiilor sale, un mod de a reacţiona
pozitiv la noi stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări. Acest copil îşi va forma
obiceiuri regulate de somn şi hrană, se va adapta uşor la un nou tip de alimentaţie, va
8
Concepţia feministă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz, cu precădere în abuzul sexual. Din
punctul de vedere al teoriilor feministe, abuzul sexual nu este o activitate instinctivă, incontrolabilă conştient, iar
complexul Oedip sau Elektra, frica de castrare, furia inconştientă faţă de propria mamă, traumele copilăriei nu
justifică manifestările sexuale abuzive. De asemenea, se evidenţiază numărul mai mare de abuzatori bărbaţi, ca şi
formele de abuz la care recurg adulţii: femeile comit mai multe abuzuri emoţionale, iar bărbaţii comit mai multe
abuzuri de ordin sexual şi fizic (Roth-Szamosközi, 1999, p. 151 apud Russell, 1984).
9
Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă cheie, nu din cauza diferenţelor moştenite
dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces diferenţiat la puterea politică şi economică.
65
zâmbi persoanelor străine, va accepta cea mai mare parte a frustrărilor chiar dacă au un
anumit grad de dificultate;
- copilul „dificil” este acel copil care prezintă funcţii biologice naturale. Are un somn şi
obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment, precum şi noile
rutine. Prezintă reacţii refractare, se adaptează cu greu sau deloc la schimbări, iar
reacţiile sale sunt negative şi intense (Killén, 1998, p. 82).
Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai copilului afectează
percepţia de sine, precum şi percepţia mediului înconjurător. Când se ia în considerare
interacţiunea dintre copil şi mediu este uşor să observăm rolul important pe care îl joacă
trăsăturile înnăscute ale copilului. Noi înşine tratăm copiii în mod diferit datorită faptului că
fiecare copil trezeşte în noi reacţii diferite. Dizabilităţile copilului, atât cele fizice cât şi cele
psihice, pot fi în anumite condiţii factori provocatori ai situaţiilor abuzive (de exemplu, copilul
cu întârziere mintală cu care este greu să comunici, să stabileşti o relaţie). Dacă iniţial se
considera că neglijarea şi lipsa tratamentului medical sunt principalele forme ale maltratării
copilului cu handicap, studiile ulterioare (Husen, Ammerman, 1988) au arătat o reprezentare a
copiilor cu dizabilităţi în rândul copiilor abuzaţi, dar şi apariţia dizabilităţilor ca urmare a
abuzului (Killén, 1998, p. 84, apud Benedict, 1990).
Factorii de risc familiali
Încă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clar că părinţii şi
ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care au fost ei înşişi
crescuţi10. Însă repetarea este mult mai subtilă şi oarecum variată, deşi, adeseori, însoţită de
aceeaşi justificare – „am învăţat de la părinţi”. Criticismul a fost deseori îndreptat împotriva
validităţii povestirilor respective ca date ce susţin teoriile privind transmiterea din generaţie în
generaţie a maltratării. Ideal, validarea ştiinţifică ar necesita studii prospective asupra persoanei
de la naştere până la maturitate, deşi o implicare continuă a cercetătorului în cadrul unei familii
ar aduce alte influenţe perturbatoare. Pe de altă parte, este rar ca un profesionist să intre în
10
Teoria conform căreia problemele psihosociale se transmit din generaţie în generaţie este larg răspândită.
Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad
crescut de violenţă, ei înşişi fiind abuzaţi în copilărie. Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au examinat
transmiterea multigeneraţională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman & Zigler (1987) susţin că nu se
poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generaţie la alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere
este de aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu părinţii este în acest mecanism un proces activ (Roth-
Szamosközi, 1999). O cale de transmitere trece de la tată la tată, care sunt abuzaţi sexual în copilărie şi adolescenţă,
iar o altă linie de transmitere transgeneraţională masculină trece printre fiii care au observat abuzul sexual al taţilor
asupra surorilor, fraţilor sau rudelor apropiate, aceştia tinzând spre identificarea cu tatăl (Fischer, Riedesser, 2001,
p. 278). Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea intergeneraţională este mai puţin probabil să apară
dacă copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a unuia dintre părinţi, dacă adultul ar avea o relaţie de
afecţiune şi sprijin, dacă individul, luând aminte de experienţele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la
rândul lui ciclul agresiunii.

relaţie cu cineva care a maltratat copiii şi acesta să nu-i fi relatat o istorisire personală despre
neglijarea sau abuzul suferit în copilărie11.
Pentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, este necesar să se

exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-i îngrijesc. Modul în
care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte de trecutul mamei, şi de
imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama să se identifice cu părinţii şi să se vadă pe
sine în copii. Părinţii spun adesea: „ E rău ca mine când eram copil”, „E nervos, aşa sunt cei
din neamul lui”. Unii agresori descriu atitudinea pe care au avut-o după agresiune, plâng după
ce-şi bat copilul. Se observă un fel de identitate a trei generaţii: bunici, părinţi, copii.
Mecanismul de identificare, cu rol de apărare a agresorului pune bazele abuzului şi devine parte
a supraeului, aceasta explicând existenţa sentimentului de dreptate pe care-l trăiesc agresorii.
În contrast cu conceptul de identificare „sunt ca el” apare identificarea cu copilul „el este ca
mine”. Fenichl (1945) numeşte aceasta „identificare inversă” – Nu sunt eu; este el - iar acest
lucru nu implică negarea. Identificarea dintre cele trei persoane, din generaţii diferite este parte
integrantă a abuzului. Persoana de îngrijire repetă faptele comise de persoana lui de îngrijire,
care abuzase de el şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o replică a copilului rău ce a fost
el în copilărie. În 1938, Benedek descria cum se adaptează bebeluşii realităţii din mediul ce-i
înconjoară şi cum adoptă comportamentul celor care-i îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a căutat
să explice cum se conservă amintirile, conştient şi inconştient, despre ce a însemnat să fii copil
şi să fii îngrijit în diferite modalităţi, conform diferitelor modele individuale de parentalitate,
dar şi prezenţa la copil în mod „simbiotic” a memoriei inconştiente incipiente de a fi părinte
(Steele, 1997, pp. 73-75).
În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ataşamentului şi relevanţa sa
particulară faţă de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care au suferit deprivare
maternă au fost studiate de către Bowlby în prima parte a anilor 1950. Folosind propriile şi
datele din cercetările lui Harlow (1958) asupra maimuţelor, Bowlby a dezvoltat o teorie a
ataşamentului psihologic al copilului faţă de mama sa. Răspunsul mamei faţă de nou-născut nu
este unul obligatoriu din punct de vedere biologic; totuşi, va fi influenţat de starea de sănătate
din perioada sarcinii, de dificultăţile apărute la naştere şi de acceptarea sexului copilului.
Reminiscenţele de durată din îngrijirea mamei ca şi copil determină caracterul legăturii cu
propriul copil, începând cu ataşamentul ei şi identificarea cu propria-i mamă şi extinzându-se
la relaţia ei cu toate persoanele semnificative din anii săi de formare. Cruciale pentru acest
proces sunt sentimentele sale faţă de tatăl copilului, faţă de propria imagine de sine, dacă
copilul a fost dorit, aşteptările mamei faţă de la copil şi faţă de noul statut.
Modul în care mamele au reacţionat faţă de nou-născut imediat după naştere, în sala de naşteri
şi modul cum au reacţionat în timpul primei alăptări pot fi corelate cu planurile mamei pentru
o parentalitate bună sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea şi Studiul Denver). Evaluarea atentă
a interacţiunii mamă-copil oferă informaţii esenţiale despre starea şi calitatea ataşamentului, ce
11
De exemplu, diferite studii făcute pe mai multe populaţii au demonstrat că 5% până la 80% din agresorii sexuali
au fost la rândul lor abuzaţi; probabil 40-50% ar fi o medie (Finkelhor, 1987)
67
probleme pot apărea şi ce nevoi trebuie satisfăcute. Astfel de date punctează şi modul cum
trebuie să se intervină mai devreme pentru a preveni abuzul şi neglijarea de mai târziu.
Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (1969) a dezvoltat tehnica „strange

situation”/„situaţiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ataşamentului copiilor faţă de mamele
lor, observând răspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al mamelor.
Bazându-se pe asumpţia după care calitatea ataşamentului copilului va fi demonstrată în funcţie

de comportamentul copilului aflat sub stresul separării şi reîntâlnirii cu mama lui sau aflat
singur cu o persoană străină, tehnica sa a identificat trei tipuri distincte de ataşament: a) sigur,
copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi
situaţii dificile sau de teamă. Cu această convingere copilul are curajul să exploreze lumea.
Acest model este dezvoltat şi menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili, atenţi la
semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte, alinare ori de câte ori are nevoie; b)anxios,
copilul este nesigur dacă părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt
solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate, teamă de separare şi tinde să fie
timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său. Acest model este
menţinut de părinţi, care uneori sunt dispuşi să acorde ajutor şi alteori nu, iar ameninţările cu
bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea lui, acestea ducând mai departe
la trăirea unor sentimente de nesiguranţă care pot deveni cronice. Acest mod de ataşament îl
observăm adesea la copilul „iubitor” care îşi sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe
ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a ataşamentului se formează atunci când copilul nu are
încredere că părinţii vor reacţiona în mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i ofere ajutorul. Copilul
se aşteaptă la respingere şi încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă
pentru a deveni independent emoţional. Acest mod de ataşament este văzut în relaţiile părinţi/
copil în care copilul a devenit independent în mod prematur şi la care apare îngrijirea inversată
(Killén, 1998, pp. 190-191).
Cei care i-au continuat munca, Main şi Solomon, au adăugat o a patra categorie de ataşament
– ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi au demonstrat cum stilul
individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şi continuă să influenţeze relaţiile şi
interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare (Stan, 2002).
Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se percepe copilul pe
el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă. Interacţiunea este importantă pentru
gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de părinţi. Un ataşament faţă de cineva înseamnă
să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi contactul cu persoana în cauză şi, mai presus de toate,
atunci când situaţia este nesigură. Comportamentul de ataşament este folosit pentru a pune în
evidenţă formele diferite ale comportamentului folosit pentru realizarea sau menţinerea acestei
apropieri. Comportamentul de ataşament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul (sau
adultul) este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de îngrijire.

Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor
este empatia12, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturii părinte-copil. Studiile au
demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea de comportamente ce apar în relaţia
părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile realizate de-a lungul timpului, consideră că,
aceste comportamente includ: să fii înţeles, să fii capabil să oferi confort, să fii de ajutor şi
cooperant (Frodi şi Lamb, 1980; Hoffman, 1978; Hogan, 1979), să apreciezi binele făcut de
altcineva (Batson, Turk, Shaw şi Klein, 1995), să fii flexibil (Douwns şi Jenkins, 1993) şi să
arăţi flexibilitate la nevoile aproapelui (Ainsworth, Blehar, Waters şi Wall, 1978; Belsky,
Rovine şi Taylor, 1984; Egeland şi Farber, 1984).
O relaţie inversă a fost identificată între empatie şi abuzul asupra copilului. Părinţi cu o empatie
deficitară, care percep limitat nevoile copilului, intenţiile sau sentimentele acestora au răspuns
agresiv în situaţii conflictuale. Krop şi Hynes (1987), într-un studiu comparativ efectuat pe
mamele abuzatoare şi non-abuzatoare, arătau că mamele abuzatoare nu sunt capabile să
identifice semnalele emoţionale specifice şi au tendinţa de a eticheta efectul negativ al
comportamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce la mamele non-abuzatoare nu se remarcă acest
aspect. Empatia serveşte ca mecanism pentru stoparea comportamentului agresiv înainte ca
agresiunea să se producă. Empatia este o variabilă importantă în display-ul agresiunii. Studiile
identifică deficienţe de empatie la agresori şi pun accentul pe empatie ca variabilă importantă
în identificarea, înţelegerea şi tratarea agresorilor. Părinţii cu o capacitate empatică scăzută îşi
abuzează fizic şi emoţional copiii considerând comportamentul copiilor lor un afront adus
autorităţii acestora (Wiehe, 2003).
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristeţea,

descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri pe părinte de abuz
şi neglijare. Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul dincolo de cuvinte. Părinţii
sau persoanele de îngrijire ale căror deficit de empatie nu le permită „să audă” ţipetele copilului
când îi este foame sau „să observe” lipsa creşterii în greutate, nu iau copilul în braţe prea mult,
ci îl lasă în pătuţ, nu se joacă şi nu vorbesc prea mult cu copilul. Lipsa stimulării senzoriale şi
a interacţiunii poate duce la deficit motor, la întârziere în dezvoltarea limbajului, deficit afectiv,
aspecte observate adeseori la copii maltrataţi ( a se vedea sindromul non-organic de
dezvoltare).
Familiile disfuncţionale îi pot furniza copilului modele de rol aberante şi fapte variate care
devin parte a modelului de exprimare socială a copilului. Modelele familiale sunt diferite de la
o familie abuzivă la alta, iar important nu este de ce sau din ce motiv s-a dezvoltat respectivul
model familial, ci cum funcţionează acesta. În cazul familiilor în care s-a produs abuzul sau
neglijarea, barierele dintre generaţii s-au rupt în anumite domenii ale funcţionării familiei şi au
rămas intacte în altele. De exemplu, la nivelul îngrijirii nu par să existe diferenţe între
12
Empatia este învăţată şi dobândită prin afecţiunea empatică primită în primele luni de viaţă. Ca şi vorbirea
articulată, se dezvoltă prin imitaţie şi internalizarea comportamentelor persoanei de îngrijire; alături de ataşament
este un element de bază al efectului modelului de lucru intern asupra transmiterii modelelor parentale de la o
generaţiei la alta. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi
sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, dar nu identificarea
cu celălalt şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.
69
standardele familiei în care s-a produs abuzul sexual asupra copilului şi cele ale altor familii
(non-abuzive), dar abuzul sexual asupra copilului nu este un fenomen izolat, care are loc într-
o situaţie de viaţă sănătoasă din alte puncte de vedere, ci este expresia deschisă, evidentă,
simptomatică, a relaţiilor de familie grav perturbate şi întotdeauna precedate de abuz emoţional
şi neglijare. Persoanele de îngrijire implicate în abuz sexual sunt, în majoritatea cazurilor,
asemănătoare cu cele care abuzează doar fizic sau neglijează şi care, la un moment dat, îşi
exprimă aceste comportamente distructive. Ele au o stimă de sine scăzută, un simţ al identităţii
prost integrat, o tendinţă de izolare din punct de vedere social, au suferit deprivări afective, au
fost victime ale abuzului şi adesea au avut parte de o viaţa de familie dezorganizată în
copilărie13. Ierarhia familială, din punct de vedere al dependenţei emoţionale, nu corespunde
întotdeauna cu ierarhia familială observabilă în timpul interacţiunilor între membrii familiei
(Glaser, 1993). Experienţă clinică arată faptul că un comportament agresiv şi autoritar la un
tată faţă de o mamă aparent slabă şi tăcută nu reflectă automat structura de familie tradiţională
şi experienţa dependenţei emoţionale, putându-se descoperi o situaţie exact inversă, cu un tată
slab emoţional şi o mamă mult mai matură emoţional, mai independentă. Stereotipul tatălui
puternic şi independent, tipul „gorilă” care nu-şi ia numai soţia ci şi fiica pentru sex, nu are
credibilitate. Taţii din familiile unde are loc abuzul sexual pe termen lung asupra copiilor par
să fie imaturi din punct de vedere emoţional şi dependenţi emoţional de soţiile lor. Mamele din
familiile unde au loc abuzurile sexuale împotriva copiilor au, de obicei, rolul de părinte non-
agresor, în acest rol funcţia de protecţie fiind extrem de importantă. În ciuda aparentei dominări
a tatălui, mamele pot determina existenţa culturii familiale în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor
emoţionale din familie. Sunt situaţii în care mamele par a fi atente şi grijulii cu copiii lor, însă
distanţa în diada mamă-copil apare când copilul încearcă să indice deschis faptul că are loc
abuzul şi se pune, deci, problema protecţiei copilului, situaţie în care mama respinge afirmaţiile
copilului sau adună dovezi pentru a arăta că afirmaţiile sunt nefondate. Dacă abuzul sexual are
loc în familiile cu o relaţie (hiper)protectoare mamă-fiică, chiar mamele sunt cele care
dezvăluie abuzul, culeg informaţii de la copii şi recunosc schimbările în comportamentul
taţilor, acţionează în vederea protecţiei copilului şi induc dezvăluirea secretului. Se întâmplă
însă ca unul dintre copii să preia rolul de furnizor de afecţiune şi de organizator pentru părinţi,
fraţi, surori. Ca o consecinţă a privării de afecţiune a ambilor părinţi şi ca expresie a
dependenţei reciproce, aceste familii nu au legături emoţionale normale între generaţii. Tatăl
este autoritar şi adesea violent fizic, poate avea un handicap, o boală care îl face dependent
emoţional şi fizic de soţie. În mod tipic, mama este mai permisivă şi mai puţin moralistă în
atitudine. Abuzul poate fi mai mult sau mai puţin cunoscut celorlalţi membri ai familiei. Tabuul
de a nu vorbi despre abuz ia forma unei convenienţe a întregii familii împotriva lumii
exterioare. Familia respectivă este cunoscută serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi se
poate ca în problema respectivă să fie implicaţi mulţi specialişti. Familia este din ce în ce mai
mult o familie cu multe probleme, cu conflicte deschise între soţi şi, de obicei, sunt implicaţi
mai mulţi copii în abuz. Băieţii şi fetele pot fi agresaţi în acelaşi timp. Se poate să existe chiar
un element de competiţie pentru atenţie între copiii agresaţi (Furniss, 1995, pp. 48-51).
13
De exemplu, un bărbat a mărturisit că: „tatăl era beţiv, iar mama era prostituată. Tot timpul erau în casă bărbaţi
şi femei străini şi aveau loc activităţi sexuale extrem de libere, de toate tipurile, atât heterosexuale, cât şi
homosexuale” (Steele, 1997, p.84).

Narcisismul14 părinţilor este o altă variabilă luată în calcul în cazurile de abuz sexual şi mai
puţin în situaţiile de abuz fizic, emoţionale sau de neglijare. Wiehe, 2003, apud. Gilgun, 1998,
p. 223) în descrierea narcisismului, foloseşte termenul de „auto-centrare” definit ca „o
focalizare asupra a sine-însuşi atât de intensă, încât prevede consideraţii asupra sentimentelor
şi alegerilor altora şi care, câteodată, cauzează rău emoţional sau fizic altora”. Caracteristicile
conceptului, descrise de autorul mai sus menţionat şi aşa cum apar în cazul abuzatorilor sexuali,
sunt: percepţie negativă a sinelui, auto-agresare ca modalitate de pedeapsă aplicată din partea
altora, dezechilibre emoţionale caracterizate prin trăirea profundă, dureroasă a sentimentelor
de ruşine, umilire, furie.
Burgess şi Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele de interacţiune în familiile
care comit abuzuri fizice şi îşi neglijează copiii. Acţiunile mamelor abuzive erau de interferare,
control, respingere, blamare. Când mamele abuzive luau contact cu copiii lor, ele întăreau
aspectul negativ al tranzacţiilor lor, luau mai puţin contact fizic cu copiii lor, altfel decât în
mod negativ şi în scop de disciplinare. Copiii abuzaţi manifestau un comportament similar unul
faţă de celălalt. Plecând de la acest studiu, Crittenden (1981, 1988) analizând înregistrările
video ale interacţiunii mamă-copil a identificat cinci modele interacţionale care ajută la
diferenţierea părinţilor/mamelor ce-şi abuzează copiii de cei care le asigură o îngrijire mai
bună. A descoperit că este posibil să se diferenţieze cinci categorii de părinţi/ mame: (1)
adecvaţi(te): relaţionau într-un fel mai activ cu copiii şi îşi modificau comportamentul faţă de
copil în funcţie de feedback-ul primit; (2) marginali(e): încercau să controleze şi forţau copiii
la colaborare, menţinându-şi controlul, fiind imprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijenţi(te):
manifestau retragere şi pasivitate şi nu ofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifestau un
comportament complet independent faţă de nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau
întrerupţi din activităţile lor şi li se cerea să desfăşoare activităţi prea grele pentru nivelul lor
de dezvoltare, iar ei reacţionau plângând, obiectând sau rezistând la activităţile propuse. În
ciuda eforturilor lor, mamele abuzive se pare că simt plăcere la nefericirea copiilor; (5)
abuzivi(e) şi neglijenţi(e): manifestau duritate, refuzau să ofere îngrijire copiilor şi creau situaţii
de criză frecvente soluţionate în mod abuziv. De asemenea, autorul menţionat a identificat şi
patru modele de interacţiune a copiilor: pasive, cooperante, dificile şi cooperante prin
constrângere. Comportamentul abuziv manifestat de mame a fost asociat cu copiii dificili şi
ascultători prin constrângere, iar neglijarea a fost asociată cu pasivitatea copiilor (Killén, 1998,
pp. 188-189).
Putem afirma că există riscul apariţiei unei forme de abuz în familiile disfuncţionale, în
familiile unde relaţia de ataşament formată între copil şi părinte nu este una sigură, familiile
în care părinţii nu sunt empatici cu copiii lor şi nu răspund nevoilor copilului în funcţie de
nivelul de dezvoltare şi gradul de maturitate fizică şi psihică. De asemenea, abuzul este întâlnit
la familiile în care apar disfuncţii în repartiţia puterii şi în exercitarea controlului, astfel încât
terenul familial devine un teren al „războiului”; la familiile în care apar disfuncţii de
14
Narcisism – folosit iniţial în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care subiectul are ca obiect preferat
propriul corp, conceptul a fost dezvoltat mai ales de către psihanaliză. Freud a introdus acest termen în mod diferit
în funcţie de perioade şi de texte. Pentru el acesta a fost deopotrivă un concept teoretic care-i permitea să explice
psihoza, dar şi un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături
principale: dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self grandios. (Doron, Parot, 1999, p. 520)
71
comunicare între copil şi părinte, adultul privează copilul de comunicare, nestimulându-l, ceea
ce nu favorizează maturizarea afectivă şi dezvoltarea lui intelectuală; mai mult chiar, copilul
devine „ţap ispăşitor“, părinţii acuzându-l de problemele maritale, de apariţia conflictelor intra-
familiale, iar problemele economice ale familiei sunt asociate de cele mai multe ori nevoilor
financiare ale copilului, părintele proiectându-şi, de fapt, propriile frustrări asupra copilului.
De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul faţă de el.
Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile care pot apărea datorită
nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiţii speciale în care se află
acesta. Uneori, părinţii dezvoltă credinţe şi expectanţe în legătură cu comportamentul copilului,
în funcţie de sexul acestuia şi rolul pe care el trebuie să-l exercite, iar neîncadrarea de către
copil în aceste criterii (stereotipurile de rol şi sex) poate avea ca rezultat abuzul şi neglijarea.
Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi proiectează asupra lui resentimentele
faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări neîmplinite va avea faţă de copil aşteptări prea
mari, nerealiste sau negative. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce sentimente de
frustrare, acesta simţindu-se trădat, neiubit şi neacceptat (neglijare/abuz emoţional).
Alte situaţii în care se produce un dezechilibru familial, situaţii care pot genera apariţia unei
forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui părinte sau de prezenţa în familie a unui părinte
cu probleme psihice. În familiile monoparentale copilul devine uneori un suport economic sau
sursă de venit de la serviciile sociale şi este incapabil să obţină performanţă în îndeplinirea
eficientă şi efectivă a anumitor sarcini prin suprasolicitarea de rol, ca urmare a inversării
rolurilor de adult şi copil. Părintele atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional,
substitutiv al părintelui absent. Copilul este forţat în cadrul pattern-urilor interacţionale să se
maturizeze prematur ( Mitrofan, Ciupercă, 1997).
În familiile în care există un părinte bolnav psihic, cercetările arată că riscul ca un copil să fie
abuzat este de 5-10% (Steele şi Pollak, 1968). Din punct de vedere psihiatric, părinţii bolnavi
îşi pot expune copiii atât la neglijare cât şi la abuz emoţional, fizic, sexual (Killén, 1998, p.
131).
Samerof et. all., (1990) elaborează concepţia reglării interacţionale prin care atitudinile
parentale specifice abuzului sunt determinate de schimburi reciproce, numite tranzacţii. În
aceste tranzacţii, atât cel care comite abuzul, cât şi victima, sunt văzuţi ca actori care participă
la stabilirea demersului, influenţând prin reacţiile lor efectul demersului. Aşadar, în majoritatea
lor, cei care comit abuzuri sunt cel mai adesea indivizii normali care încearcă să facă faţă
condiţiilor severe de viaţă cu ajutorul unor mecanisme adaptative individuale, formate pe
parcursul propriei dezvoltări ontogenetice.
Modul în care părintele şi copilul interacţionează reprezintă o modalitate de a explica răspunsul

agresiv al părintelui la ceea ce se consideră a fi „provocarea din partea copilului“, părintele
ajunge la pierderea controlului şi la intensificarea maltratării copilului.
Atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi transmiterea lor intergeneraţională

nu trebuie privită unidimensional. Se consideră că stilul parental nu se transmite genetic (ca o

boală) şi se evidenţiază transmiterea familială a unor modele culturale de creştere şi educare a
copiilor, modele în care autoritatea parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea
sentimentelor copilului sunt caracteristice. Intergeneraţional, dar pe căi sociale, se transmit
condiţiile defavorizante de locuit, de venit, care acţionează ca factori de stres social în
producerea abuzului (Roth-Szamosközi, 1999).
Familia ca sistem, factorii sociali şi culturali, cu impact asupra sistemului familial trebuie
analizaţi în încercarea de a înţelege abuzul asupra copiilor.
Factori de risc sociali
Din perspectivă sociologică organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a violenţei ca
urmare a diferenţelor de vârstă, sex, interese, care cresc tensiunile intrafamiliale. La acestea se
adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii în care trăieşte familia respectivă.
Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele violenţei intrafamiliale, implicit şi
abuzului asupra copilului, ca rezidând din procesul de socializare diferit al bărbaţilor şi
femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu obiceiuri, tradiţii diferite), stereotipiile vehiculate,
„scenariile” sociale contribuind şi ele la conturarea problemei.
Abuzul poate fi considerat ca rezultat al interacţiunii dintre părinte şi copil în cadrul unei culturi
care asigură în mod carenţat modele alternative privind soluţionarea conflictelor sau care nu
prevede restricţii privind abuzul asupra copilului. Erchak şi Rosenfeld (1994) au examinat
modul cum variază rata abuzurilor în diferite ţări, în funcţie de caracteristici diferite cum ar fi
normale legate de violenţă şi tiparele violenţei în societate. Autorii menţionează faptul că acolo
unde nu este sancţionată violenţa în familie, apare procesul abaterii de la normele şi tiparele
violenţei în societate, abateri determinate de tehnici de raţionalizare şi neutralizare.
Conform acestei teorii, rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în care trăieşte
persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”. Din observaţia
comportamentului altora, un individ învăţă care comportament este cel adecvat social, care
comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu alte cuvinte, deficitele
cognitive sunt învăţate, nu moştenite de către individ şi acestea pot fi transformate în
comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că acele comportamente pro-
sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se modeleze problemele de comunicare
efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme sau calitatea relaţiilor interpersonale.
Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii sociale sunt, de aceea, înrădăcinate în eforturile
făcute pentru prevenirea expunerii copiilor la modele negative (atât în viaţa lor de zi cu zi, cât
şi prin media), dar şi de promovare a dezvoltării abilităţilor acelora care au fost expuşi acestor
influenţe.
Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi” semnificativi, înregistrăm acest

comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi adolescenţei, observaţiile la cum se
comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de comportament. Un copil care creşte
într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă în comportament agresiv va fi supus riscului
73
de a deveni agresiv la maturitate. Observarea comportamentului agresiv între părinţi, a
intrigilor, răzbunărilor sunt considerate cauze ale abuzului asupra partenerei şi copiilor. Abuzul
este privit ca un comportament dobândit şi datorat acţiunii unor factori, cum ar fi : recompensa
observată, experimentată, consecinţele comportamentului, caracteristicile observatorului şi
modelarea individuală a comportamentului, tiparele asociative (expunerea la comportament
agresiv depinde de indivizii cu care cineva se asociază). Bandura (1986, 1997) sugerează că
sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de origine, ci cuprinde şi
subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa prin televiziune. Ideea că
violenţa prin televiziune sau jocurile video îi învaţă pe copii să devină agresivi este o problemă
discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că nu există nici o evidenţă clară a legăturii
între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv exagerat, în timp ce Eron, Gentry
şi Schlegal (1994) au arătat că există o asociere, chiar controlând variabile cum ar fi: nivelul
de educaţie, atitudinea agresivă şi comportamentul părinţilor. Mai recent, cercetătorii în
domeniu examinează posibilitatea ca expunerea la violenţa prin televiziune şi jocuri video să
acţioneze ca o influenţă mediatică mai mult decât o legătură directă cauzală cu comportamentul
agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa prin televiziune, cinematograf, sport,
jocuri video şi video-clipuri ar cauza desensibilizarea. Aceasta, în combinaţie cu o însumare a
violenţei din societate, ar însemna o justificare a folosirii violenţei de către individ.
(Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson, 1998).
Goody (2003, p. 195) consideră că nonşalanţa cu care este tratată sexualitatea în mass-media
şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi pornografiei sunt factori noi care pot
duce la promovare unor practici alternative. Creşterea numărului familiilor nucleare, a
numărului de părinţi vitregi, separarea de rude a determinat ca sancţiunile impuse în interiorul
familiei împotriva relaţiilor abuzive să fie reduse, iar „tentaţiile” să fie tot mai mari.
Explicaţiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice, focalizează atenţia

asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o conexiune între incidenţa
abuzului şi stressul social. Concluzia la care s-a ajuns în urma unor studii realizate se referă la
faptul că, în anumite subculturi, violenţa reprezintă o modalitate de rezolvare a conflictului în
familie. Părintele stresat datorită unui context social-economic caracterizat prin deprivare
socială (sărăcie, absenţa unei locuinţe corespunzătoare, mediu viciat) recurge la abuzul sau
neglijarea copiilor. Riscul de abuz asupra copilului este explicat ca fiind determinat mai mult
de interacţiunea dintre stresul social şi comportamentul parental. Aceste explicaţii nu includ
părinţi care trăiesc în condiţii minime de bunăstare, care sunt afectaţi de stresul social, dar care
nu încetează să fie buni părinţi şi să-şi respecte responsabilităţile parentale (Spânu, 1998, pp.
80-82).
Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti, aceasta înseamnă
identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediului social al familiilor care
ajung la maltratarea copilului.
Garbarino (1997) a clarificat două înţelesuri ale „riscului mare”. Primul înţeles se referă la
zonele cu o rată absolut ridicată a maltratării copilului (bazată pe cazurile per unitate ale
populaţiei). În aceste populaţii proporţia familiilor afectate din punct de vedere socio-economic

este foarte ridicată. Copiii „costă prea mult” atunci când cei ce-i îngrijesc nu pot face rost de
venituri suficiente, iar copiii devin deliberat şi incidental ţintele neglijării şi abuzului. Al doilea
înţeles de „risc mare” însemna că o zonă/ regiune poate avea o rată mai mare de maltratare a
copilului, rata care ar putea fi prezisă doar pe baza caracterului socio-economic. Astfel, două
zone cu profiluri socio-economice similare pot înregistra rate foarte diferite în ceea ce priveşte
maltratarea copilului. În acest sens, o zonă este de „mare risc”, în timp ce alta este cu „risc
scăzut”, deşi ambele pot avea rate mai înalte de maltratare a copilului faţă de altele, mult mai
afluente.
Mare parte din variaţia între ratele comunităţii se leagă aşadar, de variaţiile caracteristicilor
socio-economice şi demografice.
Mecanismul producerii abuzului asupra copilului şi consecinţele nu diferă fundamental de la o

societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele şi frecvenţa de manifestare a maltratării copilului.
Aceste elemente circumstanţiale sunt în relaţie cu fundalul socio-economic şi cultural, care
reprezintă unul din elementele de susţinere a fenomenului.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cu proprii copii
(principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate de elementele
microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factori sociali independenţi
de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).
Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de specialitate,
influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente, violenţa în
instituţii şi comunităţi (Gill, 1970, Striefel et.all, 1998, Costin et.all., 1991, Rotariu et.all.,
1996).
Striefel et. all., (1998) arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz asupra copilului
datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderile inadecvate de
administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelul scăzut de şcolarizare,
capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în urma cercetării realizate,
susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori mai frecvente în familiile cu
venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill (1970), în studiile sale, consideră sărăcia ca
factor declanşator al abuzului. Tot mai mulţi cercetători ai fenomenului abuzului constată o
pondere crescută a acestui fenomen la familiile sărace şi cu mai mult de patru copii.
Pentru ţara noastră, cercetarea privind expunerea minorilor la abuz şi neglijare (Rotariu et.all.,
1996) arată că riscul de abuz asupra copiilor creşte o dată cu precaritatea stării materiale a
familiei. Procentul copiilor expuşi abuzului în familiile cu nivel socio-economic scăzut este de
aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-economic ridicat, iar relele
tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia cu un număr mare de copii.
Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în familiile cu patru şi mai mulţi
copii faţă de cele cu un singur copil şi de două ori mai frecvent decât în familiile cu doi copii
(Rotariu et.all., 1996, p. 72).
75
Pauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales în familiile cu mai
mulţi copii. Analizând situaţia familiei şi a copilului în România post comunistă, Zamfir et.all.,
(1995) au prezentat date ale deteriorării situaţiei materiale, numărul familiilor care au ajuns să
trăiască sub limita de sărăcie fiind în creştere. Ordinea ierarhică descrescătoare a nivelului
material este: cuplul cu trei copii, familiile monoparentale cu doi copii, familiile de pensionari
cu copii, familia monoparentală cu un copil, cuplul familial cu doi copii.
Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în care ei luptă cu
problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din interiorul familiei.
Deseori aceste familii au dificultăţi economice considerabile, se confruntă cu o proastă
acomodare, condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de muncă etc. Un prim rol al sărăciei
a fost pus în evidenţă de Gill (1970) din ale cărei cercetări a reieşit că sărăcia creează stres şi
limitează mecanismul imitării sociale, iar în regiunile cu familii ce au un venit redus şi o rată
mare a şomajului (Lutzer, 1998, apud. Garbarino, 1976) creşte riscul abuzului asupra copilului.
Crizele vieţii şi schimbările neprevăzute reduc capacităţile familiei de adaptare şi cresc riscul
apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Factorii de stres întăresc în mod negativ
factorii de personalitate (Steele şi Polack), iar frecvenţa abuzurilor creşte o dată cu creşterea
numărului de factori de stres de-a lungul unui an (Strauss, 1980). Iustin şi Duncan (1978) au
arătat că problemele legate de locul de muncă - concedierea, şomajul cronic, suprasolicitarea
în muncă sau mutarea din cauza serviciului - sunt exemple de crize ce au ca rezultat factori ce
produc abuzul. Abuzul fizic şi emoţional poate fi o consecinţă a faptului că copilul nu se ridică
la aşteptările părinţilor. (Killén, 1998, pp. 205–208)
Alături de starea materială şi numărul de copii din familie, un alt factor social relevant este
gradul de izolare socială a familiei caracteristic familiilor care nu au acces la serviciile sociale
oferite sau nu mobilizează suportul social în favoarea lor, care nu participă la activităţile
comunităţii în care trăiesc şi îşi pot neglija sau abuza copiii ca răspuns la frustrările acumulate.
Din cercetările lui Costin et.all., (1991) se remarcă prezenţa mai frecventă a abuzurilor în
familiile nucleare, izolate social faţă de cele tradiţionale.
Un alt factor social important este apartenenţa la un grup minoritar, religie sau model cultural.
În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în funcţie de apartenenţa la grupul minoritar,
raportarea cazurilor de abuz către serviciile sociale se face în funcţie de standardele culturale
ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică probleme deontologice, deoarece dincolo de
înţelegerea condiţionării culturale a valorilor şi a comportamentelor trebuie să existe o limită a
gradului de toleranţă în privinţa atitudinii parentale. Toleranţa faţă de normele culturale trebuie
să fie păstrată în limitele asigurării nevoilor şi a respectării drepturilor copiilor (Roth-
Szamosközi, 1999, p. 165).
Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor sociali ajută la
schimbarea accentului de la analiza pur individuală la analiza individuală în context. Un
domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor protectivi şi de risc, al influenţei
acestora asupra comportamentului individului.

Cercetările în acest domeniu evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe variabile „de
intervenţie” care ar putea ajuta să se prevadă care copil este puternic afectat de asistarea la acte
de violenţă dintre părinţi şi care copii par să fie mai puţin marcaţi.
4.5.2. Factori protectivi
Factorii protectivi sunt factori constituţionali şi de mediu care îl fac pe copil rezilient, capabil
să se schimbe pentru a se recupera atunci când se află în faţă unor situaţii dificile. În plan
epistemologic, rezilienţa15 reprezintă provocarea de a înţelege mecanismele care permit o bună
adaptare în faţa situaţiilor dificile pe care le întâlnim în viaţă (Ionescu, 1999).
Jourdan-Ionescu şi colaboratorii (1998, 2001) au decelat o serie de factori de protecţie pentru

copil, dar nu înainte de a analiza cercetările lui Garmezy (1985) care a identificat următoarele
variabile ca factori de protecţie: caracteristici biologice, psihologice şi socio-afective ale
copilului: la nivelul sănătăţii, al stimei de sine, temperamentului, nivelului de dezvoltare;
caracteristici ale părinţilor, mediului familial şi interacţiunilor părinte-copil: disciplină, sprijin
etc.; caracteristici ale mediului social: resurse disponibile, susţinere socială etc.; ca şi pe cele
ale lui Kimchi şi Schaffner (1997) care prezintă un tablou al factorilor de protecţie împărţiţi în
două mari categorii: factori individuali şi factori sociali, aceştia la rândul lor împărţindu-se în
factori familiali şi factori de susţinere externă.
Autoarea mai sus menţionată identifică ca factori de protecţie pentru copil a) caracteristicile
copilului: abilităţi intelectuale superioare (măsurate printr-un test de inteligenţă sau
determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoaşte bine copilul); bune abilităţi
sociale (copilul intră cu mare uşurinţă în contact cu ceilalţi, atât copii, cât şi adulţi; este capabil
să menţină bune relaţii sociale); stimă de sine pozitivă (copilul manifestă o mare încredere în
sine şi dă dovadă de siguranţă în comportament); b) caracteristicile părinţilor: structură
educativă adecvată (părinţii aplică norme clare, potrivit vârstei şi capacităţilor copilului);
interacţiuni pozitive cu copilul (părinţii trăiesc momente agreabile cu copilul, realizând diverse
activităţi împreună); climat familial călduros (ambianţă agreabilă în familie) şi c)
caracteristicile mediului în care trăieşte copilul: prezenţa unei reţele bogate de copii asemenea
lui (măsurată prin numărul de copii pe care copilul îi frecventează: prieteni, vecini, colegi, copii
ai rudelor); adult semnificativ în mediul copilului (copilul vede cu regularitate un adult, altul
decât părinţii; copilul se poate sprijini pe această relaţie, care îi este utilă); sprijin acordat
părinţilor pentru educaţia copilului (părinţii au acces cu uşurinţă la sprijinul oferit de bunici,
alte rude, prieteni, vecini, colegi).
15
Concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc biologici şi/ sau psihosociali şi/sau
evenimente de viată stresante care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres (Werner,
1995)/caracteristică individuală în care intervin factori de protecţie care includ în acelaşi timp caracteristici
individuale şi caracteristici de mediu (Masten, Gramezy, 1985)/rodul unei dezvoltări pozitive care se desfăşoară
în faţă unei situaţii nefericite (Sandler et.all., 1997)/capacitatea de a face cât mai bine faţă unei situaţii dificile, de
a înfrunta condiţiile dezorganizate de viaţă, de a supravieţui şi de a se dezvolta, în ciuda unor resurse limitate şi a
unui mediu defavorizat (Barbarin, 1994 apud. Ionescu, coord. 2001, p. 98).
77
Dacă dorim ca un copil cu risc să devină rezilient, concluzionează Ionescu (2001) este necesar
ca el să „exerseze” factorii de protecţie, factori ce oferă o rezistenţă la risc. În absenţa factorilor
de protecţie, copilul se poate găsi în situaţie de eşec şcolar (Scott, 1988; Ensmiger şi Slurorcick,
1992; Matzicopolos şi Morrison, 1994) poate prezenta probleme de sănătate mintală (Rutter,
1985; Bearslee, 1989, sau, mai general, o dezvoltare problematică (Hauser et all., 1985;
Bradley et. all., 1994). Elementele de protecţie vor permite reorientarea traiectoriei copilului
în faţa riscului. Calitatea de factor de protecţie este dată de modul în care factorul
interacţionează cu ceilalţi factori. Exersarea factorilor de protecţie conduce la creşterea
rezilienţei. Având la baza conceptul de rezilienţă, intervenţia nu trebuie restrânsă la un mediu
specializat, ci trebuie să se desfăşoare în mediul natural, în comunitatea de viaţă a celor
implicaţi, fiind una de parteneriat cu familia, prin care se încearcă prevenirea situaţiilor de risc,
dezvoltarea factorilor de protecţie individuali şi de mediu. Cercetările de până acum au încercat
să identifice factorii protectivi în diferite contexte socio-culturale şi, mai puţin sau chiar deloc,
s-au orientat spre elaborarea unor modele practice de acţiune (Ionescu, coord. 2001, pp. 98-
102).
4.6. Efecte ale plasării copilului în situaţii abuzive
Efectele tragice ale abuzului asupra copilului pot fi generic descrise drept consecinţe ale
traumei. Conceptul de traumă este preluat din medicină, unde este definit drept afecţiune
corporală. În cazurile de abuz, termenul este folosit pentru a arăta pericolul asupra funcţiilor
psihologice, emoţionale, cognitive şi sociale, determinat de comportamentul inadecvat al
părintelui sau al persoanei de îngrijire.
Primele abordări ale specialiştilor în domeniul medical asupra relelor tratamente aplicate
copilului s-au axat în primul rând pe abuzul fizic şi s-au concentrat asupra rănilor „deschise”,
dând mai puţină atenţie repercusiunilor emoţionale, comparativ mai subtile. Fracturile, rănile,
arsurile, nu duc per se la probleme emoţionale, cognitive şi sociale de lungă durată care să
perturbe dezvoltarea unui copil. Efectul perturbator, din punct de vedere psihologic, apare când
rănile sunt provocate de persoana de la care copilul aşteaptă siguranţă şi grijă, în aceste situaţii
sursa de ajutor devenind sursă de atac.
Multe dintre studiile psihologice şi psihiatrice asupra conceptelor de traumă şi sindrom de stres
post-traumatic16 au avut tendinţa de a exagera rolul etiologic al puterii stimulilor, în timp ce se
neglija importanţa capacităţii de a face faţă situaţiei.
Criteriile de diagnostic pentru stresul post-traumatic după DSM IV-TR, (2003, pp. 467-468)
sunt:
➢ expunerea la un eveniment traumatic ce prezintă următoarele caracteristici:

ameninţarea cu moartea, rănirea sau punerea în pericol a integrităţii psihice a
16
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-
traumatic (Post Traumatic Stres Disorder – PTSD) ca fiind o categorie aparte de diagnostic „oficial”, aplicabilă
copiilor care au suferit experienţe traumatice.

propriei persoane sau a celorlalţi. Răspunsul copiilor la aceşti stimuli a constat în
trăirea sentimentelor de teamă intensă, neputinţă sau groază, stări de agitaţie sau
dezorganizare;
➢ evenimentul este retrăit în permanenţă: amintiri intruzive (la copii poate surveni un
joc repetitiv în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei); vise recurente şi
coşmaruri (copiii pot avea vise terifiante fără un conţinut recognoscibil); flash-back
(impresia că situaţia traumatică se va repeta), detrasă psihologică intensă la
expunerea la stimuli interni sau externi; reacţii fiziologice la expunerea la stimuli
interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului
traumatic;
➢ evitarea persistentă a stimulilor asociaţi traumei (trebuie să existe minimum trei din
şapte): eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu trauma;
eforturi de a evita activităţi, locuri sau persoane care amintesc de traumatism;
uitarea parţială a traumei; inactivitate; detaşare şi înstrăinare de alţii; blocaj afectiv,
aplatizarea emoţiilor; senzaţia că viitorul este compromis;
➢ prezenţa a cel puţin două dintre simptomele de activitate emoţională: dificultate în

a dormi sau a rămâne adormit; iritabilitate sau accese coleroase; dificultate în
concentrare; hipervigilenţă; răspuns de tresărire exagerat;
➢ durata perturbării este mai mare de o lună;
➢ perturbarea cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul

social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului

traumatic şi se rezolvă spontan sau cu un ajutor minim, atunci capacitatea de adaptare a
organismului copilului a învins stresul, iar copilul nu va suferi de sindromul stresului post-
traumatic. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, vorbim de o stare cronică ce va
conduce la o deteriorare profundă a calităţii vieţii, iar consecinţele psihice se vor prelungi
pentru perioade de timp greu de determinat; adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru
toată viaţa. Reacţia la stimulul traumatic poate fi imediată, dar şi întârziată, şi se consideră că
simptoamele ce survin la mai mult de şase luni de la traumatism corespund unui stres post-
traumatic întârziat. Stresul post-traumatic mai reprezintă şi un factor general de anxietate,
depresie şi tulburări de personalitate, mai ales la copiii victime ale abuzurilor sexuale sau la cei
expuşi violenţelor fizice repetate (Cottraux, 2003, p. 174).
Terr (1991, 1995) propune o diferenţiere a traumele produse în copilărie între un eveniment
traumatic singular (trauma de tipul I) şi un eveniment complex, de mai lungă durată (trauma
de tipul II). Cele două traume duc la consecinţe diferite pe termen lung. Astel, trauma de tipul
I sau trauma de şoc este caracterizată de amintiri recurente, cu reprezentări clare, detaliate. Ele
sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit „de ce?”, „de ce tocmai eu?” şi de explicaţii sau
percepţii greşite. Ca urmare a unor astfel de amintiri vii, a retrăirii frecvente a evenimentului
79
traumatizant, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu un nivel general crescut de
anxietate, cu tulburări de somn. Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frică,
extinzându-i chiar la stimulii neutri (de exemplu, frica de bărbaţi sau ceea de a intra în baie, în
încăperi necunoscute, de a se dezbrăca etc.). Răspunsurile caracteristice traumei de tipul II
includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-hipnoza şi
disocierea, dar şi furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite de traumele lor cronice, să evite
să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară
şi insensibilitatea psihică (încremenirea) semnifică desensibilizarea în faţa durerii provocate de
abuz. Acestea sunt, de fapt, reacţii de apărare ale copiilor, prin care ei încearcă să uite de trăirile
lor traumatice. Cele mai tipice exemple ale unor astfel de traumatisme sunt abuzurile fizice şi
sexuale repetate, trăite în primul rând ca experienţă traumatică de tipul I, la care copilul-victimă
se aşteaptă şi se teme de reapariţia acesteia. Indiferent de tipologia realizată, traumele din
copilărie au patru indicii în comun: a) amintiri recurente compulsive: amintirile tactile,
olfactive, acustice şi retrăirea vizuală; b) „jocul traumatic”, când copilul repetă trăirea
traumatică într-o secvenţă adesea nesfârşită şi o reînscenare a aspectelor parţiale ale experienţei
traumatice în pattern-uri de comportament automatizate; c) angoase specifice traumei; d)
atitudine alterată faţă de oameni, de viaţă şi de viitor (Fischer, Riedesser, 2001, pp. 244-245).
Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de: tipul de rele
tratamente/ forma de abuz la care sunt supuşi, vârsta copiilor, capacitatea de înţelegere a
realităţii, ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă, caracteristicile
evenimentelor traumatice (de exemplu, abuzul cronic va avea efecte mai grave decât acte de
abuz izolate), caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calităţile lor
înnăscute de vulnerabilitate sau rezistenţă la stres. Apariţia unor tulburări psihotice (halucinaţii,
deliruri şi tulburări de raţionament) sunt mai probabile la adulţii care au suferit abuzuri severe
în copilărie. Astfel, halucinaţiile sunt mai frecvente în cazul pacienţilor care au relatat
experienţe de abuz sexual, în special la cei care au trăit experienţa incestului, delirurile sunt
mai frecvente la cei care au raportat abuzuri fizice, abuzurile suferite în copilărie fiind
predictori semnificativi ale tulburărilor alimentare (bulimie şi anorexie), anxietate, depresie,
dependenţă de alcool şi drog, suicid (Bichescu, 2003, p. 240).
Putem spune că efectele abuzului şi neglijării asupra copilului se manifestă atât pe termen scurt
şi lung cât şi pe diferite planuri. Astfel: a) pe plan afectiv, copilul dezvoltă un stil particular de
ataşament, ataşamentul dezorganizat cu manifestări simultane de afecţiune şi respingere (există
o legătură între tipul de ataşament format în copilărie şi modul de relaţionare ca adult); copilul
exprimă puţine afecte pozitive atât cantitativ, cât şi calitativ, hipervigilenţă (stare de veghe
exagerată ce exprimă o nelinişte crescută şi căutarea permanentă de dovezi care să confirme
ataşamentul părintelui, rezultată din insecuritatea legăturilor afective), reactivitate crescută la
stimuli agresivi, reacţii inadecvate la anumite semne de afecţiune, nivelul de anxietate constant
ridicat/semne de depresie; b) dezvoltarea psihologică este puternic marcată de abuzul suferit
manifestându-se la nivelul comunicării17, relaţionării şi a nivelului intelectual, regres în planul
17
Într-un procent de 57,4% s-au identificat dificultăţi de comunicare manifestate prin închidere în sine, exprimare
de tip inhibat cu repercusiuni asupra sferei afective (90% din cazuri au prezentat labilitate afectivă). Aceşti copii
trec cu uşurinţă de la o stare la alta, de la exuberanţă la tăcere, se supără repede, sunt suspicioşi (cu o rezistenţă

achiziţiilor cognitive, folosirea disocierii şi a negării ca mecanisme de apărare a eului, stimă de
sine scăzută, conflict emoţional insolvabil determinat de păstrarea secretului abuzului,
dezvoltarea unei patologii psihiatrice; c) pe planul dezvoltării fizice/motorii, al autonomiei,
tulburări non-organice, afecţiuni grave (de exemplu, leziuni cerebrale, B.T.S.) sau infirmităţi;
d) pe planul competenţelor sociale şi a comportamentelor adaptative, existând riscul unor
comportamente de tip delincvent, tulburări de comportament/ comportament exploziv,
comportament auto-distructiv, slab comportament de contact (trăirile lor în relaţiile cu alţi copii
şi adulţi sunt caracteristice poziţiei de apărare), auto-izolare, suicid; e) pe plan şcolar, se
observă scăderea performanţelor şcolare, tulburări de atenţie, slabe achiziţii la nivelul scrisului,
cititului şi a calculului matematic, înţelegerea deficitară a sarcinilor, comportamente de
retragere, probleme de concentrare (hiperactivitate, hiperexcitabilitate), lipsă de cooperare
(sociomatricea îi prezintă pe aceşti copii ca fiind nepopulari/respinşi).
Kempe et. all. (1976) şi Killen (1998) au descris două strategii de supravieţuire pe care le
folosesc copiii în situaţiile de maltratare: „strategia exagerat de bine adaptată” şi cea
„hiperactivă şi distructivă”. Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să
îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise
de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Aceşti copii folosesc
o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă acestor aşteptări. În primul caz avem de-a
face cu „super-copii”, care pot demonstra performanţe comportamentale peste nivelul lor de
vârstă. Ei ştiu că trebuie să se descurce singuri, să facă faţă singuri situaţiei anormale pe care o
trăiesc. Abuzaţi de către cei care ar avea datoria de a-i proteja, aceşti copii câştigă olimpiade,
concursuri, examene dificile şi cei din jur nu realizează suferinţa pe care o trăiesc (Killen,
1998).
O altă categorie a copiilor cu adaptare performantă la situaţiile de maltratare o reprezintă copiii

îngrijitori care preiau din funcţiile parentale, inversând rolurile. Uneori, copiii supra-adaptaţi
se abandonează total suferinţei. Ei sunt copiii resemnaţi docili. Ei nu mai reacţionează la
lovituri, ameninţări şi lasă impresia unei pasivităţi pe care cei mari, agresorii, o interpretează,
de regulă, ca fiind o obrăznicie, o încăpăţânare. Cei care aparţin celuilalt grup prezintă un
comportament continuu provocator, agresiv, distructiv şi hiperactiv. Reacţiile lor distructive se
pot îndrepta nu doar în afară, împotriva celorlalţi, ci şi împotriva lor înşişi, autoflagelându-se
în diferite moduri. Sunt distructivi în relaţiile cu ceilalţi, dar uneori acest comportament
distructiv se răsfrânge şi asupra obiectelor din jur, a regulilor care funcţionează, a oricărei
autorităţi care încearcă să se impună. O atitudine provocatoare o are şi copilul clown, care
încearcă să distreze şi să distragă atenţia anturajului de la anumite aspecte (Muntean, 1999).
Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire, vom descoperi
aceleaşi sentimente de neajutorare, confuzie, vinovăţie, anxietate, mâhnire, goliciune
sufletească, deprimare şi agresivitate. Strategiile de supravieţuire şi stăpânire a situaţiei
reprezintă modalitatea copilului de a face faţă situaţiei de maltratare, de a se apăra atât
împotriva propriilor sentimente, cât şi a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor strategii el
scăzută la frustrare sau uneori cu note autiste), făcându-i foarte dificili şi greu de suportat în colectiv (Abuzul şi
neglijarea copilului, Raport editat de Organizaţia „Salvaţi Copiii”, 2000).
81
îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau, în cel mai rău caz, o iluzie a controlării
situaţiei.
Lazarus (1996) introduce termenul de coping în limbajul ştiinţific pentru a descrie strategiile
de supravieţuire şi care reprezintă „ansamblul eforturilor cognitive şi comportamentale
destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi externe care ameninţă sau
depăşesc resursele unui individ” (Lazarus şi Folkman, 1984, 1988) şi este „procesul activ prin
care individul, graţie autoaprecierii propriei activităţi, a motivaţiilor sale, face faţă unei situaţii
stresante şi reuşeşte să o controleze” (Bloch, et. all., 1991). Mecanismele de coping constituie,
de fapt, moduri de rezolvare a problemelor generale ale vieţii în maniere diferite: căutarea de
informaţii, rezolvarea raţională a problemei, căutarea sprijinului social, reevaluarea pozitivă a
situaţiei, fuga-evitare, distanţarea sau minimalizarea ameninţărilor, recurgere la gândirea
magică, autoacuzare, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau
acceptarea confruntării, stăpânirea de sine (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp. 115-116).
Morrow şi Smith (1988) dezvoltă strategiile de coping şi elaborează un model de supravieţuire,

aplicabil cazurilor de abuz sexual, model alcătuit din două strategii de supravieţuire distincte:
1) evitarea pericolului şi a sentimentelor de ameninţare permanentă prin: reducerea intensităţii
sentimentelor perturbatoare, transformarea acestor sentimente în altele cu grad mai mic de
periculozitate (scuzarea agresorului şi reducerea la minim a efectelor traumei), fragmentarea
evenimentelor în elemente mai uşor de suportat (reorganizarea abuzului), auto-flagelarea
(durerea fizică auto-indusă folosită pentru a şterge durerea emoţională), disocierea (divizarea
emoţiilor sau separarea acestora de cogniţii, senzaţii, comportamente), amnezie (pierdere a
memoriei cu privire la anumite aspecte ale abuzului) şi 2) managementul lipsei de putere şi
control prin: negare, respingerea puterii, reorganizare a abuzului pentru a da iluzia menţinerii
controlului, încercarea de a învinge trauma (dezvoltarea strategiei de a se descurca cu
realitatea), control asupra altor domenii ale vieţii, căutarea probelor pentru a dovedi abuzul.
Autorii menţionaţi identifică factorii care influenţează strategiile de coping ca fiind: a) valorile
culturale (o influenţă deosebită au avut cele de natură religioasă cu privire la sex şi abuzul
sexual, ca şi normele morale ale familiei. Reacţiile victimelor au variat de la a găsi alinare în
rugăciune până la respingerea sistemelor religioase, pe care le percepeau ca sprijinind abuzul
sau căutarea şi găsirea unor căi spirituale alternative); b) atitudinile, valorile, credinţele şi
dinamica familiei (abuzul era o normă acceptată în familie, iar alcoolul şi dinamica alcoolului
făceau parte din viaţa familiei); c) asocierea abuzului sexual cu cel fizic şi emoţional; d) vârsta
victimei; e) răsplata care a urmat abuzului; f) resursele externe implicate, ca şi contextul în care
aceste două strategii s-au dezvoltat.
Coping-ul poate fi centrat pe: emoţie (vizează reglarea tulburărilor emoţionale), pe problemă
(vizează gestionarea problemei aflată la originea subiectului), pe tehnici de evitare prin strategii
pasive (fugă, refuz, resemnare etc. ce permit subiectului să reducă tensiunea emoţională), prin
strategii active (căutare a informaţiei, susţinere socială etc.) ce permit subiectului să înfrunte
situaţia pentru a o rezolva (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp. 116).
Folkman şi Lazarus (1988) consideră că procesele de evaluare a relaţiilor persoană – mediu

înconjurător sunt influenţate de caracteristicile personale anterioare (resurse personale) şi

variabilele mediului înconjurător. Aşa se explică de ce unul şi acelaşi eveniment poate fi
evaluat ca o ameninţare de către un individ şi ca un refuz de către altul.
Susţinerea pe termen lung a copilului abuzat implică: micşorarea sentimentului de vină,

întărirea respectului de sine şi a sentimentului de valoare personală, oferirea de sprijin şi de
educaţie, copiii abuzaţi trebuie să ştie că sunt sănătoşi fizic, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să-şi
apere drepturile, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să deosebească comportamentele afectuoase de
cele sexuale, să li se ofere consiliere şi terapie susţinute (Whitman, M., 1998).
Trăirea unor experienţe abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii sau adulţi
care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi care nu sunt
capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt în pericol
de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Abuzul afectează, aşadar, pe
copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate.
1. Ce factori de risc individuali cunoașteți ?

2. Prin ce se diferențiază factorii de risc familiali de factorii de risc sociali ?
3. Ce rol joacă factorii protectivi în situațiile de abuz ?
4. Prin ce se diferențiază factorii de risc de factorii protectivi ?
5. MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE
În sens larg, protecţia copilului reprezintă sistemul global prin care statul îşi asumă
responsabilitatea de a îngriji şi de a administra ceea ce este zilnic necesar vieţii şi dezvoltării
armonioase a copilului. Sistemul de protecţie a copilului se referă la toate activităţile prin care
nevoile copilului sunt satisfăcute de către părinţi, tutori sau persoane de îngrijire, atât în familie,
cât şi în instituţii de ocrotire.
Activităţile de protecţie a copilului includ atât grija fizică (adăpost, hrană), asigurarea sănătăţii,
formarea de obişnuinţe (de la igiena personală până la socializare), deprinderi de autocontrol
(disciplină), accesul la educaţia, dragostea şi grija celor ce îl îngrijesc, cât şi, pe alt plan,
consilierea, tutela şi ajutorul în caz de nevoie.
83
Specificul intervenţiei în cazul copilului abuzat
Intervenţia eficientă în cazul copilului - victimă a abuzului necesită timp, resurse umane şi
materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situaţia în care copilul este
abuzat, cât şi consecinţele care apar, la nivelul tuturor celor implicaţi, şi care se reflectă
dramatic în procesul de dezvoltare a copilului.
Formularea acestor nevoi şi a resurselor necesare lor a impus familia în atenţia specialiştilor şi
a condus la identificarea ei cu cel mai propice mediu de dezvoltare a copilului. Consecinţele
abuzului ating toate laturile bio-psiho-socio-culturale ale fiinţei umane şi reprezintă, în acelaşi
timp, încălcarea drepturilor copilului. De aceea, în elaborarea strategiilor de intervenţie trebuie
să se ţină seama de toate aspectele existenţiale ale copilului victimizat: psihologice, sociale şi
culturale şi, în acelaşi timp, să aibă un aspect corectiv pentru agresor şi de reabilitare pentru
familia sau instituţia care a constituit mediul de producere a situaţiei abuzive.
Principii etice
În funcţie de serviciul la care se face semnalarea cazului de abuz, se formează şi echipa de

intervenţie. Riscul major la care este supusă echipa este de a fi la rândul ei abuzivă cu copilul
maltratat. Solicitarea copilului de către fiecare membru al echipei în vederea repetării relatării
experienţei traumatizante reprezintă o reiterare a abuzului şi reactualizarea sentimentelor legate
de traumă. În acest mod, copilul retrăieşte evenimentele traumatizante. De aceea, planul de
intervenţie şi activitatea de caz elaborate de echipa interdisciplinară trebuie să aibă în vedere
câteva principii de ordin moral (Jourdan-Ionescu; Palicari, 2001, p. 230):
- etica relaţiei în echipă: gestionarea informaţiilor este mai grea atunci când ele sunt
împărtăşite unui grup – lipsa discreţiei este o traumă pentru copilul în situaţie de abuz,
iar discernământul actorului social în stabilirea circumstanţelor în care el va transmite
şi discuta datele despre cazul pe care îl are în grijă reprezintă măsura profesionalismului
şi competenţei sale şi face trimitere la valori morale ca dreptul la intimitate, demnitate
şi respect al persoanelor implicate;
- confidenţialitatea este o cerinţă expresă pentru echipa în cadrul căreia se discută cazul.
Munca în echipa interdisciplinară necesită orientarea spre negociere şi consens,
valorizarea fiecărei profesii, precum şi respectarea locului şi rolului fiecăruia în echipă.
Încă de la începutul intervenţiei familia şi copilul vor fi pregătiţi asupra demersului de
discutare a cazului în echipă explicându-li-se scopul şi avantajele acestei proceduri. Ei
au nevoie să aibă încredere în membrii echipei, să se simtă liberi de a le încredinţa
informaţii şi să se simtă confortabil, discutând anumite subiecte. Explicarea diferitelor

forme de confidenţialitate (doctor/ pacient, avocat/ client, preot/ enoriaş) copiilor şi
părinţilor contribuie la înţelegerea scopului intervenţiei;
- decizia în echipă cere ca rivalităţile şi orgoliile să fie depăşite, iar în activitatea lor,
profesioniştii sociali au nevoie să fie înţeleşi, motivaţi şi susţinuţi pentru a putea duce
povara grea şi plină de încercări emoţionale reprezentată de situaţia de abuz asupra
copilului.
Drepturi ale copilului victimă a abuzurilor
Pe toată durata desfăşurării procesului de ajutor18, copiii au anumite drepturi (Urquiza, Winn,
1994, pp. 41-50) care trebuiesc respectate. Acestea includ: dreptul la un mediu nonabuziv,
dreptul de a pune întrebări privind procesul de ajutor şi de a primi un răspuns pe care să-l
înţeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic etc.. Mediul nonabuziv are rolul de a proteja
copilul, a-l asculta şi a răspunde acestuia într-o manieră care stimulează dezvoltarea
emoţională, modelează interacţiunile potrivite adult-copil şi ajută copilul să dobândească
abilităţi de rezolvare a problemelor şi de comunicare. Protecţia şi stabilirea limitelor se
realizează prin definirea comportamentelor potrivite şi nepotrivite. Este important să clarificăm
regulile şi să discutăm consecinţele cu copilul în aşa fel încât să înţeleagă intenţia şi scopul
intervenţiei. Scopul este de a demonstra copilului că nici o problemă/ comportament nu sunt
aşa de grave încât să nu poată fi discutate. În cazul relaţiei de ajutor, copilul va tinde, adesea,
să creeze aceeaşi structură de putere existentă în familia abuzivă, testând limitele adultului şi
verificând cum va reacţiona adultul implicat în rezolvarea cazului. Reuşita relaţiei de ajutor
este condiţionată de încrederea pe care copilul o are în persoana de ajutor, siguranţa mediului
(fizică şi emoţională) şi nu în ultim rând de modul în care se comunică cu copilul. Manifestarea
încrederii în adult este o problemă pentru mulţi copii neglijaţi sau abuzaţi. Un copil care a fost
abuzat fizic sau sexual de către o persoană cunoscută sau de încredere poate fi suspicios în
dezvoltarea relaţiei şi va testa relaţia de ajutor, determinând adultul să demonstreze în mod
repetat că este dispus să fie alături de copil în orice împrejurare. De asemenea, în procesul de
recuperare a copilului abuzat şi neglijat există două scopuri foarte importante legate de
viitoarea lui siguranţă: a) internalizarea de către copil a dreptului la siguranţă şi protecţie şi b)
dezvoltarea capacităţii de a face faţă unor evenimente similare în viitor. Siguranţa fizică este
adesea inexistentă în experienţa copilului abuzat sau neglijat. Copiii abuzaţi şi neglijaţi ajung
18
În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor aparţine lui Richmond (1917), mai târziu (1957)
Perlman descrie fazele de rezolvare a unei probleme de către client: studierea problemei şi a contextului care a
declanşat problema, diagnosticul rezultat în urma analizării problemei, tratamentul care presupune schimbarea şi
rezolvarea problemei. Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, specialiştii în domeniu au
detaliat şi nuanţat etapele parcurse de către client împreună cu asistentul social după semnalarea problemei.
Acestea sunt: identificarea şi definirea problemei clientului şi a situaţiei problemă, culegerea datelor şi analiza
situaţiei, evaluarea problemei, stabilirea scopului şi a obiectivelor, elaborarea planului de viitor, iniţierea acţiunii
pe baza planului stabilit (intervenţia), monitorizarea progresului, atingerea scopului. Procesul de ajutor, deşi
prezentat ca o suită de paşi, în realitate are forma unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare şi reajustarea
obiectivelor propuse pentru atingerea scopului (Sheafor, Horejsi & Horejsi, 1997; Miftode (coord.), 2004).
85
de multe ori să creadă că nu merită atenţie sau că siguranţa şi protecţia lor nu este importantă.
Copiii abuzaţi pot folosi comportamentul provocativ pentru a testa adultul şi a vedea dacă
relaţia va include pedeapsa fizică. Copiii abuzaţi sexual se pot comporta într-o manieră
seductivă sau pot face declaraţii sau comentarii nepotrivite pentru a testa limitele şi reacţiile şi
pentru a vedea dacă i se va răspunde într-o manieră agresivă. Urquiza, Winn, 1994, apud.
Krieger 1991, menţionează următoarele metode ce se pot folosi pentru a ajuta copilul să
înţeleagă şi să internalizeze conceptul de siguranţă şi protecţie: comunicarea (în cuvinte şi
acţiuni) a faptului că merită protecţie, discutarea traumelor trecute şi posibilele căi de evitare a
pericolelor în viitor, participarea la jocul copilului şi, în acel context, introducerea unui
protector. Siguranţă emoţională: Un copil separat de familia sa ori a cărui familie a fost distrusă
de descoperirea abuzului trebuie să-şi concentreze energia asupra determinării a ceea ce se va
întâmpla şi asupra menţinerii echilibrului emoţional. Unii copii care au experimentat o pierdere
se pot simţi speriaţi, trişti, singuri şi neajutoraţi, iar alţi copii pot fi ostili faţă de ei înşişi şi faţă
de alţii. În asemenea cazuri se pot folosi următoarele căi pentru a ajuta copilul să se simtă în
siguranţă: a ajuta copilul să devină familiar cu noile împrejurări şi circumstanţe, a aminti
copilului puterea şi realizările sale, a învăţa şi practica abilităţi de rezolvare a problemelor,
inclusiv punerea de întrebări şi cererea de ajutor din partea adulţilor, conştientizarea frustrării
şi a provocării unei situaţii dificile. Uneori copilul nu posedă abilităţi de dezvoltare a unei relaţii
bazată pe interacţiuni reciproce şi respect. În aceste cazuri copilul se poate educa cu privire la
relaţii, maniere şi abilităţi sociale. In relaţia de ajutor trebuie să se folosească cuvinte şi termeni
pe care copilul să-i înţeleagă. Cei care lucrează cu copii abuzaţi şi neglijaţi trebuie să folosească
termeni care descriu cu acurateţe aceste două concepte. Cuvinte şi expresii care, fie
minimalizează, fie dramatizează experienţa pot crea impresia că nu se înţelege situaţia
copilului. Categorisind şi reacţionând la experienţa sau sentimentele copilului înainte ca acesta
să aibă şansa de a se exprima creează adesea confuzie şi copilul răspunde într-un mod în care
crede că se aşteaptă de la el. Este mai productiv să rugăm copilul să descrie ce s-a întâmplat şi
ce a simţit cu privire la experienţă, pentru a obţine un răspuns adecvat.
Copiii şi părinţii au dreptul de a fi trataţi ca indivizi care au probleme şi experienţe unice. Prin
a face presupuneri şi a spune clientului ce simte, se ignoră nevoia clientului de a fi tratat ca o
persoană specială. A ruga clientul să confirme sau să infirme o ipoteză determină clientul să
simtă că este parte a unui experiment. Spunându-i unui copil cum gândesc, simt sau se
comportă toate victimele se diminuează sentimentul copilului de integritate şi individualitate.
Principii generale de intervenţie
Deşi fiecare caz de abuz asupra copilului prezintă unicitatea lui, cunoştinţele despre eficienţa
intervenţiei sugerează câteva principii generale ce pot fi aplicate în majoritatea situaţiilor
(Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 106-109):
- experienţele copiilor abuzaţi trebuie conştientizate şi caracterizate drept ilegale,

dăunătoare, greşite în toate intervenţiile specifice abuzului asupra copiilor, familiei sau

agresorului. Abuzul asupra copilului nu este acceptat sau aprobat sub nici o formă, deşi
părinţii agresori au adesea motivaţii privind comportamentul lor abuziv, bazate, de cele
mai multe ori, pe ideile denaturate privind binele copilului. Argumentele trebuie lansate
împotriva acestor motivări şi nu împotriva persoanei;
- siguranţa fizică şi emoţională a copiilor trebuie asumată şi acordată pe toată durata

planificării intervenţiei. Ar fi bine ca siguranţa copilului să fie unul dintre criteriile de
aplicare a tratamentului;
- intervenţia sistematică trebuie să includă o examinare comprehensivă a duratei de

victimizare a copilului şi a istoriei traumei. O astfel de examinare nu este una absolută,
care conduce la acumularea datelor pentru o intervenţie legală, ci, mai degrabă, este
desemnată stabilirii istoriei relevante a copilului, identificării problemelor ce vor fi
ţintele intervenţiei; intervenţia sistematică privind părinţii şi copiii victime ale abuzului
trebuie să conducă prioritar la începerea terapiei;
- relatările copiilor şi ale părinţilor trebuie realizate din perspectivă sistematică, să

conducă la progres şi să ofere informaţii pe care să se bazeze revizuirea planurilor de
intervenţie;
- intervenţiile trebuie selectate şi adecvate problemelor identificate în relatările copiilor

şi părinţilor acestora;
- protocoalele de intervenţie cu suport empiric sunt de primă importanţă în tratarea

copiilor abuzaţi şi a părinţilor lor;
- intervenţiile asupra copiilor abuzaţi trebuie să fie acceptate. Astfel, ele trebuie relatate
în mod explicit şi direct cu referire atât la incidentele trăite de copil cât şi la trăirile
emoţionale, cognitive şi afective de care dă dovadă copilul, ca rezultate ale abuzului.
Comportamentele maladaptative, gândurile şi sentimentele relative la abuz indică faptul
că acestea trebuie să fie principalele obiective ale intervenţiei;
- copiii nu trebuie să fie supuşi terapiei specifice abuzului decât dacă terapeutul este de
acord că acel copil are o istorie a abuzului;
- terapia se poate adresa copilului abuzat, familiei, agresorului şi presupune abordare

individualizată, de grup sau familială;
- în majoritatea cazurilor, termenul pentru terapia acordată copiilor abuzaţi va depinde

de problemele prezentate şi diferenţele individuale ale copiilor;
- terapia trebuie aplicată restrictiv mediului cu cel mai mic impact asupra familiei;
- eficienţa pe termen lung şi bunăstarea copilului trebuie să constituie principiul esenţial

al întregii intervenţii;
87
- intervenţia trebuie să aibă drept obiectiv prevenirea viitoarelor probleme asociate
adesea cu istoria abuzului (de exemplu, abuz de substanţe, delincvenţă, recidivă), ca şi
reliefarea problemelor curente experimentate de copil;
- pe cât posibil, părinţii non-abuzivi trebuie incluşi în intervenţia în cazul copiilor

abuzaţi, în vederea dezvoltării abilităţilor de sprijin suport acordate copilului şi de
asigurare a unui mediu sigur pentru copil;
- părinţii agresivi, la indicaţia terapeutului, trebuie să beneficieze de tratament

specializat;
- când este posibil, intervenţiile trebuie să fie folosite pentru a îmbunătăţi calitatea relaţiei
părinte-copil în familiile abuzive;
- dacă intervenţia nu este eficientă sau este dăunătoare, este necesară schimbarea sau,
după caz, întreruperea acesteia.
Copiii abuzaţi prezintă un risc semnificativ în ceea ce priveşte varietatea problemelor medicale,
emoţionale, de comportament, de relaţionare şi sociale ce le pot afecta întreaga viaţă.
Intervenţia eficientă asupra copiilor victime ale abuzului şi familiilor lor poate ameliora
problemele curente şi poate reduce riscul dezvoltării altor afecţiuni ulterior. De aceea,
practicienii în domeniu au nevoie să acceadă la informaţii ce descriu intervenţiile şi să înveţe
să folosească aceste tratamente19.
Rolul echipei interdisciplinare
Înţelegerea abuzului asupra copilului ca o problemă socială, legală, psihologică şi medicală

elimină soluţionările parţiale pentru copil, familie şi comunitate şi conduce la munca în echipă
interdisciplinară şi înţelegerea problemei abuzului din perspectivă comprehensivă, ca şi la
implementarea soluţiilor care să se adreseze tuturor aspectelor problemei.
În cadrul echipei interdisciplinare ce lucrează în cazurile de abuz şi neglijare a copilului,

principiul de bază, întâlnit în literatura de specialitate este acela că nimeni nu trebuie să
muncească sau să ia decizii în mod izolat. Fiecare participant, chiar şi nespecialist (de exemplu,
voluntarii implicaţi în programele de socializare), are nevoie de susţinere continuă şi de
consultare. Lupta cu sentimentele personale, cu dificultatea deciziilor ce trebuie luate, cu
răspunsul comunităţii faţă de cazurile de abuz asupra copilului este stresantă şi creează adesea
frustrare, îngrijorare şi anxietate, iar lipsa suportului face ca aceste sentimente să fie exprimate
asupra familiei, colegilor sau asupra sieşi. Lucrând în echipă, situaţia este examinată şi se
răspunde acesteia, fapt ce sporeşte şansele în luarea unor decizii fondate şi eficiente care vor fi
19
Tratament – „evoluţie, modificare, schimbare”, DEI, Editura Coresi, 1999, p. 1036.

implementate ulterior. Succesul unui plan de intervenţie este adesea reflectarea coordonării şi
comunicării eficiente în echipa interdisciplinară, dar cu toate acestea este important să se reţină
şi faptul că se lucrează cu familii dificile care nu au capacitatea de răspuns pentru fiecare
intervenţie de aceea, lucrând şi colaborând cu colegii cresc şansele de a face diferenţele
necesare între ceea ce trebuie să facă specialiştii şi ceea ce trebuie să facă familia pentru a
răspunde adecvat serviciilor planificate.
Echipa interdisciplinară poate exercita patru funcţii diferite (Ziefert, Faller, 1981, p. 174):
coordonarea şi evaluarea activităţilor; educaţia comunităţii şi educaţia continuă; analiza cazului
şi consultarea; intervenţia/tratamentul/implementarea planului individualizat de protecţie.
Lucrul în echipa interdisciplinară presupune ca fiecare funcţie să fie îndeplinită de persoane ce

reprezintă o secţiune a unui grup profesional. Echipa de evaluare trebuie să aibă în componenţă
persoane ce pot face expertize relevante pentru a determina dacă s-a produs sau nu abuz şi cum
anume se poate rezolva problema. O astfel de echipă include cel puţin un asistent social, un
psiholog, un medic şi un jurist. Deseori, o evaluare psihiatrică sau o testare psihologică este o
resursă esenţială; ideal ar fi prezenţa ambilor specialişti în echipă. Echipa de evaluare poate
avea contacte personale cu familia sau poate activa în evaluarea individuală, familială sau pe
durata aplicării tratamentului. Echipa de tratament este formată din membrii echipei de
evaluare ce lucrează cu familia. Rolul ei este de culegere a informaţiilor, depistarea
problemelor şi găsirea soluţiilor adecvate. Când sunt implicate trei sau mai multe persoane din
aceeaşi familie, este nevoie de organizarea întâlnirilor individuale, familiale şi ale echipei de
intervenţie. Întâlnirile pot avea o periodicitate sau pot fi organizate ori de câte ori este nevoie,
fiind util uneori ca la întâlnirile echipei să participe şi membrii familiei20. Clienţii pot spune
adesea de ce au nevoie, iar participarea lor la planificarea intervenţiei poate motiva participarea
lor eficientă la tratament. Implicarea clienţilor trebuie să fie contrabalansată de nevoia
membrilor echipei de a lucra asupra cazului sau de a depăşi dificultăţile tranzitorii pe care le
ridică fiecare dintre membrii familiei sau frustrările legate de cazul în sine (Ziefert, Faller,
1981).
În general, echipa va fi alcătuită din medic, asistent social, psiholog, jurist, poliţist. Fiecare
membru al echipei este reprezentantul unui serviciu, astfel încât funcţionarea echipei
interdisciplinare implică o intervenţie la nivel inter-instituţional, finalizată cu elaborarea şi
implementarea planului individualizat de protecţie.
Rolul asistenţilor sociali în echipa interdisciplinară
Un asistent social ce lucrează într-o echipă interdisciplinară, pentru a putea oferi ajutor copiilor
care au suferit o formă de abuz, trebuie să cunoască politicile sociale naţionale, sistemul de
protecţie şi ocrotire a copilului, disponibilitatea comunităţii de a oferi ajutor, cât şi problemele
familiilor şi ale copiilor din acea comunitate, luaţi individual. Rolul pe care-l exercită un
20
A se vedea importanţa consiliului de familie din Legea 217/2003 privind combaterea violenţei familiale.
89
asistent social într-o echipă interdisciplinară depinde de tipul de echipă. De exemplu, în cazul
echipelor focalizate pe lucrul pe caz, funcţia îndeplinită în echipă poate fi cea de evaluare (a se
vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului), alţii
realizând tratamentul individual sau familial (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime
obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat). În general,
munca în echipa interdisciplinară denotă o anumită politică la nivel comunitar (a se vedea anexa
6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru
prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului).
Asistenţii sociali cu experienţă în relaţionarea interpersonală şi individuală pot avea o serie de

funcţii în echipă. În comunităţile mici se pot ocupa de evaluare, dar şi de tratament, în timp ce
în comunităţile mai mari tratamentul poate cădea în sarcina altor asistenţi sociali. Asistenţii
sociali pot avea experienţă directă cu familia, faţă de alţi membri din echipă şi, în general, în
responsabilitatea lor cade stabilirea cauzalităţii, a factorilor de risc sau declanşatori ai situaţiei
abuzive, întocmirea evaluării sociale. În multe comunităţi, asistenţii sociali sunt cei care deţin
cele mai multe informaţii despre evoluţia şi psihopatologia copilului şi a familiei spre deosebire
de alte persoane implicate. Asistentul social a fost pregătit să privească un caz din perspectivă
ecosistemică, să includă familia în comunitate şi individul în familie, abordare ce poate avea
rol crucial în realizarea şi implementarea planurilor de tratament/intervenţie (Salus, DePanfilis,
2003).
Pe de altă parte, asistenţii sociali din serviciile de protecţie a copilului sunt împuterniciţi să facă
totul la modul amplu. Ei trebuie să aibă relaţii şi cu copiii, dar să intervină şi în familiile
acestora. Ei trebuie să monitorizeze situaţiile pentru a vedea dacă copiii sunt în siguranţă şi să
decidă în ce priveşte schimbarea atitudinii şi reintegrarea copiilor. Trebuie să coordoneze şi
implicarea altor instituţii/ ONG-uri în familie şi să pregătească fiecare caz pentru instanţă, toate
implicând un bagajului mare de muncă. De asemenea, majoritatea specialiştilor din sistemul
de protecţie a copilului se ocupă de clienţi involuntari care necesită o abordare intensivă şi
extensivă, iar pentru ca intervenţia să fie eficientă, cazurile ar trebui să fie mai puţin grave şi
nu mai grave decât un caz obişnuit. (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003). De asemenea,
apar şi multe activităţi birocratice şi de secretariat ce trebuie realizate, de aceea specialistul din
domeniul protecţiei copilului abuzat se confruntă nu doar cu stresul zilnic cauzat de această
categorie de clienţi ci duce şi o luptă constantă pentru a face sistemul compatibil cu necesităţile
clienţilor. Asistenţii sociali cu abilităţi de organizare şi de administrare ar trebui implicaţi în
mobilizarea resurselor comunităţii, în vederea realizării programelor de prevenire a abuzului şi
neglijării copilului în familie. Strângerea de fonduri, recrutarea de personal, organizarea de
programe de instruire şi seminarii educative, supervizarea în echipă, stabilirea liniei de
comunicare cu instituţii de referinţă, toate acestea intră în abilităţile asistentului social. Poate
de aici şi diferenţa foarte mare dintre rolul asistentului social şi al celorlalţi profesionişti
implicaţi în echipa interdisciplinară, care îşi exercită rolul pe o fază sau alta a cazului. Faptul
că asistentul social are, de obicei, o istorie experimentată cu familia şi faptul că prospectează
implementarea planului de viitor, poate declanşa în echipă tensiuni şi conflicte dacă nivelul lor
de pregătire şi încrederea nu este ridicat sau dacă membrii au păreri foarte bune despre munca
lor. Planurile propuse de echipă, care pot fi „uşor de zis, greu de făcut”, trebuie să fie puse într-

o perspectivă realistă, iar aceasta o face, de regulă, asistentul social (Ziefert, Faller, 1981, pp.
208-209).
Aplicația 5
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi detaliați serviciile sociale de care pot beneficia
victimele violenței domestice
1. Ce drepturi ale copilul victimă nu trebuie încălcate de cei care intervin în rezolvarea
situației ?
2. Argumentați importanța respectării principiilor etice în situațiile abuz- violență ?
3. Care sunt principiile generale de bază utile în instrumentarea cazurilor de abuz- violență
?
4. Care este rolul asistentului social în echipa multidisciplinară, dar în echipa
interdisciplinară ?
5.1. Modele de intervenţie
Abuzul asupra copilului este în strânsă relaţie cu întreaga comunitate, care favorizează sau
tolerează producerea fenomenului, şi se răsfrânge în spaţiul cultural al acesteia. Modelele de
intervenţie se referă la nivelurile sociale diferite pe care le ţinteşte şi pe care le implică (Ionescu,
2001): modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar şi politic; modelul intervenţiei
sociale în reţea; modelul lucrului pe caz, model în care unitatea de intervenţie este copilul-
victimă, adultul-agresor şi familia sau instituţia care constituie mediul abuzator.
Modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar şi politic
Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar şi politic influenţează contextul socio-cultural

al intervenţiilor. Educaţia determină sensibilizarea şi disponibilitatea comunităţii de a ajuta şi
de a reduce incidenţa abuzului prin sensibilizarea părinţilor privind responsabilitatea îngrijirii
91
şi acompanierii copilului în procesul de socializare. Intervenţia educativă extinsă poate fi
transformată într-o campanie de advocacy pentru prevenirea abuzului. Obiectivele unei astfel
de campanii pot fi: sensibilizarea comunităţii, multiplicarea serviciilor de caritate, crearea,
funcţionarea reţelelor sociale de sprijin, încurajarea voluntariatului (pentru persoane din familia
lărgită sau din comunitate), iniţiative în domeniul legislativ, apariţia unor proiecte comunitare
(Ionescu, 1999).
Pentru o intervenţie bine planificată, cele trei modele mai sus menţionate, care implică, la
rândul lor, diferite niveluri ale sistemului social, se vor îmbina şi completa reciproc.
Kari Killén (1998), în lucrarea Copilul maltratat, afirma că o intervenţie eficace, centrată pe
consolidarea suportului social de reţea, necesită implicarea profesioniştilor în vederea
soluţionării problemelor şi a sprijinirii cu competenţă a familiilor.
După Kempe (Spânu, 1998, p. 78), percepţia la nivel comunitar a maltratării are o structură
stadială. Stadiul I se caracterizează prin negarea faptului că ar exista maltratare fizică, psihică
sau sexuală la un nivel semnificativ. Cazurile de maltratare vizibilă sunt atribuite fie părinţilor
cu psihoze sau consumatori de droguri, fie unor persoane străine care nu au nici o legătură cu
comunitatea. În stadiul al II-lea comunitatea începe să acorde atenţie formelor de maltratare
(copii cu echimoze, fracturi), căutând mijloace pentru a face faţă mai eficient intenţiei adulţilor
de a abuza fizic de copii. În stadiul al III-lea se acordă mai multă atenţie sugarilor care nu
prezintă o dezvoltare normală şi care sunt maltrataţi. Sunt recunoscute unele forme de
maltratare, de exemplu otrăvirea. În stadiul al IV-lea comunitatea recunoaşte maltratarea
emoţională, fizică, neglijarea, precum şi „găsirea unui ţap ispăşitor“. În stadiul al V-lea
comunitatea ia cunoştinţă de existenţa copilului maltratat sexual, iar în stadiul al VI-lea
comunitatea garantează fiecărui copil un cămin decent, hrană, precum şi îngrijire preventivă şi
curativă de înaltă calitate.
Modelul intervenţiei sociale în reţea
Intervenţia socială în reţea urmăreşte iniţierea şi funcţionarea reţelelor sociale din jurul
celor implicaţi în situaţii abuzive. Reţelele se alcătuiesc din profesioniştii implicaţi în
intervenţie, dar şi din persoane exterioare sistemului de servicii (persoane din familie sau
voluntari) (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003).
Reţelele şi grupurile sociale au rol terapeutic, în anumite situaţii fiind chiar mai indicate decât
orice altă formă de terapie. Dacă terapeutul nu urmăreşte abordarea părinţilor prin reţea, munca
terapeutică cu aceste familii poate face să crească dependenţa lor de terapeut, iar acesta se va
găsi în situaţia de a fi unica „reţea socială a familiei”, făcând astfel să sporească starea de
neputinţă a familiei. Construirea reţelei sociale în jurul cazului presupune implicarea nu numai
a serviciilor sau a profesioniştilor, ci şi a persoanelor din afara sistemului interinstituţional
(persoane din mediul de viaţă al copilului). Intervenţia în reţea presupune o evaluare continuă
realizată prin supervizare. Analizând cazurile apărute în comunitate, nevoile şi resursele
disponibile, barierele care apar în intervenţie, specialiştii care alcătuiesc aceste reţele au

următoarele roluri: identificarea şi iniţierea verigilor absente din reţeaua serviciilor de
intervenţie, planificarea unei politici de îmbogăţire a resurselor existente la nivelul comunităţii,
chestionarea eficientă a cadrului legislativ existent (Killén, 1998, p. 197).
Modelul lucrului pe caz
Intervenţia debutează prin înţelegerea situaţiei traumatizante la care a fost supus copilul, prin
ajustarea comportamentului profesionistului la relaţia traumatizantă şi, nu în ultimul rând, prin
înţelegerea comportamentelor compensatorii dezvoltate de copil.
În literatura de specialitate se specifică comportamentele de supra-adaptare cum ar fi super-

copilul (cei cu performanţe comportamentale apreciate de cei din jur), copiii grijulii cu părinţii
(situaţie în care asistăm la inversarea rolurilor), copiii pierduţi-apatici (cuminţi) şi
comportamentele disturbante: agresive, distructive, clovnerii, hiperchinetism. Copilul abuzat
sau neglijat dezvoltă un sindrom comportamental uşor de recunoscut, dar dificil de abordat
terapeutic, deoarece „cu sindromul ne obişnuim să convieţuim”. Capacitatea de a face faţă
experienţelor neplăcute din copilărie îşi pune amprenta asupra adultului de mai târziu. Această
capacitate de a depăşi cu o oarecare uşurinţă o situaţie care pentru un alt copil are consecinţe
grave este denumită rezilienţă. Copilul rezilient răspunde situaţiilor de disconfort mai degrabă
prin mecanisme de adaptare decât prin mecanisme defensive. Acest lucru creionează obiectivul
intervenţiei şi sugerează modalitatea eficientă de evaluare a succesului intervenţiei. Într-o
intervenţie sistemică, rezilienţa copilului este abordată în relaţie cu rezilienţa familiei sau a
mediului de viaţă a copilului (Ionescu, 1999).
Intervenţia la nivel individual are drept scop restaurarea relaţiilor umane prin recunoaşterea şi
acceptarea persoanei considerate ca un întreg. Profesionistul nu îşi propune să rezolve
problemele clientului său, ci să-l acompanieze în dezvăluirea propriei suferinţe şi în procesul
de eliberare de această suferinţă.
Scopul este de a sprijini clientul pentru a căpăta un plus de maturitate şi a face astfel faţă, într-
un mod mai adecvat, problemelor pe care le întâmpină. Aceste consideraţii sunt valabile
indiferent dacă clientul este copilul-victimă, părintele sau educatorul agresor sau familia,
respectiv instituţia în care se produce abuzul (Robert-Ouvray, 2001).
Planul de intervenţie la nivel individual presupune procese educaţionale, terapeutice şi de

consiliere, concentrate pe unitatea de intervenţie (părinte, educator, copil, interacţiune părinte-
copil sau educator-copil, familia sau instituţia). Planul de intervenţie se stabileşte pe baza unei
evaluări complete a tuturor factorilor implicaţi, a nevoilor şi a resurselor existente, stabilindu-
se, totodată, şi obiectivele de intervenţie pe termen scurt, mediu şi lung.
De exemplu, dacă copilul are nevoie de îngrijiri medicale şi este necesară scoaterea lui din
mediul familial şi internarea într-un spital de psihiatrie, planul de intervenţie va cuprinde şi
următoarele momente: separarea copilului de părinţi şi protejarea lui, tratamentul de
93
specialitate, planificarea unei întoarceri securizante acasă (terapia agresorului şi a familiei),
reinserţia progresivă a copilului în mediul familial (Muntean, 2001, pp.131-132).
Modelul lucrului pe caz: etape, activităţi, rezultate
Folosirea modelului de lucru pe caz implică şi existenţa unei relaţii de parteneriat cu părinţii,
o agendă comună, cu scopuri clar formulate şi acceptate şi nu o rezolvare a problemelor
familiale împotriva acesteia.
Etapa de caz Activitatea Rezultate

Colectarea informaţiilor de la Informaţii complete şi relevante de la cel ce
cel ce semnalează cazul raportează cazul şi din surse colaterale.
a) Semnalare Analiza datelor Determinarea preluării cazului.
Determinarea urgenţei investigaţiei.
Planul evaluării iniţiale Identificarea persoanelor ce vor fi intervievate şi în
ce ordine, ce profesionişti vor fi implicaţi.
Colectarea datelor Informaţii clare şi precise obţinute de la copil,
familie, agresor, surse colaterale, rapoarte, evaluări
b) Evaluare iniţială şi alte înregistrări.
Analiza datelor Determinarea validităţii sesizării.
Determinarea riscului repetării agresiunii în viitor
şi elaborarea unui plan de siguranţă pentru copil.
Înregistrarea cazului sau închiderea lui.
Colectarea datelor Informaţii complete şi precise legate de cauzele
Evaluarea copilului şi a neglijării şi abuzului şi consecinţele asupra
familiei copilului.
Analiza datelor Identificarea schimbărilor necesare pentru a reduce
sau elimina factorii de risc, tratamentul necesar
copilului, nevoile familiei şi prognosticul de
schimbare.
Consens cu familia.
Raport de evaluare.
Dezvoltarea planului de Identificarea sarcinilor, serviciilor, intervenţiei
intervenţie cu familia pentru atingerea scopurilor, limite de timp,
responsabilităţi.
c) Intervenţia Implementarea planului de Îndeplinirea sarcinilor şi scopurilor, a activităţilor
servicii care duc la reducerea sau eliminarea riscurilor şi la
tratarea/ diminuarea efectelor acestora.
d) Evaluarea Reevaluare Continuarea/ modificarea planului sau închiderea

intervenţiei/ Închiderea cazului.
cazului
(după modelul Organizaţiei Salvaţi Copiii, 2002)
a) Semnalarea abuzului
A semnala situaţia unui copil abuzat înseamnă deja a-l proteja. Pentru a găsi o soluţie
corespunzătoare în faţa unei situaţii de risc şi/ sau de abuz trebuie ca aceasta să fie semnalată
mai întâi serviciilor competente. În practică însă un număr semnificativ de cazuri nu sunt

semnalate sau sunt semnalate prea târziu, atunci când consecinţele asupra copilului sunt deja
prea grave sau chiar ireversibile.
Dintre factorii care sunt în relaţie cu semnalarea21, pot fi enumeraţi: factorii de tip legal,
caracteristicile profesionistului (formaţia profesională); experienţele anterioare de semnalare,
caracteristicile victimei (se semnalizează mai repede cazurile de abuz în care victime sunt
copiii foarte mici), tipul de abuz (abuzul fizic grav şi abuzul sexual sunt cele mai frecvent
semnalate); caracteristicile abuzului (frecvenţa, gravitatea), actualitatea/ neactualitatea în
media, relaţia dintre agresor şi copilul respectiv, gradul de dependenţă a copilului, calitatea
probelor şi indiciilor (Ionescu, 2001).
Semnalarea unui caz de abuz asupra copilului o poate face un membru al familiei, un vecin, un
profesionist (medic, cadru didactic, asistent social etc.) către Serviciul Public Specializat de
Protecţie a Copilului, Serviciul pentru Copilul Abuzat şi Neglijat ce asigură: luarea măsurilor
de protecţie, sesizarea organelor abilitate pentru a dispune măsuri de sancţionare pentru părinţii
sau susţinătorii legali care îşi abuzează copiii, consiliere psihologică, socială şi juridică pentru
fiecare caz prin abordare diferenţiată, sprijinirea copiilor pentru a diminua efectele abuzului şi
neglijării, schimbarea mentalităţii privind exercitarea drepturilor şi obligaţiilor parentale,
precum şi a interacţiunii dintre părinţi şi copii etc. Etapele parcurse de la semnalarea la
validarea unui caz de abuz sunt descrise de Latimer (1998) în schema de mai jos.
Etape ale semnalării şi înregistrării cazurilor de abuz (Latimer, 1998)
21
Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor realizează o sinteză a acestor influenţe,
bazându-se pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care manifestă o mare toleranţă faţă de disciplina fizică
reprezintă un mic procent din totalul profesioniştilor care raportează cazurilor de abuz fizic (Johnson şi Clasen,
1985); specialiştii femei, în comparaţie cu bărbaţii erau mai dispuşi să raporteze abuzul sexual produs asupra
copilului (Attias şi Goodwin, 1984 şi Crenshaw, Lichtenberg şi Bartell, 1993); specialiştii din domeniul protecţiei
copilului şi cei din domeniul sănătăţii mintale erau mai convinşi în ceea ce priveşte producerea abuzului decât
specialiştii din alte domenii, de exemplu juriştii (Boat şi Everson, 1988).
95
După dezvăluirea abuzului, reacţiile familiei sunt diferite; pentru unele familii apare
ameninţarea destrămării imediate a familiei, se instalează o criză familială de intensitate
maximă cu distrugerea relaţiilor de familie şi a imaginii de sine idealizate, în timp ce pentru
altele este doar o nouă problemă pe care alţii o vor rezolva, nu se instalează situaţia de criză,
familia având tendinţa de a restabili imediat modelul familial anterior (Furnis, 1995, p. 57).
b) Evaluarea iniţială
Evaluarea iniţială se raportează la noţiunea de risc, la pericolul pe care-l reprezintă o situaţie

dată pentru copil şi la evaluarea situaţiei concerte în care se află la un moment dat copilul. În
acest sens, scopul evaluării este „aprecierea existenţei vreunui pericol pentru copil şi a gradului
de periculozitate a factorilor care pun în pericol dezvoltarea fizică sau/ şi psihică sau chiar viaţa
copilului” (Roth-Szamosközi, 2001, p. 53).
Cooper şi Ball (1993, p. 76) consideră că noţiunea de risc este potrivită nu numai descrierii
specificului cazurilor de abuz asupra copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor
sociali. Pe baza evaluării situaţiilor copilului, ei îşi asumă riscuri incluse în mecanismul de
luare a deciziei.
O dată cu sesizarea unui caz de abuz, rolul serviciului de protecţie a copilului este de verificare
a veridicităţii sesizării într-un timp limitat (de regulă 24 ore) şi stabilire a priorităţii cazului.
Evaluarea iniţială priveşte, în principal, identificarea gradului de siguranţă în care trăieşte
copilul, dacă viaţa şi integritatea lui nu sunt puse în pericol în acel mediu. Evaluarea va
cuprinde: evaluarea siguranţei fizice, prezenţa urmelor de abuz de pe corp, evaluarea condiţiilor
de locuit, hrană, îngrijire, dar şi contactarea, după caz, a unităţilor şcolare, a spitalelor, a poliţiei
sau a altor servicii sociale. Apoi, se poate discuta şi cu membrii familiei lărgite, cu apropiaţii
şi prietenii familiei. În majoritatea cazurilor se cere şi o examinare medicală a copilului, cât şi
una psihiatrică şi/ sau psihologică.
Dacă managerul/responsabilul de caz decide că sesizarea este justificată, el trebuie să decidă

dacă copilul mai poate rămâne în acel mediu familial sau trebuie plasat într-o altă familie,
instituţie de ocrotire sau unitate spitalicească22.
Dificultăţile ce apar în timpul evaluării iniţiale a cazurilor de abuz sunt următoarele:

atitudinea familiei: unele familii conştientizează că se oferă un ajutor copilului, în timp ce altele
sunt ostile şi împiedică demersurile; sentimentele de îngrijorare îndreptate spre persoana care
a raportat cazul, spre copil sau spre profesionistul implicat în rezolvarea cazului (ostilitate,
injurii) - acesta din urmă trebuind să-şi păstreze calmul în situaţii foarte stresante; abuzul având
22
Dacă părinţii nu se opun mutării copilului, măsura se poate aplica imediat, iar dacă părinţii se opun mutarea se
realizează pe baza ordonanţei preşedinţiale (legea 272/ 2004).

loc în familie asistenţii sociali trebuie să ia de multe ori decizii rapide şi corecte având date
puţine, uneori insuficiente, fiind cunoscută tendinţa familiilor de a păstra secretul asupra
situaţiilor abuzive.
O parte dintre cazurile sesizate sunt închise după evaluarea iniţială sau referite altor
departamente din cadrul serviciilor de protecţie a copilului, el fiind considerat în situaţie de risc
şi nu în cea de copil abuzat.
Stabilirea riscului de abuz - În mod tradiţional, stabilirea riscului în cadrul Serviciilor de

Protecţie a Copilului ţine de expertiza lucrătorilor şi de politica instituţiei. În ultimii ani s-au
dezvoltat şi implementat modele specializate de evaluare a riscului pentru a se stabili
probabilitatea relelor tratamente aplicate copilului. Metodele specializate de stabilire a riscului
includ variabile referitoare la caracteristicile abuzatorului, cazului, copilului şi variabilelor
demografice ce ţin de caz. De exemplu, în cazul abuzului fizic, se regăsesc în literatura empirică
de specialitate frecvent următoarele variabile: nivelul educaţional scăzut, vârsta tânără a
părinţilor, IQ de limită, familii numeroase, abuz în antecedent (transmis de la o generaţie la
alta), iar în cazul abuzului sexual se identifică: o relaţie non-biologică cu victima (tatăl vitreg,
concubinul mamei), folosirea forţei într-o infracţiune premeditată, antecedente infracţionale,
sexul masculin, mai rar asociindu-se variabile precum: şomajul, statutul marital necăsătorit,
termene scurte de rezidenţă etc. (DePanfilis, Salus, 2003).
Instrumentele specializate în stabilirea riscului variază în funcţie de maniera în care este definit
riscul, gradul în care instrumentele sunt utile în practică, tipul informaţiilor obţinute şi modul
în care sunt combinate informaţiile pentru a determina gradul de risc.
Pecora (1991) a împărţit modelele de stabilire a riscului curent în categorii compuse din 16-35
de factori şi care sunt înregistrate pe scale reprezentând nivelul redus, moderat şi înalt de risc.
Factorii incluşi sunt în general asociaţi caracteristicilor copilului, severităţii şi cronicităţii
abuzului, caracteristicilor adultului care îngrijeşte copilul, relaţiei adult-copil, factorilor sociali
şi economici.
În practică, matricea este des uzitată, dar nu oferă certitudinea „etichetării” gradului de abuz.
Datele obţinute sunt corelate cu cele înregistrate de la scalele familiale şi scara de depistare a
abuzului şi traumei. Astfel, scala resurselor familiale evaluează modul de administrare a
resurselor familiale în concordanţă cu nevoile familiei, dar şi cu ale fiecărui membru în parte
şi evaluează preocupările şi priorităţile familiale, oferă informaţii despre zonele de servicii
unde familiile consideră că le lipsesc resursele adecvate, în timp ce scala de sprijin familial
evidenţiază rolul persoanelor şi grupurilor de ajutor pentru membrii unei familii care cresc un
copil. Este un instrument conceput pentru a evalua din punct de vedere calitativ nivelul
sprijinului social între familii. Scala de depistare a abuzului şi traumei încearcă să evalueze
atmosfera generală de acasă şi să surprindă ceea ce simte copilul referitor la felul cum a fost
tratat de către părinţi sau de către cei care l-au îngrijit în mod curent.
Pecora (1991) nota că ratele corecte de clasificare pentru modelele de stabilire a riscului
variază de la 15% la 83% şi nici un model nu are sensibilitatea şi specificitatea suficient de
mari pentru a putea fi folosit ca singurul determinant al stării de risc, fapt ce determină estimări
97
incorecte ale riscului, în parte rezultate din ignorarea intercorelaţiilor şi interacţiunilor dintre
factori.
O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la diagnosticarea factorilor relevanţi

implicaţi într-un caz dat. Valoarea ajutorului oferit unui copil depinde de calitatea investigaţiei
efectuate şi de adecvarea diagnosticului23 la nevoile copilului.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997) în evaluarea situaţiei copilului trebuie reţinute
următoarele aspecte: informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt confidenţiale şi
trebuie tratate ca atare; evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o perioadă dată de timp-
în consecinţă, ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment dat în
dificultate trebuie evaluată în mod periodic; evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului.
Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa, nevoile sociale, de afecţiune, respect, educaţie
etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare a copilului şi a
perspectivelor sale de progres; evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi diverşi
specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se găseşte copilul şi de nevoile sale;
evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis definiţi, cu scopul de a servi
persoanelor de suport care însoţesc copilul în traseul său evolutiv; în procesul investigării se
acordă o atenţie deosebită analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în vederea transformării
ei într-un mediu favorabil dezvoltării copilului.
Evaluarea unui presupus abuz asupra copilului trebuie să se desfăşoare într-o manieră ordonată,
structurată pentru a obţine cât mai multe informaţii şi pentru a evalua riscurile şi siguranţa
copilului. Specialişti au folosit o varietate de tehnici de evaluare care includ, cu precădere,
interviul şi observaţia.
Este recomandabil ca realizatorul interviului24 să-şi pună în aplicare abilităţile de intervievare:

să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent, cu scopul de a-şi forma o imagine cât
mai clară asupra situaţiei. De asemenea, este necesară menţinerea unei atitudini neutre, de
23
Diagnosticul are un aspect omotetic (categoriile de reacţii la traumele suferite) şi ideografic (variabilele ce
alcătuiesc tabloul clinic) (Ionescu, 2001).
24
Informaţiile obţinute şi deciziile luate pot fi influenţate de intervievator, în plus, teoria interacţionistă susţine că
răspunsurile obţinute sunt social construite şi mult afectate de factori precum caracteristicile intervievatorului,
afilierea profesională, genul, convingerile personale. Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul
lor realizează o sinteză a acestor influenţe, bazându-se pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care au fost
abuzaţi sexual şi/ sau fizic atunci când erau mici sunt mai pregătiţi să înţeleagă afirmaţiile despre abuzul produs
asupra unui copil (Nuttal şi Jackson, 1994); specialiştii care plecau de la convingerea că un copil nu minte în ceea
ce priveşte producerea abuzului sexual faţă de specialiştii cu convingeri neutre, puteau fi mai lesne convinşi de
veridicitatea producerii abuzului (Kendal-Tackett şi Watson ,1991); femeile care realizau interviurile, în
comparaţie cu bărbaţii prezentau reacţii emoţionale mai puternice la dezvăluirea abuzului fizic şi sexual produs
asupra copilului (Hazzard şi Rupp, 1986); studentele manifestau convingeri pro-sociale, atitudini şi reacţii
emoţionale mai puternice faţă de abuzul sexual (Wellman, 1993). Autorii mai sus menţionaţi au arătat că şi
caracteristicile victimei influenţează intervievarea şi anume, Waterman şi Foss-Goodman (1984) au relatat că
abuzul sexual asupra băieţilor era considerat mult mai grav decât abuzul sexual asupra fetiţelor; Muller, Caldwell
şi Hunter (1993) care le-au cerut studenţilor să evalueze abuzul fizic din prisma interacţiunilor părinte-copil, au
descoperit că băieţii primeau un blam mai mare decât fetiţele, iar consecinţele considerate mai grave dacă
abuzatorul era un bărbat; iar Dukes şi Kean (1989) au raportat că fiicele, în comparaţie cu fii, în cazurile de abuz
fizic erau considerate mai inocente, iar băieţii mai blamaţi.

nejudecare a situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a fi empatici şi de a înţelege
circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente. Fiecare întâlnire trebuie
planificată şi organizată în funcţie de: locul în care se vor desfăşura interviurile, durata,
frecvenţa interviurilor şi numărul persoanele care participă la fiecare interviu. Toţi membrii
familiei trebuie intervievaţi individual pentru a se stabili o relaţie de încredere şi pentru a mări
acurateţea informaţiilor obţinute. De preferat este ca membrii familiei să fie intervievaţi în
următoarea ordine: copilul identificat, fraţii sau alţi copii din cadrul familiei, adulţii care nu
sunt presupuşi a fi comis abuzul, persoana care este presupusă a fi maltratat copilul, familia ca
întreg (Wiehe, 1996, pp. 121-129).
Intervievarea copilului identificat
Scopul interviului iniţial cu copilul este de a obţine informaţii privind abuzul, de a evalua
siguranţa imediată a copilului şi de a obţine informaţii despre părinţi şi familie.
Informaţiile pe care un manager de caz încearcă să le obţină de la copil sunt următoarele: ce s-

a întâmplat, când, unde şi cine a fost prezent; starea actuală a copilului; tipul, gravitatea şi
cronicitatea abuzului; efectele abuzului; caracteristicile copilului; programul zilnic al copilului;
identitatea altor persoane care au informaţii despre starea copilului şi despre situaţia familială;
persoane care locuiesc împreună cu familia; relaţia copilului cu fraţii, familia extinsă şi/ sau
alte persoane semnificative; percepţia copilului asupra relaţiilor dintre membrii familiei;
percepţia copilului despre cum se rezolvă problemele familiale; sentimentele şi relaţia copilului
cu părinţii şi fraţii; comportamente sau sentimente neobişnuite sau nepotrivite; descrierea
(observarea) vecinătăţii, resurse disponibile şi gradul de violenţă.
Interviul cu copilul se poate realiza parcurgând următoarele etape:
Introducere: prezentarea şi definirea rolului la nivelul de înţelegere al copilului, maniera de

abordare a copilului este determinată de vârsta copilului şi tipul abuzului suferit; motivarea
interviului folosind informaţiile furnizate de copil sau elemente observabile pentru a stabili
motivul pentru această întâlnire; stabilirea structurii interviului, explicându-i copilului cum va
decurge întâlnirea şi care este obiectivul.
Construirea relaţiei: atragerea copilului cu scopul de a-l înţelege şi de a-l implica în interviu;
înţelegerea sentimentelor copilului legate de prezenţa asistentului social şi de situaţia care i-a
reunit; sprijinirea copilului de a se simţi confortabil.
Evaluarea dezvoltării copilului: observarea copilului şi a modului în care îşi coordonează

mişcările şi notarea oricărui indicator de întârziere în dezvoltare; evaluarea aptitudinilor sociale
şi de comunicare ale copilului şi notarea oricărei devieri; evaluarea şi înregistrarea stărilor
afective ale copilului, atât deschiderea sa spre exprimarea sentimentelor, cât şi reţinerile
observabile în timpul interviului.
Stabilirea credibilităţii şi autenticităţii. Determinarea modului prin care copilul înţelege: locul
şi timpul, prin întrebări care să demonstreze că acesta face diferenţa între pe/ sub, înainte/ după;
99
realitate şi veridicitate, prin întrebări din care să reiasă că acesta face diferenţa între real/
iluzoriu, adevărat/ fals, cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău.
Evaluarea familiei: Cine formează familia în accepţiunea copilului? / Cum impun părinţii sau
adulţii care au grijă de copii disciplina în cadrul familiei? / Care sunt conduitele de viaţă ale
familiei?
Obţinerea informaţiilor legate de abuz25: evaluarea şi înregistrarea oricăror informaţii legate de

abuz; observarea şi înregistrarea limbajului non-verbal al copilului.
Educaţie şi securitate: discutarea cu copilul despre modul în care poate spune „nu” sau poate
ieşi dintr-o situaţie şi poate vorbi cu cineva care-l poate proteja; determinarea semnalelor care
atenţionează copilul că trebuie să iasă din casă sau să fugă de agresor şi unde se poate duce
pentru a fi în siguranţă; determinarea persoanei căreia copilul îi poate destăinui repetarea
abuzului şi încercarea de a implica acea persoană într-un dialog, astfel încât copilul să ştie că i
se poate adresa pentru a cere ajutor.
Încheiere: recapitularea a ceea ce a cuprins interviul (la trecerea în revistă a informaţiilor

furnizate de copil în legătură cu abuzul, oferirea unor informaţii eronate poate testa
veridicitatea afirmaţiilor sale); stimularea copilului să formuleze întrebări care îl preocupă,
îngrijorări legate de abuz, de relaţia cu asistentul social; stabilirea următoarei întâlniri (Salus,
DePanfilis, 2003, pp. 39-69).
Intervievarea copiilor ridică următoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul

relaţiei adult-copil şi dificultatea copiilor de a înţelege situaţia de interviu. În perioada
antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi cerinţa
subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate
pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. Este evident că în această
fază nu se pune problema interviului pentru investigarea lumii subiective a copilului. Abia în
perioada preşcolară (3-6 ani), datorită progreselor în dezvoltarea comunicării verbale, se
25
Copiii au nevoie de permisiunea de a comunica. Copiii au nevoie să simtă că pot avea încredere să dezvăluie
abuzul fără a fi respinşi sau pedepsiţi de familie sau de profesionişti. Trebuie acordată atenţie următoarelor
aspecte: caracterul secret al celor întâmplate, teama de a nu fi crezuţi, teama de ameninţările de a nu spune nimic,
anxietăţi legate de consecinţele dezvăluirii pentru copil şi pentru familie, teama de pedeapsă şi de respingere din
partea familiei şi a specialiştilor, în cele din urmă trebuie să dăm permisiunea explicită de a comunica. În situaţiile
de abuz sexual mai întâi trebuie să-i transmitem copilului mesajul că: „ştiu că are loc abuzul sexual şi că îţi este
teamă să dezvălui acest secret.” (mesaj ce vizează sindromul de păstrare a secretului). Al doilea pas este un proces
mai complex, indirect şi interacţional, al cărui scop este mesajul „ştiu că ştii că eu ştiu că îţi este teamă şi de ce îţi
este teamă”. O altă modalitate de transmitere a mesajului prin care se dezvăluie secretul este folosirea celei de-a
„treia persoane” sau prin povestirea despre „celălalt copil” sau putem arăta copilului filme de prevenire, ca
modalitatea de a da permisiunea să se vorbească de abuzul care a avut loc. A da unui copil permisiunea psihologică
explicită de a comunica despre abuzul sexual este o pre-condiţie necesară pentru interogatoriul legal şi ulterior
pentru dezvăluirea secretului. Din momentul în care copilul recunoaşte că a avut loc abuzul sexual şi începe să-
şi spună propria poveste, trebuie aplicate imediat regulile de culegere a informaţiilor factuale. Aşa cum, am arătat
deja, între acordarea permisiunii de a vorbi şi interogatoriul legal există o relaţie complementară. Copilul mai
poate necesita permisiunea explicită de recunoaştere a abuzului sexual ca realitate psihologică atunci când abuzul
a fost recunoscut doar legal, fără a avea loc întâlnirea de stabilire a responsabilităţilor cu familia, dă copilului
permisiunea deschisă şi explicită de a vorbi despre abuz, fapt care este pre-condiţia pentru capacitatea copilului
de a beneficia de terapiile ulterioare (Furnis, 1995).

încearcă realizarea unor interviuri. O dată cu perioada şcolară (6-10/11 ani), când se „produce
o schimbare de fond a întregii activităţi psihice, are loc investigarea gândirii copilului de la
contemplarea şi înţelegerea intuitivă a cazului, la logica regulii pe care o exprimă cazul,
fenomenul şi operarea în această concepţie, fapt ce reprezintă o adevărată revoluţie în actul de
cunoaştere, o schimbare de structură a înţelegerii” (Şchiopu, Verza, 1997, p. 173).
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolari şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în

vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. Trebuie să se ia în
considerare stadiile raporturilor dintre sexe. Astfel, la vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o
aversiune faţă de fete; de aceea este bine ca interviul să fie condus de o persoană de acelaşi sex,
se recomandă crearea unei situaţii care să-i ajute să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei. Ca atare,
utilizarea jocului, a desenului pentru a provoca reacţii de răspuns este bine venită (Chelcea,
2001, p. 132).
Chiar dacă sunt confruntaţi cu evidenţa existenţei abuzului, copiii neagă că acesta ar fi avut
loc. Totuşi, copiii de vârstă şcolară descriu abuzul în eseuri, copiii de vârstă preşcolară în
desene, iar copiii aflaţi în terapie - prin aluzii verbale directe sau indirecte la experienţa lor de
abuz. În momentul în care se observă că un copil comunică realitatea abuzului trebuie să se
realizeze schimbarea de la „modul de interpretare” la „modul de investigare”. În cadrul
primului proces avem tendinţa de a da un înţeles evenimentelor, în timp ce în cadrul celui de
al doilea dorim obţinerea de informaţii factuale. Copilul abuzat care comunică secretul ştie
foarte bine ce înseamnă comunicarea secretă, dar el nu are încredere în noi că înţelegem
aspectele ascunse. De obicei, copiii selectează o anumită persoană ca „persoană de încredere”
căreia îi încredinţează astfel de decizii. Apoi, copiii nu dezvăluie secretul dacă alte aluzii au
fost respinse sau neglijate. Aşadar, faptul de a nu prelua un mesaj secret despre abuz la nivelul
realităţii contribuie la întreţinerea de către profesionist a caracterului secret al abuzului. Factorii
de motivaţie ai profesioniştilor: capacitatea de a face faţă personal problemelor de abuz şi de
găsi sprijin profesional; cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile specifice dobândite în
instrumentarea cazurilor; bază materială, infrastructură, spaţiu unde pot fi oferite aceste servicii
contribuie la calitatea evaluării.
Metodele de evaluare de tipul testelor proiective sunt adecvate în scop orientativ, dar nu
suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe şi, de aceea, trebuie integrate în diagnosticul
multidimensional.
Desenul liber sau tematic constituie o modalitate eficientă de evaluare a personalităţii în

formare a copilului şi a problemelor sale emoţionale, precum şi a relaţiilor sale cu familia, a
traumelor pe care, eventual, le-a suferit, a nivelului de anxietate, a capacităţilor şi dificultăţilor
sale de a se adapta la mediul social.
Mecanismul psihologic prin care conflicte inconştiente nerezolvate, probleme incomunicabile,

atitudini şi sentimente faţă de persoanele importante din viaţa sa, frustrări şi anxietăţi, blocaje
şi suferinţe reprimate sunt dezvăluite îl constituie proiecţia. Astfel, problemele ascunse,
neconştientizate, reprimate sau negate, sunt exprimate într-o manieră simbolică, adesea
transparentă. Personajele unei poveşti inventate de copil, dramatizate de el, prin jocul cu păpuşi
101
sau redate grafic, sunt investite cu semnificaţii, emoţii, sentimente şi gânduri pe care copilul le
trăieşte în legătură directă cu evenimentele vieţii sale, cu relaţiile sale cu familia şi alte persoane
semnificative din viaţa sa. Dintre testele proiective, bazate pe desen, utilizate în special în
psihodiagnoza copilului, se pot menţiona (Mitrofan coord., 1997, pp. 170-172): testul
„omuleţului” (F. Goodenough), testul „desenului figurii umane” (K. Machover), testul
arborelui (Koch-Stora), testul „casă-copac-persoană” (H-T-P al lui J.N. Buck), testul
„desenului familiei”.
Desenul familiei este relevant pentru cunoaşterea raporturilor pe care copilul le are cu familia,
ca decisive în formarea personalităţii sale. Jourdan-Ionescu, Lachance, 2003., apud. Porot,
1965 consideră că simpla observare a desenului unei familii permite cunoaşterea sentimentelor
reale pe care copilul le resimte faţă de familia sa, situaţia în care el se plasează în cadrul familiei
sale, relaţiile dintre membrii familiei şi impactul lor asupra copilului din perspectiva acestuia.
Dimensiunile personajelor familiale, centralitatea sau excluderea lor din spaţiul grafic,
distanţele dintre membrii familiei şi dintre figurile centrale şi copilul investigat, sunt elemente
de diagnostic importante şi, totodată, factori de suport pentru o discuţie relevantă de
conştientizare şi chiar de optimizare a raporturilor perturbate din familie. Utilizat mai ales ca
probă de cunoaştere, testul familiei poate fi folosit pentru declanşarea unui dialog.
În timpul probei se pot observa reacţiile afective ale copilului, mai ales inhibiţiile şi refuzul de
a desena sau a vorbi despre anumiţi membri ai familiei sau chiar despre sine, jena sau teama
faţă de unele personaje, resentimentele, ostilitatea. Se urmăresc oscilaţiile afective, trecerile de
la tristeţe la veselie, mânia, nemulţumirea faţă de unele personaje, izolarea şi sentimentul de
autodevalorizare sau insecuritate. Elemente ca egocentrismul şi autocentralitatea, redate grafic
prin dimensiunile exagerate, sublinierile şi detaliile suplimentare, precizia grafică a trăsăturilor
unor personaje, precum şi estomparea, absenţa, imprecizia desenării altora, pot fi uşor
identificate şi decriptate ca semnificaţie. Alegerea culorilor pentru sine şi pentru anumite
persoane nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau terne,
întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi sentimentele copilului faţă de persoanele
desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera blocajele emoţionale,
elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă afectivă, dificultăţi de exprimare a
sentimentelor şi trăirilor. În final, copilul este întrebat dacă este mulţumit sau nu de desenul
său şi dacă ar dori să schimbe ceva sau să îl refacă, aşa cum i-ar plăcea lui acum. Orice omisiune
sau deformare a unui personaj într-un sens sau altul ne oferă informaţii din punct de vedere al
cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al comportamentului său în raport cu aceste personaje
ce exprimă simbolic realitatea relaţiilor sale cu familia (Davido, 1998).
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor victime ale abuzurilor este cea a
folosirii păpuşilor anatomice (Lopez, 2001).
Ele sunt deosebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani, care au suferit
abuzuri sexuale. Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul să clarifice părţile
corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De asemenea, folosirea acestor
păpuşi neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra atingerilor şi durerilor copilului la nivelul
diferitelor segmente ale corpului. Folosirea păpuşilor anatomice facilitează rememorarea

evenimentelor petrecute în mod real pe parcursul vieţii copilului şi nu stimulează fantezia lor
sexuală (Jones, 1999).
Ele se recomandă a fi folosite după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual, pentru a-l ajuta să
reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de exemplu poziţia sa în timpul abuzului.
Uneori, ele sunt folosite pentru a explora posibilitatea comiterii abuzului asupra copilului, prin
adresarea unor întrebări de tipul: Cum numeşti această parte a corpului?/ S-a întâmplat
vreodată să fii atins acolo?/ S-a întâmplat vreodată să-ţi fi provocat cineva vreo durere în acea
zonă?/ Cine a fost acea persoană?. (Faller, 1993)
Jocul liber al copilului este şi el un mijloc de observare a preocupărilor acestuia. Evaluatorul

poate intra în jocul copilului, prin construirea unor scenarii care reproduc activităţi cotidiene
ca luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc. Copilul poate fi invitat să
demonstreze prin jocul cu păpuşile sau figurinele de animale cum sunt ele spălate de mama sau
tata, cum şi unde sunt culcate, când se trezesc şi altele asemenea. Unii copii se arată înfricoşaţi
în unele din aceste situaţii şi proiectează prin intermediul figurinelor folosite propriile lor
experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le pedepsesc, le ameninţă cu pedepse pe care le-au trăit
şi ei). Se va semnala anxietatea, agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de copil, dar jocul
va demonstra existenţa abuzului numai atunci când copilul va face efectiv demonstraţia relelor
tratamente la care este supus. În majoritatea cazurilor, jocul este un element esenţial în efortul
profesionistului de a câştiga încrederea copilului, iar elementele proiective care pot indica
maltratarea copilului sunt puncte de pornire importante pentru relevarea circumstanţelor faptice
ale situaţiei de maltratare (Cattanach, 1992).
Intervievarea fraţilor
Scopul acestor interviuri este de a evalua nivelul de vulnerabilitate a fraţilor, de a culege

informaţii despre natura şi gravitatea abuzului şi de a obţine informaţii suplimentare cu privire
la familie - informaţii utile în evaluarea riscului de abuz asupra copilului identificat şi a fraţilor
săi. Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le obţină de la fraţi:
caracteristicile, comportamentele şi sentimentele fraţilor; informaţii despre presupusul abuz;
dacă au fost şi ei abuzaţi şi dacă da, cum, unde, când, cât de des şi pentru cât timp; alte
informaţii despre părinţi (de exemplu sentimente şi comportamente frecvente, probleme,
măsuri disciplinare şi relaţiile părinţilor în afara căminului); alte informaţii despre funcţionarea
familiei, dinamica şi caracteristicile ei; informaţii care nu au putut fi obţinute de la copilul
identificat sau confirmarea unor informaţii culese în timpul interviului iniţial de la copilul
identificat (DePanfilis, Salus, 1992, pp. 26-27).
Intervievarea părintelui/ persoana de îngrijire non-abuziv
Scopul acestui interviu este aflarea informaţiilor pe care părintele le ştie despre presupusul
abuz, culegerea informaţiilor legate de riscul abuzării şi determinarea capacităţii părintelui de
a proteja copilul (copiii), dacă va fi cazul.
103
Exemple de informaţii pe care un manager de caz ar trebui să le culeagă de la părintele non-
abuziv: descrierea presupusului abuz; sentimente privind abuzul şi serviciile sociale;
acceptarea versiunii copilului despre ceea ce s-ar fi întâmplat şi cine este persoana de îngrijire
responsabilă de acest lucru; capacitatea de a proteja copilul şi opinia sa privind vulnerabilitatea
copiilor; sentimente, aşteptări şi perspective privind copilul identificat şi fraţii săi; descrierea
caracteristicilor, sentimentelor şi comportamentele copiilor; metode de disciplinare şi relaţia
cu copiii; relaţia cu presupusul agresor, roluri în familie, funcţionarea generală a familiei şi
nivele de comunicare şi afecţiune; modul de rezolvare a problemelor, abilitatea de a înfrunta
stresul, consumul de droguri şi alcool şi modul de a se vedea pe sine; istoricul copilăriei
(amintiri pozitive şi negative), istoria educaţională, delicte, probleme de sănătate fizică sau
mentală; situaţia financiară şi alţi factori cauzatori de stres; relaţiile cu familia extinsă şi
climatul din vecinătate şi comunitate (DePanfilis, Salus, 1992, p. 27).
Intervievarea presupusului abuzator
Scopul acestui interviu este de evaluare a reacţiilor presupusului abuzator la dezvăluirea

abuzului şi culegerea altor informaţii despre persoana sa şi despre familie în legătură cu riscul
şi siguranţa copilului. Pentru interviul cu agresorul se preferă interviul structurat, care tinde să
genereze date mai relevante decât interviul nestructurat, iar informaţiile sunt culese într-un
proces planificat.
Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le obţină de la presupusul abuzator:

modul în care descrie ceea ce s-a întâmplat în legătură cu orice presupus abuz; reacţia sa la
incident şi faţă de serviciile sociale; starea sa emoţională actuală, mai ales privind posibilitatea
de a răni pe viitor copilul; punctul său de vedere privind copilul, caracteristicile şi situaţia
copilului; relaţia sa cu copiii şi cu alţi membri ai familiei; descrierea sa privind rolurile şi
funcţionarea familiei, metode de comunicare şi nivelul de afectivitate; modul de a rezolva
problemele, de a face faţă stresului; consumul de substanţe psihoactive; relaţiile sale în afara
familiei; descrierea familiei, inclusiv situaţia financiară şi alţi factori cauzatori de stres;
permisiunea de a vedea copilul; disponibilitatea de a accepta ajutor (DePanfilis, Salus, 1992,
pp. 27-28).
În timpul interviului iniţial cu părintele abuziv una dintre cele mai frecvente situaţii este
negarea. Negarea că evenimentul a avut loc, negarea oricărei vătămări făcute victimei, că a
intenţionat să comită o agresiune, că este pe deplin responsabil (şi victima este vinovată, l-a
provocat), negarea altor comportamente deviante. Pentru gestionarea eficientă a acestei situaţii
se poate recurge la una din următoarele strategii: se dezvoltă un set de „Da”-uri (o succesiune
de întrebări la care răspunsul este da), se pune accentul pe „Ce s-a întâmplat?” şi, mai rar, „De
ce s-a întâmplat?”, se ignoră răspunsurile neadevărate, se alternează acceptarea cu
confruntarea, se folosesc raţionalizările, se realizează confruntarea la fiecare negaţie şi la
depistarea erorile de gândire şi nu se permite evitarea responsabilităţii, se evită întrebările
multiple, se repetă anumite întrebări etc. (Bergman, Plum, 2003).

Întâlnirile grupului familial
După terminarea interviurilor, asistentul social trebuie să reunească familia pentru: a rezuma
informaţiile obţinute şi impresiile, a urmări reacţii individuale privind percepţiile şi
sentimentele, a arăta interesul faţă de familie şi a oferi informaţii despre următorii paşi, inclusiv
dacă vor beneficia de asistenţă sau dacă va fi nevoie de intervenţia tribunalului, a demonstra
apreciere pentru participarea la acest proces.
Întrunirile grupului familial (Spânu, 1998) reprezintă o întâlnire între părinţi, copii şi rude în
cadrul căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia, întrunirea fiind
organizată şi monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea acestuia constă în colectarea
informaţiilor despre familia cu probleme de la instituţiile implicate în rezolvarea cazului. Pe
lângă membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea grupului familial o serie de profesionişti care
îşi expun punctul de vedere propriu din perspectivă profesională. Întâlnită în literatura de
specialitate şi sub denumirea de conferinţă familială, întâlnirea familială sau presupune
parcurgerea a trei etape: în prima etapă, discutarea problemei în comun, de către membrii
familiei; în etapa a doua, discutarea problemei în comun, de către profesionişti (profesori,
medici, avocaţi, logopezi, psihologi, poliţişti etc.); în etapa a treia, după retragerea
profesioniştilor, sunt reluate discuţiile, stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor.
Întâlnirile grupului familial: accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o trimitere
a cazului în instanţă, acolo unde pare a fi necesar; orientează familia spre detectarea şi utilizarea
punctelor puternice şi a resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se elaborează
planuri pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări; permite organizarea întâlnirilor în
mod corespunzător normelor culturii de origine a familiei; maximizează responsabilitatea
adulţilor, iar pentru copiii din familie are valoare terapeutică; dezvoltarea capacităţii familiei
de a decide asupra unor probleme proprii prin utilizarea resurselor existente. Modelul se
fundamentează pe convingerea că familia are propria motivaţie de a-i proteja pe membrii săi,
mai mult decât orice instituţie, reechilibrându-se competenţa cu încrederea acordată de
membrii familiei unii altora (Bragg, 2003).
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic cu toţi membrii
familiei şi urmăreşte, în primul rând, depistarea acelor atitudini dominante care pot conduce la
vătămarea copilului, iar în al doilea rând evaluarea resurselor energetice, de suport intern sau
extern ale familiei. Informaţiile privind aceste domenii enumerate pot fi obţinute atât prin
formularea unor întrebări adresate direct persoanelor implicate în relaţii abuzive, cât şi prin
observarea directă a stilului lor parental.
Observaţia 26 directă oferă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel mai bogat,
divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative. Scopul observaţiei constă în identificarea
naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc între copilul - victimă a abuzurilor şi alte
persoane semnificative. Observaţia presupune formularea unor întrebări premergătoare: Ce
vom observa? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să le
26
Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă iniţială a cunoaşterii (faza
exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă (colectarea datelor), datele colectate şi produsul
final (Chelcea, 2001, p. 146).
105
interpretăm în vederea teoretizării? Ca şi în cazul interviului, observaţia prezintă anumite limite
date de subiectivitatea evaluatorului.
În cazurile de abuz asupra copilului, observaţia la domiciliu, în mediul familial27 reprezintă una
dintre tehnicile frecvent utilizate şi se referă la urmărirea receptivităţii părintelui la nevoile
copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă de copil, crearea unei
atitudini afectuoase, calde sau, dimpotrivă, a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La
acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea facială în cadrul comunicării,
precum şi atitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte şi răspunsurile copilului la
aceste manifestări non-verbale menţionate. Responsabilitatea evaluatorului este de a observa
copilul identificat, fraţii, părinţii, familia şi mediul.
Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc

între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul interviului, reprezintă
o necesitate pentru o abordare coerentă, logică şi organizată a dinamicii familiei. Competenţele
familiei sunt evaluate din punct de vedere sistemic şi în funcţie de modul în care familia
funcţionează în prezent raportat la evoluţia sa anterioară.
Genograma şi harta eco sunt alte două tehnici ce pot oferi informaţii în acest sens.
Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relaţii şi evenimentele care s-au desfăşurat
de-a lungul generaţiilor. Naşterea, decesele, divorţurile, crizele şi alte evenimente
semnificative de viaţă pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz poate fi condensată în
câteva pagini (Coushead, 1993, p. 123). Genograma se completează de către asistentul social
împreună cu familia şi ajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, secretelor, tabuurilor.
Citirea unei genograme pe mai multe generaţii poate conduce la sesizarea anumitor evenimente
care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvenţă (creşterea copilului de către mame
singure, abuzul fizic, divorţul etc.). Genograma este un instrument utilizat în înţelegerea
dinamicii familiilor şi caracteristica sa principală constă în descrierea relaţiilor inter-
generaţionale într-o familie; utilizarea unor coduri a căror descifrare este menţionată într-o
legendă ajută la exprimarea schematică a relaţiilor inter-generaţionale cu relevanţă pentru
istoricul social. Pentru realizarea genogramelor, asistentul social trebuie să stabilească raporturi
autentice de comunicare cu membrii familiei, ceea ce conduce la diminuarea treptată a
semnificaţiei miturilor şi a tabuurilor aduse de generaţiile trecute care pot crea obstacole în
rezolvarea problemelor.
Harta eco - precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social. Ca şi în cazul
genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri, menţionat în legendă. Harta eco oferă
răspunsuri la următoarele întrebări (Sheafor, Horejsi, Horejsi, 1997): Care sunt relaţiile dintre
membrii familiei? / Cum interacţionează familia cu rudele, prietenii şi vecinii? / Membrii
familiei au locuri de muncă? / Copiii au acces la sistemul educaţional? / Care sunt
27
În plus, Tnteur, Ewigman, Peterson şi Hosokawa (1995) au propus o matrice de observaţie maternală şi o
scală de interacţiune mamă-copil prin care se pot evalua, prin observaţie, comportamentul părintelui ca fiind
abuziv sau non-abuziv (Milner, Murphy, Valle, Tolliver, 1998, p. 80).

performanţele intelectuale ale membrilor familiei? / Familia are un venit suficient pentru a
acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană, transport, educaţie? / Familia participă la activităţi
religioase, sociale, politice, culturale? / Membrii familiei sunt marcaţi de stres?
Aplicaţia 6
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi prezentaţi, din perspectiva asistentului social,

etapele intervenției pe Serviciul Telefonul Copilului
Întrebări de verificare
1. Ce diferențe sunt între evaluarea inițială și evaluarea detaliată ?

2. Ce caracteristici are interviul cu o victimă a violenței/ abuzului ?
3. Ce caracteristici are interviul cu copilul victimă a abuzului ?
c) Intervenția
Dacă după evaluarea inițială se identifică nevoia de servicii de specialitate se va iniţia un plan
de servicii şi/sau un plan individualizat de protecţie (a se vedea anexa 5, Normele metodologice
privind întocmirea planului de servicii şi a planului individualizat de protecţie).
După caz, intervenţia se poate realiza de aceiaşi profesionişti care au realizat evaluarea iniţială
sau de către alţii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă există avantaje şi dezavantaje. În prima situaţie,
prezenţa aceloraşi specialişti faţa de care s-a creat deja o relaţie profesională, reduce etapa de
construire a relaţie, cazul este securizat, iar familia nu resimte transferul cazului ca pe o
„pierdere”. În acelaşi timp, cei care lucrează pe caz şi care evaluează urgenţa cazului, dar şi
intervin pe caz, se pot simţi suprasolicitaţi / depăşiţi. În cea de-a doua situaţie se doreşte o
specializare strictă pe domeniu, la care uneori se reproşează pierderea de informaţii prin
transferul cazului de la un serviciu la altul sau monotonia lucrului pe acelaşi domeniu.
Intervenţia depinde de serviciile pe care familia le-a primit după semnalare, precum şi de gradul
de risc la care este supus copilul. Ideal, ar trebui să existe o altă persoană care să diagnosticheze
cazul în timpul etapei de evaluare iniţială, alta decât asistentul social care lucrează cu copilul.
Acest punct generează emfază, deoarece, într-o anumită eventualitate nevoia unei aprecieri
iniţiale şi a alteia ulterioare pot fi trecute cu vederea şi se ajunge uneori la lipsa unui plan
coerent de intervenţie (Faller, coord., 1981).
Copiii victime ale abuzului au adesea istorii complicate ale victimizării şi traumei şi prezintă o
varietate de probleme şi deficienţe ce pot sau nu pot fi rezultate directe ale abuzului. Istoriile
complexe şi prezentările multor probleme constituie piedici pentru mulţi practicieni, nu de
multe ori fiind în faţa dilemei: intervenţie secvenţială sau unitară?
107
Intervenţia în cazul abuzului asupra copilului este una sistemică, copilul fiind parte a sistemului
familial, accentul punându-se pe modificarea relaţiilor copilului cu ceilalţi membri ai
sistemului. Intervenţia se centrează pe următoarele două direcţii: juridic (stabilirea unei măsuri
de protecţie a copilului şi stabilirea unei măsuri corective pentru abuzator) şi recuperator
(centrată pe copil, pe abuzator, pe familie).
Rezultatul optim în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii părinţi ar fi ca,
după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu un
bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori care
privesc: părintele abuzator (gravitatea abuzului comis, măsura în care părintele acceptă
responsabilitatea faptelor comise, numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale
- alcoolism, comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală) şi părintele care nu a
comis abuzul, părintele de suport (modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului
asupra copilului, calitatea relaţiei sale cu victima, dependenţa sa de persoana care a comis
abuzul, numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale - alcoolism, comportament
violent, boală psihică, deficienţă mentală). Pe baza analizei se pot desprinde următoarele tipuri
de decizie: familia rămâne intactă; agresorul este separat de familie; copilul este plasat
temporar în afara familiei; copilul este definitiv îndepărtat din familie (Roth-Szamosközi, 1999,
apud. Faller, 1993).
Agresor
Informaţii pozitive Informaţii negative
Părintele Informaţii Tipul I – Familia rămâne intactă Tipul II - Agresorul este separat de
care pozitive familie
oferă Obiective:
suport • reducerea la minimum a riscului Obiective:
repetării abuzului de către făptuitor • terapie individuală pentru copilul
prin îndepărtarea acestuia de lângă abuzat;
copil şi acordarea unei terapii • terapie individulă cu părintele care
individuale; oferă suport copilului;
• terapie individuală pentru copilul • terapie individuală cu părintele
abuzat; făptuitor.
• terapie individuală cu părintele care
oferă suport copilului;
• terapia cuplului: între persoana
făptuitoare şi persoana care oferă
suport;
• reunirea familiei şi continuarea
terapiei familiale.

Informaţii Tipul III - Copilul este plasat temporar în Tipul IV - Copilul este definitiv
negative afara familiei îndepărtat din familie
Obiective: Obiective:
• terapie individuală pentru copil, • decăderea din drepturile părinteşti;
suport pentru trauma suferită şi • terapia individuală a copilului;
pentru separarea de părinţi; • terapie pentru părinţii substitut.
• terapie individuală pentru ambii
părinţi;
• reabilitarea părintelui care nu a comis
abuzuri va permite revenirea
copilului în familia proprie şi
reevaluarea situaţiei;
• terapia cuplului;
• terapia familiei;
• reunificarea graduală a familiei.
Matricea deciziilor strategice în cazul copiilor abuzaţi, Faller, 1993, p. 66
Intervenţia presupune, pentru asistentul social, folosirea unor strategii alternative, ca de

exemplu, dacă în timpul evaluării iniţiale asistentul social identifică faptul că familia
colaborează şi cu alte organizaţii sociale, el poate decide cedarea cazului, în totalitate sau
parţial, spre acea organizaţie; în situaţia în care familia este cooperantă şi copilul nu este în
pericol, copilul poate rămâne în mediul familial, dar se asigură servicii directe familiei din
partea instituţiei la care lucrează, a altor instituţii sau a comunităţii; în cazul în care siguranţa
copilului este pusă în pericol, este necesar ca acel copil să fie plasat la familia lărgită sau într-
o familie de asistenţi maternali, până când familia a făcut suficiente schimbări pentru a-i putea
oferi copilului minimum de siguranţă; există şi situaţii în care familia nu este dispusă la
schimbări sau nu este capabilă de schimbări, iar copilul trebuie scos definitiv din mediul
familial. Tipurile de servicii sociale oferite variază în funcţie de nevoile familiei, de
complexitatea cazului şi de funcţionarea altor servicii sociale în cadrul comunităţii. În multe
situaţii, cei care intervin realizează o monitorizare a familiei, dar intervenţia este axată strict pe
copil, recurgând de multe ori la scoaterea copilului din mediul familial şi mai puţin la oferirea
de servicii familiei ca întreg. Aceasta este o politică ineficientă pe termen lung şi costisitoare
pe termen scurt (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 208-210).
Intervenţia celor de la serviciile de protecţie a copilului este specifică situaţiilor de criză. În

cazul în care intervenţia este mai mult decât monitorizată, se au în vedere două tipuri de resurse
(Borgman, Edmunds, MacDicken, 1994) în elaborarea planului de intervenţie: servicii concrete
care includ: asistenţă financiară, servicii medicale, asistenţă, consultanţă sau ajutor pentru
angajare, servicii educative, asistenţă la domiciliu, îngrijire zilnică, vizite ale asistenţilor
medicali; terapie – pentru depăşirea situaţiei de criza, terapie individuală asupra copilului, dar
şi a părinţilor, consiliere maritală, terapie familială focalizată pe interacţiunea părinte-copil,
terapie de grup.
Se ştie că toate aceste metode sunt folositoare în cazul familiilor abuzive sau care îşi neglijează
copiii. Cu toate acestea, serviciilor de protecţie, care lucrează cu clienţi involuntari, acoperă,
mai întâi, sfera prestaţiilor directe, a sprijinului material sau financiar (care poate reduce
rezistenţa familiei, dar poate crea şi dependenţă) şi, abia apoi, apelează la o formă de terapie.
109
Ideal ar fi ca familia să decidă când anume este intervenţia eficientă sau dacă au apărut noi
probleme ce nu au fost acoperite. Un procentaj al familiilor în care se înregistrează forme de
abuz şi neglijare este cel al familiilor cu o multitudine de probleme, iar strategiile familiale de
intervenţie sunt folosite alternativ în funcţie de problema identificată (Saunders, Berliner,
Hanson coord., 2003, pp. 93-109).
Reacţiile familiei în timpul intervenţiei variază de la respingerea iniţială a ajutorului datorită

discrepanţei dintre imaginea de sine a familiei şi realitate, la acceptarea ajutorului şi integrarea
profesioniştilor în mediul familial ca „unchi” şi „mătuşe”. În prima situaţie punctul critic îl
reprezintă discrepanţele imense dintre imaginea de sine a familiei şi realitatea relaţiilor intra-
familiale în momentul dezvăluirii, schimbarea devenind posibilă după criza iniţială, iar în cea
de a doua situaţie apare retragerea, chiar fuga atunci când intervenţia presupune schimbarea
relaţiilor disfuncţionale şi ameninţă unitatea familiei (Furnis, 1995, p. 57).
Dacă scopul principal al intervenţiei este protecţia copilului, scopul secundar este menţinerea
familiei împreună, prin (re)întoarcerea copilului în familie, dacă schimbările s-au produs şi
dacă copilul este în siguranţă în mediul familial. Acest serviciu acţionează la nivel primar şi
are drept scop prevenirea abandonului şi instituţionalizării copilului. Costurile legate de
oferirea unui asemenea serviciu social sunt relativ reduse, implicând sprijinirea familiei în
vederea păstrării unităţii familiale prin acţiuni de tipul: oferirea de suport financiar în funcţie
de nevoile familiei, consiliere, terapie individuală, de grup şi familială, programe educative de
dezvoltare a competenţelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul
veniturilor şi cheltuielilor, grupuri de suport etc. ( a se vedea anexa 6, privind standardelor
minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării
şi exploatării copilului)
Prin acest serviciu se asigură dezvoltarea copilului în propria familie, chiar şi în situaţia în care
condiţiile materiale sunt precare. David Howe (1992) arăta că „chiar şi familia cea mai
carenţată material şi afectiv, familia care nu reuşeşte să asigure condiţii optime de îngrijire şi
formare a copilului, constituie totuşi o soluţie mai bună decât cea mai dotată şi mai adecvată
agenţie de protecţie, care nu va reuşi să suplinească funcţiile grupului familial, al fraţilor,
bunicilor şi în primul rând ale imaginii părinţilor în persoana copilului” (Howe apud Miftode,
1999, p. 217). În situaţia în care acest lucru nu este posibil, asistentul social urmăreşte plasarea
copilului în familia lărgită (bunici, unchi, mătuşi).
Măsura de protecţie socială cea mai des folosită constă în scoaterea copilului din mediul abuziv
şi plasarea temporară a acestuia în afara familiei. Măsura este uneori traumatizantă pentru copil,
acesta trăind dilema celui abuzat, dar şi a celui îndepărtat din familie. Lucrătorii din domeniul
sistemului de protecţie a copilului plasează copiii în centre de plasament, centre de primire în
regim de urgenţă ( a se vedea anexa 7, privind Standardelor minime obligatorii privind centrul
de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat), centre de consiliere
pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat ( a se vedea standardele minime obligatorii privind
centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat) şi la asistenţi maternali,
monitorizând progresul. O problemă a acestei diversităţi ţine de contabilizare. Tehnic, copilul
trece în sistemul de îngrijire, plasament la asistentul maternal sau instituţional, iar asistentul

social comunitar predă cazul unui alt asistent social. Familia, la rândul ei, ar trebui să
beneficieze de sprijin specializat. Familia poate întâmpina cu ostilitate asistentul social care a
luat copilul/ copiii şi să nu aibă încredere într-un nou asistent social, ceea ce necesită foarte
mult timp pentru această tranziţie. Nu e deloc uşor pentru un nou asistent social să lucreze la
astfel de cazuri în planul de intervenţie stabilit de serviciile de protecţia copilului. În plus,
necesitatea de a apela la un alt asistent social poate exacerba trauma mutării copilului atât
pentru copil, cât şi pentru familie.
Plasamentul – constă în încredinţarea copilului unei persoane sau unei familii, alta decât cea
biologică. Această familie poate fi compusă din membrii familiei lărgite sau din membrii
comunităţii locale care îşi asumă responsabilitatea creşterii şi educării copilului. Hotărârea de
plasament este luată de Comisia pentru Protecţie a Drepturilor Copilului, sau după caz de către
instanţa de judecată. Criterii care stau la baza deciziei de plasament:
gravitatea abuzului şi pericolul iminent la care este supus copilul (de exemplu, rele tratamente
aplicate minorului, neglijare fizică, medicală, abandon, copii cu fracturi multiple, dependenţa
mamei de substanţe psihoactive etc.); vârsta şi deficienţa copilului – copiii sub trei ani şi copiii
cu handicap fizic sau mental sunt foarte vulnerabili. Deoarece separarea de familia naturală,
chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, are unele efecte negative în ceea ce priveşte
ataşamentul, conducând la fragilizarea ataşamentului dintre părintele natural şi copil sau la
formarea unui ataşament anxios, este necesară evaluarea foarte atentă a situaţiei familiale şi a
modului în care sunt satisfăcute nevoile copilului.
În acest proces trebuie urmărite următoarele elemente: relaţia copil – părinte: efectele
distrugerii unui ataşament solid creat între copil şi părinte pot fi mai mult negative decât
pozitive; istoria maltratării: identificarea incidenţei (numărul de cazuri noi, semnalate într-o
anumită perioadă de timp) şi a prevalenţei (numărul total de cazuri – atât cele noi, cât şi cele
vechi – care oferă o imagine mai clară a fenomenului la nivelul comunităţii); capacitatea
părinţilor de a satisface nevoile de bază ale copilului: se va realiza în special evaluarea
părinţilor cu deficienţe fizice sau mentale şi a părinţilor care sunt dependenţi de alcool sau
drog; disponibilitatea părinţilor de a oferi ajutor suplimentar: se va urmări cine stă cu copilul
în timpul cât părinţii sunt la serviciu sau după ce copilul vine de la şcoală. În timpul
plasamentului, este necesară desfăşurarea unui plan de intervenţie destinat îmbunătăţirii relaţiei
copil-părinte după reîntoarcerea copilului în familia naturală. Acest plan trebuie să cuprindă:
durata plasamentului, achiziţiile părinţilor în această perioadă, acţiunile specifice cu părinţii
naturali şi cu părinţii de plasament, în scopul pregătirii copilului pentru reîntoarcerea sa în
familie, iar în tot acest timp familia naturală va fi monitorizată, evaluându-se gradul de progres
(Ionescu, 2001).
Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor abuzaţi sau neglijaţi se bazează pe

următoarele principii: un copil ar putea avea nevoie de o familie substitut oferită de serviciile
sociale, atunci când nici părinţii naturali, nici familia extinsă nu pot satisface nevoile de
dezvoltare ale copilului; familia de plasament trebuie să fie o familie sigură, stabilă şi
protectoare; atenţia familiei de plasament trebuie concentrată asupra satisfacerii nevoilor
imediate ale copilului, sprijinind evoluţia familiei naturale a copilului şi reîntoarcerea copilului
111
în această familie atunci când va fi posibil; datorită faptului că familia de plasament devine
parte a familiei extinse a copilului, aceasta trebuie să negocieze relaţiile care sprijină părinţii
naturali şi scopurile plasamentului; fiecare familie este diferită – mutarea într-o altă familie
constituie întotdeauna un şoc cultural pentru copil; asemănările etnice şi culturale, precum şi
relaţiile continue dintre familii fac mai uşoare schimbările atât pentru copil, cât şi pentru
familii; fiecare copil are dreptul să primească îngrijire şi servicii adecvate şi are dreptul de a fi
pregătit pentru autonomie şi pentru o viaţă independentă (Cairns & Cairns, 2003).
În ciuda faptului că se încearcă o îmbunătăţire a situaţiei copilului, unii părinţi nu sunt capabili
să le asigure o îngrijire corespunzătoare. În aceste situaţii, trebuie să se asigure un alt mediu de
îngrijire. Atunci când se crede că părinţii vor fi în stare în curând să asigure copilului îngrijirea
corespunzătoare, sunt necesare scurte plasamente. În separare sunt importante câteva aspecte
şi anume (Killén, 1998, pp. 419-433): separarea de părinţi, comunicarea deciziei de separare,
exprimarea sentimentelor cu privire la separare, exprimarea sentimentelor de vinovăţie si
reducerea lor, pregătirea teoretică a copilului în legătură cu plasamentul, întâlnirea cu părintele
de plasament. Munca cu copilul care trece prin procesul de separare de părinţi şi angajare în
relaţia cu noii săi ocrotitori este foarte importantă, copilul traversând o perioadă de criză, iar
ajutorul pe care copilul îl primeşte în această perioadă, are consecinţe asupra dezvoltării sale
viitoare. Comunicarea deciziei cu privire la plasament nu trebuie adusă la cunoştinţa copilului
de către părinţi. Aceştia, de multe ori fiind într-o criză, vor comunica această hotărâre din
punctul lor de vedere, într-un mod în care ei apar într-o lumină favorabilă. Ei pot nega realităţile
şi pot promite copilului alte soluţii, prin aceasta ei accentuând anxietatea şi vinovăţia copilului,
în plus atunci când copilului i se spune hotărârea luată, de separare de părinţi, el trebuie ajutat
să-şi exprime sentimentele în legătură cu acest lucru. Este important ca la întrebările adresate
de copil (verbale sau exprimate indirect prin joc) să i răspundă cu sinceritate şi sa se reducă, pe
cât posibil, sentimentul de vinovăţie şi responsabilitate. În funcţie de vârsta sa copilul poate fi
ajutat printr-o poveste care îi ilustrează situaţia sau prin joc (de exemplu, „Micul ursuleţ va fi
plasat într-o casă, iar el este supărat pe el însuşi şi crede că este vinovat de acest lucru. Mama
lui spune că nimeni nu este vinovat. Lucrurile au luat această întorsătură deoarece ea nu a
învăţat niciodată să-l îngrijească bine şi acum ea dorea ca el să meargă la această casă pentru
ca acolo să primească o îngrijire bună şi să fie din nou fericit”). Aceste comunicări trebuie
repetate în diferite moduri, cu speranţa că mai devreme sau mai târziu copilul va fi capabil să
integreze mesajul în percepţia pe care o are despre sine şi despre situaţie (Filipoi, 2002).
Perioada de potrivire şi acomodare a copilului victimă a abuzului la părintele profesionist/

asistentul maternal respectă aceleaşi paşi din standardele de calitate ale serviciului şi normele
metodologice, in mod particular însă, se accentuează înţelegerea comportamentului şi nevoilor
copilului-victimă a abuzului şi/sau neglijării. Aceşti copiii deseori recreează situaţii similare şi
reacţii copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai trăit, uneori acest proces se poate petrece
după o perioadă de „lună de miere”. (Killén, 1998). O importantă funcţie a părinţilor de
plasament este să ofere copilului o experienţă nouă în care să nu i se confirme copilului
experienţele lui anterioare. Unii copii la început se adaptează bine, dar după un timp au devenit
dificili şi supun părinţii de plasament la încercări grele (ambivalenţă, agresiune, respingere,
depresie ş.a.). De asemenea, părinţii de plasament trebuie să fie capabili să ajute copilul să se

pregătească pentru vizitele părinţilor lui şi să îi susţină şi după vizite, atunci când copilul îşi
exprimă sentimentele sau în cazurile în care părinţii nu-şi respectă promisiunea de a-l vizita.
Copiii aflaţi în plasament au nevoie de ajutor pentru a face faţă tristeţii datorate separării de
familia şi de reţeaua lor socială (Watson, 1994)
d) Evaluarea finală şi închiderea cazului
Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia copilului implică raportarea rezultatelor

la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului şi specificului muncii. Evaluarea
este un proces complex, menit să contribuie la îmbunătăţirea practicii. Pentru ca evaluarea să
poată fi considerată eficientă, ea trebuie planificată de la începutul intervenţiei. Deci, proiectul
unei intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării, indicatori măsurabili care să indice
schimbarea. De exemplu, în evaluarea eficienţei plasamentului unui copil abuzat ţinem seama
de următoarele: s-a respectat durata stabilită iniţial, în familia naturală s-au eliminat/ s-au
minimalizat cauzele care au condus la măsura plasării copilului în afara familiei, s-au atins
obiectivele de intervenţie în favoarea copilului, evaluate la niveluri diferite: sănătate, educaţie,
relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională, creşterea stimei de sine, reducerea nivelului de
stres etc. De obicei, intervenţia serviciilor de protecţie se doreşte a fi o intervenţie pe termen
scurt/ mediu. Totuşi, unele cazuri rămân deschise o perioadă mai mare de timp dacă cazul se
află pe rol în instanţă, iar aceasta a propus măsura supravegherii pe o perioadă de timp etc.
Cazurile se pot închide din două motive: copiii nu mai sunt expuşi riscului de abuz sau
neglijare, deşi, de multe ori, obiectivele de intervenţie în familiei s-au înmulţit – cazul este
referit altor organizaţii spre rezolvarea noilor probleme identificate şi nu se ating obiectivele –
intervenţia serviciilor de protecţie nu a atins nivelul adecvat pentru schimbare. Uneori se poate
ca serviciile să fie insuficiente sau ineficiente pentru situaţia dată. Sunt situaţii în care apar
discrepanţe între gravitatea cazului aşa cum este ea analizată şi prezentată şi decizia instanţelor
judecătoreşti, ceea ce determină închiderea cazurilor (Salus, DePanfilis, 2003).
Aplicația 7
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi prezentaţi, din perspectiva asistentului social,
etapele managementului de caz pentru situaţiile de abuz, neglijare, exploatare, trafic
113
Întrebări de autocontrol
1. Ce modele de intervenție cunoașteți pentru situațiile de abuz asupra copilului ?

2. Ce este modelului studiului de caz ?
3. Care sunt etapele studiului de caz ?
4. Prin ce se diferențiază intervenția în cazurile de abuz de intervenția în situațiile de
neglijare ?
5. Când se consideră un caz de abuz închis ?
5.2. Prevenirea abuzului
Cercetările efectuate până acum în acest domeniu încadrează modalităţile de prevenţie a

copilului abuzat pe trei paliere: primar (acţionează în contextul social şi se referă la
implementarea prin politici sociale a programelor de prevenţie a individului şi grupului),
secundar (constă în elaborarea de programe şi oferirea de servicii ţintite asupra individului sau
grupului care a fost abuzat), terţiar (are ca scop eliminarea, pe cât posibil, a efectelor negative
ale abuzului şi prevenirea recidivei). Printre obiectivele procesului de prevenire putem
menţiona: participarea tuturor profesioniştilor din domeniul protecţiei copilului la prevenirea
maltratării, prin educarea copiilor şi a adolescenţilor, sprijinirea familiilor, cunoaşterea şi
transmiterea către comunitate a legislaţiei de protecţie a copilului din România, care face
posibilă o strategie de prevenire şi depistare a situaţiilor de risc.
Prevenirea – condiţie esenţială a unei acţiuni eficiente
Varietatea cauzelor maltratării, importanţa factorilor psihologici şi sociali, fac ca prevenirea

abuzurilor şi neglijenţelor să fie complexă şi multiformă. În plus, aceasta este greu de evaluat

dacă ţinem cont de incertitudinea actuală privind cifrele reale legate de maltratare şi de timpul
lung necesar observării rezultatelor.
Totuşi, există o dorinţă evidentă din partea tuturor profesioniştilor interesaţi de a eradica acest
flagel al societăţii printr-o prevenţie eficientă. Această dorinţă este declarată de către
numeroase acte internaţionale, cum este Convenţia Drepturilor Copilului, integrată şi de
legislaţia multor ţări, care conturează maltratarea ca o problemă a întregii societăţi şi nu ca o
acumulare de fapte punctuale. Aceasta creează cadrul pentru exercitarea dreptului copilului de
a fi respectat, adică dreptul la demnitate. Legea vizează prevenirea sistematică a situaţiilor de
maltratare prin crearea unei reţele naţionale de protecţie: coordonarea acţiunilor printr-o mai
bună articulare între autoritatea administrativă şi autoritatea juridică; instituţionalizarea
formării pe scară largă pentru profesioniştii din sectorul public şi privat abilitat; cooperarea cu
ONG-urile; crearea unui dispozitiv departamental de culegere a semnalărilor; crearea unui
serviciu naţional telefonic 24h/24h (hot-line) teritorial.
Acest serviciu naţional telefonic va putea să permită alături de alte acţiuni elaborarea unui
studiu anual de evaluare a prevalenţei fenomenului de abuz, care să conducă la ajustarea
strategiilor şi, totodată, la alcătuirea unor sinteze prezentate periodic
a) Prevenirea primară
Măsurile de prevenţie primară se adresează populaţiei în totalitatea ei. Ameliorarea condiţiilor

de locuit, a condiţiilor de muncă contribuie, în mod general, la reducerea situaţiilor de criză
familială, situaţii creatoare de situaţii de maltratare, precum şi la prevenirea abandonului şi
instituţionalizării.
Specifice sunt măsurile care participă la protecţia mamei şi copilului: educaţie pentru
dezvoltarea parentalităţii, a relaţiilor afective mamă-copil încă din perioada prenatală, în cadrul
centrelor de planificare familială, a centrelor de sănătate, ONG-urile care se ocupă de educaţia
adolescenţilor şi părinţilor; ajutor la domiciliu – asistenţă de pediatrie etc.; îmbunătăţirea
calităţii îngrijirilor acordate copiilor din centrele de plasament, alte unităţi de ocrotire medico-
sociale, spitale/ secţii de pediatrie; creşterea calităţii serviciilor acordate în creşe şi de către
asistenţii maternali, pregătirea temeinică a acestora înainte de a lua copilul în plasament;
dezvoltarea şi înfiinţarea unor noi aşezăminte pentru femeile gravide şi tinerele mame izolate
sau în dificultate, care să funcţioneze după standarde de calitate convenabile integrării lor
sociale ulterioare şi care să creeze condiţii pentru prevenirea abandonului; maternităţile
reprezintă un loc privilegiat pentru prevenţia primară, favorizând încă înainte de naştere
stabilirea unor relaţii afective pozitive între părinţi – în special mamă şi nou-născut. Tot aici,
în acelaşi scop, pot fi organizate, pentru gravidele cu risc, programe de educaţie care să prevină
115
şi / sau să atenueze interacţiunile dizarmonice mamă-copil. Maternitatea poate, de asemenea,
să fie un catalizator în realizarea reţelelor de susţinere/ suport social.
Prevenirea abuzurilor sexuale se realizează şi prin combinarea unor acţiuni diverse: educare
reală a opiniei publice prin difuzarea de filme şi prin difuzarea unei broşuri/ pliant destinată
familiilor; programe destinate copiilor care sunt învăţaţi să-şi facă respectat corpul atunci când
sunt acostaţi de un potenţial agresor; formare iniţială şi continuă a tuturor profesioniştilor care
se ocupă de copii; rolul şcolii este în acest caz preponderent. Fără îndoială, ar trebui să se
conceapă pe viitor programe de educaţie pentru viaţă, care să se adreseze copiilor şi
adolescenţilor, care să facă în acelaşi timp educaţie pentru rolul de viitori părinţi şi educaţie
sexuală.
b) Prevenirea secundară
Prevenţia secundară este legată în mod mai direct de domeniul medico-social. Aceasta cere
realizarea unor intervenţii eficiente, pe cât posibil chiar înainte de apariţia situaţiei de recurenţă
a maltratării. Se preconizează, date fiind rezultatele mult mai bune obţinute prin această
practică, ca acţiunile de prevenire să fie orientate către perioada sarcinii şi cea neo-natală, la
familiile cu risc şi/ sau în dificultate. Se acordă atenţie tuturor situaţiilor particulare, evocatoare
de maltratare.
Prevenţia secundară include, de asemenea, o serie de iniţiative reuşite care se pun în prezent în
practică progresiv sub impulsul ONG-urilor şi a Direcţiilor de Protecţie a Copilului: servicii de
sprijin telefonic, locuri de întâlnire şi informare pentru părinţi, centre de primire a mamelor
maltratate, etc.
c) Prevenirea terţiară
La limita dintre prevenire şi terapie se situează acţiunile al căror obiectiv îl constituie evitarea
recidivei situaţiei de maltratare şi, mai ales, de limitare a apariţiei sechelelor. Acţiunile de
prevenire nu-l vizează numai pe copilul victimă a violenţei, ci şi pe fraţii şi surorile lui.
Prevenirea la nivel terţiar a abuzului înseamnă că prin acţiuni bine conduse, cei care au fost
abuzaţi să nu devină la rândul lor agresori şi să perpetueze ciclul transmiterii
transgeneraţionale.
Un astfel de model este cel al folosirea familiei de sprijin, a părinţilor voluntari ca strategie
complementară ce permite prelungirea intervenţiei realizate de profesionişti. Membrii familiei
de sprijin pot oferi sfaturi, susţinere şi acompaniere în viaţa cotidiană mai ales pentru că se

găsesc în afara circuitelor obişnuite de intervenţie (centre de protecţie a copilului, justiţie,
servicii sociale).
Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate, pregătite şi
evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie: să ofere copiilor ocrotire,
afecţiune, încredere şi siguranţă; să ofere educaţie şi îngrijire, prin experienţa vieţii de familie,
pentru copiii a căror părinţi se află în imposibilitate, temporară sau pe termen lung, de a face
acest lucru; să ofere sprijin copiilor pentru a depăşi experienţa traumatizantă a separării, a
pierderii sau experienţa negativă a instituţionalizării; să ajute copilul să depăşească posibilele
dificultăţi emoţionale şi de comportament; să pregătească copilul pentru reintegrare, adopţie
sau pentru viaţa independentă; să încurajeze menţinerea legăturilor copilului cu familia naturală
şi să colaboreze cu aceasta în stabilirea planurilor legate de copil (cu excepţia cazului în care
acest lucru este cu totul contraindicat).
Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecţie ai fiecărui membru al familiei
ţintă pentru a le reda speranţa.
Pentru părinţii din familia ţintă, efectele acestui tip de prevenţie terţiară sunt: sentimentul de
control asupra educaţiei propriilor copii, însuşirea unui rol valorizant de părinte, reducerea
crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a problemelor, apariţia
momentelor de complicitate cu copiii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii de familie.
Pentru copiii din familia ţintă, prezenţa familiei de sprijin le permite să trăiască într-un mediu
familial mai sănătos, să înveţe să împărtăşească momente agreabile cu părinţii, să capete stimă
de sine, să-şi însuşească strategii mai bune de adaptare etc.
Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniştii se substituie

profesioniştilor fără a integra întotdeauna acţiunile lor într-un plan de intervenţie.
Concluzii
Asistenţii sociali, cei care lucrează în domeniul protecţiei copilului, se confruntă zilnic cu
familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuşi unor tipuri şi grade
diferite de neglijare, precum şi unor comportamente abuzive din punct de vedere emoţional,
fizic sau/ şi sexual.
Trăirea unor comportamente abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii sau adulţi
care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi care nu sunt
capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt în pericol
de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Abuzul afectează, aşadar, pe
copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate.
Strategiile de intervenţie au la baza caracteristicile abuzatorului şi factorii de risc individuali,
familiali şi socio-economici asociaţi abuzului asupra copilului.
117
O provocare pentru cei care studiază problemele copilului abuzat este dezvoltarea unor
programe adecvate de prevenţie si tratament. Accentul ar trebui pus mai mut însă pe latura
preventivă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul copiilor abuzaţi nu conduc la
rezultate de excepţie (a se vedea multitudinea de metode folosite şi apoi abandonate pentru a fi
înlocuite cu altele noi); intervenţia are loc prin schimbarea atitudinii faţă de copil, faţă de
violenţă, faţă de sexualitate – intervenţie care nu întotdeauna este o intervenţie individuala, de
cele mai multe ori intervenţia simultană a factorului grup nefiind de neglijat .
Problema abuzului asupra copilului fiind complexă prevenţia priveşte mai multe arii de acţiune,
ca: atitudinea societăţii faţă de violenţă, violenţa domestică, abuzul de alcool şi drog, sărăcia,
educaţia prin mass-media, pornografia, programele educative privind prevenţia abuzului,
comportamentul protectiv însuşit de copil, tratamentul victimei, tratamentul abuzatorului,
dezvoltarea reţelelor de ajutor familial şi comunitar, programe educative pentru părinţi privind
dezvoltarea copilului şi tratarea părinţilor cu personalităţi dizarmonice, stresul.
Strategiile de prevenţie au la bază factorii de risc asociaţi abuzului asupra copilului: individuali,
familial, socio-economici.
Prevenţia primara se adresează unui segment mare de populaţie şi include programe pentru
pregătirea profesioniştilor, programe care se adresează copiilor abuzaţi (programe de educare
a copiilor de a nu se expune situaţiilor periculoase în care pot deveni victime) şi programe care
se adresează părinţilor (ultimele cercetări arata ca 25% dintre cei care abuzează copiii au fost
şi ei abuzaţi în copilărie şi 25% au crescut fără părinţi).
Prevenţia secundară este centrată, în special, pe acţiunea la nivelul grupului de risc, încercând
să reducă impactul factorilor asociaţi cu diferitele forme de abuz. Un exemplu îl constituie
programele educative cu părinţii care au copii cu nevoi speciale, cunoscut fiind faptul că copilul
cu handicap este o victima uşoară pentru abuzator.
Prevenţia terţiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un abuz prin
ajutorul oferit părinţilor pentru a răspunde adecvat solicitărilor copilului, pentru a se
autocontrola, pentru a elimina stresul şi a creşte stima de sine. Aceste programe au ca scop
protejarea copilului de un abuz sau protecţia împotriva recidivei.
Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confruntă şi societatea noastră, iar datorită
efectelor pe termen lung asupra copilului şi asupra relaţiilor sale sociale, modalitatea de
prevenţie a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie prioritară pentru serviciile
sociale (Miftode, 2002).

Abuz Si Violenta Domestica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Abuz Si Violenta Domestica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

2. PERSPECTIVE TEORETICE PRIVIND SITUAŢIILE DE VIOLENŢĂ

3. CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE ______________________________35

4. ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR _______________________________47

5. MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE _________________________85

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 2

Anul III, sem. 6,

Statutul disciplinei- DS - disciplină de specialitate,

Codul disciplinei: ID 75,

Forma de evaluare: E- examen

Date de contact ale titularului de curs Date de contact ale tutorelui

CONDIŢIONĂRI ȘI CUNOSTINŢE PREALABILE

Înscrierea la cursul Abuz și violenţă domestică se realizează la secretariatul facultății.

Scopul acestui curs constă în definirea conceptelor, teoriilor și a metodelor de intervenție în

La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenții vor fi capabili să explice conceptele de

ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI

Agresivitate-abuz-violență – delimitări conceptuale

FORMATUL ȘI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 4

Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în săptămână

Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în ultima

Nota finală reprezintă: 50 % (pentru aplicații postate de student pentru evaluare pe

Plagiatul sau frauda se pedepsesc conform reglementarilor în vigoare.

Suport de curs ID/IFR

Materiale de studiu pe platforma Moodle

Bibliografie legislație de specialitate:

HOTĂRÂRE Nr. 49 din 19 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind

Legea nr. 217/2003, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în

Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 6

U3 – CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE

U4 – ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR

U5 – MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE

Alexiu, M.T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.

Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,

Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.

Cappell, C., Heiner, R.B., “The Intergenerational Transmission of Family Aggression” în

Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001.

Ciofu, C., Interacţinea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea Bucureşti, 1993.

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 8

Freedman, J., „Effect of Television Violence on Aggressiveness” în Psychological Buletin,

Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul

Irimescu, G., (2005) „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei” în Neamţu, G. şi Stan,

Irimescu, G. Copii şi copilării sau mediul familial şi (re)victimizarea copilului, Revista de

Irimescu, G. Reflecţii culturale asupra maltratării copilului, Revista de cercetare şi intervenţie

Irimescu, G. Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă

Irimescu, G. Violenţa domestică, Curs Reconversie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,

Irimescu, G. “Speaking out about cultural diversity in child maltreatment” în Frunză, S.

Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara 1998.

Kirkwood, Catherin, (1990) Leaving Abusive Partners, SAGE Publication

Miftode, V.,(coord.) Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Editura Lumen,

Mihăilescu, I., (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România,

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 10

Muntean, A., „Violenţa în familie şi maltratarea copilului” în Nemţu, G. (coord.) Tratat de

Păunesu, C., Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.

Rădulescu, Sorin, M. , Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie,

Roth-Szamosközi, M., „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, Ionescu, Ş. (coord.),

Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în

Roth-Szamosközi, M., Protecţia Copilului – Dileme, Concepţii şi Metode, Editura Presa

Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.

Turliuc, M.N.(coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași:Institutul

Turliuc, M.N.(coord.). (2013).Gen, muncă, familie și schimbare, Iași:Institutul European,