Abuz Si Violenta Domestica

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

SPECIALIZAREA :
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ANUL III, SEMESTRUL 6
Abuz și violență
domestică
SUPORT DE CURS
Iași, 2020
1
CUPRINS
1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE______________________________________15
2. PERSPECTIVE TEORETICE PRIVIND SITUAŢIILE DE VIOLENŢĂ

DOMESTICĂ______________________________________________________18
2.1. PERSPECTIVA BIOLOGICĂ_____________________________________19
2.2. PERSPECTIVA PSIHOPATOLOGICĂ_____________________________21
2.3. PERSPECTIVA SISTEMICĂ_____________________________________23
2.4. PERSPECTIVA SOCIALĂ _______________________________________25
2.5. PERSPECTIVA FEMINISTĂ _____________________________________29
3. CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE ______________________________35

3.1.VIOLENŢA ASUPRA BĂRBAŢILOR ______________________________37
3.2. VIOLENŢA ASUPRA VÂRSTNICILOR ___________________________38
3.3. VIOLENŢA ASUPRA FEMEILOR ________________________________40
4. ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR _______________________________47

4.1. ABUZ FIZIC ___________________________________________________47
4.2.ABUZ SEXUAL _________________________________________________50
4.3.ABUZ EMOŢIONAL _____________________________________________56
4.4. NEGLIJARE ___________________________________________________60
4.5. FACTORI ASOCIAŢI PLASĂRII COPIILOR ÎN SITUAŢII ABUZIVE
________________________________________________________________65
4.6. EFECTE ALE PLASĂRII COPIILOR ÎN SITUAŢII ABUZIVE ________79
5. MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE _________________________85

5.1.MODELE DE INTERVENŢIE _____________________________________93
5.2.MODELE DE PREVENIRE _____________________________________116
ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 2

PREZENTAREA GENERALĂ A CURSULUI
Anul III, sem. 6,
Statutul disciplinei- DS - disciplină de specialitate,
Codul disciplinei: ID 75,
Numărul de credite: 6
Forma de evaluare: E- examen
Date de contact ale titularului de curs Date de contact ale tutorelui
gabriela.irimescu@gmail.com irinaignat82@yahoo.com
RECOMANDĂRI:
Studenții care doresc să obțină informații cu privire la cerințele sau conținutul cursului, dar
care din diferite motive nu se pot prezenta în timpul orelor de consultații, sunt rugați să
contacteze titularul disciplinei sau tutorele prin e-mail.
Informațiile cu privire la data și locul susținerii examenului, data și locul susținerii

activităților tutoriale vor fi afișate pe site-ul facultății, la avizierele facultății, pe pagina de FB
a departamentului ID și comunicate prin intermediul secretariatului ID.
CONDIŢIONĂRI ȘI CUNOSTINŢE PREALABILE
Înscrierea la cursul Abuz și violenţă domestică se realizează la secretariatul facultății.
Scopul acestui curs constă în definirea conceptelor, teoriilor și a metodelor de intervenție în

situații de violență domestică, cunoașterea serviciilor sociale și a modalităților de accesare a
acestora
DESCRIEREA CURSULUI
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenții vor fi capabili să explice conceptele de

abuz, agresivitate, violență, să descrie tipurile de violență domestică, factorii de risc, factorii
protectivi și efectele violenței domestice, să analizeze critic modele de intervenție în situații
de violență domestică, să utilizeze concepte pentru elaborarea de proiecte pentru victimă și
agresor.
ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI
Agresivitate-abuz-violență – delimitări conceptuale

Violența domestică – delimitări conceptuale
Teorii cu privire la fenomenul violenței domestice
Violența manifestă vs. simbolică în spațiul domestic
3
Profil victimă. Profil agresor
Forme ale violenței domestice
Abuz asupra bărbatului
Abuzul asupra vârstnicilor
Abuz asupra femeii
Abuzul asupra copilului
Factori de risc vs. factori protectivi
Consecințe ale abuzului asupra copiilor
Specificul evaluării și intervenției
FORMATUL ȘI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS
În timpul semestrului se vor organiza - cu studenții, două întâlniri a câte patru ore. Întâlnirile
vor fi organizate sub forma unor prelegeri. Chiar dacă prezența nu este obligatorie,
participarea la cursuri le oferă studenților posibilitatea de a înțelege și de a se familiariza cu
principalele noțiuni din curs, de a cere informații suplimentare și de a interacționa în mod
direct cu tutorele.
Studenții au libertate deplină cu privire la modul în care își gestionează parcurgerea şi

însușirea conceptelor de bază cuprinse în suportul de curs. Există la finalul fiecărui modul
câteva întrebări de autoevaluare care îi ajută pe studenți să aprecieze care este nivelul lor de
pregătire raportat la cerințele cursului. Pe parcursul semestrului studenții vor avea de
îndeplinit sarcini de lucru în baza cursului. Realizarea acestor activități constituie 20% din
nota finală și condiție obligatorie pentru susținerea examenului.
Aplicația 1
Realizați un mini-glosar cu termenii: violență, violență manifestă, violenţă simbolică,
violența de gen, victimă, victimizare, victimizare secundară, agresor, membru al familiei,
abuz, neglijare, ordin de protecție, trafic de persoane, exploatare, adăpost, locuință
protejată, serviciu social, egalitate de gen, discriminare folosind pentru fiecare termen cel
puțin două surse bibliografice (ex. dicționare, cadre legislative, tratate de specialitate).
Aplicația 2
Parcurgeți bibliografia recomandată şi detaliați un alt model explicativ, diferit de cele
prezentate în suportul de curs. Modelul detaliat de dumneavoastră trebuie să se centreze fie
pe înțelegerea, analiza unei forme de violență domestică, fie pe intervenție.
Aplicația 3
Parcurgeți bibliografia recomandată şi argumentați, comentaţi, analizaţi miturile violenţei
domestice enumerate mai jos:
1. Violența domestică apare în familiile cu un statut economic și social scăzut
2. Unele femei merită să fie bătute, ele îl provoacă pe agresor
3. Bătaia este rezultatul proastei îndepliniri a datoriilor de soție și mamă
4. Femeilor le place să fie abuzate
5. Dacă o femeie bătută ar fi vrut să părăsească relația ar fi put să o facă în orice
moment
6. Bătaia apare doar o dată

7. Bărbații violenți nu-și pot controla violenţa
8. Bătaia este rezultatul consumului excesiv de alcool sau droguri
9. Violența domestică apare atunci când victima/agresorul au probleme psihiatrice
10. Agresorii au învățat de la tatăl lor atitudinea abuzivă asupra femeii (Turliuc at.
all., 2009)
Aplicațiile vor fi realizate de către fiecare student prin studiu individual și doar una din
cele trei aplicații va fi postată pe platformă pentru a fi evaluată în vederea obținerea
punctajului final.
Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în

săptămână în care este programat al doilea tutorial.
Aplicația 4
Citiți legislația și bibliografia recomandate și prezentați un plan de siguranță pentru victime
ale violenței domestice.
Aplicația 5
Citiți legislația și bibliografia recomandate și detaliați serviciile sociale de care pot beneficia
victimele violenței domestice
Aplicația 6
Citiți legislația și bibliografia recomandate și prezentați, din perspectiva asistentului social,
etapele intervenției pe Serviciul Telefonul Copilului
Aplicația 7
Citiți legislația și bibliografia recomandate și prezentați, din perspectiva asistentului social,
etapele managementului de caz pentru situațiile de abuz, neglijare, exploatare, trafic.
Aplicațiile vor fi realizate de către fiecare student prin studiu individual și doar una din
cele patru aplicații va fi postată pe platformă pentru a fi evaluată în vederea obținerea
punctajului final.
Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în ultima

săptămână din semestru.
Nota finală reprezintă: 20 % (pentru două din cele șapte aplicații regăsite în suportul de
curs, aplicații postate de student pentru evaluare pe platformă) și 80% examen scris
(curs și legislație de specialitate)
Plagiatul sau frauda se pedepsesc conform reglementarilor în vigoare.
5
MATERIALE BIBLIOGRAFICE
Referințe principale:
Suport de curs ID/IFR

Irimescu, G. (2020) Abuz si violenta domestica, Curs IDD
Materiale de studiu pe platforma Moodle

Irimescu, G. (2008) Asistența socială a copilului maltratat, Curs IDD
Irimescu, G. (2004) Asistența socială a persoanelor abuzate, Curs IDD
Bibliografie legislație de specialitate:
HOTĂRÂRE Nr. 49 din 19 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind

prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra
copilului şi de violenţă în familie şi a Metodologiei de intervenţie multidisciplinară şi
interinstituţională privind copiii exploatați şi aflați în situații de risc de exploatare prin
muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale
altor forme de violenţă pe teritoriul altor state, cap. IV, Managementul de caz
Ordinul nr. 177 din 16.decembrie 2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii
pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere
pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat, precum si a standardelor minime obligatorii
privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării si exploatării
copilului, publicat în: Monitorul Oficial nr. 52 din 22 ianuarie 2004
Legea nr. 217/2003, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în

Monitorul Oficial Partea I nr. 367 din 29 mai 2003, modificată cu Legea nr 174/2018 de
modificare și completare a Legii nr 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, publicată în Monitorul Oficial nr 618 din 18 iulie 2018
Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004, modificată
Referinţe suplimentare:
Burton J., (1997) Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their
prevention, Manchester University Press, New York
Cunningham, A.; Jaffe, P.G.; Baker, L.; Dick, T.; Malla, S.; Mazaheri, N.; Poisson, S., (1998)
Theory-derived explanations of male violence against female partners: literature update and
related implications for treatment and evaluation, London Family Court Clinic
Curic, I., Vaetisi, L. (2005) Inegalitatea de gen: violenta invizibila, Ed. Eikon.
David P. Celani, (2014) Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratata la agresorul sau,
Ed. Trei
Evans, P., (2009) Relații verbale abuzive, Ed. Meteor Press
Gheorghe, V., (2005) Efectele televiziunii asupra mintii umane, Ed. Evanghelismos,
Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara 1998
Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţi, Editura Fundaţiei
Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001

Irimescu, G., (2005) „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei” în Neamţu, G. şi Stan,
D., (coord.) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi
Irimescu, G., (2006) Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza”Iaşi
Irimescu, Rădoi (coord.) (2017) Violență asupra femeii. Ipostaze. Explicatii. Intervenții,
Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
Kirkwood, Catherin, (1990) Leaving Abusive Partners, SAGE Publication
Muntean, Ana, Popescu, Marciana, Popa Smaranda, (2001) Victimele violenţei domestice:
copiii şi femeile, Ed. Eurostampa, Timişoara
Murphy, T., Oberlin, H.L. (2007) Agresivitatea pasiva, Ed. Trei
Popescu, Marciana, Muntean, Ana, (2000) Violenţa domestică - de la o realitate importantă
la asumarea unei stări de fapt, în Mihăilescu, M., (coord.) Un deceniu de tranziţie. Situaţia
copilului şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti
Rădulescu, Sorin, M. , (2001) Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în
familie, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
Roth-Szamosközi, M., Protecţia Copilului – Dileme, Concepţii şi Metode, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999
Shepard, M., Pence, E., (2003) Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa
domestică, Ed., Tehnica-Info, Chişinău
Simon Sânzianu, (2006) „Violență în familie prezentată în presa din România”, Ed. Lumen
U1 – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
U2 – PERSPECTIVE TEORETICE
U3 – CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE
U4 – ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR
U5 – MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE
Bibliografie:
Alexiu, M.T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
Araji, S., Sexually aggressive children. Coming to Understand Them, SAGE Publications,
Londra, 1997.
Babcock, J.C.; Waltz, J.; N.S. Jacobson; Gottman, J.M., „Power and violence: The Relation
Between Communication Patterns, Power Discrepancies, and Domestic Violence” în Journal
of Consulting and Clinical Psychology, 1993, 61, pp. 40-50.
Bergman, J.; Plum, B., Introducere în terapia agresorului sexual, Seminar Iaşi, 2003.
Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,

Psychological Research and Law, SAGE Publications, Londra, 1996.
Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.

7
Branningam, A., „Self Control, Social Control and Evolutionary Psychology: Towards and
Integrated Perspective on Crime” în Canadian Journal of Criminology, 1997, 39, pp. 403-
431.
Burton J., Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their
prevention, Manchester University Press, New York, 1997.
Cappell, C., Heiner, R.B., “The Intergenerational Transmission of Family Aggression” în

Journal of Family Violence, 1990, 5, pp. 135-152.
Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001.
Chesterman, M., Child sexual abuse and social work, University of East Anglia Norwich,
1987.
Ciofu, C., Interacţinea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea Bucureşti, 1993.
Cooper, M.D.; Ball, D. Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
Cordova, J.V.; Jacobson, N.S.; Gottman, J.M.; Rushe, R.; Cox, G., „Negative Reciprocity and
Communication in Couple with a Violent Husband” în Journal of Abnormal Psychology,
1993, 102, pp. 559-564.
Costin, L.; Bell, C.; Downs, S.W., Child welfare. Policies and practice, Longman, NY,
Londra, 1991.
Cunningham, A.; Jaffe, P.G.; Baker, L.; Dick, T.; Malla, S.; Mazaheri, N.; Poisson, S.,
Theory-derived explanations of male violence against female partners: literature update and
related implications for treatment and evaluation, London Family Court Clinic, 1998.
Davies J., – Safety Planning with Battered Women, Complex Lives/Difficult Choices, SAGE
Publications, 1993.
Dutton, D.G.; Starzomski, A., „Personality Predictors of the Power and Control Whell” în
Journal of Interpersonal Violence, 1997, 12(1), pp. 70-82.
Dutton, D.G.; Starzomski, A.; Saunders, K., „Intimacy-Anger and Insecure Attachament as
Precursors of Abuse in Intimate Relationships” în Journal of Applied Social Psychology,
1994, 24, pp. 1367-1386.
Emlen, S.T., „The Evolutionary Study of Human Family System” în Social Science /
Information sur les Sciences Sociales, 1997, 36, pp. 563-589.
Erchak, G.; Rosenfeld, R.; „Societal Isolation, Violent Norms. And Gender Relations” în
Cross-Cultural Research, 1994, 28 (2), pp. 111-133.
Evans, P. (2009) Relații verbale abuzive, Ed. Meteor Press, trad. Alina Mavrodin
Faller, C., K., Social Work with Abused and Neglected Children. A Manual of
Interdisciplinaery Practice, The Free Press, N.Y., 1993.
Featherstone, B., „What has Gender Got to do With it? Exploring Physically Abusive
Behavior Towards Children” în British Journal of Social Work, 1997, 27, pp. 419-433.
Finkelhor, D., „Child Sexual Abuse: New Theory and Research” în Wiehe, R.V., Working
with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
Freedman, J., „Effect of Television Violence on Aggressiveness” în Psychological Buletin,

1984, 96(2), pp. 227-246.
Gaudin, J.M., Child Neglect: A Guide For Intervention, U.S. Department of Health and
Human Services, 1993.
Gelles R., Family Violence, New York, Springer Publishing Company, 1989.
Goodman, R., Scott S., Child Psychiatry, Editura Blackwell Science, 1997.
Hamberger, L.K.; Hastings, J.E., „Personality Correlates of Men who Batter and Nonviolent
Men” în Journal of Family Violence, 1991, 6, pp. 131-147.
Helfer, E.M.; Kempe, R.; Krugman. M.D., (coord.) The Batterd Child, ediţia a cincea, The
University of Chicago, Press, 1997.
Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţi, Editura Fundaţiei
Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul

seminarului internaţional „Copilul abuzat”, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999.
Irimescu, Rădoi (coord.) (2017) Violență asupra femeii. Ipostaze. Explicatii. Intervenții,
Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
Irimescu, G., (2005) „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei” în Neamţu, G. şi Stan,

D., (coord.) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi
Irimescu, G., (2006) Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii

„Al.I.Cuza”Iaşi
Irimescu, G., (2002) „Abuzul asupra copilului. Forme de intervenţie socială”, publicate în
Miftode, V. (coord.) Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Strategii de
intervenţie şi efecte perverse, Editura Lumen
Irimescu, G. (2004) Asistenţa socială a persoanelor abuzate, Curs IDD, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza”, Iaşi
Irimescu, G. Copii şi copilării sau mediul familial şi (re)victimizarea copilului, Revista de

cercetare şi intervenţie socială, Editura Lumen, Iaşi,
Irimescu, G. Reflecţii culturale asupra maltratării copilului, Revista de cercetare şi

intervenţie socială, Editura Lumen, Iaşi, vol 8/ 2005,
9
Irimescu, G. Traumatizarea copilăriei sau consecinţele abuzului şi neglijării asupra
copilului, în Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004, tom VII-VIII
Irimescu, G. Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă

familială, Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004, tom VII-VIII,
Irimescu, G. Violenţa domestică, Curs Reconversie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,

2005
Irimescu, G. “Speaking out about cultural diversity in child maltreatment” în Frunză, S.

(coord.), The Challenges of Multiculturalism in Central and Eastern Europe, Editura
PROVO PRESS, Cluj Napoca, 2005
Irimescu, G. (2008) Asistența socială a copilului maltratat, Curs IDD, Editura „Universităţii
Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Irimescu, G. (2004) Asistenţa socială a persoanelor abuzate, Curs IDD, Editura „Universităţii
Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Jourdan-Ionescu, C., şi Palicari, G., „Probleme etice” în Ionescu, Ş., Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, intervenţie, FICF, Bucureşti, 2001.
Kaufman, J.; Zigler, E., „Do Abused Children Become Abusive Parteners?” în American
Journal of Orthopsychiatry, 1987, 57, pp. 186-192.
Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara 1998.
Kirkwood, Catherin, (1990) Leaving Abusive Partners, SAGE Publication
Laviola, M., „Effects of Older Brother-Younger Sister Incest: A Study of the Dynamics of
Seventeen Cases” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 1992, 16, pp. 404-421.
Lopez, G., Violenţele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Lutzker, J., Handbook of Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York,
1998.
Miftode, V.,(coord.) Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Editura Lumen,

Iaşi, 2002.
Mihalic, S.W.; Elliot, D., „A Social Learning Theory Model of Marital Violence” în Journal
of Family Violence, 1997, 12 (1), pp. 21-47.
Mihăilescu, I., (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România,

UNICEF, Bucureşti, 2000.
Moore, J., ABC of child protection, Ashgate Publishing Company, USA, 1996.
Mullen, P.E., „Jealousy and the Emergence of Violent and Criminal Behaviors” în Criminal
Behavior and Mental Health, 1996, 6, pp. 199-205.

Muntean, A. ; Popescu, M., Popa S., Victimele violenţei domestice: copiii şi femeile, Editura
Eurostampa, Timişoara, 2001.
Muntean, A., „Violenţa în familie şi maltratarea copilului” în Nemţu, G. (coord.) Tratat de

asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Muntean, A., Violenţa domestică şi maltratarea copilului, Editura Revoluţiei din 1989,
Timişoara, 1999.
Munteanu, A., Sagebiel, J. (2007). Practici în Asistenţa Socială: România şi Germania,

Editura Polirom, Iaşi.
Murphy, T., Oberlin Hoff, L. (2007) Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoști la tine și la
ceilalți, Ed. Trei, trad. Smaranda Nistor
Păunesu, C., Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
Pecora, P.J.; Whittacher, J.K.; Maluccio, A.N., The Child Welfare Challenge, Policy,
Practice, and Research, Aldine de Gruiter, New York, 1992.
Popescu, M.; Muntean, A., „Violenţa domestică – de la o realitate importantă la asumarea

unei stări de fapt”, în Mihăilescu, M., (coord.) Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a
familiei în România, UNICEF, Bucureşti, 2000.
Popescu, V.; Răduţ, M., (ian. 1998), Copilul maltratat, în revista Viaţa Medicală, 420/2.
Rădulescu, Sorin, M. , Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Robert-Ouvray, Suzanne, Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001,
traducere de Ana Muntean.
Rosenbaum, A., Hoge, S.K., Adelman, S.A., Warnken, W.J., Fletcher, K.E., Kane, R.L.,
„Head Injury in Partner-Abusive Men”, în Journal of Consulting and Clinical Psychology,
1994, 62(6), pp. 1187-1193.
Roth-Szamosközi, M., „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, Ionescu, Ş. (coord.),

2001, Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei Internaţionale
pentru Copil şi Familie, Bucureşti.
Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în

Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România,
UNICEF, Bucureşti, 2000.
Roth-Szamosközi, M., Protecţia Copilului – Dileme, Concepţii şi Metode, Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
Salus, M.; DePanfilis, D., Child Protective Services: A Guide for Caseworkers, (manual),
The Circle Inc., McLean, 1992.
11
Sălăvăstru, D. (2003). Violenţa în şcoală. In Neculau, A., Ferréol, G., Violenţa. Aspecte
psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, pp. 119-139.
Shepard, M.; Pence, E., Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa domestică,
Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2003.
Spânu, M., Introducre în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnica,
Chişinău, 1998.
Starus, M.A., Yodanis, C.L., „Corporal Punishment in Adolescence and Physical Assaults on
Spouses in Later Life” în Journal of Marriage and the Family, 1996, 58, pp. 825-841.
Steele, F.B., „Psychodinamic and Biological Factors in Child Maltreatment” în Helfer, M.E.,
Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press,
1997, pp. 73-79.
Stets, J.E., „Interactive Processes in Dating Aggression” în Journal of Marriage and the
Family, 1992, 54, pp. 165-177.
Stith, S.M.; Farley, S.C., A Predictive Model of Male Spousal Violence în Journal of Family
Violence, 1993, 8 (2), pp. 183-201.
Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.
Straus, M., Gelles, R., Behind closed doors: Violence in the American family, în Wiehe, R.V.,
Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
Straus, M.A.; Yodanis, C.L., „Corporal Punishment in Adolescence and Physical Assaults on
Spouses in Later Life” în Journal of Marriage and the Family, 1996, 58, pp. 825-841.
Şchiopu, U.; Verza, E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997.
Turliuc, M.N.(coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași:Institutul

European
Turliuc, M.N.(coord.). (2013).Gen, muncă, familie și schimbare, Iași:Institutul European,
Turliuc, M.N., Tobolcea, I.(coord.). (2008).Violenţa în familie: între stigmatizare, acceptare

socială şi intervenţie terapeutică.Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Turliuc M.N. , (2019) Family violence: A men’s or women’s issue?, Analele de Sociologie şi
asistenţă social, serie noua, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Turliuc, M.N., Karner Huţuleac, A., Dănilă, O., (2009) Violenţa în familie. Teorii,
particularităţi şi intervenţii specific, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
Urquiza, A.J.; Winn, C., Treatment for Abused and Neglected Children: Infancy to Age 18,
Department of Health and Human Services, National Center on Child Abuse and Neglect,
S.U.A., 1993.
Vrasti, R., (2012). Ghid practic de intervenție în criză, www.vrasti.org
Walker, L.E.A., „Current Perspective on Men Who Batter Women – Implication for
Intervention and Treatments to Stop Violence Against Women”, în Journal of Family
Psychology, 1995, 9 (3), pp. 264-271.
Walker, L.E.A., The Battered Woman Syndrome, N.Y., Springer, 1984.
Whitman, M, Child abuse, expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra copilului, Iaşi,
1998.
Wiehe, R. V., Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1993). Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.
Alte surse:
1.European Union Agency for Fundamental Rights, 2014, Violence against women: an EU-
wide survey. Main results http://fra.europa.eu/en/publication/2014/violence-against-women-
eu-wide-survey-mainresults-report
http://www.unwomen.org/en/digital-library/multimedia/2015/11/infographic-violenceagainst-
women
2. Organizația Mondială a Sănățății, 2016, Violence against women. Intimate partner and
sexual violence against women http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs239/en/
3. Comisia Europeană, Reprezentanța în România, Eurobarometru special 449, Violența

bazată pe gen, iunie 2016, România,
http://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/index.cfm/Survey/getSurveyDetail/i
nstruments/SPECIAL/surveyKy/2115
https://ec.europa.eu/romania/news/20162511_declaratie_comuna_eliminarea_violentei_
impotriva_femeilor_ro
4. Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeii,

https://violentaimpotrivafemeilor.ro/statistici-privind-violenta-in-familie-aproape-nouamii-
de-cazuri-de-lovire-si-alte-violente-si-80-de-violuri-in-familie-in-primele-6-luniale-anului/
5. Centrul Național de Evaluare și Promovare a stării de sănătate

http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2016/01/Analiza-de-situatie-20157.pdf
6. Declarația Națiunilor Unite pentru eliminarea violenței asupra femeii din 20 decembrie
1993 http://www.un-documents.net/a48r104.htm
7. Studiu national privind violenţa domestica, https://anes.gov.ro/wp-

content/uploads/2020/02/SEM-I-2019-STUDIU-NA%C8%9AIONAL-VD.pdf
13
8. Consiliul national al persoanelor vâstnice, http://www.combatingelderabuse.eu/wp-
content/themes/Visionpress/docs/material.pdf
9. Abuzul şi neglijarea copilului, Raport al Organizaţiei Salvaţi Copiii, 2000,

www.salvaticopii.ro
10. ANPCA; UNICEF, România şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. Al

doilea raport periodic, Editura MarLink, Bucureşti, 2003.
11. Glosarul egalităţii de gen, https://eige.europa.eu/thesaurus?lang=ro
12. Agenţia Natională privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi,

https://anes.gov.ro/biblioteca-virtuala/
13. Convenţia ONU privind drepturile copilului,

http://www.avp.ro/drepturile%20omului/tratate%20onu/6_copii.pdf
De la traumă la integritate: femeile din România îşi regăsesc identitatea, raport prezentat la
Conferinţa organizată de USAID, Bucureşti, 28-30 aprilie, 1999.
14. Dinamica violenţei intrafamiliale în anul 2002, Raport al Ministerului de Interne,

Bucureşti, 05.03.2003.
15. Drepturile femeii la sfârşit de mileniu II, LADO, 1989, ediţia a doua.
16. Violenţa Domestică, raport prezentat la Conferinţa organizată de USAID, Bucureşti, 28-
30 aprilie, 1999.
17. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (Serie Nouă)
Sociologie şi Asistenţă Socială, https://anale.fssp.uaic.ro/index.php/asas

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Violenţa, în sens generic, semnifică ”utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ,

grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra altora.” (Zamfir&Vlăsceanu 1993,
670-671). Violenţa poate fi văzută și ca o situaţie de interacţiune în care unul sau mai mulţi
actori acţionează direct sau indirect, aducând prejudicii altora, în grade diferite, prejudicii
aduse integrităţii lor fizice, morale, posesiunilor lor, sau prin participări simbolice sau
culturale. Plecând de la această definiţie se pot identifica trei elemente care surprind înţelesul
conceptului: (1) violenţa este o situaţie de interacţiune, (2) este o acţiune prin care se aduc
prejudicii altora şi (3) aceste prejudicii se manifestă direct sau indirect. (Michaud 1978,
Sălăvăstru 2003, 121)
Cele trei elemente de identificare anterior enunțate se regăsesc şi în cazul particular, al

violenţei domestice. Cu toate acestea, definirea violenţei domestice nu este uşor de realizat
dată fiind complexitatea fenomenului şi sfera de cuprindere, însă în literatura de specialitate
au fost avansate mai multe formulări, care îşi propun să răspundă cât mai obiectiv realităţilor
sociale.
Cercetările care au avut ca zonă tematică agresiunea în spaţiul domestic sau în mediul
familial au definit fenomenul folosind una din următoarele sintagme: violenţă în familie,
violenţă intrafamilială, violenţă domestică. Fiecare dintre aceste sintagme are conotaţii
specifice, sugerând fie: (1) familia este un mediu privat, relativ izolat de spaţiul public şi
având probleme specifice; (2) violenţa în familie este un mod de a reproduce, dar şi de a
amplifica în spaţiul privat climatul marcat astăzi de tensiuni şi violenţă în spaţiul public
(”intra” trimite la ”extra”); (3) familia este tratată ca grup domestic, utilizând drept criteriu
coabitarea şi rezidenţa comună/împărţirea aceluiaşi spaţiu de viaţă. (Munteanu& Sagebiel
2007, 215-216)
În actele normative, violenţa în familie este definită ca „orice acțiune sau inacțiune
intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal,
săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care
provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori
psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de
15
libertate. Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-si exercita
drepturile si libertățile fundamentale. (Legea nr. 217 din 22/05/2003, art. 3, republicată).
Iar violenţa domestică, în conformitate cu noile modificări legislative “înseamnă orice

inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială
sau spirituală care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți,
precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit
împreună cu victima." (legea 174/ 2018, de modificare a legii 217/2003, art. 3)
Violența domestică, potrivit legislației în vigoare, „se manifestă sub următoarele forme: a)
violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte,
amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare; b) violenţa psihologică - impunerea
voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în
orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţare verbală sau în orice altă modalitate, şantaj,
violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, afişare ostentativă a armelor,
neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără
drept, supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă,
efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la
distanţă, care prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere,
precum şi alte acţiuni cu efect similar; c) violenţa fizică - vătămarea corporală ori a sănătăţii
prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare,
în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin
otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar, supunerea la eforturi fizice
epuizante sau la activităţi cu grad mare de risc pentru viaţă sau sănătate şi integritate
corporală, altele decât cele de la lit. e) violența economică – interzicerea de activității
profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență
primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere
intenționată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de
bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a
susține familia, impunerea de munci grele si nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui
membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar; f) violenţa socială -
impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni, interzicerea frecventării
instituţiei de învăţământ sau a locului de muncă, interzicerea/limitarea realizării profesionale,
impunerea izolării, inclusiv în locuinţa comună, privarea de acces în spaţiul de locuit,
deposedarea de acte de identitate, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte
acţiuni cu efect similar; g) violenţa spirituală - subestimarea sau diminuarea importanţei
satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a
aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori
religioase, interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă şi de a învăţa copiii să vorbească
în limba maternă, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase
inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare." ... “În
nicio formă şi în nicio împrejurare, obiceiul, cultura, religia, tradiţia şi onoarea nu pot fi
considerate drept justificare pentru niciun tip de acte de violenţă definite în prezenta lege."
(legea 174/ 2018, de modificare a legii 217/2003, art. 4)
Putem spune că violenţa în spaţiul domestic poate fi definită ca un pattern de control coercitiv
caracterizat prin folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoţionale. Tratarea
cu violenţă a partenerului, cât şi relaţionarea abuzivă în cadrul familiei este un fenomen
prezent în multe din mediile sociale caracterizate de deprivare socială și economică şi nu
numai. Studiile efectuate asupra familiei, ca instituţie socială, au arătat că violenţa
manifestată în context familial prezintă aceste trăsături dar și altele precum: comportamentul
necontrolat, aşteptări nerealiste, tendinţele de izolare, blamare reciprocă, manifestările
violente în cazul relaţiilor dintre membrii familiei, utilizarea forţei şi a admonestărilor verbale
ș.a. (Irimescu, Rădoi, 2017)
Aplicaţia 1
Realizaţi un mini-glosar cu termenii: violenţă, violenţă manifestă, violenţă simbolică,
violenţă de gen, victimă, victimizare, victimizare secundară, agresor, membru al familiei,
abuz, neglijare, ordin de protecţie, trafic de persoane, exploatare, adăpost, locuinţă
protejată, serviciu social, egalitate de gen, discriminare folosind pentru fiecare termen cel
puţin două surse bibliografice (ex. dicţionare, cadre legislative, tratate de specialitate).
Întrebări de autoevaluare
1. Care este diferența dintre abuz și neglijare ?
2. Ce este violența domestică ?
3. Ce forme ale violenței domestice cunoașteți ?
17
2. PERSPECTIVE TEORETICE PRIVIND SITUAŢIILE DE VIOLENŢĂ
DOMESTICĂ
Ce determină apariţia violenţei în spaţiul domestic ?
Această întrebare este importantă atât pentru teoreticienii, cât şi pentru practicienii
domeniului.
Stabilirea cauzalităţii presupune o analiză a violenţei la următoarele niveluri: individual,

familial/cuplu, vecinătate, comunitate, cultură, sistem economic sau epocă istorică şi a
variabilelor: gene, simptome psihiatrice, atitudini individuale, moduri de gândire,
performanţe în managementul furiei, atitudini sociale, influenţa mass-media, legislaţie, pentru
aceasta fiind imperios necesară o abordare de tip integrativ.
Pe plan internaţional, în anii ’70 au apărut primele studii de caz şi analize calitative făcute pe
eşantioane mici, dar şi reacţia diferiţilor observatori la acele studii, care le-au descalificat,
considerându-le ca fiind aberante şi extrem de rare. A urmat apoi etapa de determinare a
incidenţei şi prevalenţei în cadrul populaţiei, urmată de studii corelaţionale, care şi-au propus
să determine diferenţa dintre bărbaţii violenţi de cei non-violenţi (aceste studii fiind câteodată
parte a studiilor longitudinale prospective făcute pe eşantioane mici de populaţie). Următorul
pas în progresul metodologiilor l-a constituit analiza datelor corelaţionale şi descriptive şi
dezvoltarea teoriilor explicative.
În literatura de specialitate se regăsesc cinci perspective predominante (biologică,

psihopatologică, socială, sistemică şi feministă), care-şi propun să descrie cauzele violenţei în
familie, revizuind suportul empiric şi descriind implicaţiile şi limitele intervenţiei şi
prevenirii.
Intervenţiile specifice împotriva violenţei în familie sunt focalizate asupra indivizilor,

familiei sau societăţii şi instituţiilor acestora, iar în ceea ce priveşte prevenirea, un rol
important îl joacă studiile prospective ce conduc la necesitatea de a interveni foarte devreme
asupra copiilor care au avut asemenea experienţe sau sunt expuşi la violenţă în familiile lor,
de a interveni asupra părinţilor şi viitorilor părinţi, pentru a distruge ciclul transmiterii
intergeneraţionale a violenţei.
2.1. Perspectiva biologică
Teoriile biologice despre agresiune şi violenţă pun accentul pe factorii genetici şi

neuropatologici şi consideră schimbările în structura sau funcţionarea creierului datorate
traumelor sau factorilor endocrini. Aceste prezumţii iniţiale au fost înlocuite cu propunerile
moderne ce consideră că factorii sociali lucrează ca variabile intermediare în modificarea sau
declanşarea diferitelor laturi ale comportamentului, luând astfel naştere conceptul de biologie
socială.
Aceste teorii şi implicaţii asociate pentru practică sunt intens controversate şi, de asemenea,
sunt foarte greu de testat empiric .
Totuşi, o recapitulare a literaturii despre violenţa în spaţiul familial relevă două curente
predominante de gândire: primul consideră că accidentele craniene reprezintă o cauză a
agresiunii în familie, iar al doilea pune accentul pe ideile neo-darwiniene despre adaptările
evoluţioniste care determină violenţa masculină îndreptată asupra femeii.
La sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Rosenbaum şi colegii au publicat o serie de
articole care evidenţiau legătura dintre agresiunea maritală şi traumatismele craniene
(Rosenbaum şi Hoge, 1989; Rosenbaum, 1991; Rosenbaum şi colab., 1994). Astfel, ei au
descoperit că mulţi dintre bărbaţii care abuzează, în antecedent, au suferit traumatisme
craniene şi, mai târziu, mulţi dintre aceştia au devenit violenţi cu membrii familiei lor.
Autorii au extins studiile şi au demonstrat că traumatismele craniene determină o deteriorare
gravă neurologică, care are ca urmare diminuarea controlului asupra impulsurilor, creează
hipersensibilitate la alcool, cauzează dificultăţi de comunicare, afectează judecata şi creşte
nivelul stresului în cadrul familiei.
Descoperirea acestor legături nu este prea bine primită pentru că, în parte, poate absolvi
indivizii violenţi de responsabilitatea acţiunilor lor. S-au acceptat limitări metodologice ale
cercetărilor, din raţiunea că unele accidente craniene pot fi cauzate de abuzul în copilărie, iar
în acest caz corelaţia dintre abuzul familial şi traumatismele craniene poate fi neavenită.
Ulterior, cercetările au evidenţiat că indivizii care au suferit un traumatism cranian nu erau
mai agresivi acasă decât alţi indivizi (Warnken, Rosenbaum, Fletcher, Hoge, Adelman, 1994
apud Cunningham şi colab., 1998).
19
Această perspectivă nu aduce contribuţii majore în cunoaşterea domeniului, dar oferă două
indicii remarcabile: 1) cercetarea făcută în cazul afecţiunilor neurologice, cauzate de abuz în
copilărie sau neglijare demonstrează că eforturile de prevenire timpurie sunt cruciale şi 2)
există posibilitatea ca un segment de abuzatori să nu răspundă favorabil la intervenţiile psiho-
educaţionale sau cognitive.
Explicaţiile neo-darwiniene (teoria evoluţionistă a genelor) şi psihologice despre agresiunea

masculină îndreptată împotriva partenerei evidenţiază influenţa genetică asupra
comportamentului. Aceste explicaţii dovedesc că „interacţiunile noastre sociale sunt
influenţate de predispoziţiile genetice pentru a acţiona într-un mod adaptabil în trecutul
nostru ancestral” (Emlem, 1997, p. 565). Cu alte cuvinte, comportamentul care ajută
organismele să răspundă cu succes la problemele legate de mediul înconjurător se reproduce
bine şi este în măsură să fie genetic moştenit.
În concordanţă cu aceste teorii, toate tipurile de comportament reprezintă produse ale

mecanismelor psihologice interne, dezvoltate prin selecţie naturală în vederea rezolvării unor
probleme de adaptare.
Influenţa genetică nu este privită ca determinism pur, ea poate influenţa comportamentul

numai în cadrul anumitor contexte şi ca răspuns la impulsuri specifice (Branningan, 1997).
Această teorie susţine că forţele evoluţioniste favorizează organismele care sunt capabile să
se reproducă cu succes. De aceea, masculii vor avea tendinţa să obţină şi să-şi păstreze
parteneri tineri şi fertili, care pot produce urmaşi sănătoşi. Atâta timp cât teoria evoluţionistă
argumentează că mecanismele interne pot rămâne inactive pe tot parcursul vieţii, excepţie
făcând situaţiile când sunt declanşate de anumite contexte relevante (contexte ce pot conţine
în întregime percepţia masculului asupra fricii de a nu avea exclusivitate sexuală în relaţia cu
partenera), este dificil de realizat un tratament sau un program de prevenire bazate pe această
teorie (Mullen, 1996).

2.2. Perspectiva psihopatologică
Majoritatea teoriilor psihologice care se referă la maltratare au ca punct de plecare concepţia

lui Freud (1959) despre masochismul feminin. În această formulare femeia masochistă este
descrisă ca dorind să fie bătută asemenea unui copil neajutorat, dependent şi rău. Freud vedea
acest comportament auto-distructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului
Oedipian.
Shainnes (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale şi

nu de instinct care se subordonează forţelor primare (libidoului). Bărbaţii violenţi tind să-şi
folosească violenţa ca pe un mecanism de intensificare a Eului, deoarece repertoriul lor de
comportamente non-violente este foarte limitat.
Alte teorii psihologice susţin că violenţa în familie este o deviere a comportamentului auto-
distructiv dinspre sine spre altă persoană. De exemplu, bărbaţii care se simt frustraţi îşi pot
exterioriza sentimentele negative asupra soţiei şi a copiilor, comportamentul violent fiind, de
fapt, o formă de apărare împotriva dependenţei faţă de partener.
Susţinătorii acestor teorii sugerează că eforturile făcute în legătură cu violenţa în familie în

ultimii douăzeci de ani, folosind cu precădere analiza feministă, au creat o dilemă pentru
clinicienii care doreau să dezvolte programe efective de tratament pentru bărbaţii abuzatori.
Ei susţin că eforturile depuse pentru ameliorarea atitudinilor sociale şi de apărare a
inegalităţilor structurale nu vor avea impact asupra comportamentului abuzatorilor din zilele
noastre dacă se accentuează doar rolul factorilor sociali ca precursori ai violenţei (Dutton şi
Starzomski, 1997).
Cercetătorii domeniului propun şi o evaluare psihologică a profilului bărbatului abuzator. Cei

care au aderat la acest subiect argumentează că eforturile făcute prin programele de
intervenţie nu pot fi în totalitate dominate de macro-sisteme, cum ar fi schimbarea atitudinilor
publice, trebuind să se ia în considerare şi caracteristicile unice ale abuzatorului. Ca societate,
trebuie să rămânem fideli măsurilor sociale care combat violenţa îndreptată asupra femeii, dar
din perspectivă clinică trebuie să punem la punct planuri de tratament individuale pentru
potenţialii agresori, susţin clinicienii.
21
Numeroase studii privind profilul psihologic ale abuzatorilor, fie dintre cei deferiţi justiţiei,
fie dintre cei care urmează tratamente în grup, indică faptul că anumite profiluri de
personalitate antisociale sau bordeline sunt puternic reprezentate în cadrul acestei categorii
particulare de populaţie (Hambergher şi Hastings, 1991).
Cea mai semnificativă concluzie a acestor studii, în special din perspectiva tratamentului,
pare să fie următoarea: personalitatea bordelină considerată ca fiind prevalentă într-un
procent de 11-15% din populaţia generală este majoritară în categoria abuzatorilor.
Dutton şi Golant (1995) sugerează, de asemenea, că indivizii cu personalitate bordelină au un

accentuat sentiment personal de neîncredere, cu trimitere în copilărie la experienţele trăite
atunci reale sau imaginare, de abandon sau ataşament ambivalent sau de mânie. Aceste
experienţe din fragedă copilărie creează un adolescent mânios şi detaşat, marcat de un
sentiment general de inferioritate. Un astfel de adolescent, dacă este apoi expus mediul social
care-l poate modela poate căpăta un comportament abuziv faţă de femei şi o atitudine
stereotipă de contrazicere „masculină” şi de interiorizare a sentimentelor, iar prin
comportamentul pe care-l manifestă fie acasă, fie în comunitate poate fi considerat un
potenţial abuzator. În ceea ce priveşte personalităţile antisociale, provocarea constă în
necesitatea clinică de a identifica acest grup particular şi de a avea siguranţa ca în grupurile
supuse tratamentului să nu interfereze cu tratamentele de care au nevoie alţi membrii ai
grupului. Pentru acest grup tratamentul poate îmbrăca forma unei strategii manageriale de
risc, de prevenire a recidivei.
Limite
Violenţa se regăseşte la un număr relativ restrâns de bărbaţi ce suferă de boli mintale şi este
asociată şi cu atitudinea faţă de femeie, inegalităţi structurale şi acceptarea socială a violenţei.
Explicaţia conform căreia agresorii ar avea probleme psihice a fost denigrată în ultimii ani,
iar multe lucrări teoretice omit să aducă în discuţie acest subiect.
Pe de altă parte, intervenţia terapeutică pe termen lung şi resursele multiple de care
comunitatea ar trebui să beneficieze au făcut ca această abordare să fie folosită cu precădere
în înţelegerea evoluţiei agresorilor şi dorinţei de schimbare a comportamentului acestora, în
elaborarea unor programe de prevenire primară şi mai puţin pentru identificarea unor tehnici
terapeutice specifice.

2.3. Perspectiva sistemică
Susţinătorii teoriei sistemelor explică violenţa împotriva partenerului ca rezultat al acţiunii

sistemului familial. În cadrul acestui model, familia este văzută ca un sistem cu o structură
dinamică, având anumite componente interdependente (subsisteme), care interacţionează
reciproc.
Din perspectivă teoretică, o acţiune violentă în familie este o reacţie în lanţ declanşată de un
membru al familiei. Astfel, violenţa este menţinuta prin roluri, relaţii şi mecanisme de
feedback, care reglează şi stabilizează sistemul. Dacă violenţa este recompensată de către
sistem este probabil să reapară, iar în timp dinamica poate deveni atât de stabilizată încât
tinde să fie întreruptă. Această explicaţie cauzală constă în faptul că unitatea de analiză
pentru evaluare şi intervenţie o reprezintă familia ca sistem sau un subsistem familial.
Wileman şi Wileman (1995) au descoperit că reducerea violenţei este asociată cu asumarea

responsabilităţii de către bărbat în scopul schimbării şi cu asumarea rolului activ de către
femeie în echilibrarea puterii în cadrul relaţiei. Modele de interacţiune relaţională în cadrul
cuplurilor pot mai bine diferenţia relaţiile agresive de cele non-agresive, decât caracteristicile
interpersonale sau demografice (Stets, 1992; Lloyd şi Emery, 1994). Interpersonalitatea
corelează agresiunea fizică împotriva partenerului cu creşterea nivelului de rigiditate,
ostilitate, agresiune verbală şi conflict, cu scăderea nivelurilor de argumentare şi comunicare
constructivă şi a posibilităţilor de rezolvare a problemelor (Babcock, Waltz, Jacobson şi
Gottman, 1993). Aceste descoperiri au contribuit la conceptualizarea agresiunii împotriva
partenerilor, ca fiind un act de comunicare. Din perspectiva sistemelor, accentuarea
interacţiunilor face posibilă identificarea modelelor comportamentale asociate cu violenţa
relaţională. Faptul că viaţă romantică coexistă cu violenţa în anumite momente, în unele
relaţii, combinată cu complexitatea interacţiunilor dintre parteneri sugerează că aceste
caracteristici relaţionale pot intermedia semnificaţia şi interpretarea dată violenţei, atât de
către agresor, cât şi de către victimă. Satisfacţia maritală apare aici ca fiind un exemplu de
variabilă mediatizată (Rogers, Castleton şi Lloyd, 1996; Sabourin, 1995, apud Cunningham şi
colab., 1998).
Cuplurile care raportează agresiune fizică şi satisfacţie maritală slabă sau moderată, dau
dovadă de niveluri ridicate de mesaje nefundamentate şi complexitate simetrică, un tipar de
23
comunicare unde ambii indivizi încearcă să-şi exercite controlul în cadrul relaţiei.
Coexistenţa agresiunii psihice şi a insatisfacţiei maritale în cadrul cuplului este asociată cu
niveluri înalte de aversiune, reciproce comportamentului negativ şi replici de furie, ostilitate
făţişă, posibilităţi de rezolvare a problemelor slabe şi modele de „pretenţie-renunţare” din
partea ambilor indivizi.
Cercetările demonstrează, de asemenea, prezenţa traumelor emoţionale şi a riscului de

accidentări la copiii care sunt martori la atacurile violente între membrii familiei (Peled, Jaffe
şi Edleson, 1995). Se încearcă o intervenţie teoretică care să aibă ca rezultat înţelegerea
legăturii dintre violenţa îndreptată asupra femeii şi a stilurilor diferite de desfăşurare a
fenomenelor din familie care implică copilul (Margolin, John, Ghosh şi Gordis, 1996, apud.
Cunningham şi colab., 1998).
Mai mult, se încearcă crearea unui cadru teoretic pentru integrarea în acest domeniu de studiu
a abuzului asupra copilului, a violenţei împotriva femeii, interacţiunilor maritale,
ataşamentului părinte-copil şi a stilurilor de creştere şi educare.
Limite
Explicaţiile sistematice şi intervenţiile pentru tratarea violenţei împotriva partenerilor au fost
foarte controversate. Majoritatea criticilor s-au concentrat pe următoarele aspecte:
• neutralitatea inerentă a clinicianului în intervenţia sistemică duce la
neutralitatea abuzului;
• explicaţii sistematice determină co-responsabilitate pentru violenţă şi
contribuie la justificarea violenţei agresorului;
• terapiile sistematice eşuează în modul de adresare către genuri, lucru care
contribuie la violenţa în familie şi efectele diferenţiale ale violenţei.
Trute (1998) aduce critici tratamentului sistematic al violenţei şi propune includerea
tratamentului specific pe genuri şi realizarea unei evaluări corecte înainte de a fi folosită
intervenţia sistemică. Acest model de tratament poate fi considerat ca fiind de succes în
tratarea violenţelor moderate, când femeia doreşte să păstreze relaţiile cu partenerul. Astfel,
numărul de cupluri care trebuie luate în evidenţă pentru tratamentul sistematic, din motive de
siguranţă, este redus. O altă critică este că acceptarea acestui tip de intervenţie poate fi ca o
pantă alunecoasă dacă criteriile de monitorizare şi selecţie nu sunt respectate în timp.

2.4. Perspectiva socială
Din perspectivă sociologică, organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a violenţei
ca urmare a diferenţelor de vârstă, gen, interese care cresc tensiunile intrafamiliale.
La acestea se adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii în care
trăieşte familia respectivă. Se poate vorbi de existenţa unui cerc vicios: violenţa creată în
familie conduce la violenţa în societate şi invers, o societate care acceptă violenţa în toate
sferele vieţii publice accentuează tendinţele violente din familie.
Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele violenţei domestice ca rezidând din
procesul de socializare diferit al bărbaţilor şi femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu
obiceiuri, tradiţii diferite), stereotipiile vehiculate, „scenariile” sociale contribuind şi ele la
conturarea problemei.
Cercetările culturale examinează cum variază rata abuzurilor în diferite ţări în funcţie de
diferite caracteristici, cum ar fi normale legate de violenţă şi tiparele violenţei în societate
(Levinson, 1989; Erchak şi Rosenfeld, 1994). Unde nu este sancţionată violenţa în familie,
teoriile sociologice examinează procesul abaterii de la norme şi tiparele violenţei în societate.
Acest lucru poate include tehnici de raţionalizare şi neutralizare care sunt suportate de
semeni. Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă-cheie, nu din
cauza diferenţelor moştenite dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces
diferenţiat la puterea politică şi economică.
Conform acestei teorii rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în care trăieşte
persoana, în special în comportamentul „altora” semnificativi. Din observaţia
comportamentului altora, un individ învaţă care comportament este cel adecvat social, care
comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu alte cuvinte, deficitele
cognitive sunt învăţate nu moştenite de către individ şi acestea pot fi transformate în
comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că acele comportamente pro-
sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se modeleze problemele de comunicare
efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme sau calitatea relaţiilor interpersonale.
Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii sociale sunt, de aceea, înrădăcinate în eforturile
făcute pentru prevenirea expunerii copiilor la modele negative (atât în viaţa lor de zi cu zi, cât
25
şi prin media), dar şi de promovarea dezvoltării abilităţilor acelora care au fost expuşi acestor
influenţe.
Studiile sociale teoretice, Bandura, 1997 şi teoria cognitiv-socială, Bandura, 1986, (apud.
Cunningham şi colab., 1998), când sunt aplicate familiei, asigură o bază conceptuală pentru
experienţele din copilărie care contribuie la riscul şi vulnerabilitatea de a comite abuz asupra
soţiei în timpul maturităţii. Cu alte cuvinte, acest studii postulează o legătură cauzală între
două variabile: expunerea la violenţă în familia de origine şi violenţa împotriva partenerului
în perioada de maturitate.
Teoria propune ideea că noi suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi”

semnificativi, înregistrăm acest comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi
adolescenţei, observaţiile la cum se comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de
comportament. Un copil care creşte într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă în
comportament agresiv este supus riscului de a deveni agresiv la maturitate. Observarea
comportamentului agresiv dintre părinţi, a intrigilor, răzbunărilor sunt considerate cauze ale
abuzului asupra partenerei.
Din perspectiva acestei teorii violenţa este privită ca un comportament dobândit. Totalul şi
tipul studiilor observaţionale sunt dependente de o serie de factori, cum ar fi :
• recompensa observată, experimentată sau consecinţele descurajante ale
comportamentului;
• caracteristicile observatorului şi modelarea individuală a comportamentului;
• tiparele asociative (expunerea la comportament agresiv depinde de indivizii
cu care acesta se asociază).
Bandura sugerează că sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de origine,
ci cuprinde şi subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa prin
televiziune.
Ideea că violenţa prin televiziune sau jocuri video învaţă copiii să devină agresivi este o
problemă discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că nu există nici o evidenţă
clară a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv exagerat, în
timp ce Eron, Gentry şi Schlegel (1994), Cunningham şi colab. (1998) au arătat că există o
asociere, chiar controlând variabile cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea agresivă şi

comportamentul părinţilor. Alţi cercetători au examinat posibilitatea ca expunerea la violenţa
prin televiziune şi jocuri video să acţioneze ca o influenţă mediatică mai mult decât ca o
legătură directă cauzală cu comportamentul agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la
violenţa prin televiziune, cinematograf, sport, jocuri video şi muzică video ar cauza
desensibilizarea. Aceasta, în combinaţie cu o însumare a violenţei din societate, ar însemna o
justificare a folosirii violenţei de către individ.
În literatura de specialitate se regăsesc două moduri de testare a validităţii explicaţiilor

sociale în privinţa violenţei produse în spaţiul familial: primul include evaluarea programelor
de intervenţie, iar al doilea include urmărirea transmiterii intergeneraţionale a
comportamentului abuziv.
Studiile corelaţionale de transmitere intergeneraţională a violenţei familiei oferă suport

empiric teoriilor sociale. În general, s-a observat faptul că la copiii care sunt martori ai
agresiunilor dintre părinţi este crescută probabilitate ca ei să devină agresori şi/ sau victime
ale agresiuni. Totuşi, nu toţi copiii expuşi vor avea acest tip de comportament şi nu la toţi
adulţii abuzatori s-au identificat abuzuri în copilărie sau expunerea la abuzuri.
Indivizii care au fost martori la agresiunea soţiei în familiile lor de origine au o rată de trei ori
mai crescută a violenţei comparativ cu cei care nu au avut asemenea ocazii. Bărbaţii şi
femeile care au fost subiectul pedepselor fizice, pe timpul copilăriei, au manifestat un grad
ridicat de violenţă în familie, ca adulţi. Mai mult chiar, ei au raportat practicarea de pedepse
corporale şi abuzuri asupra propriilor copii.
Un domeniu care a primit atenţie considerabilă este metoda de rezolvare a conflictului

marital. Aceste studii oferă evidenţa că indivizii care au fost martori la violenţa în familia de
origine şi-au însuşit un model insuficient de rezolvare a conflictului şi indivizii care
agresează pot avea strategii de rezolvare a conflictului mai puţin eficiente comparativ cu non-
agresorii.
În mod specific, indivizii care au asistat la violenţă interpersonală foloseau mai degrabă
strategii de rezolvare a conflictului ineficiente, care concurau la creşterea sentimentelor de
nefericire maritală şi la creştere fenomenelor de abuz asupra femeii.
27
Straus şi Yodanis (1996) au testat un model teoretic, care a inclus trei componente:
aprobarea normativă a violenţei, conflictul conjugal şi depresia şi au încercat să explice de ce
pedeapsa corporală în adolescenţă creşte riscul de a agresa soţia mai târziu. S-a arătat că
pedeapsa corporală a fost asociată cu posibilitatea crescută de uitare a violenţei împotriva
unuia dintre părinţi, iar ca adult a suferit de depresie şi s-a remarcat o creşterea a nivelului
conflictului conjugal. Prin urmare, fiecare dintre aceste componente a fost asociată cu
posibilitatea crescută de agresare a partenerului.
Stith şi Farley (1993) au elaborat un model de violenţă severă conjugală folosind variabile de
acceptare ale violenţei conjugale, ale stresului conjugal, ale egalitarismului sexelor, ale
alcoolismului şi ale respectului de sine. Rezultatele studiilor lor, bazate pe un eşantion de 91
de indivizi (39 în tratament pentru agresiune şi 52 în tratament pentru alcool), au sugerat o
cale indirectă între observarea violenţei ca şi copil şi mai târziu a violenţei severe conjugale,
traversând niveluri scăzute de egalitarism sexual şi aprobare a violenţei maritale. Fiind martor
la agresiuni între soţi în familia de origine, individul este indus direct spre egalitarism şi
aprobare a violenţei conjugale, care la rândul lor determină folosirea violenţei severe.
Folosind un eşantion longitudinal de 360 de bărbaţi şi 290 de femei, care au fost intervievaţi
de 7 ori în 13 ani, Mihalic şi Elliott (1997) au descoperit o diferenţă de gen în modul cum
sunt influenţaţi copiii. Efectul asistării la violenţă în timpul copilăriei este mult mai dramatic
în cazul femeilor decât în cazul bărbaţilor. Martore fiind la violenţa în familia de origine,
femeile devin agresori la maturitate.
Reitzel-Jaffe, 1997 (apud. Cunningham şi colab., 1998), a folosit o analiză bazată pe

modelul ecuaţiei structurale pentru teoria cunoaşterii în cazul violenţei la bărbaţi. Rezultatele
au indicat faptul că violenţa în familia de origine (observarea abuzului asupra unuia dintre
soţi sau asupra copilului) a fost asociată cu convingerile negative în ceea ce priveşte unul sau
altul dintre genuri şi acceptarea violenţei interpersonale. În schimb, aceste convingeri erau
asociate cu existenţa prietenilor care erau abuzivi în relaţiile lor. Asocierea cu prieteni
abuzatori era apoi corelată cu nivelul de violenţă al subiecţilor. Experimentarea violenţei în
familia de origine are un efect direct, dar mai redus asupra nivelurilor de violenţă prezente în
relaţiile de cuplu ale subiectului. Astfel, modelul a indicat un efect direct al convingerilor
negative în ce priveşte genul sau violenţa interpersonală asupra folosirii violenţei în relaţii.

Limite
În ciuda creşterii numărului de studii empirice care susţin transmiterea intergeneraţională a
violenţei, unele critici sugerează că se pune prea mult accentul pe asocierea dintre asistarea la
violenţa dintre părinţi sau experimentarea abuzului copilului şi comportamentul violent de
mai târziu asupra propriului soţ şi/ sau copil.
Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea intergeneraţională este mai puţin

probabil să apară dacă: copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a unuia dintre
părinţi, dacă adultul ar avea o relaţie de afecţiune şi sprijin, dacă individul, luând aminte de
experienţele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul agresiunii.
Un domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor prospectivi şi de risc, ai

influenţei acestora asupra comportamentului individului. Cercetările în acest domeniu
evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe variabile „de intervenţie”, care ar putea
ajuta să se prevadă care copil este puternic afectat de asistarea la acte de violenţă dintre
părinţi şi care copii par să fie mai puţin marcaţi.
2.5. Perspectiva feministă
Din perspectivă feministă vilenţa asupra soţiei trebuie studiată în contextul societăţii care se
bazează pe forma de organizare patriarhală: norme şi legi patriarhale, poziţie de subordonare
a femeii şi autoritatea bărbatului. Structura patriarhală a societăţii şi familiei legitimează
inegalitatea de gen. Dacă femeile se afirmă, sunt sancţionate pentru temeritatea lor, iar dacă
sunt pasive provoacă nemulţumire pentru neparticiparea lor. De fapt, femeile nu sunt
niciodată în poziţie de învingător. Se consideră că violenţa asupra soţiei trebuie privită sub
aspect global prin prisma influenţelor educaţionale şi legislative şi se subliniază faptul că într-
o societate violentă oricine poate deveni agresor sau victimă, atunci când violenţa este
tolerată, iar victimele sunt blamate. În acest context toţi învaţă că agresiunea poate fi
folositoare pentru a se introduce cadrul legislativ adecvat şi pentru a da noi interpretări
contractului marital în vederea stopării violenţei în familie.
Mişcarea feministă afirmă că violenţa masculină îndreptată împotriva femeilor este o

consecinţă a poziţiei lipsite de putere a femeilor într-o societate patriarhală. Deci, problema
29
abuzului este un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul relaţiilor dintre bărbaţi şi
femei.
La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, activişti feminişti au început să vorbească în
numele acelor multe femei tăcute şi abuzate, cu care ei lucrau. Curajul unor avangardişti
feminişti au făcut ca această „conspiraţie de tăcere” să fie distrusă şi să ridice conştiinţei
publice problema din punct de vedere social. Reacţiile acestora au fost întâmpinate cu frică,
ostilitate, au fost condamnate şi doar în mică măsură au primit validare publică.
La nivel individual ei lucrau cu femeile abuzate şi cu copiii acestora pentru punerea la punct a
strategiilor de siguranţă şi pentru a oferi protecţie. Curând s-a dovedit că erau puţine locuri
unde o femeie agresată şi copiii ei puteau apela. Următoarea etapă a acţiunii feministe a fost
înfiinţarea adăposturile. Lucrătorii din aceste adăposturi erau instruiţi şi posedau cunoştinţe
de bază pentru determinarea parametrilor victimizării şi impactului asupra copiilor care au
asistat la violenţă. Consilierii feminişti şi avocaţii, care au ascultat femeile-victime ale
violenţei conjugale şi a copiilor acestora, au început să realizeze necesitatea realizării unei
evidenţe a abuzurilor.
Următorul nivel a însemnat dezvoltarea de programe de tratament şi încercări de schimbare a

sistemului de justiţie. Din perspectivă feministă, munca de consiliere pe multiple niveluri
demonstrează că centralitatea patriarhiei este motivul violenţei domestice, atât în termenii
„dinamicii” victimă-agresor, cât şi al inechităţilor sociale.
S-au conturat două modele explicative ale violenţei domestice în cazul femeilor abuzate:
Teoria ciclicităţii violenţei şi Roata de putere şi control.
Primul model identifică trei faze ce caracterizează multe din incidentele violenţei domestice:
perioade de formare a tensiunii, incidentul violent acut şi perioada de remuşcare sau chiar de
absenţă a tensiunii. Astfel:
• se construieşte o relaţie tensionată, care poate dura luni sau zile, perioadă în care apar
incidente minore pe care victima, în special femeia, le suportă încercând să-şi calmeze
partenerul. Dacă sunt experimentate cel puţin două incidente succesive, sentimentele
negative ale victimei vor spori concomitent cu conştientizarea dificultăţilor de prevenire a

altor forme de violenţă. Unele dintre victime încearcă să iniţieze o confruntarea fizică cu
partenerul, tocmai pentru că anticipează o maximizare a tensiunii;
• se activează violenţa. Victima poate fi agresată fizic, psihic sau sexual timp de mai multe
zile. Această fază se caracterizează prin declanşarea necontrolată a tensiunilor acumulate
în prima fază. Lipsa controlului asupra comportamentului este indicată de intervenţia
celei de a treia părţi (poliţie, vecini, prieteni, rude);
• se caracterizează prin calmarea celor două părţi implicate în relaţia violentă şi prin
comportament tandru din partea agresorului. Acesta devine iubitor, atent, poate oferi
daruri, poate formula scuze şi promisiuni şi poate încerca satisfacţii sexuale (Walker,
1984, 1995)
Unii feminişti au manifestat preocupări în legătură cu folosirea „ciclului“, susţinând că se

poate explica implicarea femei în propria victimizare, sugerând că femeia ar deţine un anumit
grad de control asupra comportamentului abuziv al partenerului. Poate cel mai problematic
aspect al ciclului pentru majoritatea este conceptul „neajutorarea dobândită- învăţată”, care se
spune că rezultă din inabilitatea femeii de a prevedea ieşirile partenerului şi nu poate fi
explicat ca fiind neajutorarea moştenită sau slăbiciune a femeii abuzate, ci implică
parcurgerea următoarelor etapelor menţionate anterior.
Al doilea model, Roata de putere şi control, s-a dovedit a fi cel mai util model pentru tratarea
atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor. Modelul plasează violenţa în cadrul formelor de abuz
emoţional/psihologic, economic şi sexual. Modelul este în conformitate cu perspectiva
feministă, care plasează dominaţia masculină în centrul oricărei relaţii agresive sau abuzive.
Cele opt fragmente ale roţii de putere şi control sunt: intimidarea, abuzul emoţional, izolarea,
negarea şi blamarea, folosirea copiilor, privilegiul masculin, abuzul economic şi folosirea
constrângerilor şi ameninţărilor. Acestea reprezintă „tactici de control” folosite de abuzatori
ca metode de „control coercitiv”, care, în combinaţie cu folosirea violenţei atât psihice, cât şi
sexuale, îi ajută să păstreze puterea şi să-şi domine partenerul.
31
Dutton şi Starzmonski (1997) au descoperit opt categorii intercorelabile ale roţii de putere şi
control, care se regăsesc la bărbaţii abuzatori, sugerând un sindrom de abuz de putere şi
control, iar violenţa împotriva femeii este parte a unui model coercitiv de control fiind în mod
exclusiv responsabilitatea abuzatorului şi niciodată a victimei.
După Domestic Abuse Prevention Program, Home of Duluth Model, http://www.theduluthmodel.org
Limite
Explicaţiile patriarhale sunt criticate ca fiind unidimensionale şi fixiste. Când patriarhia este
privită ca variantă unică explicativă, este demonstrat că nu suportă schimbări de-a lungul
timpului şi culturii. De exemplu, un studiu realizat în Mexic despre violenţa între soţi şi
puterea căsătoriei, a arătat că dominaţia soţului nu este nici universală, nici insurmontabilă
(Cunningham şi colab., 1998).
Featherstone (1997) pledează pentru perspectiva prin care se văd poziţiile genurilor/sexelor
ca fiind subiecte ale schimbărilor constante şi redefinite, nu statice. Autorul sugerează
folosirea conceptul de dominare decât a celui de putere, deoarece creează un context mai

potrivit în cadrul căruia să poată fi exersată vulnerabilitatea şi dependenţa caracteristice
relaţiilor violente.
Dutton (1994) a fost unul dintre criticii analizei feministe. El spune că, dacă violenţa în
familie este un produs a patriarhatului, de ce unii bărbaţi îşi abuzează soţiile în timp ce alţii
nu o fac. Dutton susţine, de asemenea, că analiza trebuie să includă o recunoaştere a
variabilelor individuale cu condiţia ca explicaţiile individuale să fie privite în cadrul
contextului patriarhal, fără raţionalizări sau scuze.
Concluzii
Nici o perspectivă nu poate explica pe deplină violenţa în familie şi nu poate oferi un model
de intervenţie unic. Astfel:
• studiile psihologice nu cuprind analiza socială, în timp ce analiza pur feministă nu se
poate uşor transla în practică. Dutton şi Starzwonski (1997) solicitau integrarea
studiilor feministe şi psihologice, şi anume acele concepte incluse în roata de putere şi
control să fie asociate cu atributele personalităţii agresorului;
• biologii văd agresiunea ca fiind o caracteristică care se poate moşteni de la tată la fiu,
iar cei care adoptă punctul de vedere psihopatologic se concentrează pe un ataşament
deficitar faţă de un părinte, pe traumatisme etc.;
• teoriile sistemice cercetează cum îi influenţează pe copii abuzul în familia de origine,
în special dificultăţile de relaţionare la vârsta adultă (de exemplu, băieţii imit
comportamentul tatălui lor, învăţând de mici ce înseamnă violenţa împotriva femeilor,
în viziunea lor fiind acte lăudabile care nu atrag consecinţe);
• şi, în sfârşit, feminiştii observă cum privilegiul bărbaţilor, în general, şi violenţa
împotriva femeii, în special, sunt perpetuate prin toleranţă la toate nivelurile sociale,
şi cum femeile sunt dependente de bărbaţi, generaţie după generaţie, din cauza
inegalităţilor sociale, economice şi politice.
Perspectiva teoretică Nivelul intervenţiei Schimbări
Biologică Individual Organice
Psihopatologică Individual Simptomatologie psihiatrică
Sistemică Cuplul şi/ sau familia Performanţe interpersonale
Socială Grupuri sociale, media, norme Moduri de gândire,
sociale, indivizi comportamente, performanţe
interpersonale
Feministă Norme şi atitudini sociale, cadrul Atitudinea faţă de femeie, dinamica
legislativ şi politic puterii şi controlul relaţiilor,
inegalităţi între genuri (economice,
politice etc.)
33
În ciuda diversităţii perspectivelor teoretice se pot totuşi creiona câteva elemente definitorii:
• explicaţiile privind violenţa în familie se bazează pe factorii sociali, pe
variabilele familiale sau pe caracteristicile individuale;
• fiecare teorie poate asigura, prin definiţie, o explicaţie logică a
determinanţilor propuşi ai violenţei în familie şi fiecare dintre acestea are cel
puţin un suport empiric;
• fiecare studiu teoretic contribuie cu perspective valoroase, subliniind
complexitatea problemei;
• un număr în creştere de teoreticieni intenţionează să dea explicaţii care
integrează variabilele de la nivelurile: social, familial şi individual;
• explicaţiile interpersonale şi intrapersonale ale violenţei familiale oferă suport
pentru unele metode de tratament;
• s-au semnalat şi diferenţele mari între diferitele studii teoretice, dar pentru
intervenţie este necesară centrarea pe elementele comune;
• fiecare perspectivă asigură puncte de vedere valoroase, care combinate oferă o
înţelegere mai bună a fenomenului, o putere explicativă mai mare decât
oricare dintre teorii luate separat;
• spectrul diferitelor explicaţii ne aminteşte, de asemenea, că eforturile pentru
eliminarea violenţei trebuie să aibă loc pe mai multe niveluri.
Cunningham şi colab. (1998) susţin că înlăturarea violenţei nu a avut succesul scontat şi
propun analiza domeniului pe cinci niveluri: social, economic, cultural, de personalitate şi
biologic şi reamintesc faptul că comportamentul uman este complex şi nu există modalităţi
rapide şi simpliste de a-l explica şi schimba. Autorii menţionează că trebuie să ne adresăm
violenţei în familie pe mai multe fronturi, lucrând cu persoanele aflate în situaţii de risc,
incluzând intervenţii de urgenţă, programe de tratament pentru copii, ajutor oferit femeilor
abuzate şi tratamentul oferit bărbaţilor abuzatori.
Aplicația 2
Parcurgeți bibliografia recomandată şi detaliaţi un alt model explicativ diferit de cele
prezentate în suportul de curs. Modelul detaliat de dumneavoastră trebuie să se centreze fie
pe înţelegerea, analiza unei forme de violenţă domestică, fie pe intervenţie.

3. CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE
Violenţa în spaţiul domestic poate fi definită ca un pattern de control coercitiv caracterizat

prin folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoţionale. Violenţa în familie
include: violenţa fizică, rele tratamente aplicate minorului, limitarea independenţei
partenerului, nerespectarea drepturilor, sentimentelor, opiniilor, expectanţelor partenerului,
violenţă între fraţi, abuzul şi violenţa asupra membrilor vârstnici ai familiei etc.
Atât tratarea cu violenţă a partenerului, cât şi relaţionarea abuzivă între membrii familiei sau
între partenerii de viaţă şi rudele lor au devenit fenomene prezente în multe ditre mediile
sociale caracterizate de deprivare social-economică (sărăcie, şomaj etc.). Studiile efectuate
asupra familiei, ca instituţie socială, au arătat că violenţa manifestată în context familial
prezintă trăsăturile de mai sus, dar şi alte, precum: comportamentul necontrolat, aşteptări
nerealiste, tendinţele de izolare, blamare reciprocă, manifestările violente în cazul relaţiilor
dintre membrii familiei şi, în special, utilizarea forţei şi a admonestărilor verbale. Prin
urmare, violenţa în spaţiul familial reprezintă o problemă socială, o problemă de sănătate şi,
în acelaşi timp, o încălcare a drepturilor omului.
Numeroase cercetări şi studii au evidenţiat cauzele şi factorii prezenţi în cazul unei relaţii
abuzive, realizându-se diferite clasificări.
• După efectul pe care îl au asupra manifestării fenomenului se disting :
1. Factorii anticipativi - evidenţiaţi în concluziile cercetării întreprinse de Levinson în
1989:
• inegalitatea economică dintre bărbaţi şi femei (considerat cel mai influent);
• obişnuinţa de a folosi violenţa fizică pentru rezolvarea conflictelor;
• autoritatea şi controlul bărbatului în luarea deciziilor în familie;
• un ideal masculin de dominaţie şi duritate acceptat pe plan social
şi pentru a căror identificare asistenţii sociali pot apela la următorul set de întrebări (Muntean,
1999, pp. 90-91, după Nassau, County Coalition Against Domestic Violence):
- Partenerul tău a copilărit într-o familie violentă ?
- Are tendinţa să recurgă la forţă sau violenţă pentru a-şi rezolva problemele ?
- Consumă alcool sau alte substanţe?
- Are o imagine săracă despre sine însuşi?
35
- Are idei tradiţionaliste rigide despre ce trebuie să fie bărbatul şi ceea ce trebuie să fie
femeia?
- Este exagerat de gelos şi-ţi controlează timpul?
- Îi plac armele, cuţitele sau alte instrumente-armă?
2. Factori limitativi
Studiile au arătat existenţa unor factori ce limitează, reduc gradul de violenţă familială
(Germain,1994). Astfel de factori au fost definiţi de LADO în 1997 ca „factorii care tind să
limiteze violenţa împotriva femeilor inclusiv puterea femeii în afara casei, puterea economică
şi politică, implicarea activă în comunitate, prezenţa unor grupuri de muncă sau solidaritate
formate numai din femei şi existenţa unor locuri unde femeile pot fi departe de violenţă, cum
ar fi adăposturile şi casele prietenilor sau ale membrilor familiei”.
Raportul APA (1996) privind violenţa în familie identifică următorii factorii de risc
(individuali, familiali, socio-culturali) şi factorii protectivi ai violenţei familiale (Bergamn,
Plum, 2003).
FACTORI DE RISC FACTORI PROTECTIVI
individuali / familiali socio-culturali
Factori biologici sau neurofiziologici Convingeri culturale privind în Expunere la un număr mai mare de
(temperament, afecţiuni cerebrale) legătură cu dreptul la autoritate comportamente pozitive decât
al bărbaţilor negative.
Invalidităţi fizice sau mentale Acceptarea bătăilor conjugale Stimă de sine crescută, rezistenţă
psihică.
Consul de alcool sau drog Sărăcia Relaţii bune cu colegii, recompense
din activităţi profesionale şi
suplimentare.
Violenţă în familia de origine Pistoale sau alte arme în casă Interacţiunea familiei cu familia
lărgită şi comunitatea.
Izolarea de familie şi de prieteni Violenţa instituţională societală Empatie şi sprijin maternal puternic
Niveluri înalte de exprimare a furiei Violenţa din media Relaţii apropiate cu un adult din
şi impulsivităţii afara familiei.
Aşteptări nerealiste în privinţa Violenţa culturală Empatie şi respect pentru ceilalţi.
copiilor
Reacţie agresivă la stres Aptitudini sociale puternice.
Acceptarea rigidă a conceptelor care Implicarea membrilor familiei în
susţin superioritatea şi autoritatea activităţi comune şi independente.
bărbaţilor asupra femeii
Concluziile cercetărilor şi datele statistice au stabilit anumite coordonate de timp, spaţiu, stări
afective etc., ce influenţează apariţia şi evoluţia abuzului în familie. De regulă, evenimentele
nefericite debutează seara, în jurul momentului cinei, când toţi membrii se adună în casă, în
jurul mesei. În familiile sărace se pare că apariţia celui de al doilea copil determină o creştere

a incidentelor violente, iar prezenţa în familie a unei persoane cu deficienţe sau cu o boală
cronică constituie un factor agravant. De asemenea, sărbătorile sunt momente de escaladare a
violenţei.
Gelles şi Straus (1989) au arătat că de Crăciun şi Anul Nou se produce o escaladare a

incidentelor de violenţă domestică datorită stresului financiar asociat cu timpul liber, când
toţi membrii familiei sunt împreună. Sfârşitul de săptămână este, de asemenea, o perioadă
mai violentă datorită faptului că nici un membru al familiei nu este prins într-un alt mediu
social, cum ar fi: şcoala sau locul de muncă.
Violenţa în familie, prin amploarea şi formele grave în care se manifestă, pune în pericol
însăşi existenta familiei, ca grup social.
Din datele statistice referitoare la victimele violenței domestice, care au beneficiat la cerere
de servicii sociale, raportate la nivelul semestrului I, 2019, de către Direcțiile Generale de
Asistență Socială și Protecția Copilului, reiese faptul că din totalul de 6.731 victime ale
violenței în familie, victimele de sex feminin sunt în proporţie de (61,91%) și victimele de
sex masculin se regăsesc în proporţie de (38,09%). Victimele de sex feminin provin din
mediul urban în proporţie de (45,02%) şi din mediul rural (54,98%), iar din totalul victimelor
de sex masculin din mediul urban provin (41,85%) şi din mediul rural (58,15%). Din totalul
de 6.731 victime ale violenței domestice, înregistrate în primul semestru al anului 2019,
distribuția acestora în funcție de persoane minore și adulte, este următoarea: (79,38%) sunt
victime minore, din care (53,38%) fete și (46,62%) băieți şi (20,62%) victime adulte, din care
(94,74%) femei și (5,26%) bărbați. (https://anes.gov.ro/wp-content/uploads/2020/02/SEM-I-
2019-STUDIU-NA%C8%9AIONAL-VD.pdf)
Am putea spune că în primul semestrul al anului trecut victimele violenţei domestice se

regăsesc în proporţii asemănătoare atât în mediul rural cât şi în mediul urban, dar predomină
în aceste medii copiii victimă, urmaţi la diferenţă mare de femeile victimă.
Plecând de la această diferenţiere statistică voi prezenta câteva dintre elementele de

diferenţiere între violenţa asupra adulţilor şi copiilor, între violenţa asupra bărbaţilor,
vârstnicilor, femeilor şi nu în ultim rând asupra copiilor.
3.1. Violenţa asupra bărbaţilor
Violenţa femeilor asupra bărbaţilor este studiată în literatura de specialitate ca reacţia

de răspuns a acestora la comportamentul violent al bărbatului. A. Browne (1987), într-un
37
studiu efectuat pe 250 de femei bătute dintre care 42 şi-au ucis soţul sau iubitul, prezintă
factorii care favorizează apariţia violenţei feminine. Dintre aceştia menţionează: frecvenţa
actelor de violenţă ale bărbatului, abuzul de alcool şi de alte substanţe, severitatea abuzului
produs asupra femeii, abuzuri sexuale asupra femeii, abuzuri repetate asupra copiilor,
tendinţă de suicid a femeii.
Cazurile în care femeia agresează bărbatul sunt sub 10% în orice statistică realizată. De
regulă, acest lucru se întâmplă când femeia se apără de partener, iar bărbatul agresat nu
ajunge să trăiască paralizant frica de partenera lui, nu ajunge să-i modifice personalitatea,
scăzându-i drastic stima de sine şi încrederea în sine, aşa cum se întâmplă cu femeia bătută.
3.2. Violenţa asupra vârstnicilor
În literatura de specialitate se estimează la 10% abuzurile asupra persoanelor de peste 65 ani

şi la 80% frecvenţa recidivei. În aproximativ 80% dintre cazuri, abuzul este datorat unei rude
care locuieşte împreună cu persoana de vârsta a treia, alte persoane din anturajul permanent al
vârstnicului sau care vin întâmplător în contact cu acesta şi, în sfârşit, instituţiile care nu ţin
cont de condiţia de persoană defavorizată a vârstnicului, care ignoră sau chiar încalcă
drepturile acesteia.
Prin violenţa asupra vrârsticilor poate fi definită ca un act de violenţă unic sau repetat, sau
lipsa unei intervenţii adecvate, care are loc într-o relație bazată, de principiu, pe încredere și
care cauzează unei persoane în vârstă daune sau suferință.
Caracteristici ale persoanei vârstnice abuzate: persoană peste 75 de ani, cel mai adesea
femeie singură, fără roluri în societate, cu afecţiuni cronice sau acute, cu mobilitate
diminuată, incomodă pentru anturaj.
Factori de risc ai abuzului: vârsta peste 75 ani, starea de sănătate – disfuncţii fizice, mentale,
senzoriale care afectează capacitatea de apărare, incapacitatea de auto-îngrijire, pierderea
autonomiei, socio-dependenţa, necesităţi de îngrijire care depăşesc capacităţile îngrijitorului,
lipsa sau insuficienţa legislaţiei protective.
Tipurile de abuz (familial şi instituţional) la care ar pot fi supuse persoanele în vârstă de către
cei apropiaţi lor (Janosik, 1994):
• abuzul fizic: constrângeri fizice, pălmuitul, neacordarea îngrijirilor personale. Studii

recent publicate prezintă abuzul fizic asupra vârstnicilor ca un aspect al conflictului
dintre generaţii, greu de identificat datorită polimorfismului clinic şi a negării
faptelor;
• abuzul psihologic: nerespectarea demnităţii persoanei vârstnice, marginalizare şi

excludere socială, ignorarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, atacuri verbale,
izolarea, inducerea stării de frică, discriminare pe criteriul vârstei;
• abuzul medical: condiţii precare de asistenţa şi îngrijire, discriminare la internare pe
motiv de vârstă, tratament sau îngrijire insuficientă / inadecvată, sedarea vârstnicului;
• abuzul material: furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor obiecte personale
ale vârstnicilor, determinarea persoanei vârstnice de a ceda bunuri, locuinţa, alte
valori în schimbul promisiunii de a i se acorda îngrijire;
• violarea drepturilor: internarea fără acordul acestuia într-un spital, azil etc.
• neglijarea: apare atât în familie cât şi mediul instituţionalizat şi poate fi

involuntară: vârstnicul este lăsat fără ajutor, singur, izolat, privat de alimente, apă,
îngrijire, igienă.
Cauzele violenţei împotriva vârstnicilor
Dificultăţile economice – adeseori, cuplurile care au în îngrijire bătrâni trebuie să se ocupe în

paralel şi de proprii copii. Ca o consecinţă a acestei stări, cresc trebuinţele şi solicitările
persoanei vârstnice, care prin comportamentul lor revendicativ şi stresant contribuie la
precipitarea actelor de violenţă împotriva lor. Asemenea acte apar, de cele mai multe ori, în
familiile unde părinţii sunt complet dependenţi de proprii lor copii, unde nu există nici o
posibilitate de a angaja persoane care să se ocupe de îngrijirea celor vârstnici. De asemenea,
costurile ridicate ale întreţinerii şi îngrijirilor medicale, la care se adaugă cheltuielile familiale
crescute, pot determina reacţii violente împotriva părinţilor aflaţi în îngrijire.
Mentalitatea – bătrânii sunt priviţi în societatea actuală ca fiind persoane fără ajutor, ale
căror probleme impun măsuri medicale şi sociale distincte.
Pierderea statusului de persoană activă – prin pensionare şi neimplicarea în alte tipuri de

activităţi.
Transmiterea intergeneraţională a abuzului – studiile arată că o parte însemnată dintre cei

care îşi violentează părinţii au fost ei înşişi victime ale violenţei exercitate de aceştia.
Violenţa asupra vârstnicilor este, deci, o reacţie normativă la diferite probleme frustrante şi
conflictuale.
Probleme proprii ale agresorilor – în foarte multe cazuri, diferite persoane adulte, care nu au
relaţii de rudenie cu victimele se angajează printr-un contract nescris să îngrijească pe cei
vârstnici, în schimbul locuinţei, care ar putea reveni după moartea acestora susţinătorilor.
Multe astfel de contracte nu sunt onorate, astfel că mulţi susţinători recurg la tot felul de acte
de presiune şi violenţă pentru a obţine locuinţa chiar înainte de decesul proprietarului. În
majoritatea cazurilor, cel care maltratează este un fiu sau o fiică, care are o serie de probleme
financiare, dificultăţi cu parteneră/ partenerul, consumă alcool şi este obligat(ă), atât din
punct de vedere moral, cât şi legal, să-şi întreţină părintele. Într-un cuplu care trebuie să-şi
întreţină părinţii sau socrii, soţia resimte, cel mai frecvent, acest lucru, ca pe o povară, ca pe o
violare a vieţii intime a cuplului (cf. Correctional Service Canada, 1988, p. 14).
39
Comportamentul vârstnicilor – în unele cazuri, chiar vârstnicii aflaţi în îngrijire determină,
prin comportamentul lor, situaţii de violenţă. Ei îşi tratează copii adulţi ca şi cum ar fi încă
copii, contestându-le dreptul de a lua decizii, manifestând irascibilitate în diferite situaţii,
motiv pentru care, în ambele părţi se instalează un climat de tensiune. Acest climat este şi mai
conflictual, cu cât între copii şi părinţi există incompatibilităţi în ceea ce priveşte valorile,
atitudinile religioase, politice, morale şi nu există preocuparea pentru achitarea reciprocă a
unor obligaţii financiare.
Tipul de personalitate a vârstnicului – poate influenţa, în cea mai mare măsură, reacţiile
anturajului familial, determinând, în cazul tipului pasiv-dependent şi a celui indiferent,
tendinţe frecvente de violenţă, agresivitate sau abuz.
Abuzul vârstnicilor în familie constituie o formă aparte de violenţă datorită vulnerabilităţii

accentuate a acestei categorii de vârstă. Este grupul cel mai uşor de victimizat fără ca
persoanele din această categorie să reacţioneze agresiv, în comparaţie cu reacţiilor altor
membri ai familiei aflaţi în situaţii similare.
3.3. Violenţa asupra femeii
Femeia reprezintă victima directă cea mai frecvent întâlnită în cazul abuzului în familie, iar
copiii sunt ţinte indirecte, cel mai des folosite ca mobile de abuz psihic îndreptate tot asupra
femeii.
Abuzul asupra femeii în familie este un fenomen relativ recent intrat în atenţia ştiinţelor
umane, iar cercetătorii care îşi aduc contribuţia la o mai bună înţelegere şi intervenţie
ulterioară au nevoie de o definiţie largă a fenomenului pentru a-l direcţiona. Sub orice
denumire l-am regăsi, fenomenul este acelaşi. În literatura de specialitate se folosesc mai
mulţi termeni: abuz asupra femeii în familie, violenţe (fizice, sexuale, psihice) asupra femeii
în familie, violenţă domestică asupra femeii. Violenţa împotriva femeilor pătrunde în toate
domeniile: social, cultural, politic, economic şi religios. Abuzul în sine este universal şi are
loc în ţările dezvoltate, industrializate, cu aceeaşi frecvenţă ca şi în ţările în curs de
dezvoltare, iar în spaţiul naţional se regăseşte la toate nivelele sociale (atât cele defavorizate,
cât şi cele de mijloc sau bine situate).
Conceptul de abuz asupra femeii în familie cuprinde o varietate de agresiuni ale partenerului
– soţ, fost soţ, concubin, iubit sau prieten, în care sunt incluse: abuzuri fizice repetate,
agresiuni sexuale până la viol marital, ameninţări, abuzuri verbale, distrugerea bunurilor,
urmărirea, alungarea din locuinţă, degradarea şi umilirea, izolarea de prieteni şi familie,
control coercitiv asupra aspectelor importante ale siguranţei vieţii cum ar fi: banii, mâncarea,
sexualitatea, viaţa socială, înfăţişarea, transportul, locul de muncă, religia şi în general asupra
accesului la orice formă de ajutor la care femeia ar putea recurge la nevoie (Stark & Flitcraft,
1996, apud. Muntean, 1999).

Femeia agresată fizic, verbal şi uneori sexual se află în situaţia de victimă. Abuzul bărbatului
asupra femeii poate cunoaşte mai multe modalităţi de manifestare:
1. violenţa cronică, în registru moderat, disimulată în conformitate cu atitudinile

tradiţionale educaţionale (concepţii proprii atât mediilor sărace, muncitoreşti cât şi rurale).
Victimizarea femeii trebuie trecută cu vederea deoarece funcţionează pattern-uri de genul:
„Dacă te bate bărbatul trebuie să suporţi, pentru că unde te poţi duce? Cum să laşi copiii
fără tată, ce va spune lumea, de unde bani pentru locuinţă?” sau „Mai bea şi el dar nu am ce
să-i fac, trebuie să suport”.
Explicaţia este dată de fuzionarea a două modele de socializare specifice:
• femeia acceptă conform dogmei, cutumei şi normei prescrise autoritatea soţului

chiar dacă ia forma masochismului social;
• bărbatul simte nevoia de a-şi afirma autoritatea şi puterea în familie. De multe ori
comunicarea cu soţia se reduce doar la aspecte formale.
2. violenţa explozivă, în registru acut, deconspirată prin impact medico-legal. Urmări:

sechele neuro-psihice sau psiho-traumatice, comportament de frustraţie şi vătămări (fizice,
corporale, ale organelor interne, arsuri).
Cumulând cele două modele de manifestare a agresivităţii asupra femeii se poate

concluziona: lipsa de control, frâna comportamentală asociată cu ostilitatea, minciuna de
supravieţuire devin comportamente simptomatice, ca o strategie de adaptare bazată pe
confuzie, insecuritate şi frustrare.
Urmărind caracteristicile generale întâlnite la marea majoritate a subiecţilor abuzului în

familie putem contura portretele specifice atât pentru agresor cât şi pentru victimă. Dutton
(1997, 1998) prezintă următoarea tipologie a persoanelor violente:
Tipul 1: persoane violente/ antisociale, acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din
punct de vedere fizic, sunt manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi drog;
Tipul 2: personalităţi de limită, acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi,
nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă şi furie;
Tipul 3: instabili emoţional, aceste grup cuprinde 25% din persoanele violente şi este alcătuit
din indivizi al căror comportament este agresiv emoţional.
Healy (apud. Cunningham şi colab., 1998), în funcţie de riscul la care este supusă victima,
realizează o altă clasificare a agresorilor:
• agresorul cu risc scăzut – este descris ca cineva pentru care ofensa prezentă reprezintă
primul incident violent (confirmat de victimă), nu a abuzat emoţional în antecedent,
nu a avut un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de
separaţie, copiii nu sunt implicaţi în dispute şi nu sunt prezenţi mai mult de doi dintre
următorii factori de risc: dispute privind custodia copiilor, relaţii multiple, arestări
41
pentru violenţă non-domestică, nivel scăzut de şcolarizare, probleme la locul de
muncă, probleme financiare, probleme de relaţionare (de exemplu, nu are prieteni);
• agresorul cu risc mediu – este descris ca persoana la care se regăsesc mai mult de doi
factori de risc, de exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple sau partener care a
abandonat familia, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei agresate,
amenzi/ arestări pe motiv de violenţă domestică, alte infracţiuni în antecedent, fără
prieteni, în familia de origine comportamentul abuziv era acceptat, unul/ unii dintre
membrii familiei au suferit/ suferă de boli mentale, comportament violent în afara
familiei, abuz de substanţe, gânduri de sinucidere;
• abuzatorul cu risc înalt poate fi orice agresor, care are unul dintre următorii factori de
risc: ofense comise pe timpul separării, probleme medicale, arestări pe motiv de
violenţă domestică, probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor,
abuz de substanţe în antecedent sau intoxicări în momentul agresiunii, negarea
oricărei agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul. Risc înalt
însumează cei asupra cărora nu se poate exercita o formă de controlul în ciuda
consecinţelor sau intervenţiilor, sunt consideraţi a fi nepotriviţi pentru tratamentul
comunitar şi sunt recomandaţi pentru sentinţa de încarcerare. Alt grup de agresori cu
risc înalt, cuprinde pe cei a căror viaţă este disfuncţională şi care sunt obsedaţi de
victimele lor.
Cordova, Gottman, Jacobson, Rushe, Cox (1993) sunt convinşi că există două tipuri de
agresori identificaţi în funcţie de schimbarea ritmului cardiac.
Un tip are un ritm accelerat al inimii în momentul când agresează (tipul 2), în timp ce celălalt
are un ritm descrescător al inimii (tipul 1). Ei sugerează că grupul din urmă angajează o
violenţă mai severă, sunt mai predispuşi să comită fapte violente în afara violenţei familiale,
sunt abuzivi emoţional, au observat violenţă în familiile de origine şi sunt dependenţi de
droguri.
Atunci când se cunosc multiple aspecte în legătură cu tipologia abuzatorilor, următorul pas
pare a fi testarea ratei de succes a programelor de intervenţie, funcţie de tipul de abuzator, dar
chiar dacă tipologiile prezentate pot să asiste planificarea tratamentului, nu pot asigura o
validitate predicativă ridicată pentru recidivism.
Walker (1995) afirmă că o bună tipologie poate servi mai multor funcţii: să ne indice care tip
de abuzator este necesară pentru o intervenţie de scurtă durată, care tip răspunde intervenţiei
psiho-educaţionale şi necesită terapie îndelungată şi care trebuie să ajungă în penitenciar.
Aceeaşi autoare susţine că a sosit momentul să se treacă de la perspectiva unidimensională
despre abuzator la înţelegerea multidimensională a abuzatorilor şi a relaţiilor abuzive.
Autoarea menţionată realizează o tipologie a abuzatorilor ţinând cont şi de implicaţiile

tratamentului asociat, identificând astfel:

• pe cei care agresează acasă, motivaţi de puterea şi nevoia de a controla, care pot fi
opriţi cu metode psiho-educative legate de managementul furiei şi reajustarea
atitudinii sexelor;
• pe cei care au probleme psihologice serioase (incluse fiind depresia, gândirea

disfuncţională şi comportamentul obsesiv-compulsiv, dezordini paranoice, alte
dezordini mentale serioase) şi care necesită terapie individuală şi de grup;
• pe cei care au comis alte crime şi abuzuri în cadrul familiei şi care ar putea fi
diagnosticaţi ca având personalitate antisocială.
Pe de altă parte, din nevoia de a nu trata populaţia bărbaţilor agresivi în relaţia cu partenera ca
pe un grup omogen şi din dorinţa ca acesta diferenţieri să permită o mai eficientă abordare
terapeutică a problemei, s-a încercat o descriere a tipului de bărbat violent în relaţia cu
partenera în funcţie de trei caracteristici:
• severitatea incidentelor de violenţă fizică maritală şi a abuzurilor psihologice şi

sexuale adăugate acestor incidente;
• gradul de generalizare a violenţei (doar în familie şi/ sau în afara ei) în relaţie cu
alte variabile cum ar fi comportamentele criminale sau recurgerea la lege pentru
penalizarea comportamentelor persoanei;
• psihopatologia sau tulburările de personalitate ale agresorului.
Toate acestea combinate şi cu alţi factori relevanţi ca atitudinea faţă de violenţă,

consumul de alcool, stabilitatea maritală au condus la descrierea unui portret al bărbatului
agresiv cu partenera, portret care conţine următoarele trăsături definitorii: răceală afectivă şi
distanţare emoţională; lipsa unor bune abilităţi de comunicare; preocupări obsesive;
dependenţă de alcool şi de alte substanţe nocive; convingerea că puterea şi controlul pot fi
obţinute doar prin violenţă; scăderea încrederii în sine.
În ceea ce priveşte femeia victimă, s-a conturat un portret specific care cuprinde
următoarele trăsături: pierderea încrederii în sine şi a sentimentului valorii personale;
pierderea controlului asupra situaţiei şi a propriului comportament; neglijarea personală
(igienă, nutriţie); creşterea consumului de alcool, droguri, tutun; stres ridicat, anxietate
mărită, angoasă; tulburări psihosomatice (ulcer, migrene, dureri de spate, alte probleme
fizice); neglijare/ agresivitate faţă de copii.
Forme ale violenţei asupra femeii în familie
Abuzul asupra femeii în familie este un comportament ce are ca scop instituirea şi păstrarea
controlului asupra partenerei de viaţă. Prin comportamentele de pedepsire şi rănire a femeii,
aceasta este transformată în victimă. Ca rezultat al acestui comportament, femeia-victimă este
43
fără putere, speriată şi cu sentimentul subordonării. Există mai multe tipuri de abuz care pot fi
exercitate asupra femeii: abuz fizic, abuz sexual, abuz emoţional, abuz social.
Abuzul fizic constă în atingeri sau contacte fizice dureroase îndreptate asupra victimei sau
celor dragi victimei: copii, părinţi, fraţi, şi, de asemenea, constă în intimidarea ei fizică
(Munteanu, 1999, p. 70). Violenţa fizică începe cu gesturi şi loviri care ţintesc victima şi pot
duce până la crimă. Abuzul fizic ia multe forme incluzând: împingerea, plesnirea, trasul de
păr, răsucirea braţelor, provocarea de vânătăi, desfigurări faciale, contuzii, arsuri, bătăi,
lovituri de pumn, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, folosirea armelor, izbirea de pereţi
şi mobilă. Violenţa fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei
doi parteneri le stăpânesc şi le utilizează împreună. Abuzul poate avea ca rezultat fracturarea
oaselor, producerea unor serioase răni sau desfigurări. Într-un număr mare de cazuri abuzul
fizic se produce prin folosirea diverselor arme de foc sau a altor obiecte contondente. În cele
mai grave situaţii abuzul fizic poate duce la moarte. Din nefericire, pentru multe femei viaţa
lor se află într-un pericol real şi constant. („Majoritatea atacurilor au loc noaptea. Când cei
trei copii ai mei dorm, eu îl aştept să vină. Parcă trăiesc cu o bombă cu ceas. Aşteptarea,
neliniştea, sosirea lui acasă, dispoziţia în care va fi, întrebarea dacă va mânca sau îşi va
arunca cina pe perete, se vor trezi copii speriaţi şi înspăimântaţi, va dărâma iarăşi
mobila?”(Family Violence Professional Education Taskforce, 1991, p. 62).)
Abuzul fizic este cea mai frecvent întâlnită formă de abuz. Ca o formă particulară a abuzului
fizic este abuzul asupra femeii gravide. Întinderea exactă a acestui fenomen este încă o
necunoscută, informaţiile pe care le deţinem fiind doar într-o formă empirică. Totuşi, din
ipotezele teoretice deţinute, violenţa asupra femeii gravide are o largă întindere în teritoriul
relaţiilor de familie. Din nefericire, această practică are consecinţe negative atât asupra
femeii, cât şi asupra fătului (este una dintre principalele cauze de avort) şi, ulterior, asupra
dezvoltării normale fizice şi psihice a copilului.
Abuzul sexual începe cu comentarii degradante la adresa femeii şi continuă cu atingeri

neplăcute şi diverse injurii provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual. Violul
marital este o formă de violenţă sexuală pe care femeia o suportă adesea suferind în tăcere,
plătind tribut normelor sociale care consideră că relaţiile intime sunt în primul rând un drept
al bărbatului, un teritoriu unde el este stăpânul care decide; această mentalitate determină
femeia să nu vorbească despre acest tip de suferinţă. Problema abuzului sexual în familie este
un subiect care deschide loc unor numeroase controverse, dar şi subiect al investigaţiilor
ştiinţelor sociale şi umane.
Abuzul emoţional este cel mai des întâlnit şi se regăseşte ca şi parte componentă a tuturor
formelor de abuz. Deşi precede şi acompaniază celelalte forme de abuz, acesta se poate
manifesta şi izolat prin: injurii, ameninţări, intimidări, uciderea animalelor domestice
preferate, privarea de satisfacerea nevoilor personale esenţiale (mâncare, somn etc.). Dacă
această violenţă pare mai puţin criminală, mai uşor de suportat de victimă, efectul trăirii ei de
durată este dezastruos la nivelul stimei şi încrederii de sine al victimei. Din punct de vedere
psihologic există o varietate de situaţii abuzive cum ar fi: ironii şi jocuri răutăcioase, umilire,
ignorare, gelozie, ameninţări, terorizări, izolare, blamarea victimei, etichetarea, impunerea

dependenţei, lovirea pereţilor sau a meselor cu pumnul de către parteneri. Imaginea de sine se
construieşte la confluenţa cu ce cred ceilalţi despre tine, ce crezi tu despre ceilalţi şi ce crezi
tu despre tine (Muntean, 1999, p. 70).
Femeia a cărei imagine de sine, sub presiunea violenţei partenerului, este afectată şi
devalorizată devine neputincioasă în a-şi organiza viitorul, foarte multe dintre aceste victime
ajungând în atenţia medicilor psihiatri din cauza apariţiei unor boli nervoase.
Abuzul emoţional cuprinde şase componente importante:
• Frica. Femeile abuzate se află într-o continuă teamă cu privire la siguranţa lor fizică
sau psihică. Tratamentul abuzator sau iminenţa unui atac aduc cu ele o intensă
senzaţie de teroare şi frică generată de potenţialele răniri, de potenţiala atingere a
integrităţii lor fizice sau chiar a decesului;
• Depersonalizarea apare când atitudinea şi comportamentul partenerului o determină

pe femeie să se considere un obiect fără energie, resurse, nevoi sau dorinţe. O formă a
depersonalizării se manifestă când partenerul cere femeii să-şi schimbe exprimările
externe ale personalităţii sale conform dorinţelor şi nevoilor abuzatorului (de
exemplu, un bărbat poate cere soţiei/ partenerei să se îmbrace şi să se fardeze după
bunul lui plac, ignorând stilul şi dorinţele femeii). O altă exprimare a depersonalizării
se produce prin manipularea stării fizice a femeii (prin obligarea de a consuma
tranchilizante) (LADO, 1989, p. 50);
• Privarea este o experienţă obişnuită pentru femeile abuzate, ca rezultat al cererilor şi

controlului exercitat de partenerul abuzator. Privarea economică şi socială sunt
formele cel mai des întâlnite. În cazul celei economice, abuzatorul îşi asumă dreptul
de a folosi sau de a aloca veniturile familiei după propriile dorinţe, fără a fi principalul
aducător de venituri al acesteia (de exemplu, o femeie poate avea două slujbe pentru a
întreţine familia şi a satisface aşteptările partenerului) (LADO, 1989, p. 53);
• Supraîncărcarea cu responsabilităţi. Această componentă a abuzului emoţional este

una dintre cele mai subtile şi dificil de identificat pentru femeile care o
experimentează. Supraîncărcarea este suportată de femei zi de zi, când acestea îşi
consumă energia pe plan emoţional şi fizic pentru a-şi menţine relaţia şi familia, fără
nici o compensare a efortului şi energiei de către parteneri, care cer ca femeia să aibă
responsabilitate deplină asupra încercărilor de menţinere a relaţiei;
• Degradarea cuprinde o varietate de atitudini ale partenerului: femeilor li se spune în

mod repetat că sunt stupide, urâte, mame nepricepute, că nu se ridică la nivelul
aşteptărilor din punct de vedere sexual, că sunt incompetente şi li se impune
respectarea sistemului de valori al abuzatorului. Degradarea este greu de acceptat şi
cauzează sentimente de ruşine şi scădere a stimei de sine (Kirkwood, 1996, p. 46);
• Distorsionarea realităţii subiective constă în punerea sub semnul întrebării, de către

abuzator, a percepţiei femeii faţă de realitate.
45
Abuzul social – este rezultatul rolului sexual rigid conturat de aşteptările sociale faţă de
femeie şi bărbat, o barieră în calea valorizării resurselor femeii în afara familiei şi un cadru
care favorizează agresarea ei pe planul vieţii private şi intime. În căutarea unor soluţii pentru
a evita agresiunile şi în lipsa unui sprijin din afară, femeia îşi va sista activităţile şi relaţiile
sociale care nu plac partenerului său. De fapt, această situaţie este un cerc vicios: pentru a
evita violenţa, ea se izolează în situaţia de victimă a violenţei şi devine tot mai vulnerabilă şi
expusă.
Aplicaţia 3
Parcurgeți bibliografia recomandată și argumentați, comentați, analizați miturile

violetei domestice enumerate mai jos:
1. Violenţa domestică apare în familiile cu un statut economic şi social scăzut
2. Unele femei merită să fie bătute, ele îl provoacă pe agresor
3. Bătaia este rezultatul proastei îndepliniri a datoriilor de soţie şi mamă
4. Femeilor le place să fie abuzate
5. Dacă o femeie bătută ar fi vrut să părăsească relaţia ar fi put să o facă în orice
moment
6. Bătaia apare doar o dată
7. Bărbaţii violenţi nu-şi pot controla violenţa
8. Bătaia este rezultatul consumului excesiv de alcool sau droguri
9. Violenţa domestică apare atunci când victima/agresorul au probleme psihiatrice
10. Agresorii au învăţat de la tatăl lor atitudinea abuzivă asupra femeii (Turliuc, at.
all. 2009)
1. Prin ce se diferențiază violența asupra bărbaților de violența asupra femeilor ?

2. Puteți identifica factorii favorizanți apariției violenței domestice ?
3. Care sunt formale de violență asupra femeii ?
4. De ce rămâne femeia în relația abuzivă ?

4. ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR
Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare
depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este considerat într-o
societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii.
Bătaia sau o palmă dată unui copil sunt considerate în ţara noastră forme acceptabile de
pedepse date de către părinţi. „Chiar dacă un părinte aplică aceste forme de pedeapsă în mod
frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar
putea considera justificată pedepsirea părintelui sau decăderea lui din drepturile părinteşti
numai pe această bază, nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul
comportamentului şi al echilibrului emoţional al copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, p. 65).
4.1. Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul
(părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-sitter), având ca rezultat vătămarea
copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat,
precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.
Straus şi Gelles (1996, p. 26) evidenţiază două stadii de dezvoltarea a pattern-urilor abuzive
şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai abuzului:
expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor
acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane asupra
abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în situaţii sociale
speciale.
În literatura de specialitate, se admite că există două tipuri de părinţi abuzivi:
1. părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;
2. părinţi abuzivi din dorinţa (conştientizată sau nu) de a distruge copilul;
iar prin combinare, apare şi cel de-al treilea tip:
3. părinţi agresivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, negând intenţia

distructivă. De obicei, ei sunt cei mai periculoşi căci nu-şi recunosc
tratamentul inacceptabil pe care îl aplică copilului (Muntean, 2003, pp. 702-
703).
Whitman (1994) prezintă diferenţele dintre disciplină şi abuz, diferenţe ce pot ajuta
profesioniştii în stabilirea unui diagnostic.
Disciplină Abuz
Măsurile luate de adult sunt relaţionate în mod logic Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă şi
cu comportamentul „indisciplinat“ al copilului. pedeapsă este arbitrară.
47
Nu se face un proces copilului; copilul nu este Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi
„judecat“. etichetate: „eşti un copil rău, prost…“
Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă. Se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli care
se cumulează.
Are drept consecinţă dezvoltarea motivaţiei Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a face
intrinseci a copilului (copilul face lucrurile cum cum trebuie pentru a scăpa de pedeapsă).
trebuie din proprie iniţiativă şi nu impuse de
controlul din afară) şi a sensului de auto-disciplină.
Copilul nu este umilit şi supus. Copilul este umilit de adult şi supus cu forţa.
Există o oarecare libertate (între anumite limite Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea
ştiute de copil) de alegere a pedepsei. copilului asupra situaţiei.
Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea pentru Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a
faptele sale. comportamentului copilului.
Are la bază conceptul de respect şi egalitate între Se bazează pe o relaţie inferior/ superior dominantă
copil şi adult. şi control al adultului asupra copilului.
Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva Dezvoltă în copil un sentiment că doar adulţii pot
probleme. rezolva problemele copiilor.
Demonstrează copilului dragostea şi afecţiunea Demonstrează copilului ostilitatea adultului faţă de

adultului. el.
Conform ultimelor prevederi legislative, în România sunt interzise aplicarea pedepselor fizice
sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să-i pună în pericol
viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală,
sănătatea fizică sau psihică, atât în familie, cât şi în orice instituţie care asigură protecţia,
îngrijirea şi educarea copiilor (legea 272/ 2004, art. 90).
Deseori apare problema şi necesitatea diferenţierii abuzului de accident1. Pentru aceasta

trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:
- existenţa unei perioade inexplicabil de lungi de la incident până la prezentarea la

medic (în cazul unui accident, părinţii se adresează medicului într-o perioadă
scurtă de timp - oră, maxim două);
- existenta unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări;
- diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul confirmă abuzul;
- părinţii nu oferă o explicaţie coerentă, clară şi concisă în legătură cu leziunile

copilului;
1
Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea acestuia atunci când adultul este mai puţin
precaut faţă de riscuri (oboseală, stres, furie…), şi nu constă în acte premeditate.

- părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi despre împrejurările care au condus la
producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o atitudine diferită de suferinţa
parentală;
- părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;
- comportamentul non-verbal al copilului: manifestă teamă, plânge când se apropie

cel care l-a abuzat, devine neliniştit la despărţirea de celălalt părinte şi are tendinţa
de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreună. De
asemenea, manifestă reluctanţă în a explora restul lumii şi trăieşte sentimentul că
îi lipseşte dragostea şi sprijinul.
Categorii de abuz fizic:
Funcţie de gravitate şi mod de realizare abuzul fizic poate fi clasificat în:
- vătămări corporale uşoare: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone mari de pe corp,
spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobişnuite, agregate
sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în stadii diferite de vindecare;
- arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de
ţigară sau trabuc, arsuri pe fese şi organele genitale indicând imersia în lichid fierbinte
; arsuri provocate de funie pe braţe, membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a căror
configuraţie indică forma obiectului cu care au fost produse);
- vătămări corporale grave (oase, muşchi) sau vătămări ale organelor interne
caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale, durere, deformare sau imobilitate:
fracturi ale oaselor lungi (braţ, picior), fracturi costale, fracturi în diferite stadii de
vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie internă,
lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei nazale,
edem cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene). Căderile sau loviturile la cap
pot conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate
imediat (de exemplu, copilul care a fost lovit de nenumărate ori cu capul de masă
pentru că “nu se opreşte din plâns”). Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe, cum
ar fi: epilepsia, paralizia şi întârzierea în dezvoltare;
- acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea, securitatea sau
bunăstarea copilului) şi care constau în: introducerea în organismul copilului, altfel
decât sub control medical, a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau
permanent funcţiile unuia sau mai multe organe şi ţesuturi (de exemplu, folosirea
inadecvată a substanţelor cu regim special, a medicamentaţiei prescrise, a
medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool). Folosirea de către femeile
gravide din neglijenţă şi/sau nechibzuinţă sau chiar intenţionat a substanţelor toxice
pentru făt şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe fizice
sau neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete
bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului copilului
de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub influenţa alcoolului şi
49
având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul, cureaua sau cu alte obiecte în
cap, peste organele genitale sau în alte părţi moi ale corpului, răsucirea forţată sau
îndoirea părţilor corpului copilului, disciplinarea fizică a unui copil mic; folosirea
armelor mortale în apropierea unui copil. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea
produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi a neprotejării
copilului. S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului
să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de
evaluat, gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor;
- pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică
extremă) se referă la: refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade
îndelungate; constrângerea copilului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de somn,
încuierea copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea copilului în
locuri întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea copilului să mănânce
materiale necomestibile (de exemplu, săpun, ţigări, trabuc), imobilizarea copilului în
cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de tensiune joasă.
4.2. Abuzul sexual
Acest tip de abuz presupune implicarea de către adult a copiilor dependenţi, imaturi, a
adolescenţilor în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la care ei nu sunt în măsură să
consimtă în cunoştinţă de cauză sau care violează normele tradiţionale ale vieţii de familie.
Termenul de abuz sexual asupra copiilor este un termen generic ce acoperă mai multe tipuri
de comportamente abuzive ce nu implică neapărat contact fizic direct, dar sunt considerate
tratamente abuzive din punct de vedere sexual. Dintre formele de abuz sexual menţionăm:
nuditatea, exhibiţionismul, palparea, masturbarea, penetrarea sexuală pe cale orală, genitală
sau anală, actul sexual simulat, hărţuirea sexuală, exploatarea sexuală (Araji, 1997, p.35) – şi
lista poate continua.
Se includ în categoria abuzului sexual toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau
homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrare, în care sunt implicaţi un adult
şi un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar şi atunci când relaţiile sexuale dintre un adult şi
un copil par să fie liber consimţite şi nu au o componentă de recurgere la forţă, se foloseşte
tot noţiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul este minor, diferenţa de vârstă care
înseamnă totodată un nivel superior de maturitate psihică de la care se vorbeşte despre relaţii
de tip abuziv este de cinci ani.
Dintre formele de abuz sexual, întâlnite în literatura de specialitate, menţionăm: hărţuirea

sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul exhibiţionist
în faţa unui copil, comiterea de acte sexuale în prezenţa copilului, manipularea organelor
sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului,
intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului, penetrarea sexuală – pe cale orală,
genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la pornografie, prostituţie, trafic
în folosul (cel puţin parţial al) adultului.

În cadrul familiei, abuzul sexual se numeşte incest, iar în afara familiei, se numeşte pedofilie.
Tipurile de incest (Laviola, 1992) cel mai des întâlnite sunt: tată cu fiică sau tată vitreg cu
fiică vitregă, urmate de taţi cu fiii sau taţi vitregi cu fiii vitregi. Şi incestul între fraţi biologici
şi cel între fraţi vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în forma mai puţin gravă de
activitate de explorare.
Deşi nu au legătura biologică a mediului familial tradiţional, partenerii sexuali ocazionali pot
iniţia relaţii sexuale cu copiii partenerului, tot aşa cum au făcut-o şi taţii lor vitregi, dar fără
acoperirea legală a căsătoriei. În comparaţie cu bărbaţii, incidenţa incestului la femei este
extrem de scăzută.
Nu sunt disponibile statistici foarte exacte, totuşi incestul comis de mamă cu fiii naturali sau
cu fiii vitregi apare mai des decât se recunoaşte. Femeile care abuzează sexual fac
aproximativ aceleaşi lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici2 în timpul unor
activităţi de rutină, cum ar fi baia zilnică, îmbrăcatul, schimbarea scutecelor, acest proces
fiind cunoscut sub numele de „atenţie sexualizată” (Haynes-Seman şi Krugman, 1989).
Pedofilii sunt asemănători, ca antecedente şi dinamică, cu cei care comit incestul, dar se
diferenţiază prin faptul că se axează pe copii ca sursă primară de obţinere a satisfacţiei
sexuale. De asemenea, au tendinţă de a crede mai mult în ideea că sexul este modul cel mai
potrivit şi mai bun de a exprima dragostea dintre adult şi copil (distorsiune cognitivă).
Femeile sunt rareori pedofili, acest comportament este în mod aproape exclusiv masculin
(Steele, 1997).
O anumită relevanţă în formarea unei imagini mai veridice asupra acestor conduite abuzive o
regăsim în situaţiile de tip statistic realizate la nivel naţional. Prezentăm în continuare câteva
date din perioada recentă la nivelul României.
După gen, categoria cea mai expusă la abuz sexual o reprezintă fetele, în majoritatea
cazurilor, excepţie făcând actul sexual între persoanele de acelaşi sex. Locurile predilecte în
care se produc abuzurile sexuale împotriva copiilor sunt locurile publice, cu excepţia
incestului, care se produce în mediul intrafamilial.
Modelul de înţelegere a abuzului sexual asupra copilului se bazează pe o serie de precondiţii

ce trebuie să apară înainte ca abuzul să se poată instala. Finkelhor (1996, pp. 68-69)
analizează factorii care apar în cadrul fiecărei precondiţii, dar şi relaţiile la nivel individual şi
socio-cultural.
Precondiţii Factori Acţiuni individuale Acţiuni socio-culturale

Motivul pentru Congruenţa dezvoltarea emoţională; necesitatea masculină de a domina şi a
a abuza emoţională nevoia de control; fi puternic în relaţia sexuală.
retrăirea traumei/a durerii;
identificarea narcisistă.
2
În Japonia, unde apropierea excesivă dintre mamă şi fii persistă şi dincolo de copilărie, mamele „îi învaţă să se
masturbeze, îi ajută să ejaculeze şi le spun cât de des pot face acest lucru.” Acest fapt poate duce mai târziu la
consumarea incestului, dar nu este perceput ca traumatizant, ca în cultura vestică. În contrast, înregistrările
privind molestarea fetelor de către femei sunt foarte puţine (Kitihara, M., 1989).
51
Apetitul experienţă sexuală traumatizantă în pornografie;
sexual copilărie; portrete erotice ale copiilor în reclame;
imitare; tendinţa de sexualizare a nevoilor
atribuirea eronată a apetitului sexual; emoţionale.
anormalitate biologică.
Blocajul conflict Oedipian;
frica de femei adulte; experienţă
sexuală traumatizantă cu adult;
probleme în căsătorie.
Depăşirea alcoolul; bolile psihice (psihozele, toleranţă socială pentru interesul sexual
barierelor dezordinea impulsivă); faţă de copil;
interne lipsa inhibiţiilor incestului în sancţiuni uşoare;
dinamica familiei. ideologia prerogativelor patriarhale;
toleranţă socială pentru
comportamentele deviante; pornografia
cu copii; incapacitatea de a identifica
nevoile copilului.
Depăşirea absenţa mamei; lipsa suportului social;
inhibitorilor mama nu este apropiată de copil; erodarea relaţiilor sociale;
externi mama este dominată sau abuzată de bariere privind egalitatea bărbatului cu
tată; femeia.
izolarea socială a familiei;
oportunităţi neobişnuite de a fi singur
cu copilul;
lipsa supravegherii copilului;
condiţii improprii de locuit.
Tilman Furnis, în cartea sa The multi-professional handbook of child sexual abuse. Integrated
management, therapy, and legal intervention, explică de ce abuzul sexual asupra copilului
este privit ca un secret şi prezintă un sindrom al păstrării secretului la copil corelat cu
sindromul păstrării secretului în familie şi instalarea unui sindrom de dependenţă la agresor.
După autorul menţionat, abuzul sexual asupra copiilor, ca sindrom al păstrării secretului, este
determinat de factori externi şi de factori psihologici interni, iar păstrarea secretului abuzului
este condiţionată de ritualuri de intrare şi de ieşire din actul abuziv.
Factorii externi amintiţi sunt:
- dovezile judiciare şi probele medicale, disponibile doar într-un număr foarte mic de
cazuri;
- acuzaţiile verbale conduc adesea la suportarea pe perioade lungi a abuzului sexual,

atunci când copilul nu are curajul să dezvăluie ceea ce se întâmplă. Din cauza fricii de
ceea ce i s-ar putea întâmpla lui, familiei sau agresorului, copilul ar putea chiar să
nege că este abuzat, atunci când este întrebat direct;
- lipsa de încredere în ceea ce spune copilul, când acesta încearcă să vorbească despre
abuz cu cineva din cadrul familiei sau din afară. De multe ori, singurul rezultat obţinut
este acuzarea de minciună şi pedepsirea pentru dezvăluirea respectivă;
- ameninţarea continuă: copiilor abuzaţi li se spune întotdeauna să nu spună ce se

întâmplă, nimănui din familie sau din afara ei. Copilului şi, în special, copiilor foarte
mici, li se spune că acesta este un secret între copil şi agresor. Păstrarea secretului este
de obicei întărită de violenţă, ameninţarea cu violenţa sau pedepsirea. Uneori,
ameninţările sunt dublate de şantaj şi contribuie la păstrarea secretului;
- motive de îngrijorare asupra consecinţelor dezvăluirii: copiii au fost ameninţaţi că vor

fi trimişi de acasă, că agresorul îi va omorî sau se va sinucide, că se va destrăma
căsătoria părinţilor şi că o eventuală dezvăluire ar duce la dezintegrarea familiei.
„Dacă spui cuiva, tata va merge la închisoare doar din vina ta.” (Furnis, 1995, pp. 22-
25)
Ritualurile de intrare şi de ieşire reprezintă aspectele interacţionale ale păstrării secretului şi

cuprind:
- minciuna şi negarea: atunci când minte, copilul ştie foarte bine ce face. Când neagă,
el nu este conştient de comunicarea inconştientă a abuzului. Faptul de a minţi se
bazează pe elementele externe ale abuzului sexual la copilul cu sindrom de păstrare a
secretului, iar forma conştientă de negare este, de fapt, minciună. Copiii mint în
legătură cu abuzul sexual, deoarece se tem de pedeapsă şi că nu vor fi crezuţi sau
protejaţi. Minciuna este legată de conceptul legal de probă, iar negarea aparţine
conceptului psihologic de a crede şi de a recunoaşte deschis abuzul;
- refularea abuzului, latura sexuală a abuzului sexual, precum şi întreaga experienţă

sunt negate şi refulate pe trei nivele contextuale: contextul în care are loc abuzul,
copiii descriu adesea cum abuzul are loc în linişte sau fără contact vizual, sau în
întuneric şi cu perdelele trase, deşi nimeni nu ar fi putut să “spioneze” de afară.
Senzaţiile fizice care însoţesc abuzul şi contextul de interacţiune create de agresor duc
la producerea unei experienţe duble conflictuale şi contradictorii, atât la nivel de
percepţii, cât şi la nivel emoţional prin folosirea de interacţiuni extrem de rigide şi
ritualizate, menţinute prin comenzi şi ameninţări scurte şi stereotipizate; schimbarea
agresorului în „cealaltă persoană” (Agresorii sexuali se comportă adesea foarte diferit
decât de obicei. Acest lucru poate fi înfricoşător pentru un copil, când tatăl se schimbă
în „cealaltă persoană”, schimbându-şi gesturile, modul de a vorbi, tonul vocii şi când
se comportă neobişnuit din punct de vedere fizic); ritualuri de intrare şi de ieşire
(ritualul de intrare foloseşte la transformarea unei relaţii obişnuite tată-copil în
interacţiunea „cealaltă persoană”-copil, iar ritualul de ieşire este un proces invers prin
care are loc tranziţia de la agresor la tată şi la adultul în care copilul are încredere.
Perioada dintre începutul ritualului de intrare şi sfârşitul ritualului de ieşire marchează
perioada abuzului sexual) (Furnis, 1995, pp. 25-27).
La rândul său, Summit (1983) delimitează câteva stadii ale abuzului sexual şi numeşte aceste
situaţii Sindromul acomodării copilului cu abuzul sexual (apud. Lopez, 2001, p. 53). Autorul
ia în considerare în principal copilul şi oferă posibilitatea înţelegerii modului de adaptare, de
obişnuire a copilului cu abuzul sexual, identificând cinci stadii:
Stadiul 1: Păstrarea secretului – nici un copil nu este vreodată pregătit să facă faţă abuzului
sexual produs de un adult. Copilului i se poate spune direct „acesta este unicul nostru secret”
sau acest lucru poate fi lăsat să se înţeleagă. Şantajul, ameninţarea, mituirea sunt deseori
53
folosite pentru a-i menţine copilului frica de a dezvălui. El se simte lipsit de ajutor şi nu face
decât să se complacă în situaţia respectivă.
Stadiul 2: Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între adult şi copil,

copilul se simte lipsit de ajutor şi prins într-o capcană, acesta trebuie să se supună adultului şi
nu poate spune NU. În locul strigătului de ajutor, singura lui armă este să se prefacă adormit,
în speranţa că totul se va termina.
Stadiul 3: Imposibilitatea de reacţie şi obişnuinţa – în ciuda sentimentului de vinovăţie pe

care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacţie promptă, agresivă din
partea copilului, ceea ce conduce la repetarea abuzului. Copiii folosesc un procedeu numit
gândirea detaşată de realitate – pentru a face faţă realităţii dureroase – singura persoană care
poate opri abuzul este cel care abuzează, deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul
să fie oprit, ceea ce înseamnă că trebuie să accepte toate solicitările sexuale. Copilul începe să
se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul. Victimele adulte descriu cum,
copii fiind, se simţeau responsabili, deoarece ele/ ei erau motivul pentru care familia rămânea
unită.
Stadiul 4: Dezvăluirea abuzului sexual (dezvăluirea poate avea loc imediat după abuz sau la o
perioadă mai mare de timp). Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
- copiii pot face declaraţii largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptome
comportamentale (de exemplu, se întâmplă o mulţime de violuri acum în Iaşi); un alt
simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un act sexual cu
un alt copil;
- copiii pot face declaraţii adulţilor/ prietenilor că au fost abuzaţi sexual. Scopul
acestora este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau are o
reacţie de repulsie, copilul poate spune că a minţit –, dar astfel de declaraţii directe
arată că ceva s-a întâmplat;
- schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de furie,

insomnii, frica de a rămâne acasă singur cu agresorul, frica de a merge la culcare. La
adolescenţi apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasă sau prostituţia;
- apariţia unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.
Stadiul 5: Implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcţie de reacţia părinţilor.
Păstrarea tăcerii şi sentimentul de neajutorare, precum şi diferitele ameninţări sunt constant

întărite prin invadarea forţată a integrităţii şi autonomiei fizice şi mentale a copilului. Copilul
este forţat să ducă o viaţă aparent normală, în care abuzul pare că nu există. Procesul de
acomodare are loc prin internalizarea experienţei de abuz nepotrivită în mod obişnuit. Copiii
încearcă să supravieţuiască abuzului în diferite moduri: unii se prefac că nu ei sunt cei abuzaţi
şi încearcă să privească abuzul de la distanţă, alţii încearcă să intre în stări de conştiinţă
schimbate şi încearcă să pretindă, faţă de propria persoană, că dorm, la alţii apare încercarea
de a pretinde că în timpul abuzului partea de jos a corpului nu există. Copiii încearcă să

neutralizeze abuzul în timpul producerii acestuia, să se separe de această experienţă şi să
creeze o stare de pseudo-normalitate care să le permită să supravieţuiască abuzului. Prin
încercarea de a neutraliza această experienţă, ei se conformează mai mult la dorinţa
agresorului de a nega abuzul în desfăşurare. Pe de altă parte, dezvoltarea unei apropieri
emoţionale bazată pe încredere între mamă şi fiică este blocată de sentimentele de respingere
şi vinovăţie, în ciuda unei posibile pseudo-apropieri dintre ele. Acest lucru împiedică
recunoaşterea abuzului sexual şi nu-i permite copilului să obţină ajutorul de la mamă, care
este părintele non-abuzator. Păstrarea secretului este legată de confundarea, în general, a
ierarhiilor la diferite nivele funcţionale ale familie. Confuzia sistemică a ierarhiilor îi leagă pe
membrii familiei într-un sistem bazat pe o înţelegere secretă asupra abuzului, care poate să
continue mulţi ani (Furnis, 1995).
Bastiaans, în 1957, descrie „Sindromul de lagăr” caracterizat de: sentimentul de vinovăţie,

dat de experienţa forţată în care victima şi agresorul trăiesc împreună pe o perioadă lungă de
timp, interdependenţă şi un puternic ataşamentul creat dintre agresor şi victimă şi lipsa stimei
de sine determinată de sentimentul de vinovăţie şi păstrarea tăcerii sub ameninţare sau în
lipsa ameninţărilor, sindrom regăsit şi la copilul abuzat sexual (Snelders, 1998).
Abuzul sexual îl poate aduce pe copil într-un rol de pseudo-partener pe care acesta să
dorească să-l menţină, chiar cu preţul tulburărilor emoţionale şi al confuziei3.
Ataşamentul puternic al victimelor faţă de agresor este, în unele cazuri, reflectarea faptului că
atenţia abuzivă de care beneficiază copilul este cea mai importantă, sau chiar singura atenţie
sau grijă părintească de care beneficiază acesta. La acesta se poate adăuga gratificaţia prin
mită şi răsplata ce pot avea efecte extrem de coruptibile.
Dificultatea în oprirea abuzului sexual asupra copilului, în ruperea secretului, în crearea şi

menţinerea realităţii şi în rezolvarea problemei existenţei unor ataşamente extrem de lungi şi
distructive între agresor şi copil sunt efectele specifice ale abuzului sexual asupra copilului ca
sindrom de întrepătrundere între păstrarea secretului şi dependenţă4. Ambele sunt mecanisme
3
Semnificaţiile pe care copilului le acordă abuzului sexual, intrafamilial: „îmi place, dar nu este bine/ îmi place
şi este permis / nu-mi place şi nu este bine/ nu-mi place, dar este necesar/ ştiu că nu e bine, dar mă face deosebit
/ îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta/ sunt mândru că sunt tratat ca un adult/ îmi place şi îi fac geloşi pe
fraţii mei/ nu-mi place, dar astfel îmi apăr fraţii/ nu-mi place, dar mama vrea să fac asta/ îmi place, dar mama
este foarte supărată pe mine pentru asta/ sunt rău şi din cauza mea greşesc părinţii mei/ acum îi am cu ceva la
mână pe părinţi/ de ce simte corpul meu bine când fac lucruri rele/ tata trebuie să mă iubească mult dacă riscă
atât/ singurul mod de a supravieţui este să fac asta” (Whitman, 1998).
4
Asemănări cu alte forme de dependenţă: agresorii copiilor ştiu că abuzul este rău şi constituie un delict:
agresorul ştie că abuzul îi face rău copilului. Totuşi, abuzul are loc/ abuzul sexual, ca şi alte tipuri de
dependenţă, nu creează o experienţă plăcută, dar ajută la eliberarea unor tensiuni/ procesul este întreţinut de
compulsia de repetare/ sentimentele de vinovăţie şi cunoaşterea faptului că i se face rău copilului poate duce la
încercări de a opri abuzul/ aspectele sexuale egosintonice ale abuzului sexual dau agresorului „impulsul” care
constituie elementul de dependenţă cel mai important/ gratificarea sexuală a actului sexual serveşte ca evitare a
realităţii şi sprijină formarea unei toleranţe la frustrare la nivel redus, a unor slabe mecanisme de a face faţă
situaţiei şi a unor funcţii slabe ale eu-lui/ aspectele egosintonice şi de excitaţie sexuală din cadrul abuzului
sexual la copil, precum şi eliberarea de tensiune care urmează creează dependenţă psihologică/ agresorul sexual
tinde să nege dependenţa în faţa propriei persoane şi în faţa celorlalţi, independent de ameninţările legale/
încercarea de a opri agresiunea poate duce la simptome de retragere, cum ar fi anxietatea, iritabilitatea,
nervozitatea, insomnia şi alte simptome (Furnis, 1995, pp. 32-33).
55
de evitare a realităţii, specificul celui de-al doilea este prezenţa unui „drog” - copilul văzut ca
instrument pentru plăcere.
Aspectele de dependenţă apar frecvent şi la victimele abuzului sexual. Printre simptomele de

dependenţă5, cele mai frecvente se numără dependenţa de droguri, abuzul de solvenţi şi
nicotină, dependenţa de tranchilizante slabe şi de alte medicamente.
Mecanismul care conduce victima la dependenţă pare să fie o combinaţie dintre două
elemente: stres şi anxietate. Copiii abuzaţi sexual pe termen lung dezvoltă mecanisme de
adaptare la stres. Experienţa abuzului sexual îi învaţă să rezolve problemele de stres şi
anxietate prin eliberarea directă de tensiuni, ca în comportamentele de dependenţă.
Dependenţa are aceeaşi funcţie ca şi comportamentul sexualizat şi masturbarea compulsivă a
victimelor abuzului sexual. Al doilea element al comportamentului de dependenţă este nivelul
scăzut al anxietăţii ca şi consecinţă a întregii experienţe de abuz sexual şi a conţinutului
acestuia. Mecanismele de rezolvare a unor situaţii, care nu sunt adecvate, se întâlnesc prin
anxietatea crescută din cauza abuzului. Dependenţa creează eliberarea de tensiune şi evitarea
realităţii, care ajută victima să evite confruntarea cu realitatea experienţei de abuz (Furnis,
1995, p.34).
Aprecierea gravităţii abuzului sexual se face în funcţie de: vârsta copilului, cu cât aceasta este
mai mică, cu atât faptele sunt considerate mai grave; relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta
fiind cu atât mai gravă, cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă; tipul actului
sexual la care a recurs agresorul; durata abuzului, un singur eveniment are efect mai uşor de
suportat decât situaţiile abuzive care se întind pe o durată mare de timp; gradul forţei aplicate,
fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forţa utilizată este mai mare.
Abuzul sexual asupra copilului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri: abuz al
trebuinţelor de tandreţe ale copilului, abuz al dorinţei copilului de relaţie diadică; abuz al
disponibilităţii copilului pentru obedienţă; abuz al disponibilităţii copilului de a crede cele
spuse de părinţi şi al incapacităţii copilului de a diferenţia o apropiere tandră şi plină de
dragoste de o aservire sexuală; abuz al temerii copilului de o distrugere a familiei (consemnul
tăcerii); abuz al disponibilităţii copilului pentru fantasmele oedipiene (relaţie excitantă duală
cu excluderea celui de-al treilea) (Fischer, Riedesser, 2001, p. 257).
4.3. Abuzul emoţional
Abuzul emoţional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz şi poate să apară în
situaţii foarte diferite de viaţă. Poate fi definit ca o „atitudine sau acţiune cronică a părinţilor
sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de
sine pozitive a copilului”(Killén, 1998, p. 32).
5
În literatura de specialitate întâlnit şi ca abuzul de acţiune sau transpsihic, consecinţă a pierderii libertăţii ca
urmare a alterării ipostazelor transpsihice (Ţapu, 2003, p.7).

Clasificarea diferitelor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de situaţie la
care copilul este expus. Astfel, amintim:
- respingerea intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea

consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz
emoţional. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmiterea ideii
că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi
acceptat (Goodman, Scott, 1997, p.160);
- terorizarea copilului6 pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave,

creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot
referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul
însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această
atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv foloseşte o
gamă largă de ameninţări destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relaţiei
sexuale. Pentru copilului terorizat prin ameninţări cu pedepse, cu părăsirea sau
alungarea, se creează o stare de anxietate, căreia copilul cu greu îi face faţă. Bowlby
(1975) susţine că ameninţările cu separarea sunt probabil mai dăunătoare decât
adevărata separare;
- ignorarea nevoilor copilului constituie abuz în măsura în care adultul privează copilul
de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et all., 1992).
Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru
dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea
adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu propriul copil,
neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei
sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia,
refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de
agresiunea unor fraţi sau a altor copii sunt câteva din formele pe care le poate lua
ignorarea;
- izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale îl rupe de mediul
social care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor
sociale şi formării identitare.
Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă,

împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul
social exterior familiei (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 51-52);
- coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente antisociale

(în domeniul delincvenţei, al violenţei, al consumului de alcool sau droguri).
6
Un exemplu din aceeaşi Scrisoare către tata a lui Kafka: „…ţipetele tale, faptul că te înroşeai la faţă îţi
desfăceai repede bretelele şi le puneai la îndemână pe speteaza scaunului erau pentru mine aproape mai straşnice
decât o bătaie. E ca atunci când cineva urmează să fie spânzurat. Dacă ajunge să fie într-adevăr spânzurat, moare
şi s-a sfârşit totul. Dar dacă trebuie să asiste la toate pregătirile pentru a fi spânzurat şi află că a fost graţiat abia
când ştreangul îi atârnă în faţa ochilor, poate să sufere toată viaţa din cauza aceasta”.
57
Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în
pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt, contrabandă,
muncă în condiţii ilegale. Caracteristică pentru acest tip de abuz este antrenarea
copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi
pervertesc judecăţile morale. Copilul este forţat să preia atitudinile imorale ale
adultului abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul
numeroşilor copii-cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii
degradaţi emoţional şi moral începând de la vârste fragede, care îşi pierd stima de sine
şi demnitatea;
- deprivarea copilului de demnitate7 (degradarea în accepţia lui Brassard, Germain,

Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către adult
la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează
demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii
jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea
neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din toate domeniile,
folosirea lui în activităţi degradante.
Alte situaţii în care copiii sunt victime ale abuzului emoţional întâlnim atunci când (Killén,
K., 1998, pp. 32-39):
- copiii sunt percepuţi negativ de părinţii lor (uneori chiar de la naştere). Aceşti copii sunt
expuşi la diferite forme de respingere. Ei sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi, respinşi şi
văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor. De asemenea, poate fi observat şi „sindromul
Cenuşăresei” – în acest caz copilul fiind abuzat nu numai de părinţi, ci şi de către fraţii
săi. Ceilalţi fraţi, simţindu-se deja în nesiguranţă şi suferind de o anxietate cronică
datorată atitudinii părinţilor, aleg ca o uşurare posibilitatea de a se alia cu părinţii
puternici şi periculoşi. Ei definesc fratele sau sora ca fiind „proastă”, „handicapată” şi ca
pe cineva care este vinovat de tot ceea ce e rău în familie;
- copiii ai căror părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn şi Rosenbaum 1985, Silvern şi
Kaersvang 1989, Kocinsky 1993) – aceşti copii trăiesc în anxietate şi-şi folosesc adesea
energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi, în mod ironic, chiar şi de părinţii lor. Ei sunt
adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în situaţii pentru care nu sunt suficient de
maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi bucurie pe care să o
investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură. Mulţi ani mai târziu pot fi
observate probleme de identitate ale acestor copii, a conştientizării propriei valori şi a
identităţii sexuale;
7
„În procesul educaţiei, mijloacele tale oratorice, extrem de eficiente, care cel puţin faţă de mine nu dădeau greş
niciodată, erau ocara, ameninţarea, ironia, râsul răutăcios şi – curios lucru – autocompătimirea… Aveai o
încredere deosebită în educaţia prin ironie; aceasta corespundea şi cel mai bine superiorităţii tale asupra mea.
Forma sub care mă dojeneai era de obicei următoarea: «Nu poţi face asta, aşa şi pe dincolo? Înseamnă cumva
prea mult pentru tine? Fireşte, n-ai timp pentru aşa ceva!» şi alte asemenea. În plus, fiecare întrebare de acest fel
era însoţită de un râs răutăcios, de o mină rea” (Kafka, Scriosare pentru tata, fragment)

- copii ai căror părinţi divorţează, iar copilul este plasat în mijlocul unui conflict cronic.
Părinţii se acuză reciproc, iar copilul poate fi forţat să „ia partea unuia dintre ei”. Copilul
devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără
să-i fie permisă exprimarea sentimentelor, fără să ceară şi să primească ajutor. Furia,
asociată cu disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, copilul devenind
deprimat şi / sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile cu cei
apropiaţi, într-un mod negativ şi pe timp îndelungat. În literatura de specialitate se
menţionează câteva aspecte legate de separare şi divorţ care pot fi identificate ca abuz
emoţional: copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină din
cauza faptului că a fost de partea unuia dintre părinţi; copilul a fost folosit în mod
conştient sau inconştient pentru „a ajuta” unul dintre părinţi, de exemplu, trimiterea de
mesaje, spionare etc. În asemenea situaţii copilul va dezvolta adesea tulburări
psihosomatice şi de comportament; cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a
acestuia de părinţi; cazul în care părinţii se bat în prezenţa copilului;
- copiii ai căror părinţi consumă droguri sau alte substanţe psihoactive (Hansen 1991,
Skog şi Olofsson 1992): copiii aflaţi în asemenea situaţii observă faptul că adulţii sunt
prea preocupaţi de propria lume, de propriile lor nevoi şi probleme încât nu mai pot avea
grijă de ei şi de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate şi la situaţii neprevăzute pe
care nu le poate înţelege. Consumatorii de droguri folosesc adesea negarea şi proiecţia ca
mecanism de apărare. Ei neagă, minimalizează şi raţionalizează abuzul pe care îl
săvârşesc. Se întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să realizeze proiecţia asupra
copilului pe care s-ar putea să-l facă să se simtă răspunzător de orice problemă ar apărea.
Un consumator de droguri poate distorsiona percepţia copilului asupra realităţii la fel de
mult ca un părinte psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic şi al celorlalte forme de abuz
emoţional, copilul trăieşte sentimentul vinovăţiei pentru ceea ce se întâmplă. Consumul
de droguri contribuie, de asemenea, la izolarea şi stigmatizarea familiei;
- eşecul non-organic de dezvoltare (Ayoub şi Miller, 1985) a fost definit ca o formă de

neglijare emoţională a cărei consecinţă este retardul în creştere şi greutate. Este cunoscut
în psihiatria copilului ca tulburare de ataşament primar ce are drept consecinţă nanismul
staturo-ponderal;
- Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) în acest caz părinţii inventează o

boală pe care o atribuie copilului şi în urma căreia copilul este supus la o serie de
investigaţii şi tratamente. (Alexiu, 2001, p. 94)
Abuzul emoţional îi afectează mai mult pe unii copii, în timp ce pe alţii mai puţin, dar cert
este că produce o întârziere a dezvoltării sociale şi intelectuale a copilului. Abuzul emoţional
este frecvent în familiile disfuncţionale, iar efectele sale se văd atât în mediul familial, cât şi
în cel şcolar. Bowlby (1975) susţine că, acest abuz este suficient de grav, deoarece cel abuzat
nu este în mod necesar conştient că este abuzat iar cel care abuzează nu este în mod necesar
conştient de abuzul său.
59
Conceptele de maltratare şi abuz asupra copilului nu trebuie totuşi să fie folosite excesiv. În
această categorie se află numeroasele cazuri în care dialogul emoţional dintre părinţi şi
copiii „deraiază” sau nu este suficient de apropiat. Reuşita unui „dialog” care favorizează
dezvoltarea în interacţiunea preverbală mamă-copil nu trebuie să fie considerată de la sine
înţeleasă, după cum nu este de la sine înţeleasă nici interacţiunea între partenerii adulţi care
trebuie să se cunoască şi să se înţeleagă. Nu mai puţin dificil poate fi pentru părinţi să
realizeze pe linia de dezvoltare a copilului de la separare la individualizare, proporţia
corectă de „agresivitate” şi consecvenţă care stimulează dezvoltarea şi să fixeze cerinţe
comportamentale corespunzătoare pentru a evita răsfăţul, neglijarea social-afectivă şi
dezvoltările disociale (Fischer, Riedesser, 2001, p. 254)
4.4. Neglijarea copiilor
Conform legislaţie româneşti, „prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau
involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării
copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol
viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală,
sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).
Neglijarea poate avea caracter general, atunci când copilului nu i se acordă îngrijiri adecvate
în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală şi supravegherea
existând riscul cronicizării şi episodic mai puţin grav, afectează doar unul dintre elementele
menţionate anterior şi ia sfârşit odată cu dispariţia factorilor de risc. Din categoria copiilor
neglijaţi fac parte: copiii abandonaţi de către părinţi sau persoana care ar trebui să se ocupe de
creşterea şi îngrijirea lor, copiii care se află în stradă ca urmare a relelor tratamente din
familie, copiii care sunt puşi de către părinţi să muncească, pentru a contribui la întreţinerea
familiei, copiii care sunt trimişi la cerşit, copiii victime ale sărăciei în familie, copiii din
familiile cu consum mare de alcool, copiii din familiile monoparentale ce traversează
perioadă de criză sau familiile dezorganizate.
Forme ale neglijării
Dintre formele de neglijare acceptate în literatura de specialitate amintim:
- Neglijarea fizică presupune: neasigurarea de către părinte a condiţiilor decente de

trai; neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent
de părinte; neasigurarea măsurilor de supraveghere şi protecţie; neasigurarea
îmbrăcăminţii adecvate; neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranţa
condiţiilor de locuit; neasigurarea necesarului zilnic de vitamine şi substanţe nutritive,
a necesarului caloric în raţia copilului (erori în formula de preparare a hranei
sugarului şi a copilului mic care generează scăderea în greutate şi instalarea distrofiei)
(Schmitt, Maoro, 1989, apud Lutzer, 1998).

- Neglijare educaţională: susţinerea absenteismului şcolar este considerată ca fiind
formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei şi nu a luat nici o
măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învăţământ – omiterea înscrierii într-o
formă de educaţie adecvată nivelului copilului, ignorarea nevoilor speciale de
educaţie, refuzul acordării sau eşecul în obţinerea serviciilor educaţionale
recomandate sau neglijarea obţinerii tratamentului pentru o dificultate de învăţare
diagnosticată a copilului sau a nevoilor speciale de educaţie fără un motiv rezonabil.
Neglijare este considerată şi situaţia în care copilului i se permit practici contrare
interesului său, privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor
pentru nefrecventarea şcolii (Ciofu, 1999, p. 46).
Lipsa interacţiunilor cu persoana de îngrijire în domeniul verbal constituie o formă

gravă de neglijare. Pe lângă neglijarea nevoilor de bază ale copilului, părintele sau
persoana de îngrijire pot eşua în creşterea şi educarea copilului prin nesatisfacerea
nevoilor psihice de educaţie stimulativă, de acompaniere, sau să nu poată oferi un
model în ceea ce priveşte interrelaţionarea. Bebeluşii par să aibă un impuls înnăscut
de a rosti diverse sunete şi de a comunica. Persoana de îngrijire, prin faptul că
vorbeşte cu copilul, ajută şi armonizează procesul prin aprobarea şi ghidarea sunetelor
produse de copil pentru ca acestea să devină cuvinte. Acest lucru formează baza
funcţiilor simbolice ale minţii, de care depinde învăţarea cognitivă de mai târziu
(Steele, 1997, p. 82).
- Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de sănătatea copilului, ajutor

inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul
bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la
medic.
- Neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvate – neglijarea evidentă a

nevoii copilului de afecţiune, sprijin emoţional, atenţie, refuzarea îngrijirii
psihologice, refuzarea asigurării tratamentului necesar şi disponibil pentru problemele
emoţionale sau de comportament ale copilului în acord cu recomandările unui
profesionist, întârzierea în îngrijirea psihologică – eşecul în căutarea sau asigurarea
tratamentului necesar pentru o problemă emoţională sau de comportament a copilului,
problemă pe care ar fi recunoscut-o orice persoană neavizată ca necesitând îngrijire
psihologică de specialitate (de exemplu, depresie cronică, tentativă de sinucidere etc.).
Alte tipuri de neglijare emoţională: unele neglijări ale nevoilor emoţionale ale
copilului care nu au fost clasificate mai sus (restricţii exagerate evidente, aşteptări
nepotrivite faţă de vârsta/ sexul copilului sau nivelul de dezvoltare etc.). Este uşor de
deosebit nereuşita părinţilor de a le asigura copiilor hrana potrivită, îmbrăcăminte,
securitate, protecţie, o igienă corespunzătoare şi o vaccinare periodică din cauza
sărăciei de cea a părinţilor/ persoanei de îngrijire a căror singură scuză este lipsa de
empatie şi de dragoste pentru proprii copii.
- Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care-şi

abandonează copiii prin excluderea lor din familie, trimiterea acestora pe stradă sau
61
dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea adecvate. Din punct de vedere psihologic,
declararea abandonului [...] din partea părinţilor biologici („încetarea oricăror forme
de legături şi raporturi afective normale”) reprezintă un alt mod de maltratare a
copilului, prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă
(Muntean, 2001, p. 250).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit de Pecora ca fiind
părăsirea copilului fără ca părintele să se asigure de formele adecvate pentru îngrijirea
copilului. Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi
în maternitate sau în spitale. Toţi aceşti copii sunt lipsiţi, de obicei, de acte de identitate şi
petrec perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul
medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar lipsa actelor de identitate face ca
transferul copiilor spre alte forme mai adecvate de ocrotire să fie mult încetinit (Radulian,
Jitaru, Novak, 1993, p.14).
Tabloul abandonului este complex şi umbrit de multitudinea aspectelor care se intersectează,

adesea comportând o dublă funcţie de cauză şi efect. Un fapt se desprinde ca fiind sursa
primară a tuturor evenimentelor ce au loc fie în plan social, fie psihologic prin ruperea
legăturii afective.
Abandonul poate îmbrăca forme diferite: situaţia de abandon ca stare de fapt – copilul este
realmente părăsit, părinţii săi naturali ori cei în grija cărora se află nu vor sau nu pot să se
ocupe de el; situaţia de semi-abandon, când copilul trăieşte cu părinţii dar în fapt este neglijat
sau chiar respins de aceştia; sentimentul de abandon ce poate apărea la un copil cu sau fără
legătură cu realitatea; uneori acest sentiment este trăit în legătură cu situaţia de abandon sau
semi-abandon, alteori frica operează în plan imaginar. Când acest sentiment devine copleşitor
şi complet necontrolabil de către copil se poate ajunge la nevroza de abandon care poate avea
sau nu cauze în realitatea concretă exterioară şi care face obiectul psihiatriei infantile;
angoasa primară de abandon – este o altă formă a trăirii părăsirii. Ea este normală la copilul
mic, care o manifestă ori de câte ori una din nevoile sale imediate nu este satisfăcută. Ea se
poate şterge complet şi definitiv, ori numai temporar, putând să apară mai târziu, cu
intensitate, atunci când copilul va trebui să se confrunte cu situaţiile conflictuale.
Diferenţierile conceptuale sunt departe de a rezolva situaţia concretă; totuşi, ele determină
clarificări utile ale aspectelor ei şi sursele generatoare de asemenea situaţii. În acest context
se evidenţiază existenţa următoarelor posibilităţi: palierul psihic original influenţat prin
crearea situaţiei reale sau imaginare de abandon este cel constituit de afectivitate, producerea
stării sau a sentimentului de abandon este determinată de absenţa fizică sau afectivă a
părintelui, consecinţele situaţiei sau ale sentimentului de abandon se înscriu întotdeauna pe
direcţia tulburărilor psihice ale subiectului şi pot adesea evolua în direcţii antisociale.
Astfel, aria abandonului este divizată în două mari sectoare: cel al situaţiei de abandon şi cel
al sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire. Atât copilul aflat în situaţia de
abandon, cât şi cel care se simte trăind această situaţie, fără ca ea să aibă o realitate fizică,
trec, fără îndoială, prin stări la fel de intense; este necesară totuşi diferenţierea celor două

contexte generatoare ale sentimentului de abandon, deşi consecinţele pot fi în cele din urmă
similare (Dumitrana, 1998, p. 6)
Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă frecvenţa mediului stabilizat de tensiune şi
conflict, de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială, acest mediu fiind
denumit de psihologi desertism familial.
Desertismul familial se poate prezenta sub forme uşoare în familii dezorganizate (având drept
cauze principale imposibilitatea respectării îndatoririlor de familie şi refuzul îndeplinirii
acestor îndatoriri), consecinţele fiind suportate de fiecare membru al familiei şi de copii în
special, din cauza atmosferei tensionate, a conflictelor ce determină uneori neglijarea sau
abandonarea copiilor. Într-o atmosferă familială tensionată, copilul este agitat, instabil,
nervos, iar din această cauză dezvoltarea şi maturizarea lui psiho-comportamentală întârzie
sau deviază. Copilul este derutat de relaţiile conflictuale dintre părinţi, este timorat şi
complexat în colectiv din cauza situaţiei familiale.
O formă severă a desertismului familial o constituie abandonul familial care, din punct de
vedere psiho-sociologic, este prezent în două ipostaze: abandonul real şi abandonul aparent.
Abandonul real apare în: divorţ, nerecunoaşterea şi părăsirea copilului, anularea adopţiei, iar
abandonul aparent este prezent în situaţii de neglijare a relaţiilor de familie. Acest fenomen
de desertism familial şi abandonul de familie afectează unitatea şi echilibrul acesteia, atât sub
aspect material, cât şi sub aspect moral, generând tensiuni incluse în sindromul „nevrozei de
abandon” (Florescu, Frăţiman, 2000, pp. 69-71).
Abandonul presupune, din păcate, nu numai dezinteres din partea părinţilor, ci şi neglijarea
copiilor atât înainte de abandon, cât şi după ce are loc acest eveniment. Neglijarea copilului
într-o instituţie se datorează reducerii contactelor dintre adulţi şi copii la cele din timpul
actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbare etc.). Aceasta conduce la
dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, şi de aici se ajunge la apariţia
simptomelor de hospitalism.
Copilul hospitalizat devine, treptat, trecând prin mai multe faze, apatic şi dezinteresat de ceea
ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat să atragă atenţia celor care-l îngrijesc
asupra sa. Abandonul presupune o formă gravă de neglijare care poate duce la tulburări de
ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor. În acest context, neglijarea constă în forme de
rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale
ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea fizică, emoţională, cognitivă şi socială.
Pentru analiza abandonului nou-născuţilor în maternitate, s-a realizat în 1997 un studiu

multicentric cuprinzând maternităţi din Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu şi
Bucureşti. În urma acestui studiu a rezultat că mamele cu risc de abandon au vârsta cuprinsă
între 15 şi 24 de ani, sunt necăsătorite, au un nivel scăzut de instruire, abandonează
preferenţial copiii de rang III şi IV şi adoptă unul din următoarele comportamente: femeile
dintr-o primă categorie au o atitudine defensivă, de autoprotecţie, încercând să nege existenţa
copilului sau să creeze o bază afectivă cu copilul; se cred neînţelese de societate, victime ale
unor conjuncturi nefericite şi privesc abandonul ca unică soluţie; femeile din a doua categorie
63
consideră că situaţia lor economică nu le permite să ofere copilului condiţii decente de trai,
afirmând că abandonul este în interesul copilului (Ionescu, coord., 2001, p.43).
Copilul poate fi plasat în situaţia de a trăi în anxietate sau grija continuă de ceea ce i s-ar
putea întâmpla. Cu oricare dintre aceste categorii am avea de a face, pentru realizarea unui
ajutor eficient, este indispensabilă o evaluare holistică a copilului şi a nevoilor sale. Copilul
semnalează nevoile sale şi părinţii răspund la semnale. Părinţii stimulează copilul şi primesc
un răspuns. Copilul nu este niciodată singur în provocarea situaţiei de maltratare. Abuzul
poate fi de ordin fizic, emoţional sau sexual, forme ce se includ una pe alta, dar nu în mod
obligatoriu. Astfel, abuzul sexual poate include abuzul emoţional şi/ sau fizic, iar abuzul
fizic poate include abuzul emoţional. Regula se aplică şi în cazul neglijării.
Aplicaţia 4
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi prezentaţi un plan de siguranța pentru victime

ale violenței domestice.
1. Prin ce se caracterizează abuzul fizic asupra copilului ?

2. Ce rol joacă secretul în abuzul sexual ?
3. Ce dimensiuni ale abuzului emoțional cunoașteți ?
4. Ce este neglijarea și cum afectează copiii ?
5. Ce diferențe identificați între abuz și neglijare ?

4.5. Factori asociaţi plasării copilului în situaţii abuzive
Fenomenul de abuz asupra copilului a fost privit iniţial dintr-o perspectivă unidimensională.
În ultimul timp însă au fost propuse şi testate modele multicauzale şi multidimensionale,
luându-se în considerare diversitatea factorilor implicaţi: factori individuali (copil, părinte),
familiali (familia ca sistem), factori sociali şi culturali cu impact asupra familiei (Wiehe,
1996).
O paradigmă iniţială a abuzului asupra copilului (Belsky, 1980), bazată pe concepţia lui
Bronfenbrenner (1977, 1979) despre divizarea spaţiului ecologic, sugerează că abuzul asupra
copilului trebuie studiat la patru niveluri: dezvoltare ontogenetică, microsistemul,
exosistemul şi macrosistemul. Dezvoltarea ontogenetică este definită în funcţie de
caracteristicile părinţilor şi contribuţia acestora la procesul parental. Microsistemul reprezintă
unitatea familială şi contextul în care apare abuzul. Structurile sociale formale şi informale,
vecinătatea, locul de muncă, sistemele de susţinere socială, toate formează exosistemul.
Macrosistemul este compus din valorile culturale şi sistemul de credinţe cu impact asupra
rolului parental. Plecând de la această abordare, Kaufman şi Zigler (1997, p. 139) diferenţiază
factorii de risc şi factorii compensatori ai abuzului asupra copilului. Factorii de risc sunt
purtătorii unor evenimente stresante ce acţionează pe o durată scurtă de timp, în timp ce
factorii compensatori permit stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copiilor şi oferă o
bază privind receptivitatea nevoilor copilului. Din perspectiva autorilor menţionaţi, factorii
compensatori acţionează la nivel ontogentic, individual - inteligenţa părinţilor, talente
specifice, nivel de şcolarizare ridicat, limitarea consecinţelor abuzului suferit în copilărie,
deprinderi interpersonale bune, înfăţişare plăcută; microsocial, al familiei - familie cu copii
sănătoşi, cel puţin un părinte oferă suport copilului, familia are un statut socio-economic
acceptabil, siguranţa bunăstării; la nivelul exosistemului, relaţiile şi componentele
comunităţii - reţeaua socială oferă suport adecvat, puţine evenimente stresante, afiliere
puternică la comunitatea religioasă, experienţe educative pozitive pentru copil şi părinţi,
intervenţii terapeutice profitabile pentru părinţi; macrosocial, al societăţii - model cultural
care se opune violenţei, model cultural care oferă sprijin victimelor, prosperitate economică.
Factorii de risc acţionează la aceleaşi niveluri şi sunt: la nivel ontogentic – individual,

experienţa abuzului în antecedent la părinţi, părinţi cu stimă de sine scăzută, nivel scăzut de
inteligenţă, nivel de şcolarizare minim, deprinderi interpersonale ineficiente; microsocial - ai
familiei, conflicte familiale, copii cu tulburări de comportament, copii cu boli cronice, familie
monoparentale, statut socio-economic scăzut; ai exosistemului - relaţiile şi componentele
comunităţii, şomaj, izolarea socială a familiei, lipsa suportului în reţeaua socială, slabe
legături de prietenie şi vecinătate, experienţe educative negative pentru copil şi părinte;
macrosociali - ai societăţii, acceptarea culturală a violenţei, acceptarea culturală a pedepselor
fizice, copii sunt consideraţi proprietatea părinţilor, nivel crescut de sărăcie (Roth-
Szamosközi, 1999).
65
4.5.1. Factori de risc
Abuzul rezultă din interacţiunea mai multor categorii de factori, aparţinând diferitelor arii de
întindere a fenomenului: relaţia copil-părinte, relaţia maritală, relaţiile familiale şi structurile
sociale existente. Aceşti factori pot fi grupaţi în factori de risc: individual, familial şi social, şi
pot fi asociaţi agresorului, victimei sau părintelui non-agresiv. Încercarea de a explica apariţia
şi întreţinerea pe termen lung a abuzului asupra copilului nu presupune existenţă unor factori
cauzatori liniari. Prezenţa unuia sau a mai multor factori de risc nu presupune în mod cert
existenţa abuzului asupra copilului, dar situează copilul în situaţia de risc de abuz.
Factorii de risc individuali
În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului constituie factori de

risc ai abuzului. Pot fi enumeraţi: vârsta copilului, sexul copilului, prezenţa diferitelor forme
de handicap (copii cu handicap fizic, copii suferind de boli mentale, prematuri, distrofici), dar
şi caracteristicile temperamentale ale copilului.
Pentru primul factor de risc, vârsta copilului, se remarcă o scădere alarmantă a vârstei la care
copilul este abuzat în corelaţie cu creşterea numărului de copii abuzaţi, iar în ceea ce priveşte
sexul copilului se remarcă o implicarea diferită a celor două genuri (masculin şi feminin) în
abuz8, cu precădere în abuzul sexual, unde raportul dintre genul feminin şi masculin9 este de
3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial este de 5/1.
În literatura de specialitate se regăsesc informaţii referitoare la diferenţele temperamentale

existente între nou-născuţi, iar Middlemore (1948) a fost unul dintre primii care au clasificat
temperamentele nou-născuţilor. Cele trei categorii ale sale, copilul „hipersensibil“, copilul
„placid“, copilul „nuanţat“ şi modul în care acestea afectează relaţia mamă-copil, le putem
reîntâlni în alte categorii ulterioare cum ar fi: „copilul dificil“, „copilul de care te poţi apropia
cu dificultate“, „copilul cuminte“ (Jackson, 2000).
Thomas et. all., (1968) au identificat un continuum al diferenţelor temperamentale de la

„cuminte“ la „dificil“ şi au definit extremele în felul următor:
- copilul „cuminte” este acel copil a cărui constelaţie temperamentală constă în

regularitate, precum şi o intensitate moderată a reacţiilor sale, un mod de a reacţiona
pozitiv la noi stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări. Acest copil îşi va
8
Concepţia feministă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz, cu precădere în abuzul sexual.
Din punctul de vedere al teoriilor feministe, abuzul sexual nu este o activitate instinctivă, incontrolabilă
conştient, iar complexul Oedip sau Elektra, frica de castrare, furia inconştientă faţă de propria mamă, traumele
copilăriei nu justifică manifestările sexuale abuzive. De asemenea, se evidenţiază numărul mai mare de
abuzatori bărbaţi, ca şi formele de abuz la care recurg adulţii: femeile comit mai multe abuzuri emoţionale, iar
bărbaţii comit mai multe abuzuri de ordin sexual şi fizic (Roth-Szamosközi, 1999, p. 151 apud Russell, 1984).
9
Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă cheie, nu din cauza diferenţelor
moştenite dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces diferenţiat la puterea politică şi
economică.

forma obiceiuri regulate de somn şi hrană, se va adapta uşor la un nou tip de
alimentaţie, va zâmbi persoanelor străine, va accepta cea mai mare parte a frustrărilor
chiar dacă au un anumit grad de dificultate;
- copilul „dificil” este acel copil care prezintă funcţii biologice naturale. Are un somn şi
obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment, precum şi noile
rutine. Prezintă reacţii refractare, se adaptează cu greu sau deloc la schimbări, iar
reacţiile sale sunt negative şi intense (Killén, 1998, p. 82).
Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai copilului
afectează percepţia de sine, precum şi percepţia mediului înconjurător. Când se ia în
considerare interacţiunea dintre copil şi mediu este uşor să observăm rolul important pe care
îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului. Noi înşine tratăm copiii în mod diferit datorită
faptului că fiecare copil trezeşte în noi reacţii diferite. Dizabilităţile copilului, atât cele fizice
cât şi cele psihice, pot fi în anumite condiţii factori provocatori ai situaţiilor abuzive (de
exemplu, copilul cu întârziere mintală cu care este greu să comunici, să stabileşti o relaţie).
Dacă iniţial se considera că neglijarea şi lipsa tratamentului medical sunt principalele forme
ale maltratării copilului cu handicap, studiile ulterioare (Husen, Ammerman, 1988) au arătat
o reprezentare a copiilor cu dizabilităţi în rândul copiilor abuzaţi, dar şi apariţia dizabilităţilor
ca urmare a abuzului (Killén, 1998, p. 84, apud Benedict, 1990).
Factorii de risc familiali
Încă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clar că părinţii şi
ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care au fost ei înşişi
crescuţi10. Însă repetarea este mult mai subtilă şi oarecum variată, deşi, adeseori, însoţită de
aceeaşi justificare – „am învăţat de la părinţi”. Criticismul a fost deseori îndreptat împotriva
validităţii povestirilor respective ca date ce susţin teoriile privind transmiterea din generaţie
în generaţie a maltratării. Ideal, validarea ştiinţifică ar necesita studii prospective asupra
persoanei de la naştere până la maturitate, deşi o implicare continuă a cercetătorului în cadrul
unei familii ar aduce alte influenţe perturbatoare. Pe de altă parte, este rar ca un profesionist
10
Teoria conform căreia problemele psihosociale se transmit din generaţie în generaţie este larg răspândită.
Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad
crescut de violenţă, ei înşişi fiind abuzaţi în copilărie. Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au
examinat transmiterea multigeneraţională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman & Zigler (1987) susţin
că nu se poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generaţie la alta, cu atât mai mult cu cât rata de
transmitere este de aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu părinţii este în acest mecanism un
proces activ (Roth-Szamosközi, 1999). O cale de transmitere trece de la tată la tată, care sunt abuzaţi sexual în
copilărie şi adolescenţă, iar o altă linie de transmitere transgeneraţională masculină trece printre fiii care au
observat abuzul sexual al taţilor asupra surorilor, fraţilor sau rudelor apropiate, aceştia tinzând spre identificarea
cu tatăl (Fischer, Riedesser, 2001, p. 278). Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea
intergeneraţională este mai puţin probabil să apară dacă copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a
unuia dintre părinţi, dacă adultul ar avea o relaţie de afecţiune şi sprijin, dacă individul, luând aminte de
experienţele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul agresiunii.
67
să intre în relaţie cu cineva care a maltratat copiii şi acesta să nu-i fi relatat o istorisire
personală despre neglijarea sau abuzul suferit în copilărie11.
Pentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, este necesar să se

exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-i îngrijesc. Modul în
care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte de trecutul mamei, şi de
imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama să se identifice cu părinţii şi să se vadă
pe sine în copii. Părinţii spun adesea: „ E rău ca mine când eram copil”, „E nervos, aşa sunt
cei din neamul lui”. Unii agresori descriu atitudinea pe care au avut-o după agresiune, plâng
după ce-şi bat copilul. Se observă un fel de identitate a trei generaţii: bunici, părinţi, copii.
Mecanismul de identificare, cu rol de apărare a agresorului pune bazele abuzului şi devine
parte a supraeului, aceasta explicând existenţa sentimentului de dreptate pe care-l trăiesc
agresorii. În contrast cu conceptul de identificare „sunt ca el” apare identificarea cu copilul
„el este ca mine”. Fenichl (1945) numeşte aceasta „identificare inversă” – Nu sunt eu; este el
- iar acest lucru nu implică negarea. Identificarea dintre cele trei persoane, din generaţii
diferite este parte integrantă a abuzului. Persoana de îngrijire repetă faptele comise de
persoana lui de îngrijire, care abuzase de el şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o
replică a copilului rău ce a fost el în copilărie. În 1938, Benedek descria cum se adaptează
bebeluşii realităţii din mediul ce-i înconjoară şi cum adoptă comportamentul celor care-i
îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a căutat să explice cum se conservă amintirile, conştient şi
inconştient, despre ce a însemnat să fii copil şi să fii îngrijit în diferite modalităţi, conform
diferitelor modele individuale de parentalitate, dar şi prezenţa la copil în mod „simbiotic” a
memoriei inconştiente incipiente de a fi părinte (Steele, 1997, pp. 73-75).
În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ataşamentului şi relevanţa sa
particulară faţă de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care au suferit deprivare
maternă au fost studiate de către Bowlby în prima parte a anilor 1950. Folosind propriile şi
datele din cercetările lui Harlow (1958) asupra maimuţelor, Bowlby a dezvoltat o teorie a
ataşamentului psihologic al copilului faţă de mama sa. Răspunsul mamei faţă de nou-născut
nu este unul obligatoriu din punct de vedere biologic; totuşi, va fi influenţat de starea de
sănătate din perioada sarcinii, de dificultăţile apărute la naştere şi de acceptarea sexului
copilului. Reminiscenţele de durată din îngrijirea mamei ca şi copil determină caracterul
legăturii cu propriul copil, începând cu ataşamentul ei şi identificarea cu propria-i mamă şi
extinzându-se la relaţia ei cu toate persoanele semnificative din anii săi de formare. Cruciale
pentru acest proces sunt sentimentele sale faţă de tatăl copilului, faţă de propria imagine de
sine, dacă copilul a fost dorit, aşteptările mamei faţă de la copil şi faţă de noul statut.
Modul în care mamele au reacţionat faţă de nou-născut imediat după naştere, în sala de
naşteri şi modul cum au reacţionat în timpul primei alăptări pot fi corelate cu planurile mamei
pentru o parentalitate bună sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea şi Studiul Denver).
Evaluarea atentă a interacţiunii mamă-copil oferă informaţii esenţiale despre starea şi
calitatea ataşamentului, ce probleme pot apărea şi ce nevoi trebuie satisfăcute. Astfel de date
11
De exemplu, diferite studii făcute pe mai multe populaţii au demonstrat că 5% până la 80% din agresorii
sexuali au fost la rândul lor abuzaţi; probabil 40-50% ar fi o medie (Finkelhor, 1987)

punctează şi modul cum trebuie să se intervină mai devreme pentru a preveni abuzul şi
neglijarea de mai târziu.
Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (1969) a dezvoltat tehnica „strange

situation”/„situaţiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ataşamentului copiilor faţă de mamele
lor, observând răspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al mamelor.
Bazându-se pe asumpţia după care calitatea ataşamentului copilului va fi demonstrată în

funcţie de comportamentul copilului aflat sub stresul separării şi reîntâlnirii cu mama lui sau
aflat singur cu o persoană străină, tehnica sa a identificat trei tipuri distincte de ataşament: a)
sigur, copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă
s-ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu această convingere copilul are curajul să exploreze
lumea. Acest model este dezvoltat şi menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili,
atenţi la semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte, alinare ori de câte ori are nevoie;
b)anxios, copilul este nesigur dacă părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere
ajutorul când sunt solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate, teamă de
separare şi tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său.
Acest model este menţinut de părinţi, care uneori sunt dispuşi să acorde ajutor şi alteori nu,
iar ameninţările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea lui, acestea
ducând mai departe la trăirea unor sentimente de nesiguranţă care pot deveni cronice. Acest
mod de ataşament îl observăm adesea la copilul „iubitor” care îşi sacrifică propriile nevoi
pentru a le satisface pe ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a ataşamentului se formează atunci
când copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona în mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i
ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere şi încearcă să se descurce fără dragostea şi
ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveni independent emoţional. Acest mod de ataşament
este văzut în relaţiile părinţi/ copil în care copilul a devenit independent în mod prematur şi la
care apare îngrijirea inversată (Killén, 1998, pp. 190-191).
Cei care i-au continuat munca, Main şi Solomon, au adăugat o a patra categorie de ataşament
– ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi au demonstrat cum stilul
individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şi continuă să influenţeze relaţiile
şi interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare (Stan, 2002).
Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se percepe copilul
pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă. Interacţiunea este importantă
pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de părinţi. Un ataşament faţă de cineva
înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi contactul cu persoana în cauză şi, mai
presus de toate, atunci când situaţia este nesigură. Comportamentul de ataşament este folosit
pentru a pune în evidenţă formele diferite ale comportamentului folosit pentru realizarea sau
menţinerea acestei apropieri. Comportamentul de ataşament poate fi cel mai bine observat
atunci când copilul (sau adultul) este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de
îngrijire.
69
Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale
copiilor este empatia12, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturii părinte-copil. Studiile
au demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea de comportamente ce apar în
relaţia părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile realizate de-a lungul timpului,
consideră că, aceste comportamente includ: să fii înţeles, să fii capabil să oferi confort, să fii
de ajutor şi cooperant (Frodi şi Lamb, 1980; Hoffman, 1978; Hogan, 1979), să apreciezi
binele făcut de altcineva (Batson, Turk, Shaw şi Klein, 1995), să fii flexibil (Douwns şi
Jenkins, 1993) şi să arăţi flexibilitate la nevoile aproapelui (Ainsworth, Blehar, Waters şi
Wall, 1978; Belsky, Rovine şi Taylor, 1984; Egeland şi Farber, 1984).
O relaţie inversă a fost identificată între empatie şi abuzul asupra copilului. Părinţi cu o
empatie deficitară, care percep limitat nevoile copilului, intenţiile sau sentimentele acestora
au răspuns agresiv în situaţii conflictuale. Krop şi Hynes (1987), într-un studiu comparativ
efectuat pe mamele abuzatoare şi non-abuzatoare, arătau că mamele abuzatoare nu sunt
capabile să identifice semnalele emoţionale specifice şi au tendinţa de a eticheta efectul
negativ al comportamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce la mamele non-abuzatoare nu se
remarcă acest aspect. Empatia serveşte ca mecanism pentru stoparea comportamentului
agresiv înainte ca agresiunea să se producă. Empatia este o variabilă importantă în display-ul
agresiunii. Studiile identifică deficienţe de empatie la agresori şi pun accentul pe empatie ca
variabilă importantă în identificarea, înţelegerea şi tratarea agresorilor. Părinţii cu o
capacitate empatică scăzută îşi abuzează fizic şi emoţional copiii considerând
comportamentul copiilor lor un afront adus autorităţii acestora (Wiehe, 2003).
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristeţea,

descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri pe părinte de
abuz şi neglijare. Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul dincolo de cuvinte.
Părinţii sau persoanele de îngrijire ale căror deficit de empatie nu le permită „să audă”
ţipetele copilului când îi este foame sau „să observe” lipsa creşterii în greutate, nu iau copilul
în braţe prea mult, ci îl lasă în pătuţ, nu se joacă şi nu vorbesc prea mult cu copilul. Lipsa
stimulării senzoriale şi a interacţiunii poate duce la deficit motor, la întârziere în dezvoltarea
limbajului, deficit afectiv, aspecte observate adeseori la copii maltrataţi ( a se vedea
sindromul non-organic de dezvoltare).
Familiile disfuncţionale îi pot furniza copilului modele de rol aberante şi fapte variate care
devin parte a modelului de exprimare socială a copilului. Modelele familiale sunt diferite de
la o familie abuzivă la alta, iar important nu este de ce sau din ce motiv s-a dezvoltat
respectivul model familial, ci cum funcţionează acesta. În cazul familiilor în care s-a produs
abuzul sau neglijarea, barierele dintre generaţii s-au rupt în anumite domenii ale funcţionării
familiei şi au rămas intacte în altele. De exemplu, la nivelul îngrijirii nu par să existe
12
Empatia este învăţată şi dobândită prin afecţiunea empatică primită în primele luni de viaţă. Ca şi vorbirea
articulată, se dezvoltă prin imitaţie şi internalizarea comportamentelor persoanei de îngrijire; alături de
ataşament este un element de bază al efectului modelului de lucru intern asupra transmiterii modelelor parentale
de la o generaţiei la alta. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile
şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, dar nu
identificarea cu celălalt şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.

diferenţe între standardele familiei în care s-a produs abuzul sexual asupra copilului şi cele
ale altor familii (non-abuzive), dar abuzul sexual asupra copilului nu este un fenomen izolat,
care are loc într-o situaţie de viaţă sănătoasă din alte puncte de vedere, ci este expresia
deschisă, evidentă, simptomatică, a relaţiilor de familie grav perturbate şi întotdeauna
precedate de abuz emoţional şi neglijare. Persoanele de îngrijire implicate în abuz sexual
sunt, în majoritatea cazurilor, asemănătoare cu cele care abuzează doar fizic sau neglijează şi
care, la un moment dat, îşi exprimă aceste comportamente distructive. Ele au o stimă de sine
scăzută, un simţ al identităţii prost integrat, o tendinţă de izolare din punct de vedere social,
au suferit deprivări afective, au fost victime ale abuzului şi adesea au avut parte de o viaţa de
familie dezorganizată în copilărie13. Ierarhia familială, din punct de vedere al dependenţei
emoţionale, nu corespunde întotdeauna cu ierarhia familială observabilă în timpul
interacţiunilor între membrii familiei (Glaser, 1993). Experienţă clinică arată faptul că un
comportament agresiv şi autoritar la un tată faţă de o mamă aparent slabă şi tăcută nu reflectă
automat structura de familie tradiţională şi experienţa dependenţei emoţionale, putându-se
descoperi o situaţie exact inversă, cu un tată slab emoţional şi o mamă mult mai matură
emoţional, mai independentă. Stereotipul tatălui puternic şi independent, tipul „gorilă” care
nu-şi ia numai soţia ci şi fiica pentru sex, nu are credibilitate. Taţii din familiile unde are loc
abuzul sexual pe termen lung asupra copiilor par să fie imaturi din punct de vedere emoţional
şi dependenţi emoţional de soţiile lor. Mamele din familiile unde au loc abuzurile sexuale
împotriva copiilor au, de obicei, rolul de părinte non-agresor, în acest rol funcţia de protecţie
fiind extrem de importantă. În ciuda aparentei dominări a tatălui, mamele pot determina
existenţa culturii familiale în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor emoţionale din familie. Sunt
situaţii în care mamele par a fi atente şi grijulii cu copiii lor, însă distanţa în diada mamă-
copil apare când copilul încearcă să indice deschis faptul că are loc abuzul şi se pune, deci,
problema protecţiei copilului, situaţie în care mama respinge afirmaţiile copilului sau adună
dovezi pentru a arăta că afirmaţiile sunt nefondate. Dacă abuzul sexual are loc în familiile cu
o relaţie (hiper)protectoare mamă-fiică, chiar mamele sunt cele care dezvăluie abuzul, culeg
informaţii de la copii şi recunosc schimbările în comportamentul taţilor, acţionează în
vederea protecţiei copilului şi induc dezvăluirea secretului. Se întâmplă însă ca unul dintre
copii să preia rolul de furnizor de afecţiune şi de organizator pentru părinţi, fraţi, surori. Ca o
consecinţă a privării de afecţiune a ambilor părinţi şi ca expresie a dependenţei reciproce,
aceste familii nu au legături emoţionale normale între generaţii. Tatăl este autoritar şi adesea
violent fizic, poate avea un handicap, o boală care îl face dependent emoţional şi fizic de
soţie. În mod tipic, mama este mai permisivă şi mai puţin moralistă în atitudine. Abuzul poate
fi mai mult sau mai puţin cunoscut celorlalţi membri ai familiei. Tabuul de a nu vorbi despre
abuz ia forma unei convenienţe a întregii familii împotriva lumii exterioare. Familia
respectivă este cunoscută serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi se poate ca în
problema respectivă să fie implicaţi mulţi specialişti. Familia este din ce în ce mai mult o
familie cu multe probleme, cu conflicte deschise între soţi şi, de obicei, sunt implicaţi mai
mulţi copii în abuz. Băieţii şi fetele pot fi agresaţi în acelaşi timp. Se poate să existe chiar un
element de competiţie pentru atenţie între copiii agresaţi (Furniss, 1995, pp. 48-51).
13
De exemplu, un bărbat a mărturisit că: „tatăl era beţiv, iar mama era prostituată. Tot timpul erau în casă
bărbaţi şi femei străini şi aveau loc activităţi sexuale extrem de libere, de toate tipurile, atât heterosexuale, cât şi
homosexuale” (Steele, 1997, p.84).
71
Narcisismul14 părinţilor este o altă variabilă luată în calcul în cazurile de abuz sexual şi mai
puţin în situaţiile de abuz fizic, emoţionale sau de neglijare. Wiehe, 2003, apud. Gilgun,
1998, p. 223) în descrierea narcisismului, foloseşte termenul de „auto-centrare” definit ca „o
focalizare asupra a sine-însuşi atât de intensă, încât prevede consideraţii asupra sentimentelor
şi alegerilor altora şi care, câteodată, cauzează rău emoţional sau fizic altora”. Caracteristicile
conceptului, descrise de autorul mai sus menţionat şi aşa cum apar în cazul abuzatorilor
sexuali, sunt: percepţie negativă a sinelui, auto-agresare ca modalitate de pedeapsă aplicată
din partea altora, dezechilibre emoţionale caracterizate prin trăirea profundă, dureroasă a
sentimentelor de ruşine, umilire, furie.
Burgess şi Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele de interacţiune în
familiile care comit abuzuri fizice şi îşi neglijează copiii. Acţiunile mamelor abuzive erau de
interferare, control, respingere, blamare. Când mamele abuzive luau contact cu copiii lor, ele
întăreau aspectul negativ al tranzacţiilor lor, luau mai puţin contact fizic cu copiii lor, altfel
decât în mod negativ şi în scop de disciplinare. Copiii abuzaţi manifestau un comportament
similar unul faţă de celălalt. Plecând de la acest studiu, Crittenden (1981, 1988) analizând
înregistrările video ale interacţiunii mamă-copil a identificat cinci modele interacţionale care
ajută la diferenţierea părinţilor/mamelor ce-şi abuzează copiii de cei care le asigură o îngrijire
mai bună. A descoperit că este posibil să se diferenţieze cinci categorii de părinţi/ mame: (1)
adecvaţi(te): relaţionau într-un fel mai activ cu copiii şi îşi modificau comportamentul faţă de
copil în funcţie de feedback-ul primit; (2) marginali(e): încercau să controleze şi forţau copiii
la colaborare, menţinându-şi controlul, fiind imprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijenţi(te):
manifestau retragere şi pasivitate şi nu ofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifestau un
comportament complet independent faţă de nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau
întrerupţi din activităţile lor şi li se cerea să desfăşoare activităţi prea grele pentru nivelul lor
de dezvoltare, iar ei reacţionau plângând, obiectând sau rezistând la activităţile propuse. În
ciuda eforturilor lor, mamele abuzive se pare că simt plăcere la nefericirea copiilor; (5)
abuzivi(e) şi neglijenţi(e): manifestau duritate, refuzau să ofere îngrijire copiilor şi creau
situaţii de criză frecvente soluţionate în mod abuziv. De asemenea, autorul menţionat a
identificat şi patru modele de interacţiune a copiilor: pasive, cooperante, dificile şi cooperante
prin constrângere. Comportamentul abuziv manifestat de mame a fost asociat cu copiii dificili
şi ascultători prin constrângere, iar neglijarea a fost asociată cu pasivitatea copiilor (Killén,
1998, pp. 188-189).
Putem afirma că există riscul apariţiei unei forme de abuz în familiile disfuncţionale, în
familiile unde relaţia de ataşament formată între copil şi părinte nu este una sigură, familiile
în care părinţii nu sunt empatici cu copiii lor şi nu răspund nevoilor copilului în funcţie de
nivelul de dezvoltare şi gradul de maturitate fizică şi psihică. De asemenea, abuzul este
întâlnit la familiile în care apar disfuncţii în repartiţia puterii şi în exercitarea controlului,
astfel încât terenul familial devine un teren al „războiului”; la familiile în care apar disfuncţii
14
Narcisism – folosit iniţial în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care subiectul are ca obiect preferat
propriul corp, conceptul a fost dezvoltat mai ales de către psihanaliză. Freud a introdus acest termen în mod
diferit în funcţie de perioade şi de texte. Pentru el acesta a fost deopotrivă un concept teoretic care-i permitea să
explice psihoza, dar şi un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături
principale: dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self grandios. (Doron, Parot, 1999, p. 520)

de comunicare între copil şi părinte, adultul privează copilul de comunicare, nestimulându-l,
ceea ce nu favorizează maturizarea afectivă şi dezvoltarea lui intelectuală; mai mult chiar,
copilul devine „ţap ispăşitor“, părinţii acuzându-l de problemele maritale, de apariţia
conflictelor intra-familiale, iar problemele economice ale familiei sunt asociate de cele mai
multe ori nevoilor financiare ale copilului, părintele proiectându-şi, de fapt, propriile frustrări
asupra copilului.
De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul faţă de el.
Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile care pot apărea
datorită nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiţii speciale în
care se află acesta. Uneori, părinţii dezvoltă credinţe şi expectanţe în legătură cu
comportamentul copilului, în funcţie de sexul acestuia şi rolul pe care el trebuie să-l exercite,
iar neîncadrarea de către copil în aceste criterii (stereotipurile de rol şi sex) poate avea ca
rezultat abuzul şi neglijarea. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi
proiectează asupra lui resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări
neîmplinite va avea faţă de copil aşteptări prea mari, nerealiste sau negative. Exigenţele prea
mari pentru un copil pot produce sentimente de frustrare, acesta simţindu-se trădat, neiubit şi
neacceptat (neglijare/abuz emoţional).
Alte situaţii în care se produce un dezechilibru familial, situaţii care pot genera apariţia unei
forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui părinte sau de prezenţa în familie a unui părinte
cu probleme psihice. În familiile monoparentale copilul devine uneori un suport economic
sau sursă de venit de la serviciile sociale şi este incapabil să obţină performanţă în
îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini prin suprasolicitarea de rol, ca urmare a
inversării rolurilor de adult şi copil. Părintele atribuie copilului rolul de partener, de suport
emoţional, substitutiv al părintelui absent. Copilul este forţat în cadrul pattern-urilor
interacţionale să se maturizeze prematur ( Mitrofan, Ciupercă, 1997).
În familiile în care există un părinte bolnav psihic, cercetările arată că riscul ca un copil să fie
abuzat este de 5-10% (Steele şi Pollak, 1968). Din punct de vedere psihiatric, părinţii bolnavi
îşi pot expune copiii atât la neglijare cât şi la abuz emoţional, fizic, sexual (Killén, 1998, p.
131).
Samerof et. all., (1990) elaborează concepţia reglării interacţionale prin care atitudinile
parentale specifice abuzului sunt determinate de schimburi reciproce, numite tranzacţii. În
aceste tranzacţii, atât cel care comite abuzul, cât şi victima, sunt văzuţi ca actori care participă
la stabilirea demersului, influenţând prin reacţiile lor efectul demersului. Aşadar, în
majoritatea lor, cei care comit abuzuri sunt cel mai adesea indivizii normali care încearcă să
facă faţă condiţiilor severe de viaţă cu ajutorul unor mecanisme adaptative individuale,
formate pe parcursul propriei dezvoltări ontogenetice.
Modul în care părintele şi copilul interacţionează reprezintă o modalitate de a explica

răspunsul agresiv al părintelui la ceea ce se consideră a fi „provocarea din partea copilului“,
părintele ajunge la pierderea controlului şi la intensificarea maltratării copilului.
73
Atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi transmiterea lor intergeneraţională
nu trebuie privită unidimensional. Se consideră că stilul parental nu se transmite genetic (ca o
boală) şi se evidenţiază transmiterea familială a unor modele culturale de creştere şi educare a
copiilor, modele în care autoritatea parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea
sentimentelor copilului sunt caracteristice. Intergeneraţional, dar pe căi sociale, se transmit
condiţiile defavorizante de locuit, de venit, care acţionează ca factori de stres social în
producerea abuzului (Roth-Szamosközi, 1999).
Familia ca sistem, factorii sociali şi culturali, cu impact asupra sistemului familial trebuie
analizaţi în încercarea de a înţelege abuzul asupra copiilor.
Factori de risc sociali
Din perspectivă sociologică organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a violenţei ca
urmare a diferenţelor de vârstă, sex, interese, care cresc tensiunile intrafamiliale. La acestea
se adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii în care trăieşte familia
respectivă. Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele violenţei intrafamiliale,
implicit şi abuzului asupra copilului, ca rezidând din procesul de socializare diferit al
bărbaţilor şi femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu obiceiuri, tradiţii diferite),
stereotipiile vehiculate, „scenariile” sociale contribuind şi ele la conturarea problemei.
Abuzul poate fi considerat ca rezultat al interacţiunii dintre părinte şi copil în cadrul unei
culturi care asigură în mod carenţat modele alternative privind soluţionarea conflictelor sau
care nu prevede restricţii privind abuzul asupra copilului. Erchak şi Rosenfeld (1994) au
examinat modul cum variază rata abuzurilor în diferite ţări, în funcţie de caracteristici diferite
cum ar fi normale legate de violenţă şi tiparele violenţei în societate. Autorii menţionează
faptul că acolo unde nu este sancţionată violenţa în familie, apare procesul abaterii de la
normele şi tiparele violenţei în societate, abateri determinate de tehnici de raţionalizare şi
neutralizare.
Conform acestei teorii, rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în care trăieşte
persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”. Din observaţia
comportamentului altora, un individ învăţă care comportament este cel adecvat social, care
comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu alte cuvinte, deficitele
cognitive sunt învăţate, nu moştenite de către individ şi acestea pot fi transformate în
comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că acele comportamente pro-
sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se modeleze problemele de comunicare
efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme sau calitatea relaţiilor interpersonale.
Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii sociale sunt, de aceea, înrădăcinate în eforturile
făcute pentru prevenirea expunerii copiilor la modele negative (atât în viaţa lor de zi cu zi, cât
şi prin media), dar şi de promovare a dezvoltării abilităţilor acelora care au fost expuşi acestor
influenţe.

Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi” semnificativi, înregistrăm acest
comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi adolescenţei, observaţiile la cum se
comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de comportament. Un copil care creşte
într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă în comportament agresiv va fi supus
riscului de a deveni agresiv la maturitate. Observarea comportamentului agresiv între părinţi,
a intrigilor, răzbunărilor sunt considerate cauze ale abuzului asupra partenerei şi copiilor.
Abuzul este privit ca un comportament dobândit şi datorat acţiunii unor factori, cum ar fi :
recompensa observată, experimentată, consecinţele comportamentului, caracteristicile
observatorului şi modelarea individuală a comportamentului, tiparele asociative (expunerea la
comportament agresiv depinde de indivizii cu care cineva se asociază). Bandura (1986, 1997)
sugerează că sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de origine, ci
cuprinde şi subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa prin televiziune.
Ideea că violenţa prin televiziune sau jocurile video îi învaţă pe copii să devină agresivi este o
problemă discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că nu există nici o evidenţă
clară a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv exagerat, în
timp ce Eron, Gentry şi Schlegal (1994) au arătat că există o asociere, chiar controlând
variabile cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea agresivă şi comportamentul părinţilor. Mai
recent, cercetătorii în domeniu examinează posibilitatea ca expunerea la violenţa prin
televiziune şi jocuri video să acţioneze ca o influenţă mediatică mai mult decât o legătură
directă cauzală cu comportamentul agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa
prin televiziune, cinematograf, sport, jocuri video şi video-clipuri ar cauza desensibilizarea.
Aceasta, în combinaţie cu o însumare a violenţei din societate, ar însemna o justificare a
folosirii violenţei de către individ. (Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson,
1998).
Goody (2003, p. 195) consideră că nonşalanţa cu care este tratată sexualitatea în mass-media
şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi pornografiei sunt factori noi care pot
duce la promovare unor practici alternative. Creşterea numărului familiilor nucleare, a
numărului de părinţi vitregi, separarea de rude a determinat ca sancţiunile impuse în interiorul
familiei împotriva relaţiilor abuzive să fie reduse, iar „tentaţiile” să fie tot mai mari.
Explicaţiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice, focalizează atenţia

asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o conexiune între incidenţa
abuzului şi stressul social. Concluzia la care s-a ajuns în urma unor studii realizate se referă
la faptul că, în anumite subculturi, violenţa reprezintă o modalitate de rezolvare a conflictului
în familie. Părintele stresat datorită unui context social-economic caracterizat prin deprivare
socială (sărăcie, absenţa unei locuinţe corespunzătoare, mediu viciat) recurge la abuzul sau
neglijarea copiilor. Riscul de abuz asupra copilului este explicat ca fiind determinat mai mult
de interacţiunea dintre stresul social şi comportamentul parental. Aceste explicaţii nu includ
părinţi care trăiesc în condiţii minime de bunăstare, care sunt afectaţi de stresul social, dar
care nu încetează să fie buni părinţi şi să-şi respecte responsabilităţile parentale (Spânu, 1998,
pp. 80-82).
75
Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti, aceasta
înseamnă identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediului social al
familiilor care ajung la maltratarea copilului.
Garbarino (1997) a clarificat două înţelesuri ale „riscului mare”. Primul înţeles se referă la
zonele cu o rată absolut ridicată a maltratării copilului (bazată pe cazurile per unitate ale
populaţiei). În aceste populaţii proporţia familiilor afectate din punct de vedere socio-
economic este foarte ridicată. Copiii „costă prea mult” atunci când cei ce-i îngrijesc nu pot
face rost de venituri suficiente, iar copiii devin deliberat şi incidental ţintele neglijării şi
abuzului. Al doilea înţeles de „risc mare” însemna că o zonă/ regiune poate avea o rată mai
mare de maltratare a copilului, rata care ar putea fi prezisă doar pe baza caracterului socio-
economic. Astfel, două zone cu profiluri socio-economice similare pot înregistra rate foarte
diferite în ceea ce priveşte maltratarea copilului. În acest sens, o zonă este de „mare risc”, în
timp ce alta este cu „risc scăzut”, deşi ambele pot avea rate mai înalte de maltratare a
copilului faţă de altele, mult mai afluente.
Mare parte din variaţia între ratele comunităţii se leagă aşadar, de variaţiile caracteristicilor
socio-economice şi demografice.
Mecanismul producerii abuzului asupra copilului şi consecinţele nu diferă fundamental de la

o societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele şi frecvenţa de manifestare a maltratării
copilului. Aceste elemente circumstanţiale sunt în relaţie cu fundalul socio-economic şi
cultural, care reprezintă unul din elementele de susţinere a fenomenului.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cu proprii copii
(principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate de elementele
microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factori sociali
independenţi de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).
Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de specialitate,
influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente, violenţa în
instituţii şi comunităţi (Gill, 1970, Striefel et.all, 1998, Costin et.all., 1991, Rotariu et.all.,
1996).
Striefel et. all., (1998) arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz asupra
copilului datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderile inadecvate
de administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelul scăzut de
şcolarizare, capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în urma cercetării
realizate, susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori mai frecvente în
familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill (1970), în studiile sale,
consideră sărăcia ca factor declanşator al abuzului. Tot mai mulţi cercetători ai fenomenului
abuzului constată o pondere crescută a acestui fenomen la familiile sărace şi cu mai mult de
patru copii.
Pentru ţara noastră, cercetarea privind expunerea minorilor la abuz şi neglijare (Rotariu
et.all., 1996) arată că riscul de abuz asupra copiilor creşte o dată cu precaritatea stării

materiale a familiei. Procentul copiilor expuşi abuzului în familiile cu nivel socio-economic
scăzut este de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-economic
ridicat, iar relele tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia cu un număr mare
de copii. Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în familiile cu patru şi
mai mulţi copii faţă de cele cu un singur copil şi de două ori mai frecvent decât în familiile cu
doi copii (Rotariu et.all., 1996, p. 72).
Pauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales în familiile cu mai
mulţi copii. Analizând situaţia familiei şi a copilului în România post comunistă, Zamfir
et.all., (1995) au prezentat date ale deteriorării situaţiei materiale, numărul familiilor care au
ajuns să trăiască sub limita de sărăcie fiind în creştere. Ordinea ierarhică descrescătoare a
nivelului material este: cuplul cu trei copii, familiile monoparentale cu doi copii, familiile de
pensionari cu copii, familia monoparentală cu un copil, cuplul familial cu doi copii.
Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în care ei luptă cu
problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din interiorul familiei.
Deseori aceste familii au dificultăţi economice considerabile, se confruntă cu o proastă
acomodare, condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de muncă etc. Un prim rol al
sărăciei a fost pus în evidenţă de Gill (1970) din ale cărei cercetări a reieşit că sărăcia creează
stres şi limitează mecanismul imitării sociale, iar în regiunile cu familii ce au un venit redus
şi o rată mare a şomajului (Lutzer, 1998, apud. Garbarino, 1976) creşte riscul abuzului asupra
copilului.
Crizele vieţii şi schimbările neprevăzute reduc capacităţile familiei de adaptare şi cresc riscul
apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Factorii de stres întăresc în mod negativ
factorii de personalitate (Steele şi Polack), iar frecvenţa abuzurilor creşte o dată cu creşterea
numărului de factori de stres de-a lungul unui an (Strauss, 1980). Iustin şi Duncan (1978) au
arătat că problemele legate de locul de muncă - concedierea, şomajul cronic, suprasolicitarea
în muncă sau mutarea din cauza serviciului - sunt exemple de crize ce au ca rezultat factori ce
produc abuzul. Abuzul fizic şi emoţional poate fi o consecinţă a faptului că copilul nu se
ridică la aşteptările părinţilor. (Killén, 1998, pp. 205–208)
Alături de starea materială şi numărul de copii din familie, un alt factor social relevant este
gradul de izolare socială a familiei caracteristic familiilor care nu au acces la serviciile
sociale oferite sau nu mobilizează suportul social în favoarea lor, care nu participă la
activităţile comunităţii în care trăiesc şi îşi pot neglija sau abuza copiii ca răspuns la
frustrările acumulate. Din cercetările lui Costin et.all., (1991) se remarcă prezenţa mai
frecventă a abuzurilor în familiile nucleare, izolate social faţă de cele tradiţionale.
Un alt factor social important este apartenenţa la un grup minoritar, religie sau model
cultural. În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în funcţie de apartenenţa la
grupul minoritar, raportarea cazurilor de abuz către serviciile sociale se face în funcţie de
standardele culturale ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică probleme deontologice,
deoarece dincolo de înţelegerea condiţionării culturale a valorilor şi a comportamentelor
trebuie să existe o limită a gradului de toleranţă în privinţa atitudinii parentale. Toleranţa faţă
77
de normele culturale trebuie să fie păstrată în limitele asigurării nevoilor şi a respectării
drepturilor copiilor (Roth-Szamosközi, 1999, p. 165).
Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor sociali ajută la
schimbarea accentului de la analiza pur individuală la analiza individuală în context. Un
domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor protectivi şi de risc, al
influenţei acestora asupra comportamentului individului.
Cercetările în acest domeniu evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe variabile „de
intervenţie” care ar putea ajuta să se prevadă care copil este puternic afectat de asistarea la
acte de violenţă dintre părinţi şi care copii par să fie mai puţin marcaţi.
4.5.2. Factori protectivi
Factorii protectivi sunt factori constituţionali şi de mediu care îl fac pe copil rezilient, capabil
să se schimbe pentru a se recupera atunci când se află în faţă unor situaţii dificile. În plan
epistemologic, rezilienţa15 reprezintă provocarea de a înţelege mecanismele care permit o
bună adaptare în faţa situaţiilor dificile pe care le întâlnim în viaţă (Ionescu, 1999).
Jourdan-Ionescu şi colaboratorii (1998, 2001) au decelat o serie de factori de protecţie pentru

copil, dar nu înainte de a analiza cercetările lui Garmezy (1985) care a identificat următoarele
variabile ca factori de protecţie: caracteristici biologice, psihologice şi socio-afective ale
copilului: la nivelul sănătăţii, al stimei de sine, temperamentului, nivelului de dezvoltare;
caracteristici ale părinţilor, mediului familial şi interacţiunilor părinte-copil: disciplină, sprijin
etc.; caracteristici ale mediului social: resurse disponibile, susţinere socială etc.; ca şi pe cele
ale lui Kimchi şi Schaffner (1997) care prezintă un tablou al factorilor de protecţie împărţiţi
în două mari categorii: factori individuali şi factori sociali, aceştia la rândul lor împărţindu-se
în factori familiali şi factori de susţinere externă.
Autoarea mai sus menţionată identifică ca factori de protecţie pentru copil a) caracteristicile
copilului: abilităţi intelectuale superioare (măsurate printr-un test de inteligenţă sau
determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoaşte bine copilul); bune
abilităţi sociale (copilul intră cu mare uşurinţă în contact cu ceilalţi, atât copii, cât şi adulţi;
este capabil să menţină bune relaţii sociale); stimă de sine pozitivă (copilul manifestă o mare
încredere în sine şi dă dovadă de siguranţă în comportament); b) caracteristicile părinţilor:
structură educativă adecvată (părinţii aplică norme clare, potrivit vârstei şi capacităţilor
copilului); interacţiuni pozitive cu copilul (părinţii trăiesc momente agreabile cu copilul,
realizând diverse activităţi împreună); climat familial călduros (ambianţă agreabilă în familie)
15
Concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc biologici şi/ sau psihosociali şi/sau
evenimente de viată stresante care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres
(Werner, 1995)/caracteristică individuală în care intervin factori de protecţie care includ în acelaşi timp
caracteristici individuale şi caracteristici de mediu (Masten, Gramezy, 1985)/rodul unei dezvoltări pozitive care
se desfăşoară în faţă unei situaţii nefericite (Sandler et.all., 1997)/capacitatea de a face cât mai bine faţă unei
situaţii dificile, de a înfrunta condiţiile dezorganizate de viaţă, de a supravieţui şi de a se dezvolta, în ciuda unor
resurse limitate şi a unui mediu defavorizat (Barbarin, 1994 apud. Ionescu, coord. 2001, p. 98).

şi c) caracteristicile mediului în care trăieşte copilul: prezenţa unei reţele bogate de copii
asemenea lui (măsurată prin numărul de copii pe care copilul îi frecventează: prieteni, vecini,
colegi, copii ai rudelor); adult semnificativ în mediul copilului (copilul vede cu regularitate
un adult, altul decât părinţii; copilul se poate sprijini pe această relaţie, care îi este utilă);
sprijin acordat părinţilor pentru educaţia copilului (părinţii au acces cu uşurinţă la sprijinul
oferit de bunici, alte rude, prieteni, vecini, colegi).
Dacă dorim ca un copil cu risc să devină rezilient, concluzionează Ionescu (2001) este
necesar ca el să „exerseze” factorii de protecţie, factori ce oferă o rezistenţă la risc. În absenţa
factorilor de protecţie, copilul se poate găsi în situaţie de eşec şcolar (Scott, 1988; Ensmiger
şi Slurorcick, 1992; Matzicopolos şi Morrison, 1994) poate prezenta probleme de sănătate
mintală (Rutter, 1985; Bearslee, 1989, sau, mai general, o dezvoltare problematică (Hauser et
all., 1985; Bradley et. all., 1994). Elementele de protecţie vor permite reorientarea traiectoriei
copilului în faţa riscului. Calitatea de factor de protecţie este dată de modul în care factorul
interacţionează cu ceilalţi factori. Exersarea factorilor de protecţie conduce la creşterea
rezilienţei. Având la baza conceptul de rezilienţă, intervenţia nu trebuie restrânsă la un mediu
specializat, ci trebuie să se desfăşoare în mediul natural, în comunitatea de viaţă a celor
implicaţi, fiind una de parteneriat cu familia, prin care se încearcă prevenirea situaţiilor de
risc, dezvoltarea factorilor de protecţie individuali şi de mediu. Cercetările de până acum au
încercat să identifice factorii protectivi în diferite contexte socio-culturale şi, mai puţin sau
chiar deloc, s-au orientat spre elaborarea unor modele practice de acţiune (Ionescu, coord.
2001, pp. 98-102).
4.6. Efecte ale plasării copilului în situaţii abuzive
Efectele tragice ale abuzului asupra copilului pot fi generic descrise drept consecinţe ale
traumei. Conceptul de traumă este preluat din medicină, unde este definit drept afecţiune
corporală. În cazurile de abuz, termenul este folosit pentru a arăta pericolul asupra funcţiilor
psihologice, emoţionale, cognitive şi sociale, determinat de comportamentul inadecvat al
părintelui sau al persoanei de îngrijire.
Primele abordări ale specialiştilor în domeniul medical asupra relelor tratamente aplicate
copilului s-au axat în primul rând pe abuzul fizic şi s-au concentrat asupra rănilor „deschise”,
dând mai puţină atenţie repercusiunilor emoţionale, comparativ mai subtile. Fracturile, rănile,
arsurile, nu duc per se la probleme emoţionale, cognitive şi sociale de lungă durată care să
perturbe dezvoltarea unui copil. Efectul perturbator, din punct de vedere psihologic, apare
când rănile sunt provocate de persoana de la care copilul aşteaptă siguranţă şi grijă, în aceste
situaţii sursa de ajutor devenind sursă de atac.
79
Multe dintre studiile psihologice şi psihiatrice asupra conceptelor de traumă şi sindrom de
stres post-traumatic16 au avut tendinţa de a exagera rolul etiologic al puterii stimulilor, în
timp ce se neglija importanţa capacităţii de a face faţă situaţiei.
Criteriile de diagnostic pentru stresul post-traumatic după DSM IV-TR, (2003, pp. 467-468)
sunt:
➢ expunerea la un eveniment traumatic ce prezintă următoarele caracteristici:

ameninţarea cu moartea, rănirea sau punerea în pericol a integrităţii psihice a
propriei persoane sau a celorlalţi. Răspunsul copiilor la aceşti stimuli a constat în
trăirea sentimentelor de teamă intensă, neputinţă sau groază, stări de agitaţie sau
dezorganizare;
➢ evenimentul este retrăit în permanenţă: amintiri intruzive (la copii poate surveni
un joc repetitiv în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei); vise
recurente şi coşmaruri (copiii pot avea vise terifiante fără un conţinut
recognoscibil); flash-back (impresia că situaţia traumatică se va repeta), detrasă
psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi; reacţii fiziologice la
expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un
aspect al evenimentului traumatic;
➢ evitarea persistentă a stimulilor asociaţi traumei (trebuie să existe minimum trei

din şapte): eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu
trauma; eforturi de a evita activităţi, locuri sau persoane care amintesc de
traumatism; uitarea parţială a traumei; inactivitate; detaşare şi înstrăinare de alţii;
blocaj afectiv, aplatizarea emoţiilor; senzaţia că viitorul este compromis;
➢ prezenţa a cel puţin două dintre simptomele de activitate emoţională: dificultate în

a dormi sau a rămâne adormit; iritabilitate sau accese coleroase; dificultate în
concentrare; hipervigilenţă; răspuns de tresărire exagerat;
➢ durata perturbării este mai mare de o lună;
➢ perturbarea cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul

social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului

traumatic şi se rezolvă spontan sau cu un ajutor minim, atunci capacitatea de adaptare a
organismului copilului a învins stresul, iar copilul nu va suferi de sindromul stresului post-
traumatic. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, vorbim de o stare cronică ce va
conduce la o deteriorare profundă a calităţii vieţii, iar consecinţele psihice se vor prelungi
pentru perioade de timp greu de determinat; adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru
16
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-
traumatic (Post Traumatic Stres Disorder – PTSD) ca fiind o categorie aparte de diagnostic „oficial”, aplicabilă
copiilor care au suferit experienţe traumatice.

toată viaţa. Reacţia la stimulul traumatic poate fi imediată, dar şi întârziată, şi se consideră că
simptoamele ce survin la mai mult de şase luni de la traumatism corespund unui stres post-
traumatic întârziat. Stresul post-traumatic mai reprezintă şi un factor general de anxietate,
depresie şi tulburări de personalitate, mai ales la copiii victime ale abuzurilor sexuale sau la
cei expuşi violenţelor fizice repetate (Cottraux, 2003, p. 174).
Terr (1991, 1995) propune o diferenţiere a traumele produse în copilărie între un eveniment
traumatic singular (trauma de tipul I) şi un eveniment complex, de mai lungă durată (trauma
de tipul II). Cele două traume duc la consecinţe diferite pe termen lung. Astel, trauma de
tipul I sau trauma de şoc este caracterizată de amintiri recurente, cu reprezentări clare,
detaliate. Ele sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit „de ce?”, „de ce tocmai eu?” şi de
explicaţii sau percepţii greşite. Ca urmare a unor astfel de amintiri vii, a retrăirii frecvente a
evenimentului traumatizant, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu un nivel
general crescut de anxietate, cu tulburări de somn. Adesea copiii generalizează stimulii care
le produc frică, extinzându-i chiar la stimulii neutri (de exemplu, frica de bărbaţi sau ceea de
a intra în baie, în încăperi necunoscute, de a se dezbrăca etc.). Răspunsurile caracteristice
traumei de tipul II includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea
psihică, auto-hipnoza şi disocierea, dar şi furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite de
traumele lor cronice, să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea
reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) semnifică
desensibilizarea în faţa durerii provocate de abuz. Acestea sunt, de fapt, reacţii de apărare ale
copiilor, prin care ei încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Cele mai tipice exemple ale
unor astfel de traumatisme sunt abuzurile fizice şi sexuale repetate, trăite în primul rând ca
experienţă traumatică de tipul I, la care copilul-victimă se aşteaptă şi se teme de reapariţia
acesteia. Indiferent de tipologia realizată, traumele din copilărie au patru indicii în comun: a)
amintiri recurente compulsive: amintirile tactile, olfactive, acustice şi retrăirea vizuală; b)
„jocul traumatic”, când copilul repetă trăirea traumatică într-o secvenţă adesea nesfârşită şi o
reînscenare a aspectelor parţiale ale experienţei traumatice în pattern-uri de comportament
automatizate; c) angoase specifice traumei; d) atitudine alterată faţă de oameni, de viaţă şi de
viitor (Fischer, Riedesser, 2001, pp. 244-245).
Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de: tipul de rele
tratamente/ forma de abuz la care sunt supuşi, vârsta copiilor, capacitatea de înţelegere a
realităţii, ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă, caracteristicile
evenimentelor traumatice (de exemplu, abuzul cronic va avea efecte mai grave decât acte de
abuz izolate), caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calităţile lor
înnăscute de vulnerabilitate sau rezistenţă la stres. Apariţia unor tulburări psihotice
(halucinaţii, deliruri şi tulburări de raţionament) sunt mai probabile la adulţii care au suferit
abuzuri severe în copilărie. Astfel, halucinaţiile sunt mai frecvente în cazul pacienţilor care
au relatat experienţe de abuz sexual, în special la cei care au trăit experienţa incestului,
delirurile sunt mai frecvente la cei care au raportat abuzuri fizice, abuzurile suferite în
copilărie fiind predictori semnificativi ale tulburărilor alimentare (bulimie şi anorexie),
anxietate, depresie, dependenţă de alcool şi drog, suicid (Bichescu, 2003, p. 240).
81
Putem spune că efectele abuzului şi neglijării asupra copilului se manifestă atât pe termen
scurt şi lung cât şi pe diferite planuri. Astfel: a) pe plan afectiv, copilul dezvoltă un stil
particular de ataşament, ataşamentul dezorganizat cu manifestări simultane de afecţiune şi
respingere (există o legătură între tipul de ataşament format în copilărie şi modul de
relaţionare ca adult); copilul exprimă puţine afecte pozitive atât cantitativ, cât şi calitativ,
hipervigilenţă (stare de veghe exagerată ce exprimă o nelinişte crescută şi căutarea
permanentă de dovezi care să confirme ataşamentul părintelui, rezultată din insecuritatea
legăturilor afective), reactivitate crescută la stimuli agresivi, reacţii inadecvate la anumite
semne de afecţiune, nivelul de anxietate constant ridicat/semne de depresie; b) dezvoltarea
psihologică este puternic marcată de abuzul suferit manifestându-se la nivelul comunicării17,
relaţionării şi a nivelului intelectual, regres în planul achiziţiilor cognitive, folosirea disocierii
şi a negării ca mecanisme de apărare a eului, stimă de sine scăzută, conflict emoţional
insolvabil determinat de păstrarea secretului abuzului, dezvoltarea unei patologii psihiatrice;
c) pe planul dezvoltării fizice/motorii, al autonomiei, tulburări non-organice, afecţiuni grave
(de exemplu, leziuni cerebrale, B.T.S.) sau infirmităţi; d) pe planul competenţelor sociale şi a
comportamentelor adaptative, existând riscul unor comportamente de tip delincvent, tulburări
de comportament/ comportament exploziv, comportament auto-distructiv, slab comportament
de contact (trăirile lor în relaţiile cu alţi copii şi adulţi sunt caracteristice poziţiei de apărare),
auto-izolare, suicid; e) pe plan şcolar, se observă scăderea performanţelor şcolare, tulburări
de atenţie, slabe achiziţii la nivelul scrisului, cititului şi a calculului matematic, înţelegerea
deficitară a sarcinilor, comportamente de retragere, probleme de concentrare (hiperactivitate,
hiperexcitabilitate), lipsă de cooperare (sociomatricea îi prezintă pe aceşti copii ca fiind
nepopulari/respinşi).
Kempe et. all. (1976) şi Killen (1998) au descris două strategii de supravieţuire pe care le
folosesc copiii în situaţiile de maltratare: „strategia exagerat de bine adaptată” şi cea
„hiperactivă şi distructivă”. Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să
îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele
trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Aceşti
copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă acestor aşteptări. În primul
caz avem de-a face cu „super-copii”, care pot demonstra performanţe comportamentale peste
nivelul lor de vârstă. Ei ştiu că trebuie să se descurce singuri, să facă faţă singuri situaţiei
anormale pe care o trăiesc. Abuzaţi de către cei care ar avea datoria de a-i proteja, aceşti copii
câştigă olimpiade, concursuri, examene dificile şi cei din jur nu realizează suferinţa pe care o
trăiesc (Killen, 1998).
O altă categorie a copiilor cu adaptare performantă la situaţiile de maltratare o reprezintă

copiii îngrijitori care preiau din funcţiile parentale, inversând rolurile. Uneori, copiii supra-
adaptaţi se abandonează total suferinţei. Ei sunt copiii resemnaţi docili. Ei nu mai
reacţionează la lovituri, ameninţări şi lasă impresia unei pasivităţi pe care cei mari, agresorii,
17
Într-un procent de 57,4% s-au identificat dificultăţi de comunicare manifestate prin închidere în sine,
exprimare de tip inhibat cu repercusiuni asupra sferei afective (90% din cazuri au prezentat labilitate afectivă).
Aceşti copii trec cu uşurinţă de la o stare la alta, de la exuberanţă la tăcere, se supără repede, sunt suspicioşi (cu
o rezistenţă scăzută la frustrare sau uneori cu note autiste), făcându-i foarte dificili şi greu de suportat în colectiv
(Abuzul şi neglijarea copilului, Raport editat de Organizaţia „Salvaţi Copiii”, 2000).

o interpretează, de regulă, ca fiind o obrăznicie, o încăpăţânare. Cei care aparţin celuilalt grup
prezintă un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv şi hiperactiv. Reacţiile lor
distructive se pot îndrepta nu doar în afară, împotriva celorlalţi, ci şi împotriva lor înşişi,
autoflagelându-se în diferite moduri. Sunt distructivi în relaţiile cu ceilalţi, dar uneori acest
comportament distructiv se răsfrânge şi asupra obiectelor din jur, a regulilor care
funcţionează, a oricărei autorităţi care încearcă să se impună. O atitudine provocatoare o are
şi copilul clown, care încearcă să distreze şi să distragă atenţia anturajului de la anumite
aspecte (Muntean, 1999).
Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire, vom
descoperi aceleaşi sentimente de neajutorare, confuzie, vinovăţie, anxietate, mâhnire,
goliciune sufletească, deprimare şi agresivitate. Strategiile de supravieţuire şi stăpânire a
situaţiei reprezintă modalitatea copilului de a face faţă situaţiei de maltratare, de a se apăra
atât împotriva propriilor sentimente, cât şi a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor
strategii el îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau, în cel mai rău caz, o iluzie a
controlării situaţiei.
Lazarus (1996) introduce termenul de coping în limbajul ştiinţific pentru a descrie strategiile
de supravieţuire şi care reprezintă „ansamblul eforturilor cognitive şi comportamentale
destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi externe care ameninţă sau
depăşesc resursele unui individ” (Lazarus şi Folkman, 1984, 1988) şi este „procesul activ prin
care individul, graţie autoaprecierii propriei activităţi, a motivaţiilor sale, face faţă unei
situaţii stresante şi reuşeşte să o controleze” (Bloch, et. all., 1991). Mecanismele de coping
constituie, de fapt, moduri de rezolvare a problemelor generale ale vieţii în maniere diferite:
căutarea de informaţii, rezolvarea raţională a problemei, căutarea sprijinului social,
reevaluarea pozitivă a situaţiei, fuga-evitare, distanţarea sau minimalizarea ameninţărilor,
recurgere la gândirea magică, autoacuzare, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul
combativ sau acceptarea confruntării, stăpânirea de sine (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp.
115-116).
Morrow şi Smith (1988) dezvoltă strategiile de coping şi elaborează un model de

supravieţuire, aplicabil cazurilor de abuz sexual, model alcătuit din două strategii de
supravieţuire distincte: 1) evitarea pericolului şi a sentimentelor de ameninţare permanentă
prin: reducerea intensităţii sentimentelor perturbatoare, transformarea acestor sentimente în
altele cu grad mai mic de periculozitate (scuzarea agresorului şi reducerea la minim a
efectelor traumei), fragmentarea evenimentelor în elemente mai uşor de suportat
(reorganizarea abuzului), auto-flagelarea (durerea fizică auto-indusă folosită pentru a şterge
durerea emoţională), disocierea (divizarea emoţiilor sau separarea acestora de cogniţii,
senzaţii, comportamente), amnezie (pierdere a memoriei cu privire la anumite aspecte ale
abuzului) şi 2) managementul lipsei de putere şi control prin: negare, respingerea puterii,
reorganizare a abuzului pentru a da iluzia menţinerii controlului, încercarea de a învinge
trauma (dezvoltarea strategiei de a se descurca cu realitatea), control asupra altor domenii ale
vieţii, căutarea probelor pentru a dovedi abuzul. Autorii menţionaţi identifică factorii care
influenţează strategiile de coping ca fiind: a) valorile culturale (o influenţă deosebită au avut
cele de natură religioasă cu privire la sex şi abuzul sexual, ca şi normele morale ale familiei.
83
Reacţiile victimelor au variat de la a găsi alinare în rugăciune până la respingerea sistemelor
religioase, pe care le percepeau ca sprijinind abuzul sau căutarea şi găsirea unor căi spirituale
alternative); b) atitudinile, valorile, credinţele şi dinamica familiei (abuzul era o normă
acceptată în familie, iar alcoolul şi dinamica alcoolului făceau parte din viaţa familiei); c)
asocierea abuzului sexual cu cel fizic şi emoţional; d) vârsta victimei; e) răsplata care a urmat
abuzului; f) resursele externe implicate, ca şi contextul în care aceste două strategii s-au
dezvoltat.
Coping-ul poate fi centrat pe: emoţie (vizează reglarea tulburărilor emoţionale), pe problemă
(vizează gestionarea problemei aflată la originea subiectului), pe tehnici de evitare prin
strategii pasive (fugă, refuz, resemnare etc. ce permit subiectului să reducă tensiunea
emoţională), prin strategii active (căutare a informaţiei, susţinere socială etc.) ce permit
subiectului să înfrunte situaţia pentru a o rezolva (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp. 116).
Folkman şi Lazarus (1988) consideră că procesele de evaluare a relaţiilor persoană – mediu

înconjurător sunt influenţate de caracteristicile personale anterioare (resurse personale) şi
variabilele mediului înconjurător. Aşa se explică de ce unul şi acelaşi eveniment poate fi
evaluat ca o ameninţare de către un individ şi ca un refuz de către altul.
Susţinerea pe termen lung a copilului abuzat implică: micşorarea sentimentului de vină,

întărirea respectului de sine şi a sentimentului de valoare personală, oferirea de sprijin şi de
educaţie, copiii abuzaţi trebuie să ştie că sunt sănătoşi fizic, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să-
şi apere drepturile, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să deosebească comportamentele afectuoase
de cele sexuale, să li se ofere consiliere şi terapie susţinute (Whitman, M., 1998).
Trăirea unor experienţe abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii sau
adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi care nu
sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt în
pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Abuzul afectează,
aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranţe
spulberate.
1. Ce factori de risc individuali cunoașteți ?

2. Prin ce se diferențiază factorii de risc familiali de factorii de risc sociali ?
3. Ce rol joacă factorii protectivi în situațiile de abuz ?
4. Prin ce se diferențiază factorii de risc de factorii protectivi ?

5. MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE
În sens larg, protecţia copilului reprezintă sistemul global prin care statul îşi asumă
responsabilitatea de a îngriji şi de a administra ceea ce este zilnic necesar vieţii şi dezvoltării
armonioase a copilului. Sistemul de protecţie a copilului se referă la toate activităţile prin
care nevoile copilului sunt satisfăcute de către părinţi, tutori sau persoane de îngrijire, atât în
familie, cât şi în instituţii de ocrotire.
Activităţile de protecţie a copilului includ atât grija fizică (adăpost, hrană), asigurarea
sănătăţii, formarea de obişnuinţe (de la igiena personală până la socializare), deprinderi de
autocontrol (disciplină), accesul la educaţia, dragostea şi grija celor ce îl îngrijesc, cât şi, pe
alt plan, consilierea, tutela şi ajutorul în caz de nevoie.
Specificul intervenţiei în cazul copilului abuzat
Intervenţia eficientă în cazul copilului - victimă a abuzului necesită timp, resurse umane şi
materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situaţia în care copilul este
abuzat, cât şi consecinţele care apar, la nivelul tuturor celor implicaţi, şi care se reflectă
dramatic în procesul de dezvoltare a copilului.
Formularea acestor nevoi şi a resurselor necesare lor a impus familia în atenţia specialiştilor
şi a condus la identificarea ei cu cel mai propice mediu de dezvoltare a copilului.
Consecinţele abuzului ating toate laturile bio-psiho-socio-culturale ale fiinţei umane şi
reprezintă, în acelaşi timp, încălcarea drepturilor copilului. De aceea, în elaborarea
strategiilor de intervenţie trebuie să se ţină seama de toate aspectele existenţiale ale copilului
victimizat: psihologice, sociale şi culturale şi, în acelaşi timp, să aibă un aspect corectiv
pentru agresor şi de reabilitare pentru familia sau instituţia care a constituit mediul de
producere a situaţiei abuzive.
Principii etice
În funcţie de serviciul la care se face semnalarea cazului de abuz, se formează şi echipa de

intervenţie. Riscul major la care este supusă echipa este de a fi la rândul ei abuzivă cu copilul
maltratat. Solicitarea copilului de către fiecare membru al echipei în vederea repetării relatării
experienţei traumatizante reprezintă o reiterare a abuzului şi reactualizarea sentimentelor
legate de traumă. În acest mod, copilul retrăieşte evenimentele traumatizante. De aceea,
85
planul de intervenţie şi activitatea de caz elaborate de echipa interdisciplinară trebuie să aibă
în vedere câteva principii de ordin moral (Jourdan-Ionescu; Palicari, 2001, p. 230):
- etica relaţiei în echipă: gestionarea informaţiilor este mai grea atunci când ele sunt
împărtăşite unui grup – lipsa discreţiei este o traumă pentru copilul în situaţie de abuz,
iar discernământul actorului social în stabilirea circumstanţelor în care el va transmite
şi discuta datele despre cazul pe care îl are în grijă reprezintă măsura
profesionalismului şi competenţei sale şi face trimitere la valori morale ca dreptul la
intimitate, demnitate şi respect al persoanelor implicate;
- confidenţialitatea este o cerinţă expresă pentru echipa în cadrul căreia se discută

cazul. Munca în echipa interdisciplinară necesită orientarea spre negociere şi consens,
valorizarea fiecărei profesii, precum şi respectarea locului şi rolului fiecăruia în
echipă. Încă de la începutul intervenţiei familia şi copilul vor fi pregătiţi asupra
demersului de discutare a cazului în echipă explicându-li-se scopul şi avantajele
acestei proceduri. Ei au nevoie să aibă încredere în membrii echipei, să se simtă liberi
de a le încredinţa informaţii şi să se simtă confortabil, discutând anumite subiecte.
Explicarea diferitelor forme de confidenţialitate (doctor/ pacient, avocat/ client, preot/
enoriaş) copiilor şi părinţilor contribuie la înţelegerea scopului intervenţiei;
- decizia în echipă cere ca rivalităţile şi orgoliile să fie depăşite, iar în activitatea lor,
profesioniştii sociali au nevoie să fie înţeleşi, motivaţi şi susţinuţi pentru a putea duce
povara grea şi plină de încercări emoţionale reprezentată de situaţia de abuz asupra
copilului.
Drepturi ale copilului victimă a abuzurilor
Pe toată durata desfăşurării procesului de ajutor18, copiii au anumite drepturi (Urquiza, Winn,
1994, pp. 41-50) care trebuiesc respectate. Acestea includ: dreptul la un mediu nonabuziv,
dreptul de a pune întrebări privind procesul de ajutor şi de a primi un răspuns pe care să-l
înţeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic etc.. Mediul nonabuziv are rolul de a proteja
copilul, a-l asculta şi a răspunde acestuia într-o manieră care stimulează dezvoltarea
emoţională, modelează interacţiunile potrivite adult-copil şi ajută copilul să dobândească
18
În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor aparţine lui Richmond (1917), mai târziu
(1957) Perlman descrie fazele de rezolvare a unei probleme de către client: studierea problemei şi a contextului
care a declanşat problema, diagnosticul rezultat în urma analizării problemei, tratamentul care presupune
schimbarea şi rezolvarea problemei. Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, specialiştii în
domeniu au detaliat şi nuanţat etapele parcurse de către client împreună cu asistentul social după semnalarea
problemei. Acestea sunt: identificarea şi definirea problemei clientului şi a situaţiei problemă, culegerea datelor
şi analiza situaţiei, evaluarea problemei, stabilirea scopului şi a obiectivelor, elaborarea planului de viitor,
iniţierea acţiunii pe baza planului stabilit (intervenţia), monitorizarea progresului, atingerea scopului. Procesul
de ajutor, deşi prezentat ca o suită de paşi, în realitate are forma unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare şi
reajustarea obiectivelor propuse pentru atingerea scopului (Sheafor, Horejsi & Horejsi, 1997; Miftode (coord.),
2004).

abilităţi de rezolvare a problemelor şi de comunicare. Protecţia şi stabilirea limitelor se
realizează prin definirea comportamentelor potrivite şi nepotrivite. Este important să
clarificăm regulile şi să discutăm consecinţele cu copilul în aşa fel încât să înţeleagă intenţia
şi scopul intervenţiei. Scopul este de a demonstra copilului că nici o problemă/ comportament
nu sunt aşa de grave încât să nu poată fi discutate. În cazul relaţiei de ajutor, copilul va tinde,
adesea, să creeze aceeaşi structură de putere existentă în familia abuzivă, testând limitele
adultului şi verificând cum va reacţiona adultul implicat în rezolvarea cazului. Reuşita relaţiei
de ajutor este condiţionată de încrederea pe care copilul o are în persoana de ajutor, siguranţa
mediului (fizică şi emoţională) şi nu în ultim rând de modul în care se comunică cu copilul.
Manifestarea încrederii în adult este o problemă pentru mulţi copii neglijaţi sau abuzaţi. Un
copil care a fost abuzat fizic sau sexual de către o persoană cunoscută sau de încredere poate
fi suspicios în dezvoltarea relaţiei şi va testa relaţia de ajutor, determinând adultul să
demonstreze în mod repetat că este dispus să fie alături de copil în orice împrejurare. De
asemenea, în procesul de recuperare a copilului abuzat şi neglijat există două scopuri foarte
importante legate de viitoarea lui siguranţă: a) internalizarea de către copil a dreptului la
siguranţă şi protecţie şi b) dezvoltarea capacităţii de a face faţă unor evenimente similare în
viitor. Siguranţa fizică este adesea inexistentă în experienţa copilului abuzat sau neglijat.
Copiii abuzaţi şi neglijaţi ajung de multe ori să creadă că nu merită atenţie sau că siguranţa şi
protecţia lor nu este importantă. Copiii abuzaţi pot folosi comportamentul provocativ pentru a
testa adultul şi a vedea dacă relaţia va include pedeapsa fizică. Copiii abuzaţi sexual se pot
comporta într-o manieră seductivă sau pot face declaraţii sau comentarii nepotrivite pentru a
testa limitele şi reacţiile şi pentru a vedea dacă i se va răspunde într-o manieră agresivă.
Urquiza, Winn, 1994, apud. Krieger 1991, menţionează următoarele metode ce se pot folosi
pentru a ajuta copilul să înţeleagă şi să internalizeze conceptul de siguranţă şi protecţie:
comunicarea (în cuvinte şi acţiuni) a faptului că merită protecţie, discutarea traumelor trecute
şi posibilele căi de evitare a pericolelor în viitor, participarea la jocul copilului şi, în acel
context, introducerea unui protector. Siguranţă emoţională: Un copil separat de familia sa ori
a cărui familie a fost distrusă de descoperirea abuzului trebuie să-şi concentreze energia
asupra determinării a ceea ce se va întâmpla şi asupra menţinerii echilibrului emoţional. Unii
copii care au experimentat o pierdere se pot simţi speriaţi, trişti, singuri şi neajutoraţi, iar alţi
copii pot fi ostili faţă de ei înşişi şi faţă de alţii. În asemenea cazuri se pot folosi următoarele
căi pentru a ajuta copilul să se simtă în siguranţă: a ajuta copilul să devină familiar cu noile
împrejurări şi circumstanţe, a aminti copilului puterea şi realizările sale, a învăţa şi practica
abilităţi de rezolvare a problemelor, inclusiv punerea de întrebări şi cererea de ajutor din
partea adulţilor, conştientizarea frustrării şi a provocării unei situaţii dificile. Uneori copilul
nu posedă abilităţi de dezvoltare a unei relaţii bazată pe interacţiuni reciproce şi respect. În
aceste cazuri copilul se poate educa cu privire la relaţii, maniere şi abilităţi sociale. In relaţia
de ajutor trebuie să se folosească cuvinte şi termeni pe care copilul să-i înţeleagă. Cei care
lucrează cu copii abuzaţi şi neglijaţi trebuie să folosească termeni care descriu cu acurateţe
aceste două concepte. Cuvinte şi expresii care, fie minimalizează, fie dramatizează experienţa
pot crea impresia că nu se înţelege situaţia copilului. Categorisind şi reacţionând la experienţa
sau sentimentele copilului înainte ca acesta să aibă şansa de a se exprima creează adesea
confuzie şi copilul răspunde într-un mod în care crede că se aşteaptă de la el. Este mai
87
productiv să rugăm copilul să descrie ce s-a întâmplat şi ce a simţit cu privire la experienţă,
pentru a obţine un răspuns adecvat.
Copiii şi părinţii au dreptul de a fi trataţi ca indivizi care au probleme şi experienţe unice.

Prin a face presupuneri şi a spune clientului ce simte, se ignoră nevoia clientului de a fi tratat
ca o persoană specială. A ruga clientul să confirme sau să infirme o ipoteză determină clientul
să simtă că este parte a unui experiment. Spunându-i unui copil cum gândesc, simt sau se
comportă toate victimele se diminuează sentimentul copilului de integritate şi individualitate.
Principii generale de intervenţie
Deşi fiecare caz de abuz asupra copilului prezintă unicitatea lui, cunoştinţele despre eficienţa
intervenţiei sugerează câteva principii generale ce pot fi aplicate în majoritatea situaţiilor
(Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 106-109):
- experienţele copiilor abuzaţi trebuie conştientizate şi caracterizate drept ilegale,

dăunătoare, greşite în toate intervenţiile specifice abuzului asupra copiilor, familiei
sau agresorului. Abuzul asupra copilului nu este acceptat sau aprobat sub nici o
formă, deşi părinţii agresori au adesea motivaţii privind comportamentul lor abuziv,
bazate, de cele mai multe ori, pe ideile denaturate privind binele copilului.
Argumentele trebuie lansate împotriva acestor motivări şi nu împotriva persoanei;
- siguranţa fizică şi emoţională a copiilor trebuie asumată şi acordată pe toată durata

planificării intervenţiei. Ar fi bine ca siguranţa copilului să fie unul dintre criteriile de
aplicare a tratamentului;
- intervenţia sistematică trebuie să includă o examinare comprehensivă a duratei de

victimizare a copilului şi a istoriei traumei. O astfel de examinare nu este una
absolută, care conduce la acumularea datelor pentru o intervenţie legală, ci, mai
degrabă, este desemnată stabilirii istoriei relevante a copilului, identificării
problemelor ce vor fi ţintele intervenţiei; intervenţia sistematică privind părinţii şi
copiii victime ale abuzului trebuie să conducă prioritar la începerea terapiei;
- relatările copiilor şi ale părinţilor trebuie realizate din perspectivă sistematică, să

conducă la progres şi să ofere informaţii pe care să se bazeze revizuirea planurilor de
intervenţie;
- intervenţiile trebuie selectate şi adecvate problemelor identificate în relatările copiilor

şi părinţilor acestora;
- protocoalele de intervenţie cu suport empiric sunt de primă importanţă în tratarea

copiilor abuzaţi şi a părinţilor lor;

- intervenţiile asupra copiilor abuzaţi trebuie să fie acceptate. Astfel, ele trebuie relatate
în mod explicit şi direct cu referire atât la incidentele trăite de copil cât şi la trăirile
emoţionale, cognitive şi afective de care dă dovadă copilul, ca rezultate ale abuzului.
Comportamentele maladaptative, gândurile şi sentimentele relative la abuz indică
faptul că acestea trebuie să fie principalele obiective ale intervenţiei;
- copiii nu trebuie să fie supuşi terapiei specifice abuzului decât dacă terapeutul este de
acord că acel copil are o istorie a abuzului;
- terapia se poate adresa copilului abuzat, familiei, agresorului şi presupune abordare

individualizată, de grup sau familială;
- în majoritatea cazurilor, termenul pentru terapia acordată copiilor abuzaţi va depinde

de problemele prezentate şi diferenţele individuale ale copiilor;
- terapia trebuie aplicată restrictiv mediului cu cel mai mic impact asupra familiei;
- eficienţa pe termen lung şi bunăstarea copilului trebuie să constituie principiul

esenţial al întregii intervenţii;
- intervenţia trebuie să aibă drept obiectiv prevenirea viitoarelor probleme asociate

adesea cu istoria abuzului (de exemplu, abuz de substanţe, delincvenţă, recidivă), ca şi
reliefarea problemelor curente experimentate de copil;
- pe cât posibil, părinţii non-abuzivi trebuie incluşi în intervenţia în cazul copiilor

abuzaţi, în vederea dezvoltării abilităţilor de sprijin suport acordate copilului şi de
asigurare a unui mediu sigur pentru copil;
- părinţii agresivi, la indicaţia terapeutului, trebuie să beneficieze de tratament

specializat;
- când este posibil, intervenţiile trebuie să fie folosite pentru a îmbunătăţi calitatea
relaţiei părinte-copil în familiile abuzive;
- dacă intervenţia nu este eficientă sau este dăunătoare, este necesară schimbarea sau,
după caz, întreruperea acesteia.
Copiii abuzaţi prezintă un risc semnificativ în ceea ce priveşte varietatea problemelor

medicale, emoţionale, de comportament, de relaţionare şi sociale ce le pot afecta întreaga
viaţă. Intervenţia eficientă asupra copiilor victime ale abuzului şi familiilor lor poate ameliora
problemele curente şi poate reduce riscul dezvoltării altor afecţiuni ulterior. De aceea,
practicienii în domeniu au nevoie să acceadă la informaţii ce descriu intervenţiile şi să înveţe
să folosească aceste tratamente19.
19
Tratament – „evoluţie, modificare, schimbare”, DEI, Editura Coresi, 1999, p. 1036.
89
Rolul echipei interdisciplinare
Înţelegerea abuzului asupra copilului ca o problemă socială, legală, psihologică şi medicală

elimină soluţionările parţiale pentru copil, familie şi comunitate şi conduce la munca în
echipă interdisciplinară şi înţelegerea problemei abuzului din perspectivă comprehensivă, ca
şi la implementarea soluţiilor care să se adreseze tuturor aspectelor problemei.
În cadrul echipei interdisciplinare ce lucrează în cazurile de abuz şi neglijare a copilului,

principiul de bază, întâlnit în literatura de specialitate este acela că nimeni nu trebuie să
muncească sau să ia decizii în mod izolat. Fiecare participant, chiar şi nespecialist (de
exemplu, voluntarii implicaţi în programele de socializare), are nevoie de susţinere continuă
şi de consultare. Lupta cu sentimentele personale, cu dificultatea deciziilor ce trebuie luate,
cu răspunsul comunităţii faţă de cazurile de abuz asupra copilului este stresantă şi creează
adesea frustrare, îngrijorare şi anxietate, iar lipsa suportului face ca aceste sentimente să fie
exprimate asupra familiei, colegilor sau asupra sieşi. Lucrând în echipă, situaţia este
examinată şi se răspunde acesteia, fapt ce sporeşte şansele în luarea unor decizii fondate şi
eficiente care vor fi implementate ulterior. Succesul unui plan de intervenţie este adesea
reflectarea coordonării şi comunicării eficiente în echipa interdisciplinară, dar cu toate
acestea este important să se reţină şi faptul că se lucrează cu familii dificile care nu au
capacitatea de răspuns pentru fiecare intervenţie de aceea, lucrând şi colaborând cu colegii
cresc şansele de a face diferenţele necesare între ceea ce trebuie să facă specialiştii şi ceea ce
trebuie să facă familia pentru a răspunde adecvat serviciilor planificate.
Echipa interdisciplinară poate exercita patru funcţii diferite (Ziefert, Faller, 1981, p. 174):
coordonarea şi evaluarea activităţilor; educaţia comunităţii şi educaţia continuă; analiza
cazului şi consultarea; intervenţia/tratamentul/implementarea planului individualizat de
protecţie.
Lucrul în echipa interdisciplinară presupune ca fiecare funcţie să fie îndeplinită de persoane

ce reprezintă o secţiune a unui grup profesional. Echipa de evaluare trebuie să aibă în
componenţă persoane ce pot face expertize relevante pentru a determina dacă s-a produs sau
nu abuz şi cum anume se poate rezolva problema. O astfel de echipă include cel puţin un
asistent social, un psiholog, un medic şi un jurist. Deseori, o evaluare psihiatrică sau o testare
psihologică este o resursă esenţială; ideal ar fi prezenţa ambilor specialişti în echipă. Echipa
de evaluare poate avea contacte personale cu familia sau poate activa în evaluarea
individuală, familială sau pe durata aplicării tratamentului. Echipa de tratament este formată
din membrii echipei de evaluare ce lucrează cu familia. Rolul ei este de culegere a
informaţiilor, depistarea problemelor şi găsirea soluţiilor adecvate. Când sunt implicate trei
sau mai multe persoane din aceeaşi familie, este nevoie de organizarea întâlnirilor
individuale, familiale şi ale echipei de intervenţie. Întâlnirile pot avea o periodicitate sau pot
fi organizate ori de câte ori este nevoie, fiind util uneori ca la întâlnirile echipei să participe şi
membrii familiei20. Clienţii pot spune adesea de ce au nevoie, iar participarea lor la
20
A se vedea importanţa consiliului de familie din Legea 217/2003 privind combaterea violenţei familiale.

planificarea intervenţiei poate motiva participarea lor eficientă la tratament. Implicarea
clienţilor trebuie să fie contrabalansată de nevoia membrilor echipei de a lucra asupra cazului
sau de a depăşi dificultăţile tranzitorii pe care le ridică fiecare dintre membrii familiei sau
frustrările legate de cazul în sine (Ziefert, Faller, 1981).
În general, echipa va fi alcătuită din medic, asistent social, psiholog, jurist, poliţist. Fiecare
membru al echipei este reprezentantul unui serviciu, astfel încât funcţionarea echipei
interdisciplinare implică o intervenţie la nivel inter-instituţional, finalizată cu elaborarea şi
implementarea planului individualizat de protecţie.
Rolul asistenţilor sociali în echipa interdisciplinară
Un asistent social ce lucrează într-o echipă interdisciplinară, pentru a putea oferi ajutor
copiilor care au suferit o formă de abuz, trebuie să cunoască politicile sociale naţionale,
sistemul de protecţie şi ocrotire a copilului, disponibilitatea comunităţii de a oferi ajutor, cât
şi problemele familiilor şi ale copiilor din acea comunitate, luaţi individual. Rolul pe care-l
exercită un asistent social într-o echipă interdisciplinară depinde de tipul de echipă. De
exemplu, în cazul echipelor focalizate pe lucrul pe caz, funcţia îndeplinită în echipă poate fi
cea de evaluare (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii pentru telefonul
copilului), alţii realizând tratamentul individual sau familial (a se vedea anexa 6 privind
standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat). În general, munca în echipa interdisciplinară denotă o anumită politică la nivel
comunitar (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de
resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului).
Asistenţii sociali cu experienţă în relaţionarea interpersonală şi individuală pot avea o serie de

funcţii în echipă. În comunităţile mici se pot ocupa de evaluare, dar şi de tratament, în timp ce
în comunităţile mai mari tratamentul poate cădea în sarcina altor asistenţi sociali. Asistenţii
sociali pot avea experienţă directă cu familia, faţă de alţi membri din echipă şi, în general, în
responsabilitatea lor cade stabilirea cauzalităţii, a factorilor de risc sau declanşatori ai situaţiei
abuzive, întocmirea evaluării sociale. În multe comunităţi, asistenţii sociali sunt cei care deţin
cele mai multe informaţii despre evoluţia şi psihopatologia copilului şi a familiei spre
deosebire de alte persoane implicate. Asistentul social a fost pregătit să privească un caz din
perspectivă ecosistemică, să includă familia în comunitate şi individul în familie, abordare ce
poate avea rol crucial în realizarea şi implementarea planurilor de tratament/intervenţie
(Salus, DePanfilis, 2003).
Pe de altă parte, asistenţii sociali din serviciile de protecţie a copilului sunt împuterniciţi să
facă totul la modul amplu. Ei trebuie să aibă relaţii şi cu copiii, dar să intervină şi în familiile
acestora. Ei trebuie să monitorizeze situaţiile pentru a vedea dacă copiii sunt în siguranţă şi să
decidă în ce priveşte schimbarea atitudinii şi reintegrarea copiilor. Trebuie să coordoneze şi
implicarea altor instituţii/ ONG-uri în familie şi să pregătească fiecare caz pentru instanţă,
91
toate implicând un bagajului mare de muncă. De asemenea, majoritatea specialiştilor din
sistemul de protecţie a copilului se ocupă de clienţi involuntari care necesită o abordare
intensivă şi extensivă, iar pentru ca intervenţia să fie eficientă, cazurile ar trebui să fie mai
puţin grave şi nu mai grave decât un caz obişnuit. (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy,
2003). De asemenea, apar şi multe activităţi birocratice şi de secretariat ce trebuie realizate,
de aceea specialistul din domeniul protecţiei copilului abuzat se confruntă nu doar cu stresul
zilnic cauzat de această categorie de clienţi ci duce şi o luptă constantă pentru a face sistemul
compatibil cu necesităţile clienţilor. Asistenţii sociali cu abilităţi de organizare şi de
administrare ar trebui implicaţi în mobilizarea resurselor comunităţii, în vederea realizării
programelor de prevenire a abuzului şi neglijării copilului în familie. Strângerea de fonduri,
recrutarea de personal, organizarea de programe de instruire şi seminarii educative,
supervizarea în echipă, stabilirea liniei de comunicare cu instituţii de referinţă, toate acestea
intră în abilităţile asistentului social. Poate de aici şi diferenţa foarte mare dintre rolul
asistentului social şi al celorlalţi profesionişti implicaţi în echipa interdisciplinară, care îşi
exercită rolul pe o fază sau alta a cazului. Faptul că asistentul social are, de obicei, o istorie
experimentată cu familia şi faptul că prospectează implementarea planului de viitor, poate
declanşa în echipă tensiuni şi conflicte dacă nivelul lor de pregătire şi încrederea nu este
ridicat sau dacă membrii au păreri foarte bune despre munca lor. Planurile propuse de echipă,
care pot fi „uşor de zis, greu de făcut”, trebuie să fie puse într-o perspectivă realistă, iar
aceasta o face, de regulă, asistentul social (Ziefert, Faller, 1981, pp. 208-209).
Aplicația 5
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi detaliați serviciile sociale de care pot beneficia
victimele violenței domestice
1. Ce drepturi ale copilul victimă nu trebuie încălcate de cei care intervin în rezolvarea
situației ?
2. Argumentați importanța respectării principiilor etice în situațiile abuz- violență ?
3. Care sunt principiile generale de bază utile în instrumentarea cazurilor de abuz-
violență ?
4. Care este rolul asistentului social în echipa multidisciplinară, dar în echipa
interdisciplinară ?

5.1. Modele de intervenţie
Abuzul asupra copilului este în strânsă relaţie cu întreaga comunitate, care favorizează sau
tolerează producerea fenomenului, şi se răsfrânge în spaţiul cultural al acesteia. Modelele de
intervenţie se referă la nivelurile sociale diferite pe care le ţinteşte şi pe care le implică
(Ionescu, 2001): modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar şi politic; modelul
intervenţiei sociale în reţea; modelul lucrului pe caz, model în care unitatea de intervenţie
este copilul-victimă, adultul-agresor şi familia sau instituţia care constituie mediul abuzator.
Modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar şi politic
Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar şi politic influenţează contextul socio-cultural

al intervenţiilor. Educaţia determină sensibilizarea şi disponibilitatea comunităţii de a ajuta şi
de a reduce incidenţa abuzului prin sensibilizarea părinţilor privind responsabilitatea îngrijirii
şi acompanierii copilului în procesul de socializare. Intervenţia educativă extinsă poate fi
transformată într-o campanie de advocacy pentru prevenirea abuzului. Obiectivele unei astfel
de campanii pot fi: sensibilizarea comunităţii, multiplicarea serviciilor de caritate, crearea,
funcţionarea reţelelor sociale de sprijin, încurajarea voluntariatului (pentru persoane din
familia lărgită sau din comunitate), iniţiative în domeniul legislativ, apariţia unor proiecte
comunitare (Ionescu, 1999).
Pentru o intervenţie bine planificată, cele trei modele mai sus menţionate, care implică, la
rândul lor, diferite niveluri ale sistemului social, se vor îmbina şi completa reciproc.
Kari Killén (1998), în lucrarea Copilul maltratat, afirma că o intervenţie eficace, centrată pe
consolidarea suportului social de reţea, necesită implicarea profesioniştilor în vederea
soluţionării problemelor şi a sprijinirii cu competenţă a familiilor.
După Kempe (Spânu, 1998, p. 78), percepţia la nivel comunitar a maltratării are o structură
stadială. Stadiul I se caracterizează prin negarea faptului că ar exista maltratare fizică, psihică
sau sexuală la un nivel semnificativ. Cazurile de maltratare vizibilă sunt atribuite fie
părinţilor cu psihoze sau consumatori de droguri, fie unor persoane străine care nu au nici o
legătură cu comunitatea. În stadiul al II-lea comunitatea începe să acorde atenţie formelor de
maltratare (copii cu echimoze, fracturi), căutând mijloace pentru a face faţă mai eficient
intenţiei adulţilor de a abuza fizic de copii. În stadiul al III-lea se acordă mai multă atenţie
sugarilor care nu prezintă o dezvoltare normală şi care sunt maltrataţi. Sunt recunoscute unele
forme de maltratare, de exemplu otrăvirea. În stadiul al IV-lea comunitatea recunoaşte
maltratarea emoţională, fizică, neglijarea, precum şi „găsirea unui ţap ispăşitor“. În stadiul al
V-lea comunitatea ia cunoştinţă de existenţa copilului maltratat sexual, iar în stadiul al VI-lea
comunitatea garantează fiecărui copil un cămin decent, hrană, precum şi îngrijire preventivă
şi curativă de înaltă calitate.
93
Modelul intervenţiei sociale în reţea
Intervenţia socială în reţea urmăreşte iniţierea şi funcţionarea reţelelor sociale din

jurul celor implicaţi în situaţii abuzive. Reţelele se alcătuiesc din profesioniştii implicaţi în
intervenţie, dar şi din persoane exterioare sistemului de servicii (persoane din familie sau
voluntari) (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003).
Reţelele şi grupurile sociale au rol terapeutic, în anumite situaţii fiind chiar mai indicate decât
orice altă formă de terapie. Dacă terapeutul nu urmăreşte abordarea părinţilor prin reţea,
munca terapeutică cu aceste familii poate face să crească dependenţa lor de terapeut, iar
acesta se va găsi în situaţia de a fi unica „reţea socială a familiei”, făcând astfel să sporească
starea de neputinţă a familiei. Construirea reţelei sociale în jurul cazului presupune
implicarea nu numai a serviciilor sau a profesioniştilor, ci şi a persoanelor din afara
sistemului interinstituţional (persoane din mediul de viaţă al copilului). Intervenţia în reţea
presupune o evaluare continuă realizată prin supervizare. Analizând cazurile apărute în
comunitate, nevoile şi resursele disponibile, barierele care apar în intervenţie, specialiştii care
alcătuiesc aceste reţele au următoarele roluri: identificarea şi iniţierea verigilor absente din
reţeaua serviciilor de intervenţie, planificarea unei politici de îmbogăţire a resurselor
existente la nivelul comunităţii, chestionarea eficientă a cadrului legislativ existent (Killén,
1998, p. 197).
Modelul lucrului pe caz
Intervenţia debutează prin înţelegerea situaţiei traumatizante la care a fost supus copilul, prin
ajustarea comportamentului profesionistului la relaţia traumatizantă şi, nu în ultimul rând,
prin înţelegerea comportamentelor compensatorii dezvoltate de copil.
În literatura de specialitate se specifică comportamentele de supra-adaptare cum ar fi super-

copilul (cei cu performanţe comportamentale apreciate de cei din jur), copiii grijulii cu
părinţii (situaţie în care asistăm la inversarea rolurilor), copiii pierduţi-apatici (cuminţi) şi
comportamentele disturbante: agresive, distructive, clovnerii, hiperchinetism. Copilul abuzat
sau neglijat dezvoltă un sindrom comportamental uşor de recunoscut, dar dificil de abordat
terapeutic, deoarece „cu sindromul ne obişnuim să convieţuim”. Capacitatea de a face faţă
experienţelor neplăcute din copilărie îşi pune amprenta asupra adultului de mai târziu.
Această capacitate de a depăşi cu o oarecare uşurinţă o situaţie care pentru un alt copil are
consecinţe grave este denumită rezilienţă. Copilul rezilient răspunde situaţiilor de disconfort
mai degrabă prin mecanisme de adaptare decât prin mecanisme defensive. Acest lucru
creionează obiectivul intervenţiei şi sugerează modalitatea eficientă de evaluare a succesului
intervenţiei. Într-o intervenţie sistemică, rezilienţa copilului este abordată în relaţie cu
rezilienţa familiei sau a mediului de viaţă a copilului (Ionescu, 1999).

Intervenţia la nivel individual are drept scop restaurarea relaţiilor umane prin recunoaşterea şi
acceptarea persoanei considerate ca un întreg. Profesionistul nu îşi propune să rezolve
problemele clientului său, ci să-l acompanieze în dezvăluirea propriei suferinţe şi în procesul
de eliberare de această suferinţă.
Scopul este de a sprijini clientul pentru a căpăta un plus de maturitate şi a face astfel faţă,
într-un mod mai adecvat, problemelor pe care le întâmpină. Aceste consideraţii sunt valabile
indiferent dacă clientul este copilul-victimă, părintele sau educatorul agresor sau familia,
respectiv instituţia în care se produce abuzul (Robert-Ouvray, 2001).
Planul de intervenţie la nivel individual presupune procese educaţionale, terapeutice şi de

consiliere, concentrate pe unitatea de intervenţie (părinte, educator, copil, interacţiune
părinte-copil sau educator-copil, familia sau instituţia). Planul de intervenţie se stabileşte pe
baza unei evaluări complete a tuturor factorilor implicaţi, a nevoilor şi a resurselor existente,
stabilindu-se, totodată, şi obiectivele de intervenţie pe termen scurt, mediu şi lung.
De exemplu, dacă copilul are nevoie de îngrijiri medicale şi este necesară scoaterea lui din
mediul familial şi internarea într-un spital de psihiatrie, planul de intervenţie va cuprinde şi
următoarele momente: separarea copilului de părinţi şi protejarea lui, tratamentul de
specialitate, planificarea unei întoarceri securizante acasă (terapia agresorului şi a familiei),
reinserţia progresivă a copilului în mediul familial (Muntean, 2001, pp.131-132).
Modelul lucrului pe caz: etape, activităţi, rezultate
Folosirea modelului de lucru pe caz implică şi existenţa unei relaţii de parteneriat cu părinţii,
o agendă comună, cu scopuri clar formulate şi acceptate şi nu o rezolvare a problemelor
familiale împotriva acesteia.
Etapa de caz Activitatea Rezultate

Colectarea informaţiilor de la Informaţii complete şi relevante de la cel ce
cel ce semnalează cazul raportează cazul şi din surse colaterale.
a) Semnalare Analiza datelor Determinarea preluării cazului.
Determinarea urgenţei investigaţiei.
Planul evaluării iniţiale Identificarea persoanelor ce vor fi intervievate şi
în ce ordine, ce profesionişti vor fi implicaţi.
Colectarea datelor Informaţii clare şi precise obţinute de la copil,
familie, agresor, surse colaterale, rapoarte,
b) Evaluare iniţială evaluări şi alte înregistrări.
Analiza datelor Determinarea validităţii sesizării.
Determinarea riscului repetării agresiunii în viitor
şi elaborarea unui plan de siguranţă pentru copil.
Înregistrarea cazului sau închiderea lui.
Colectarea datelor Informaţii complete şi precise legate de cauzele
Evaluarea copilului şi a neglijării şi abuzului şi consecinţele asupra
familiei copilului.
95
Analiza datelor Identificarea schimbărilor necesare pentru a
reduce sau elimina factorii de risc, tratamentul
necesar copilului, nevoile familiei şi prognosticul
de schimbare.
Consens cu familia.
Raport de evaluare.
Dezvoltarea planului de Identificarea sarcinilor, serviciilor, intervenţiei
intervenţie cu familia pentru atingerea scopurilor, limite de timp,
responsabilităţi.
c) Intervenţia Implementarea planului de Îndeplinirea sarcinilor şi scopurilor, a activităţilor
servicii care duc la reducerea sau eliminarea riscurilor şi la
tratarea/ diminuarea efectelor acestora.
d) Evaluarea Reevaluare Continuarea/ modificarea planului sau închiderea

intervenţiei/ Închiderea cazului.
cazului
(după modelul Organizaţiei Salvaţi Copiii, 2002)
a) Semnalarea abuzului
A semnala situaţia unui copil abuzat înseamnă deja a-l proteja. Pentru a găsi o soluţie
corespunzătoare în faţa unei situaţii de risc şi/ sau de abuz trebuie ca aceasta să fie semnalată
mai întâi serviciilor competente. În practică însă un număr semnificativ de cazuri nu sunt
semnalate sau sunt semnalate prea târziu, atunci când consecinţele asupra copilului sunt deja
prea grave sau chiar ireversibile.
Dintre factorii care sunt în relaţie cu semnalarea21, pot fi enumeraţi: factorii de tip legal,
caracteristicile profesionistului (formaţia profesională); experienţele anterioare de semnalare,
caracteristicile victimei (se semnalizează mai repede cazurile de abuz în care victime sunt
copiii foarte mici), tipul de abuz (abuzul fizic grav şi abuzul sexual sunt cele mai frecvent
semnalate); caracteristicile abuzului (frecvenţa, gravitatea), actualitatea/ neactualitatea în
media, relaţia dintre agresor şi copilul respectiv, gradul de dependenţă a copilului, calitatea
probelor şi indiciilor (Ionescu, 2001).
Semnalarea unui caz de abuz asupra copilului o poate face un membru al familiei, un vecin,
un profesionist (medic, cadru didactic, asistent social etc.) către Serviciul Public Specializat
de Protecţie a Copilului, Serviciul pentru Copilul Abuzat şi Neglijat ce asigură: luarea
măsurilor de protecţie, sesizarea organelor abilitate pentru a dispune măsuri de sancţionare
pentru părinţii sau susţinătorii legali care îşi abuzează copiii, consiliere psihologică, socială şi
juridică pentru fiecare caz prin abordare diferenţiată, sprijinirea copiilor pentru a diminua
21
Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor realizează o sinteză a acestor influenţe,
bazându-se pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care manifestă o mare toleranţă faţă de disciplina fizică
reprezintă un mic procent din totalul profesioniştilor care raportează cazurilor de abuz fizic (Johnson şi Clasen,
1985); specialiştii femei, în comparaţie cu bărbaţii erau mai dispuşi să raporteze abuzul sexual produs asupra
copilului (Attias şi Goodwin, 1984 şi Crenshaw, Lichtenberg şi Bartell, 1993); specialiştii din domeniul
protecţiei copilului şi cei din domeniul sănătăţii mintale erau mai convinşi în ceea ce priveşte producerea
abuzului decât specialiştii din alte domenii, de exemplu juriştii (Boat şi Everson, 1988).

efectele abuzului şi neglijării, schimbarea mentalităţii privind exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor parentale, precum şi a interacţiunii dintre părinţi şi copii etc. Etapele parcurse de
la semnalarea la validarea unui caz de abuz sunt descrise de Latimer (1998) în schema de mai
jos.
Etape ale semnalării şi înregistrării cazurilor de abuz (Latimer, 1998)
După dezvăluirea abuzului, reacţiile familiei sunt diferite; pentru unele familii apare
ameninţarea destrămării imediate a familiei, se instalează o criză familială de intensitate
maximă cu distrugerea relaţiilor de familie şi a imaginii de sine idealizate, în timp ce pentru
altele este doar o nouă problemă pe care alţii o vor rezolva, nu se instalează situaţia de criză,
familia având tendinţa de a restabili imediat modelul familial anterior (Furnis, 1995, p. 57).
b) Evaluarea iniţială
Evaluarea iniţială se raportează la noţiunea de risc, la pericolul pe care-l reprezintă o situaţie

dată pentru copil şi la evaluarea situaţiei concerte în care se află la un moment dat copilul. În
acest sens, scopul evaluării este „aprecierea existenţei vreunui pericol pentru copil şi a
gradului de periculozitate a factorilor care pun în pericol dezvoltarea fizică sau/ şi psihică sau
chiar viaţa copilului” (Roth-Szamosközi, 2001, p. 53).
Cooper şi Ball (1993, p. 76) consideră că noţiunea de risc este potrivită nu numai descrierii
specificului cazurilor de abuz asupra copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor
sociali. Pe baza evaluării situaţiilor copilului, ei îşi asumă riscuri incluse în mecanismul de
luare a deciziei.
97
O dată cu sesizarea unui caz de abuz, rolul serviciului de protecţie a copilului este de
verificare a veridicităţii sesizării într-un timp limitat (de regulă 24 ore) şi stabilire a priorităţii
cazului. Evaluarea iniţială priveşte, în principal, identificarea gradului de siguranţă în care
trăieşte copilul, dacă viaţa şi integritatea lui nu sunt puse în pericol în acel mediu. Evaluarea
va cuprinde: evaluarea siguranţei fizice, prezenţa urmelor de abuz de pe corp, evaluarea
condiţiilor de locuit, hrană, îngrijire, dar şi contactarea, după caz, a unităţilor şcolare, a
spitalelor, a poliţiei sau a altor servicii sociale. Apoi, se poate discuta şi cu membrii familiei
lărgite, cu apropiaţii şi prietenii familiei. În majoritatea cazurilor se cere şi o examinare
medicală a copilului, cât şi una psihiatrică şi/ sau psihologică.
Dacă managerul/responsabilul de caz decide că sesizarea este justificată, el trebuie să decidă

dacă copilul mai poate rămâne în acel mediu familial sau trebuie plasat într-o altă familie,
instituţie de ocrotire sau unitate spitalicească22.
Dificultăţile ce apar în timpul evaluării iniţiale a cazurilor de abuz sunt următoarele:

atitudinea familiei: unele familii conştientizează că se oferă un ajutor copilului, în timp ce
altele sunt ostile şi împiedică demersurile; sentimentele de îngrijorare îndreptate spre
persoana care a raportat cazul, spre copil sau spre profesionistul implicat în rezolvarea
cazului (ostilitate, injurii) - acesta din urmă trebuind să-şi păstreze calmul în situaţii foarte
stresante; abuzul având loc în familie asistenţii sociali trebuie să ia de multe ori decizii rapide
şi corecte având date puţine, uneori insuficiente, fiind cunoscută tendinţa familiilor de a
păstra secretul asupra situaţiilor abuzive.
O parte dintre cazurile sesizate sunt închise după evaluarea iniţială sau referite altor
departamente din cadrul serviciilor de protecţie a copilului, el fiind considerat în situaţie de
risc şi nu în cea de copil abuzat.
Stabilirea riscului de abuz - În mod tradiţional, stabilirea riscului în cadrul Serviciilor de

Protecţie a Copilului ţine de expertiza lucrătorilor şi de politica instituţiei. În ultimii ani s-au
dezvoltat şi implementat modele specializate de evaluare a riscului pentru a se stabili
probabilitatea relelor tratamente aplicate copilului. Metodele specializate de stabilire a
riscului includ variabile referitoare la caracteristicile abuzatorului, cazului, copilului şi
variabilelor demografice ce ţin de caz. De exemplu, în cazul abuzului fizic, se regăsesc în
literatura empirică de specialitate frecvent următoarele variabile: nivelul educaţional scăzut,
vârsta tânără a părinţilor, IQ de limită, familii numeroase, abuz în antecedent (transmis de la
o generaţie la alta), iar în cazul abuzului sexual se identifică: o relaţie non-biologică cu
victima (tatăl vitreg, concubinul mamei), folosirea forţei într-o infracţiune premeditată,
antecedente infracţionale, sexul masculin, mai rar asociindu-se variabile precum: şomajul,
statutul marital necăsătorit, termene scurte de rezidenţă etc. (DePanfilis, Salus, 2003).
Instrumentele specializate în stabilirea riscului variază în funcţie de maniera în care este

definit riscul, gradul în care instrumentele sunt utile în practică, tipul informaţiilor obţinute şi
modul în care sunt combinate informaţiile pentru a determina gradul de risc.
22
Dacă părinţii nu se opun mutării copilului, măsura se poate aplica imediat, iar dacă părinţii se opun mutarea se
realizează pe baza ordonanţei preşedinţiale (legea 272/ 2004).

Pecora (1991) a împărţit modelele de stabilire a riscului curent în categorii compuse din 16-
35 de factori şi care sunt înregistrate pe scale reprezentând nivelul redus, moderat şi înalt de
risc. Factorii incluşi sunt în general asociaţi caracteristicilor copilului, severităţii şi
cronicităţii abuzului, caracteristicilor adultului care îngrijeşte copilul, relaţiei adult-copil,
factorilor sociali şi economici.
În practică, matricea este des uzitată, dar nu oferă certitudinea „etichetării” gradului de abuz.
Datele obţinute sunt corelate cu cele înregistrate de la scalele familiale şi scara de depistare a
abuzului şi traumei. Astfel, scala resurselor familiale evaluează modul de administrare a
resurselor familiale în concordanţă cu nevoile familiei, dar şi cu ale fiecărui membru în parte
şi evaluează preocupările şi priorităţile familiale, oferă informaţii despre zonele de servicii
unde familiile consideră că le lipsesc resursele adecvate, în timp ce scala de sprijin familial
evidenţiază rolul persoanelor şi grupurilor de ajutor pentru membrii unei familii care cresc
un copil. Este un instrument conceput pentru a evalua din punct de vedere calitativ nivelul
sprijinului social între familii. Scala de depistare a abuzului şi traumei încearcă să evalueze
atmosfera generală de acasă şi să surprindă ceea ce simte copilul referitor la felul cum a fost
tratat de către părinţi sau de către cei care l-au îngrijit în mod curent.
Pecora (1991) nota că ratele corecte de clasificare pentru modelele de stabilire a riscului
variază de la 15% la 83% şi nici un model nu are sensibilitatea şi specificitatea suficient de
mari pentru a putea fi folosit ca singurul determinant al stării de risc, fapt ce determină
estimări incorecte ale riscului, în parte rezultate din ignorarea intercorelaţiilor şi
interacţiunilor dintre factori.
O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la diagnosticarea factorilor

relevanţi implicaţi într-un caz dat. Valoarea ajutorului oferit unui copil depinde de calitatea
investigaţiei efectuate şi de adecvarea diagnosticului23 la nevoile copilului.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997) în evaluarea situaţiei copilului trebuie reţinute
următoarele aspecte: informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt confidenţiale
şi trebuie tratate ca atare; evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o perioadă dată de
timp-în consecinţă, ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment dat în
dificultate trebuie evaluată în mod periodic; evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului.
Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa, nevoile sociale, de afecţiune, respect, educaţie
etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare a copilului şi a
perspectivelor sale de progres; evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi
diverşi specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se găseşte copilul şi de nevoile sale;
evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis definiţi, cu scopul de a
servi persoanelor de suport care însoţesc copilul în traseul său evolutiv; în procesul
investigării se acordă o atenţie deosebită analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în
vederea transformării ei într-un mediu favorabil dezvoltării copilului.
23
Diagnosticul are un aspect omotetic (categoriile de reacţii la traumele suferite) şi ideografic (variabilele ce
alcătuiesc tabloul clinic) (Ionescu, 2001).
99
Evaluarea unui presupus abuz asupra copilului trebuie să se desfăşoare într-o manieră
ordonată, structurată pentru a obţine cât mai multe informaţii şi pentru a evalua riscurile şi
siguranţa copilului. Specialişti au folosit o varietate de tehnici de evaluare care includ, cu
precădere, interviul şi observaţia.
Este recomandabil ca realizatorul interviului24 să-şi pună în aplicare abilităţile de

intervievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent, cu scopul de a-şi forma o
imagine cât mai clară asupra situaţiei. De asemenea, este necesară menţinerea unei atitudini
neutre, de nejudecare a situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a fi empatici şi de a
înţelege circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente. Fiecare întâlnire
trebuie planificată şi organizată în funcţie de: locul în care se vor desfăşura interviurile,
durata, frecvenţa interviurilor şi numărul persoanele care participă la fiecare interviu. Toţi
membrii familiei trebuie intervievaţi individual pentru a se stabili o relaţie de încredere şi
pentru a mări acurateţea informaţiilor obţinute. De preferat este ca membrii familiei să fie
intervievaţi în următoarea ordine: copilul identificat, fraţii sau alţi copii din cadrul familiei,
adulţii care nu sunt presupuşi a fi comis abuzul, persoana care este presupusă a fi maltratat
copilul, familia ca întreg (Wiehe, 1996, pp. 121-129).
Intervievarea copilului identificat
Scopul interviului iniţial cu copilul este de a obţine informaţii privind abuzul, de a evalua
siguranţa imediată a copilului şi de a obţine informaţii despre părinţi şi familie.
Informaţiile pe care un manager de caz încearcă să le obţină de la copil sunt următoarele: ce

s-a întâmplat, când, unde şi cine a fost prezent; starea actuală a copilului; tipul, gravitatea şi
cronicitatea abuzului; efectele abuzului; caracteristicile copilului; programul zilnic al
copilului; identitatea altor persoane care au informaţii despre starea copilului şi despre
situaţia familială; persoane care locuiesc împreună cu familia; relaţia copilului cu fraţii,
familia extinsă şi/ sau alte persoane semnificative; percepţia copilului asupra relaţiilor dintre
membrii familiei; percepţia copilului despre cum se rezolvă problemele familiale;
24
Informaţiile obţinute şi deciziile luate pot fi influenţate de intervievator, în plus, teoria interacţionistă susţine
că răspunsurile obţinute sunt social construite şi mult afectate de factori precum caracteristicile
intervievatorului, afilierea profesională, genul, convingerile personale. Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998,
pp. 76-78) în studiul lor realizează o sinteză a acestor influenţe, bazându-se pe studiile colegilor susţin că:
specialiştii care au fost abuzaţi sexual şi/ sau fizic atunci când erau mici sunt mai pregătiţi să înţeleagă
afirmaţiile despre abuzul produs asupra unui copil (Nuttal şi Jackson, 1994); specialiştii care plecau de la
convingerea că un copil nu minte în ceea ce priveşte producerea abuzului sexual faţă de specialiştii cu
convingeri neutre, puteau fi mai lesne convinşi de veridicitatea producerii abuzului (Kendal-Tackett şi Watson
,1991); femeile care realizau interviurile, în comparaţie cu bărbaţii prezentau reacţii emoţionale mai puternice la
dezvăluirea abuzului fizic şi sexual produs asupra copilului (Hazzard şi Rupp, 1986); studentele manifestau
convingeri pro-sociale, atitudini şi reacţii emoţionale mai puternice faţă de abuzul sexual (Wellman, 1993).
Autorii mai sus menţionaţi au arătat că şi caracteristicile victimei influenţează intervievarea şi anume, Waterman
şi Foss-Goodman (1984) au relatat că abuzul sexual asupra băieţilor era considerat mult mai grav decât abuzul
sexual asupra fetiţelor; Muller, Caldwell şi Hunter (1993) care le-au cerut studenţilor să evalueze abuzul fizic
din prisma interacţiunilor părinte-copil, au descoperit că băieţii primeau un blam mai mare decât fetiţele, iar
consecinţele considerate mai grave dacă abuzatorul era un bărbat; iar Dukes şi Kean (1989) au raportat că
fiicele, în comparaţie cu fii, în cazurile de abuz fizic erau considerate mai inocente, iar băieţii mai blamaţi.

sentimentele şi relaţia copilului cu părinţii şi fraţii; comportamente sau sentimente
neobişnuite sau nepotrivite; descrierea (observarea) vecinătăţii, resurse disponibile şi gradul
de violenţă.
Interviul cu copilul se poate realiza parcurgând următoarele etape:
Introducere: prezentarea şi definirea rolului la nivelul de înţelegere al copilului, maniera de

abordare a copilului este determinată de vârsta copilului şi tipul abuzului suferit; motivarea
interviului folosind informaţiile furnizate de copil sau elemente observabile pentru a stabili
motivul pentru această întâlnire; stabilirea structurii interviului, explicându-i copilului cum va
decurge întâlnirea şi care este obiectivul.
Construirea relaţiei: atragerea copilului cu scopul de a-l înţelege şi de a-l implica în interviu;
înţelegerea sentimentelor copilului legate de prezenţa asistentului social şi de situaţia care i-a
reunit; sprijinirea copilului de a se simţi confortabil.
Evaluarea dezvoltării copilului: observarea copilului şi a modului în care îşi coordonează

mişcările şi notarea oricărui indicator de întârziere în dezvoltare; evaluarea aptitudinilor
sociale şi de comunicare ale copilului şi notarea oricărei devieri; evaluarea şi înregistrarea
stărilor afective ale copilului, atât deschiderea sa spre exprimarea sentimentelor, cât şi
reţinerile observabile în timpul interviului.
Stabilirea credibilităţii şi autenticităţii. Determinarea modului prin care copilul înţelege: locul
şi timpul, prin întrebări care să demonstreze că acesta face diferenţa între pe/ sub, înainte/
după; realitate şi veridicitate, prin întrebări din care să reiasă că acesta face diferenţa între
real/ iluzoriu, adevărat/ fals, cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău.
Evaluarea familiei: Cine formează familia în accepţiunea copilului? / Cum impun părinţii sau
adulţii care au grijă de copii disciplina în cadrul familiei? / Care sunt conduitele de viaţă ale
familiei?
Obţinerea informaţiilor legate de abuz25: evaluarea şi înregistrarea oricăror informaţii legate

de abuz; observarea şi înregistrarea limbajului non-verbal al copilului.
25
Copiii au nevoie de permisiunea de a comunica. Copiii au nevoie să simtă că pot avea încredere să dezvăluie
abuzul fără a fi respinşi sau pedepsiţi de familie sau de profesionişti. Trebuie acordată atenţie următoarelor
aspecte: caracterul secret al celor întâmplate, teama de a nu fi crezuţi, teama de ameninţările de a nu spune
nimic, anxietăţi legate de consecinţele dezvăluirii pentru copil şi pentru familie, teama de pedeapsă şi de
respingere din partea familiei şi a specialiştilor, în cele din urmă trebuie să dăm permisiunea explicită de a
comunica. În situaţiile de abuz sexual mai întâi trebuie să-i transmitem copilului mesajul că: „ştiu că are loc
abuzul sexual şi că îţi este teamă să dezvălui acest secret.” (mesaj ce vizează sindromul de păstrare a secretului).
Al doilea pas este un proces mai complex, indirect şi interacţional, al cărui scop este mesajul „ştiu că ştii că eu
ştiu că îţi este teamă şi de ce îţi este teamă”. O altă modalitate de transmitere a mesajului prin care se dezvăluie
secretul este folosirea celei de-a „treia persoane” sau prin povestirea despre „celălalt copil” sau putem arăta
copilului filme de prevenire, ca modalitatea de a da permisiunea să se vorbească de abuzul care a avut loc. A da
unui copil permisiunea psihologică explicită de a comunica despre abuzul sexual este o pre-condiţie necesară
pentru interogatoriul legal şi ulterior pentru dezvăluirea secretului. Din momentul în care copilul recunoaşte că
a avut loc abuzul sexual şi începe să-şi spună propria poveste, trebuie aplicate imediat regulile de culegere a
informaţiilor factuale. Aşa cum, am arătat deja, între acordarea permisiunii de a vorbi şi interogatoriul legal
există o relaţie complementară. Copilul mai poate necesita permisiunea explicită de recunoaştere a abuzului
101
Educaţie şi securitate: discutarea cu copilul despre modul în care poate spune „nu” sau poate
ieşi dintr-o situaţie şi poate vorbi cu cineva care-l poate proteja; determinarea semnalelor care
atenţionează copilul că trebuie să iasă din casă sau să fugă de agresor şi unde se poate duce
pentru a fi în siguranţă; determinarea persoanei căreia copilul îi poate destăinui repetarea
abuzului şi încercarea de a implica acea persoană într-un dialog, astfel încât copilul să ştie că
i se poate adresa pentru a cere ajutor.
Încheiere: recapitularea a ceea ce a cuprins interviul (la trecerea în revistă a informaţiilor

furnizate de copil în legătură cu abuzul, oferirea unor informaţii eronate poate testa
veridicitatea afirmaţiilor sale); stimularea copilului să formuleze întrebări care îl preocupă,
îngrijorări legate de abuz, de relaţia cu asistentul social; stabilirea următoarei întâlniri (Salus,
DePanfilis, 2003, pp. 39-69).
Intervievarea copiilor ridică următoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul

relaţiei adult-copil şi dificultatea copiilor de a înţelege situaţia de interviu. În perioada
antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi cerinţa
subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate
pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. Este evident că în această
fază nu se pune problema interviului pentru investigarea lumii subiective a copilului. Abia în
perioada preşcolară (3-6 ani), datorită progreselor în dezvoltarea comunicării verbale, se
încearcă realizarea unor interviuri. O dată cu perioada şcolară (6-10/11 ani), când se „produce
o schimbare de fond a întregii activităţi psihice, are loc investigarea gândirii copilului de la
contemplarea şi înţelegerea intuitivă a cazului, la logica regulii pe care o exprimă cazul,
fenomenul şi operarea în această concepţie, fapt ce reprezintă o adevărată revoluţie în actul
de cunoaştere, o schimbare de structură a înţelegerii” (Şchiopu, Verza, 1997, p. 173).
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolari şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în

vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. Trebuie să se ia în
considerare stadiile raporturilor dintre sexe. Astfel, la vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o
aversiune faţă de fete; de aceea este bine ca interviul să fie condus de o persoană de acelaşi
sex, se recomandă crearea unei situaţii care să-i ajute să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei. Ca
atare, utilizarea jocului, a desenului pentru a provoca reacţii de răspuns este bine venită
(Chelcea, 2001, p. 132).
Chiar dacă sunt confruntaţi cu evidenţa existenţei abuzului, copiii neagă că acesta ar fi avut
loc. Totuşi, copiii de vârstă şcolară descriu abuzul în eseuri, copiii de vârstă preşcolară în
desene, iar copiii aflaţi în terapie - prin aluzii verbale directe sau indirecte la experienţa lor de
abuz. În momentul în care se observă că un copil comunică realitatea abuzului trebuie să se
realizeze schimbarea de la „modul de interpretare” la „modul de investigare”. În cadrul
primului proces avem tendinţa de a da un înţeles evenimentelor, în timp ce în cadrul celui de
al doilea dorim obţinerea de informaţii factuale. Copilul abuzat care comunică secretul ştie
sexual ca realitate psihologică atunci când abuzul a fost recunoscut doar legal, fără a avea loc întâlnirea de
stabilire a responsabilităţilor cu familia, dă copilului permisiunea deschisă şi explicită de a vorbi despre abuz,
fapt care este pre-condiţia pentru capacitatea copilului de a beneficia de terapiile ulterioare (Furnis, 1995).

foarte bine ce înseamnă comunicarea secretă, dar el nu are încredere în noi că înţelegem
aspectele ascunse. De obicei, copiii selectează o anumită persoană ca „persoană de încredere”
căreia îi încredinţează astfel de decizii. Apoi, copiii nu dezvăluie secretul dacă alte aluzii au
fost respinse sau neglijate. Aşadar, faptul de a nu prelua un mesaj secret despre abuz la
nivelul realităţii contribuie la întreţinerea de către profesionist a caracterului secret al
abuzului. Factorii de motivaţie ai profesioniştilor: capacitatea de a face faţă personal
problemelor de abuz şi de găsi sprijin profesional; cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile
specifice dobândite în instrumentarea cazurilor; bază materială, infrastructură, spaţiu unde pot
fi oferite aceste servicii contribuie la calitatea evaluării.
Metodele de evaluare de tipul testelor proiective sunt adecvate în scop orientativ, dar nu
suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe şi, de aceea, trebuie integrate în diagnosticul
multidimensional.
Desenul liber sau tematic constituie o modalitate eficientă de evaluare a personalităţii în

formare a copilului şi a problemelor sale emoţionale, precum şi a relaţiilor sale cu familia, a
traumelor pe care, eventual, le-a suferit, a nivelului de anxietate, a capacităţilor şi
dificultăţilor sale de a se adapta la mediul social.
Mecanismul psihologic prin care conflicte inconştiente nerezolvate, probleme

incomunicabile, atitudini şi sentimente faţă de persoanele importante din viaţa sa, frustrări şi
anxietăţi, blocaje şi suferinţe reprimate sunt dezvăluite îl constituie proiecţia. Astfel,
problemele ascunse, neconştientizate, reprimate sau negate, sunt exprimate într-o manieră
simbolică, adesea transparentă. Personajele unei poveşti inventate de copil, dramatizate de el,
prin jocul cu păpuşi sau redate grafic, sunt investite cu semnificaţii, emoţii, sentimente şi
gânduri pe care copilul le trăieşte în legătură directă cu evenimentele vieţii sale, cu relaţiile
sale cu familia şi alte persoane semnificative din viaţa sa. Dintre testele proiective, bazate pe
desen, utilizate în special în psihodiagnoza copilului, se pot menţiona (Mitrofan coord., 1997,
pp. 170-172): testul „omuleţului” (F. Goodenough), testul „desenului figurii umane” (K.
Machover), testul arborelui (Koch-Stora), testul „casă-copac-persoană” (H-T-P al lui J.N.
Buck), testul „desenului familiei”.
Desenul familiei este relevant pentru cunoaşterea raporturilor pe care copilul le are cu
familia, ca decisive în formarea personalităţii sale. Jourdan-Ionescu, Lachance, 2003., apud.
Porot, 1965 consideră că simpla observare a desenului unei familii permite cunoaşterea
sentimentelor reale pe care copilul le resimte faţă de familia sa, situaţia în care el se plasează
în cadrul familiei sale, relaţiile dintre membrii familiei şi impactul lor asupra copilului din
perspectiva acestuia. Dimensiunile personajelor familiale, centralitatea sau excluderea lor din
spaţiul grafic, distanţele dintre membrii familiei şi dintre figurile centrale şi copilul investigat,
sunt elemente de diagnostic importante şi, totodată, factori de suport pentru o discuţie
relevantă de conştientizare şi chiar de optimizare a raporturilor perturbate din familie. Utilizat
mai ales ca probă de cunoaştere, testul familiei poate fi folosit pentru declanşarea unui dialog.
În timpul probei se pot observa reacţiile afective ale copilului, mai ales inhibiţiile şi refuzul
de a desena sau a vorbi despre anumiţi membri ai familiei sau chiar despre sine, jena sau
103
teama faţă de unele personaje, resentimentele, ostilitatea. Se urmăresc oscilaţiile afective,
trecerile de la tristeţe la veselie, mânia, nemulţumirea faţă de unele personaje, izolarea şi
sentimentul de autodevalorizare sau insecuritate. Elemente ca egocentrismul şi
autocentralitatea, redate grafic prin dimensiunile exagerate, sublinierile şi detaliile
suplimentare, precizia grafică a trăsăturilor unor personaje, precum şi estomparea, absenţa,
imprecizia desenării altora, pot fi uşor identificate şi decriptate ca semnificaţie. Alegerea
culorilor pentru sine şi pentru anumite persoane nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în
culori vii, luminoase sau terne, întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi
sentimentele copilului faţă de persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru
ne poate sugera blocajele emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă
afectivă, dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. În final, copilul este întrebat dacă
este mulţumit sau nu de desenul său şi dacă ar dori să schimbe ceva sau să îl refacă, aşa cum
i-ar plăcea lui acum. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau altul ne
oferă informaţii din punct de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al
comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea relaţiilor
sale cu familia (Davido, 1998).
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor victime ale abuzurilor este cea a
folosirii păpuşilor anatomice (Lopez, 2001).
Ele sunt deosebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani, care au suferit
abuzuri sexuale. Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul să clarifice părţile
corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De asemenea, folosirea acestor
păpuşi neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra atingerilor şi durerilor copilului la
nivelul diferitelor segmente ale corpului. Folosirea păpuşilor anatomice facilitează
rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe parcursul vieţii copilului şi nu
stimulează fantezia lor sexuală (Jones, 1999).
Ele se recomandă a fi folosite după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual, pentru a-l ajuta să
reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de exemplu poziţia sa în timpul abuzului.
Uneori, ele sunt folosite pentru a explora posibilitatea comiterii abuzului asupra copilului,
prin adresarea unor întrebări de tipul: Cum numeşti această parte a corpului?/ S-a întâmplat
vreodată să fii atins acolo?/ S-a întâmplat vreodată să-ţi fi provocat cineva vreo durere în acea
zonă?/ Cine a fost acea persoană?. (Faller, 1993)
Jocul liber al copilului este şi el un mijloc de observare a preocupărilor acestuia. Evaluatorul

poate intra în jocul copilului, prin construirea unor scenarii care reproduc activităţi cotidiene
ca luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc. Copilul poate fi invitat să
demonstreze prin jocul cu păpuşile sau figurinele de animale cum sunt ele spălate de mama
sau tata, cum şi unde sunt culcate, când se trezesc şi altele asemenea. Unii copii se arată
înfricoşaţi în unele din aceste situaţii şi proiectează prin intermediul figurinelor folosite
propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le pedepsesc, le ameninţă cu pedepse pe
care le-au trăit şi ei). Se va semnala anxietatea, agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de
copil, dar jocul va demonstra existenţa abuzului numai atunci când copilul va face efectiv
demonstraţia relelor tratamente la care este supus. În majoritatea cazurilor, jocul este un

element esenţial în efortul profesionistului de a câştiga încrederea copilului, iar elementele
proiective care pot indica maltratarea copilului sunt puncte de pornire importante pentru
relevarea circumstanţelor faptice ale situaţiei de maltratare (Cattanach, 1992).
Intervievarea fraţilor
Scopul acestor interviuri este de a evalua nivelul de vulnerabilitate a fraţilor, de a culege

informaţii despre natura şi gravitatea abuzului şi de a obţine informaţii suplimentare cu
privire la familie - informaţii utile în evaluarea riscului de abuz asupra copilului identificat şi
a fraţilor săi. Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le obţină de la fraţi:
caracteristicile, comportamentele şi sentimentele fraţilor; informaţii despre presupusul abuz;
dacă au fost şi ei abuzaţi şi dacă da, cum, unde, când, cât de des şi pentru cât timp; alte
informaţii despre părinţi (de exemplu sentimente şi comportamente frecvente, probleme,
măsuri disciplinare şi relaţiile părinţilor în afara căminului); alte informaţii despre
funcţionarea familiei, dinamica şi caracteristicile ei; informaţii care nu au putut fi obţinute de
la copilul identificat sau confirmarea unor informaţii culese în timpul interviului iniţial de la
copilul identificat (DePanfilis, Salus, 1992, pp. 26-27).
Intervievarea părintelui/ persoana de îngrijire non-abuziv
Scopul acestui interviu este aflarea informaţiilor pe care părintele le ştie despre presupusul
abuz, culegerea informaţiilor legate de riscul abuzării şi determinarea capacităţii părintelui de
a proteja copilul (copiii), dacă va fi cazul.
Exemple de informaţii pe care un manager de caz ar trebui să le culeagă de la părintele non-

abuziv: descrierea presupusului abuz; sentimente privind abuzul şi serviciile sociale;
acceptarea versiunii copilului despre ceea ce s-ar fi întâmplat şi cine este persoana de îngrijire
responsabilă de acest lucru; capacitatea de a proteja copilul şi opinia sa privind
vulnerabilitatea copiilor; sentimente, aşteptări şi perspective privind copilul identificat şi
fraţii săi; descrierea caracteristicilor, sentimentelor şi comportamentele copiilor; metode de
disciplinare şi relaţia cu copiii; relaţia cu presupusul agresor, roluri în familie, funcţionarea
generală a familiei şi nivele de comunicare şi afecţiune; modul de rezolvare a problemelor,
abilitatea de a înfrunta stresul, consumul de droguri şi alcool şi modul de a se vedea pe sine;
istoricul copilăriei (amintiri pozitive şi negative), istoria educaţională, delicte, probleme de
sănătate fizică sau mentală; situaţia financiară şi alţi factori cauzatori de stres; relaţiile cu
familia extinsă şi climatul din vecinătate şi comunitate (DePanfilis, Salus, 1992, p. 27).
Intervievarea presupusului abuzator
Scopul acestui interviu este de evaluare a reacţiilor presupusului abuzator la dezvăluirea

abuzului şi culegerea altor informaţii despre persoana sa şi despre familie în legătură cu riscul
105
şi siguranţa copilului. Pentru interviul cu agresorul se preferă interviul structurat, care tinde
să genereze date mai relevante decât interviul nestructurat, iar informaţiile sunt culese într-un
proces planificat.
Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le obţină de la presupusul

abuzator: modul în care descrie ceea ce s-a întâmplat în legătură cu orice presupus abuz;
reacţia sa la incident şi faţă de serviciile sociale; starea sa emoţională actuală, mai ales
privind posibilitatea de a răni pe viitor copilul; punctul său de vedere privind copilul,
caracteristicile şi situaţia copilului; relaţia sa cu copiii şi cu alţi membri ai familiei; descrierea
sa privind rolurile şi funcţionarea familiei, metode de comunicare şi nivelul de afectivitate;
modul de a rezolva problemele, de a face faţă stresului; consumul de substanţe psihoactive;
relaţiile sale în afara familiei; descrierea familiei, inclusiv situaţia financiară şi alţi factori
cauzatori de stres; permisiunea de a vedea copilul; disponibilitatea de a accepta ajutor
(DePanfilis, Salus, 1992, pp. 27-28).
În timpul interviului iniţial cu părintele abuziv una dintre cele mai frecvente situaţii este
negarea. Negarea că evenimentul a avut loc, negarea oricărei vătămări făcute victimei, că a
intenţionat să comită o agresiune, că este pe deplin responsabil (şi victima este vinovată, l-a
provocat), negarea altor comportamente deviante. Pentru gestionarea eficientă a acestei
situaţii se poate recurge la una din următoarele strategii: se dezvoltă un set de „Da”-uri (o
succesiune de întrebări la care răspunsul este da), se pune accentul pe „Ce s-a întâmplat?” şi,
mai rar, „De ce s-a întâmplat?”, se ignoră răspunsurile neadevărate, se alternează acceptarea
cu confruntarea, se folosesc raţionalizările, se realizează confruntarea la fiecare negaţie şi la
depistarea erorile de gândire şi nu se permite evitarea responsabilităţii, se evită întrebările
multiple, se repetă anumite întrebări etc. (Bergman, Plum, 2003).
Întâlnirile grupului familial
După terminarea interviurilor, asistentul social trebuie să reunească familia pentru: a rezuma
informaţiile obţinute şi impresiile, a urmări reacţii individuale privind percepţiile şi
sentimentele, a arăta interesul faţă de familie şi a oferi informaţii despre următorii paşi,
inclusiv dacă vor beneficia de asistenţă sau dacă va fi nevoie de intervenţia tribunalului, a
demonstra apreciere pentru participarea la acest proces.
Întrunirile grupului familial (Spânu, 1998) reprezintă o întâlnire între părinţi, copii şi rude în
cadrul căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia, întrunirea fiind
organizată şi monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea acestuia constă în colectarea
informaţiilor despre familia cu probleme de la instituţiile implicate în rezolvarea cazului. Pe
lângă membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea grupului familial o serie de profesionişti
care îşi expun punctul de vedere propriu din perspectivă profesională. Întâlnită în literatura de
specialitate şi sub denumirea de conferinţă familială, întâlnirea familială sau presupune
parcurgerea a trei etape: în prima etapă, discutarea problemei în comun, de către membrii
familiei; în etapa a doua, discutarea problemei în comun, de către profesionişti (profesori,
medici, avocaţi, logopezi, psihologi, poliţişti etc.); în etapa a treia, după retragerea

profesioniştilor, sunt reluate discuţiile, stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor.
Întâlnirile grupului familial: accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o
trimitere a cazului în instanţă, acolo unde pare a fi necesar; orientează familia spre detectarea
şi utilizarea punctelor puternice şi a resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se
elaborează planuri pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări; permite organizarea
întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii de origine a familiei; maximizează
responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are valoare terapeutică; dezvoltarea
capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii prin utilizarea resurselor
existente. Modelul se fundamentează pe convingerea că familia are propria motivaţie de a-i
proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie, reechilibrându-se competenţa cu
încrederea acordată de membrii familiei unii altora (Bragg, 2003).
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic cu toţi membrii
familiei şi urmăreşte, în primul rând, depistarea acelor atitudini dominante care pot conduce
la vătămarea copilului, iar în al doilea rând evaluarea resurselor energetice, de suport intern
sau extern ale familiei. Informaţiile privind aceste domenii enumerate pot fi obţinute atât prin
formularea unor întrebări adresate direct persoanelor implicate în relaţii abuzive, cât şi prin
observarea directă a stilului lor parental.
Observaţia 26 directă oferă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel mai
bogat, divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative. Scopul observaţiei constă în
identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc între copilul - victimă a
abuzurilor şi alte persoane semnificative. Observaţia presupune formularea unor întrebări
premergătoare: Ce vom observa? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de
observaţie? Cum să le interpretăm în vederea teoretizării? Ca şi în cazul interviului,
observaţia prezintă anumite limite date de subiectivitatea evaluatorului.
În cazurile de abuz asupra copilului, observaţia la domiciliu, în mediul familial 27 reprezintă

una dintre tehnicile frecvent utilizate şi se referă la urmărirea receptivităţii părintelui la
nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă de copil,
crearea unei atitudini afectuoase, calde sau, dimpotrivă, a uneia reci, distante şi eventual
ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea facială în
cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte şi
răspunsurile copilului la aceste manifestări non-verbale menţionate. Responsabilitatea
evaluatorului este de a observa copilul identificat, fraţii, părinţii, familia şi mediul.
Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc

între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul interviului, reprezintă
26
Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă iniţială a cunoaşterii (faza
exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă (colectarea datelor), datele colectate şi produsul
final (Chelcea, 2001, p. 146).
27
În plus, Tnteur, Ewigman, Peterson şi Hosokawa (1995) au propus o matrice de observaţie maternală şi o
scală de interacţiune mamă-copil prin care se pot evalua, prin observaţie, comportamentul părintelui ca fiind
abuziv sau non-abuziv (Milner, Murphy, Valle, Tolliver, 1998, p. 80).
107
o necesitate pentru o abordare coerentă, logică şi organizată a dinamicii familiei.
Competenţele familiei sunt evaluate din punct de vedere sistemic şi în funcţie de modul în
care familia funcţionează în prezent raportat la evoluţia sa anterioară.
Genograma şi harta eco sunt alte două tehnici ce pot oferi informaţii în acest sens.
Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relaţii şi evenimentele care s-au
desfăşurat de-a lungul generaţiilor. Naşterea, decesele, divorţurile, crizele şi alte evenimente
semnificative de viaţă pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz poate fi condensată în
câteva pagini (Coushead, 1993, p. 123). Genograma se completează de către asistentul social
împreună cu familia şi ajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, secretelor,
tabuurilor. Citirea unei genograme pe mai multe generaţii poate conduce la sesizarea
anumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvenţă (creşterea
copilului de către mame singure, abuzul fizic, divorţul etc.). Genograma este un instrument
utilizat în înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica sa principală constă în descrierea
relaţiilor inter-generaţionale într-o familie; utilizarea unor coduri a căror descifrare este
menţionată într-o legendă ajută la exprimarea schematică a relaţiilor inter-generaţionale cu
relevanţă pentru istoricul social. Pentru realizarea genogramelor, asistentul social trebuie să
stabilească raporturi autentice de comunicare cu membrii familiei, ceea ce conduce la
diminuarea treptată a semnificaţiei miturilor şi a tabuurilor aduse de generaţiile trecute care
pot crea obstacole în rezolvarea problemelor.
Harta eco - precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social. Ca şi în
cazul genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri, menţionat în legendă. Harta
eco oferă răspunsuri la următoarele întrebări (Sheafor, Horejsi, Horejsi, 1997): Care sunt
relaţiile dintre membrii familiei? / Cum interacţionează familia cu rudele, prietenii şi vecinii?
/ Membrii familiei au locuri de muncă? / Copiii au acces la sistemul educaţional? / Care sunt
performanţele intelectuale ale membrilor familiei? / Familia are un venit suficient pentru a
acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană, transport, educaţie? / Familia participă la activităţi
religioase, sociale, politice, culturale? / Membrii familiei sunt marcaţi de stres?
Aplicaţia 6
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi prezentaţi, din perspectiva asistentului social,

etapele intervenției pe Serviciul Telefonul Copilului
Întrebări de verificare
1. Ce diferențe sunt între evaluarea inițială și evaluarea detaliată ?

2. Ce caracteristici are interviul cu o victimă a violenței/ abuzului ?
3. Ce caracteristici are interviul cu copilul victimă a abuzului ?

c) Intervenția
Dacă după evaluarea inițială se identifică nevoia de servicii de specialitate se va iniţia un plan
de servicii şi/sau un plan individualizat de protecţie (a se vedea anexa 5, Normele
metodologice privind întocmirea planului de servicii şi a planului individualizat de protecţie).
După caz, intervenţia se poate realiza de aceiaşi profesionişti care au realizat evaluarea
iniţială sau de către alţii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă există avantaje şi dezavantaje. În
prima situaţie, prezenţa aceloraşi specialişti faţa de care s-a creat deja o relaţie profesională,
reduce etapa de construire a relaţie, cazul este securizat, iar familia nu resimte transferul
cazului ca pe o „pierdere”. În acelaşi timp, cei care lucrează pe caz şi care evaluează urgenţa
cazului, dar şi intervin pe caz, se pot simţi suprasolicitaţi / depăşiţi. În cea de-a doua situaţie
se doreşte o specializare strictă pe domeniu, la care uneori se reproşează pierderea de
informaţii prin transferul cazului de la un serviciu la altul sau monotonia lucrului pe acelaşi
domeniu. Intervenţia depinde de serviciile pe care familia le-a primit după semnalare, precum
şi de gradul de risc la care este supus copilul. Ideal, ar trebui să existe o altă persoană care să
diagnosticheze cazul în timpul etapei de evaluare iniţială, alta decât asistentul social care
lucrează cu copilul. Acest punct generează emfază, deoarece, într-o anumită eventualitate
nevoia unei aprecieri iniţiale şi a alteia ulterioare pot fi trecute cu vederea şi se ajunge uneori
la lipsa unui plan coerent de intervenţie (Faller, coord., 1981).
Copiii victime ale abuzului au adesea istorii complicate ale victimizării şi traumei şi prezintă
o varietate de probleme şi deficienţe ce pot sau nu pot fi rezultate directe ale abuzului.
Istoriile complexe şi prezentările multor probleme constituie piedici pentru mulţi practicieni,
nu de multe ori fiind în faţa dilemei: intervenţie secvenţială sau unitară?
Intervenţia în cazul abuzului asupra copilului este una sistemică, copilul fiind parte a
sistemului familial, accentul punându-se pe modificarea relaţiilor copilului cu ceilalţi membri
ai sistemului. Intervenţia se centrează pe următoarele două direcţii: juridic (stabilirea unei
măsuri de protecţie a copilului şi stabilirea unei măsuri corective pentru abuzator) şi
recuperator (centrată pe copil, pe abuzator, pe familie).
Rezultatul optim în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii părinţi ar fi ca,
după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu
un bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori
care privesc: părintele abuzator (gravitatea abuzului comis, măsura în care părintele acceptă
responsabilitatea faptelor comise, numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale
sale - alcoolism, comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală) şi părintele care nu
a comis abuzul, părintele de suport (modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului
asupra copilului, calitatea relaţiei sale cu victima, dependenţa sa de persoana care a comis
abuzul, numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale - alcoolism,
comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală). Pe baza analizei se pot desprinde
următoarele tipuri de decizie: familia rămâne intactă; agresorul este separat de familie;
copilul este plasat temporar în afara familiei; copilul este definitiv îndepărtat din familie
(Roth-Szamosközi, 1999, apud. Faller, 1993).
109
Agresor
Informaţii pozitive Informaţii negative
Părintele Informaţii Tipul I – Familia rămâne intactă Tipul II - Agresorul este separat de
care pozitive familie
oferă Obiective:
suport • reducerea la minimum a riscului Obiective:
repetării abuzului de către făptuitor • terapie individuală pentru copilul
prin îndepărtarea acestuia de lângă abuzat;
copil şi acordarea unei terapii • terapie individulă cu părintele care
individuale; oferă suport copilului;
• terapie individuală pentru copilul • terapie individuală cu părintele
abuzat; făptuitor.
• terapie individuală cu părintele care
oferă suport copilului;
• terapia cuplului: între persoana
făptuitoare şi persoana care oferă
suport;
• reunirea familiei şi continuarea
terapiei familiale.
Informaţii Tipul III - Copilul este plasat temporar în Tipul IV - Copilul este definitiv
negative afara familiei îndepărtat din familie
Obiective: Obiective:
• terapie individuală pentru copil, • decăderea din drepturile părinteşti;
suport pentru trauma suferită şi • terapia individuală a copilului;
pentru separarea de părinţi; • terapie pentru părinţii substitut.
• terapie individuală pentru ambii
părinţi;
• reabilitarea părintelui care nu a
comis abuzuri va permite revenirea
copilului în familia proprie şi
reevaluarea situaţiei;
• terapia cuplului;
• terapia familiei;
• reunificarea graduală a familiei.
Matricea deciziilor strategice în cazul copiilor abuzaţi, Faller, 1993, p. 66
Intervenţia presupune, pentru asistentul social, folosirea unor strategii alternative, ca de

exemplu, dacă în timpul evaluării iniţiale asistentul social identifică faptul că familia
colaborează şi cu alte organizaţii sociale, el poate decide cedarea cazului, în totalitate sau
parţial, spre acea organizaţie; în situaţia în care familia este cooperantă şi copilul nu este în
pericol, copilul poate rămâne în mediul familial, dar se asigură servicii directe familiei din
partea instituţiei la care lucrează, a altor instituţii sau a comunităţii; în cazul în care siguranţa
copilului este pusă în pericol, este necesar ca acel copil să fie plasat la familia lărgită sau într-
o familie de asistenţi maternali, până când familia a făcut suficiente schimbări pentru a-i
putea oferi copilului minimum de siguranţă; există şi situaţii în care familia nu este dispusă la
schimbări sau nu este capabilă de schimbări, iar copilul trebuie scos definitiv din mediul
familial. Tipurile de servicii sociale oferite variază în funcţie de nevoile familiei, de
complexitatea cazului şi de funcţionarea altor servicii sociale în cadrul comunităţii. În multe
situaţii, cei care intervin realizează o monitorizare a familiei, dar intervenţia este axată strict
pe copil, recurgând de multe ori la scoaterea copilului din mediul familial şi mai puţin la

oferirea de servicii familiei ca întreg. Aceasta este o politică ineficientă pe termen lung şi
costisitoare pe termen scurt (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 208-210).
Intervenţia celor de la serviciile de protecţie a copilului este specifică situaţiilor de criză. În

cazul în care intervenţia este mai mult decât monitorizată, se au în vedere două tipuri de
resurse (Borgman, Edmunds, MacDicken, 1994) în elaborarea planului de intervenţie: servicii
concrete care includ: asistenţă financiară, servicii medicale, asistenţă, consultanţă sau ajutor
pentru angajare, servicii educative, asistenţă la domiciliu, îngrijire zilnică, vizite ale
asistenţilor medicali; terapie – pentru depăşirea situaţiei de criza, terapie individuală asupra
copilului, dar şi a părinţilor, consiliere maritală, terapie familială focalizată pe interacţiunea
părinte-copil, terapie de grup.
Se ştie că toate aceste metode sunt folositoare în cazul familiilor abuzive sau care îşi
neglijează copiii. Cu toate acestea, serviciilor de protecţie, care lucrează cu clienţi
involuntari, acoperă, mai întâi, sfera prestaţiilor directe, a sprijinului material sau financiar
(care poate reduce rezistenţa familiei, dar poate crea şi dependenţă) şi, abia apoi, apelează la
o formă de terapie. Ideal ar fi ca familia să decidă când anume este intervenţia eficientă sau
dacă au apărut noi probleme ce nu au fost acoperite. Un procentaj al familiilor în care se
înregistrează forme de abuz şi neglijare este cel al familiilor cu o multitudine de probleme, iar
strategiile familiale de intervenţie sunt folosite alternativ în funcţie de problema identificată
(Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 93-109).
Reacţiile familiei în timpul intervenţiei variază de la respingerea iniţială a ajutorului datorită

discrepanţei dintre imaginea de sine a familiei şi realitate, la acceptarea ajutorului şi
integrarea profesioniştilor în mediul familial ca „unchi” şi „mătuşe”. În prima situaţie
punctul critic îl reprezintă discrepanţele imense dintre imaginea de sine a familiei şi
realitatea relaţiilor intra-familiale în momentul dezvăluirii, schimbarea devenind posibilă
după criza iniţială, iar în cea de a doua situaţie apare retragerea, chiar fuga atunci când
intervenţia presupune schimbarea relaţiilor disfuncţionale şi ameninţă unitatea familiei
(Furnis, 1995, p. 57).
Dacă scopul principal al intervenţiei este protecţia copilului, scopul secundar este menţinerea
familiei împreună, prin (re)întoarcerea copilului în familie, dacă schimbările s-au produs şi
dacă copilul este în siguranţă în mediul familial. Acest serviciu acţionează la nivel primar şi
are drept scop prevenirea abandonului şi instituţionalizării copilului. Costurile legate de
oferirea unui asemenea serviciu social sunt relativ reduse, implicând sprijinirea familiei în
vederea păstrării unităţii familiale prin acţiuni de tipul: oferirea de suport financiar în funcţie
de nevoile familiei, consiliere, terapie individuală, de grup şi familială, programe educative
de dezvoltare a competenţelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor,
managementul veniturilor şi cheltuielilor, grupuri de suport etc. ( a se vedea anexa 6, privind
standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea
abuzului, neglijării şi exploatării copilului)
Prin acest serviciu se asigură dezvoltarea copilului în propria familie, chiar şi în situaţia în
care condiţiile materiale sunt precare. David Howe (1992) arăta că „chiar şi familia cea mai
111
carenţată material şi afectiv, familia care nu reuşeşte să asigure condiţii optime de îngrijire şi
formare a copilului, constituie totuşi o soluţie mai bună decât cea mai dotată şi mai adecvată
agenţie de protecţie, care nu va reuşi să suplinească funcţiile grupului familial, al fraţilor,
bunicilor şi în primul rând ale imaginii părinţilor în persoana copilului” (Howe apud Miftode,
1999, p. 217). În situaţia în care acest lucru nu este posibil, asistentul social urmăreşte
plasarea copilului în familia lărgită (bunici, unchi, mătuşi).
Măsura de protecţie socială cea mai des folosită constă în scoaterea copilului din mediul
abuziv şi plasarea temporară a acestuia în afara familiei. Măsura este uneori traumatizantă
pentru copil, acesta trăind dilema celui abuzat, dar şi a celui îndepărtat din familie. Lucrătorii
din domeniul sistemului de protecţie a copilului plasează copiii în centre de plasament, centre
de primire în regim de urgenţă ( a se vedea anexa 7, privind Standardelor minime obligatorii
privind centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat),
centre de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat ( a se vedea standardele
minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat) şi
la asistenţi maternali, monitorizând progresul. O problemă a acestei diversităţi ţine de
contabilizare. Tehnic, copilul trece în sistemul de îngrijire, plasament la asistentul maternal
sau instituţional, iar asistentul social comunitar predă cazul unui alt asistent social. Familia, la
rândul ei, ar trebui să beneficieze de sprijin specializat. Familia poate întâmpina cu ostilitate
asistentul social care a luat copilul/ copiii şi să nu aibă încredere într-un nou asistent social,
ceea ce necesită foarte mult timp pentru această tranziţie. Nu e deloc uşor pentru un nou
asistent social să lucreze la astfel de cazuri în planul de intervenţie stabilit de serviciile de
protecţia copilului. În plus, necesitatea de a apela la un alt asistent social poate exacerba
trauma mutării copilului atât pentru copil, cât şi pentru familie.
Plasamentul – constă în încredinţarea copilului unei persoane sau unei familii, alta decât cea
biologică. Această familie poate fi compusă din membrii familiei lărgite sau din membrii
comunităţii locale care îşi asumă responsabilitatea creşterii şi educării copilului. Hotărârea de
plasament este luată de Comisia pentru Protecţie a Drepturilor Copilului, sau după caz de
către instanţa de judecată. Criterii care stau la baza deciziei de plasament:
gravitatea abuzului şi pericolul iminent la care este supus copilul (de exemplu, rele tratamente
aplicate minorului, neglijare fizică, medicală, abandon, copii cu fracturi multiple, dependenţa
mamei de substanţe psihoactive etc.); vârsta şi deficienţa copilului – copiii sub trei ani şi
copiii cu handicap fizic sau mental sunt foarte vulnerabili. Deoarece separarea de familia
naturală, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, are unele efecte negative în ceea ce
priveşte ataşamentul, conducând la fragilizarea ataşamentului dintre părintele natural şi copil
sau la formarea unui ataşament anxios, este necesară evaluarea foarte atentă a situaţiei
familiale şi a modului în care sunt satisfăcute nevoile copilului.
În acest proces trebuie urmărite următoarele elemente: relaţia copil – părinte: efectele
distrugerii unui ataşament solid creat între copil şi părinte pot fi mai mult negative decât
pozitive; istoria maltratării: identificarea incidenţei (numărul de cazuri noi, semnalate într-o
anumită perioadă de timp) şi a prevalenţei (numărul total de cazuri – atât cele noi, cât şi cele
vechi – care oferă o imagine mai clară a fenomenului la nivelul comunităţii); capacitatea

părinţilor de a satisface nevoile de bază ale copilului: se va realiza în special evaluarea
părinţilor cu deficienţe fizice sau mentale şi a părinţilor care sunt dependenţi de alcool sau
drog; disponibilitatea părinţilor de a oferi ajutor suplimentar: se va urmări cine stă cu copilul
în timpul cât părinţii sunt la serviciu sau după ce copilul vine de la şcoală. În timpul
plasamentului, este necesară desfăşurarea unui plan de intervenţie destinat îmbunătăţirii
relaţiei copil-părinte după reîntoarcerea copilului în familia naturală. Acest plan trebuie să
cuprindă: durata plasamentului, achiziţiile părinţilor în această perioadă, acţiunile specifice cu
părinţii naturali şi cu părinţii de plasament, în scopul pregătirii copilului pentru reîntoarcerea
sa în familie, iar în tot acest timp familia naturală va fi monitorizată, evaluându-se gradul de
progres (Ionescu, 2001).
Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor abuzaţi sau neglijaţi se bazează pe

următoarele principii: un copil ar putea avea nevoie de o familie substitut oferită de serviciile
sociale, atunci când nici părinţii naturali, nici familia extinsă nu pot satisface nevoile de
dezvoltare ale copilului; familia de plasament trebuie să fie o familie sigură, stabilă şi
protectoare; atenţia familiei de plasament trebuie concentrată asupra satisfacerii nevoilor
imediate ale copilului, sprijinind evoluţia familiei naturale a copilului şi reîntoarcerea
copilului în această familie atunci când va fi posibil; datorită faptului că familia de plasament
devine parte a familiei extinse a copilului, aceasta trebuie să negocieze relaţiile care sprijină
părinţii naturali şi scopurile plasamentului; fiecare familie este diferită – mutarea într-o altă
familie constituie întotdeauna un şoc cultural pentru copil; asemănările etnice şi culturale,
precum şi relaţiile continue dintre familii fac mai uşoare schimbările atât pentru copil, cât şi
pentru familii; fiecare copil are dreptul să primească îngrijire şi servicii adecvate şi are
dreptul de a fi pregătit pentru autonomie şi pentru o viaţă independentă (Cairns & Cairns,
2003).
În ciuda faptului că se încearcă o îmbunătăţire a situaţiei copilului, unii părinţi nu sunt

capabili să le asigure o îngrijire corespunzătoare. În aceste situaţii, trebuie să se asigure un alt
mediu de îngrijire. Atunci când se crede că părinţii vor fi în stare în curând să asigure
copilului îngrijirea corespunzătoare, sunt necesare scurte plasamente. În separare sunt
importante câteva aspecte şi anume (Killén, 1998, pp. 419-433): separarea de părinţi,
comunicarea deciziei de separare, exprimarea sentimentelor cu privire la separare, exprimarea
sentimentelor de vinovăţie si reducerea lor, pregătirea teoretică a copilului în legătură cu
plasamentul, întâlnirea cu părintele de plasament. Munca cu copilul care trece prin procesul
de separare de părinţi şi angajare în relaţia cu noii săi ocrotitori este foarte importantă, copilul
traversând o perioadă de criză, iar ajutorul pe care copilul îl primeşte în această perioadă, are
consecinţe asupra dezvoltării sale viitoare. Comunicarea deciziei cu privire la plasament nu
trebuie adusă la cunoştinţa copilului de către părinţi. Aceştia, de multe ori fiind într-o criză,
vor comunica această hotărâre din punctul lor de vedere, într-un mod în care ei apar într-o
lumină favorabilă. Ei pot nega realităţile şi pot promite copilului alte soluţii, prin aceasta ei
accentuând anxietatea şi vinovăţia copilului, în plus atunci când copilului i se spune hotărârea
luată, de separare de părinţi, el trebuie ajutat să-şi exprime sentimentele în legătură cu acest
lucru. Este important ca la întrebările adresate de copil (verbale sau exprimate indirect prin
joc) să i răspundă cu sinceritate şi sa se reducă, pe cât posibil, sentimentul de vinovăţie şi
113
responsabilitate. În funcţie de vârsta sa copilul poate fi ajutat printr-o poveste care îi
ilustrează situaţia sau prin joc (de exemplu, „Micul ursuleţ va fi plasat într-o casă, iar el este
supărat pe el însuşi şi crede că este vinovat de acest lucru. Mama lui spune că nimeni nu este
vinovat. Lucrurile au luat această întorsătură deoarece ea nu a învăţat niciodată să-l
îngrijească bine şi acum ea dorea ca el să meargă la această casă pentru ca acolo să primească
o îngrijire bună şi să fie din nou fericit”). Aceste comunicări trebuie repetate în diferite
moduri, cu speranţa că mai devreme sau mai târziu copilul va fi capabil să integreze mesajul
în percepţia pe care o are despre sine şi despre situaţie (Filipoi, 2002).
Perioada de potrivire şi acomodare a copilului victimă a abuzului la părintele profesionist/

asistentul maternal respectă aceleaşi paşi din standardele de calitate ale serviciului şi normele
metodologice, in mod particular însă, se accentuează înţelegerea comportamentului şi
nevoilor copilului-victimă a abuzului şi/sau neglijării. Aceşti copiii deseori recreează situaţii
similare şi reacţii copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai trăit, uneori acest proces se
poate petrece după o perioadă de „lună de miere”. (Killén, 1998). O importantă funcţie a
părinţilor de plasament este să ofere copilului o experienţă nouă în care să nu i se confirme
copilului experienţele lui anterioare. Unii copii la început se adaptează bine, dar după un timp
au devenit dificili şi supun părinţii de plasament la încercări grele (ambivalenţă, agresiune,
respingere, depresie ş.a.). De asemenea, părinţii de plasament trebuie să fie capabili să ajute
copilul să se pregătească pentru vizitele părinţilor lui şi să îi susţină şi după vizite, atunci
când copilul îşi exprimă sentimentele sau în cazurile în care părinţii nu-şi respectă
promisiunea de a-l vizita. Copiii aflaţi în plasament au nevoie de ajutor pentru a face faţă
tristeţii datorate separării de familia şi de reţeaua lor socială (Watson, 1994)
d) Evaluarea finală şi închiderea cazului
Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia copilului implică raportarea

rezultatelor la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului şi specificului muncii.
Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la îmbunătăţirea practicii. Pentru ca
evaluarea să poată fi considerată eficientă, ea trebuie planificată de la începutul intervenţiei.
Deci, proiectul unei intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării, indicatori
măsurabili care să indice schimbarea. De exemplu, în evaluarea eficienţei plasamentului unui
copil abuzat ţinem seama de următoarele: s-a respectat durata stabilită iniţial, în familia
naturală s-au eliminat/ s-au minimalizat cauzele care au condus la măsura plasării copilului în
afara familiei, s-au atins obiectivele de intervenţie în favoarea copilului, evaluate la niveluri
diferite: sănătate, educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională, creşterea stimei de
sine, reducerea nivelului de stres etc. De obicei, intervenţia serviciilor de protecţie se doreşte
a fi o intervenţie pe termen scurt/ mediu. Totuşi, unele cazuri rămân deschise o perioadă mai
mare de timp dacă cazul se află pe rol în instanţă, iar aceasta a propus măsura supravegherii
pe o perioadă de timp etc. Cazurile se pot închide din două motive: copiii nu mai sunt expuşi
riscului de abuz sau neglijare, deşi, de multe ori, obiectivele de intervenţie în familiei s-au

înmulţit – cazul este referit altor organizaţii spre rezolvarea noilor probleme identificate şi nu
se ating obiectivele – intervenţia serviciilor de protecţie nu a atins nivelul adecvat pentru
schimbare. Uneori se poate ca serviciile să fie insuficiente sau ineficiente pentru situaţia dată.
Sunt situaţii în care apar discrepanţe între gravitatea cazului aşa cum este ea analizată şi
prezentată şi decizia instanţelor judecătoreşti, ceea ce determină închiderea cazurilor (Salus,
DePanfilis, 2003).
Aplicația 7
Citiţi legislaţia şi bibliografia recomandate şi prezentaţi, din perspectiva asistentului social,
etapele managementului de caz pentru situaţiile de abuz, neglijare, exploatare, trafic
Întrebări de autocontrol
1. Ce modele de intervenție cunoașteți pentru situațiile de abuz asupra copilului ?

2. Ce este modelului studiului de caz ?
3. Care sunt etapele studiului de caz ?
4. Prin ce se diferențiază intervenția în cazurile de abuz de intervenția în situațiile de
neglijare ?
5. Când se consideră un caz de abuz închis ?
115
5.2. Prevenirea abuzului
Cercetările efectuate până acum în acest domeniu încadrează modalităţile de prevenţie a

copilului abuzat pe trei paliere: primar (acţionează în contextul social şi se referă la
implementarea prin politici sociale a programelor de prevenţie a individului şi grupului),
secundar (constă în elaborarea de programe şi oferirea de servicii ţintite asupra individului
sau grupului care a fost abuzat), terţiar (are ca scop eliminarea, pe cât posibil, a efectelor
negative ale abuzului şi prevenirea recidivei). Printre obiectivele procesului de prevenire
putem menţiona: participarea tuturor profesioniştilor din domeniul protecţiei copilului la
prevenirea maltratării, prin educarea copiilor şi a adolescenţilor, sprijinirea familiilor,
cunoaşterea şi transmiterea către comunitate a legislaţiei de protecţie a copilului din
România, care face posibilă o strategie de prevenire şi depistare a situaţiilor de risc.
Prevenirea – condiţie esenţială a unei acţiuni eficiente
Varietatea cauzelor maltratării, importanţa factorilor psihologici şi sociali, fac ca prevenirea

abuzurilor şi neglijenţelor să fie complexă şi multiformă. În plus, aceasta este greu de evaluat
dacă ţinem cont de incertitudinea actuală privind cifrele reale legate de maltratare şi de timpul
lung necesar observării rezultatelor.
Totuşi, există o dorinţă evidentă din partea tuturor profesioniştilor interesaţi de a eradica acest
flagel al societăţii printr-o prevenţie eficientă. Această dorinţă este declarată de către
numeroase acte internaţionale, cum este Convenţia Drepturilor Copilului, integrată şi de
legislaţia multor ţări, care conturează maltratarea ca o problemă a întregii societăţi şi nu ca o
acumulare de fapte punctuale. Aceasta creează cadrul pentru exercitarea dreptului copilului
de a fi respectat, adică dreptul la demnitate. Legea vizează prevenirea sistematică a situaţiilor
de maltratare prin crearea unei reţele naţionale de protecţie: coordonarea acţiunilor printr-o
mai bună articulare între autoritatea administrativă şi autoritatea juridică; instituţionalizarea
formării pe scară largă pentru profesioniştii din sectorul public şi privat abilitat; cooperarea
cu ONG-urile; crearea unui dispozitiv departamental de culegere a semnalărilor; crearea unui
serviciu naţional telefonic 24h/24h (hot-line) teritorial.
Acest serviciu naţional telefonic va putea să permită alături de alte acţiuni elaborarea unui
studiu anual de evaluare a prevalenţei fenomenului de abuz, care să conducă la ajustarea
strategiilor şi, totodată, la alcătuirea unor sinteze prezentate periodic

a) Prevenirea primară
Măsurile de prevenţie primară se adresează populaţiei în totalitatea ei. Ameliorarea

condiţiilor de locuit, a condiţiilor de muncă contribuie, în mod general, la reducerea situaţiilor
de criză familială, situaţii creatoare de situaţii de maltratare, precum şi la prevenirea
abandonului şi instituţionalizării.
Specifice sunt măsurile care participă la protecţia mamei şi copilului: educaţie pentru
dezvoltarea parentalităţii, a relaţiilor afective mamă-copil încă din perioada prenatală, în
cadrul centrelor de planificare familială, a centrelor de sănătate, ONG-urile care se ocupă de
educaţia adolescenţilor şi părinţilor; ajutor la domiciliu – asistenţă de pediatrie etc.;
îmbunătăţirea calităţii îngrijirilor acordate copiilor din centrele de plasament, alte unităţi de
ocrotire medico-sociale, spitale/ secţii de pediatrie; creşterea calităţii serviciilor acordate în
creşe şi de către asistenţii maternali, pregătirea temeinică a acestora înainte de a lua copilul în
plasament; dezvoltarea şi înfiinţarea unor noi aşezăminte pentru femeile gravide şi tinerele
mame izolate sau în dificultate, care să funcţioneze după standarde de calitate convenabile
integrării lor sociale ulterioare şi care să creeze condiţii pentru prevenirea abandonului;
maternităţile reprezintă un loc privilegiat pentru prevenţia primară, favorizând încă înainte de
naştere stabilirea unor relaţii afective pozitive între părinţi – în special mamă şi nou-născut.
Tot aici, în acelaşi scop, pot fi organizate, pentru gravidele cu risc, programe de educaţie care
să prevină şi / sau să atenueze interacţiunile dizarmonice mamă-copil. Maternitatea poate, de
asemenea, să fie un catalizator în realizarea reţelelor de susţinere/ suport social.
Prevenirea abuzurilor sexuale se realizează şi prin combinarea unor acţiuni diverse: educare
reală a opiniei publice prin difuzarea de filme şi prin difuzarea unei broşuri/ pliant destinată
familiilor; programe destinate copiilor care sunt învăţaţi să-şi facă respectat corpul atunci
când sunt acostaţi de un potenţial agresor; formare iniţială şi continuă a tuturor
profesioniştilor care se ocupă de copii; rolul şcolii este în acest caz preponderent. Fără
îndoială, ar trebui să se conceapă pe viitor programe de educaţie pentru viaţă, care să se
adreseze copiilor şi adolescenţilor, care să facă în acelaşi timp educaţie pentru rolul de viitori
părinţi şi educaţie sexuală.
b) Prevenirea secundară
Prevenţia secundară este legată în mod mai direct de domeniul medico-social. Aceasta cere
realizarea unor intervenţii eficiente, pe cât posibil chiar înainte de apariţia situaţiei de
recurenţă a maltratării. Se preconizează, date fiind rezultatele mult mai bune obţinute prin
această practică, ca acţiunile de prevenire să fie orientate către perioada sarcinii şi cea neo-
natală, la familiile cu risc şi/ sau în dificultate. Se acordă atenţie tuturor situaţiilor particulare,
evocatoare de maltratare.
117
Prevenţia secundară include, de asemenea, o serie de iniţiative reuşite care se pun în prezent
în practică progresiv sub impulsul ONG-urilor şi a Direcţiilor de Protecţie a Copilului:
servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire şi informare pentru părinţi, centre de primire a
mamelor maltratate, etc.
c) Prevenirea terţiară
La limita dintre prevenire şi terapie se situează acţiunile al căror obiectiv îl constituie evitarea
recidivei situaţiei de maltratare şi, mai ales, de limitare a apariţiei sechelelor. Acţiunile de
prevenire nu-l vizează numai pe copilul victimă a violenţei, ci şi pe fraţii şi surorile lui.
Prevenirea la nivel terţiar a abuzului înseamnă că prin acţiuni bine conduse, cei care au fost
abuzaţi să nu devină la rândul lor agresori şi să perpetueze ciclul transmiterii
transgeneraţionale.
Un astfel de model este cel al folosirea familiei de sprijin, a părinţilor voluntari ca strategie
complementară ce permite prelungirea intervenţiei realizate de profesionişti. Membrii
familiei de sprijin pot oferi sfaturi, susţinere şi acompaniere în viaţa cotidiană mai ales pentru
că se găsesc în afara circuitelor obişnuite de intervenţie (centre de protecţie a copilului,
justiţie, servicii sociale).
Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate, pregătite şi
evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie: să ofere copiilor ocrotire,
afecţiune, încredere şi siguranţă; să ofere educaţie şi îngrijire, prin experienţa vieţii de
familie, pentru copiii a căror părinţi se află în imposibilitate, temporară sau pe termen lung,
de a face acest lucru; să ofere sprijin copiilor pentru a depăşi experienţa traumatizantă a
separării, a pierderii sau experienţa negativă a instituţionalizării; să ajute copilul să
depăşească posibilele dificultăţi emoţionale şi de comportament; să pregătească copilul
pentru reintegrare, adopţie sau pentru viaţa independentă; să încurajeze menţinerea legăturilor
copilului cu familia naturală şi să colaboreze cu aceasta în stabilirea planurilor legate de copil
(cu excepţia cazului în care acest lucru este cu totul contraindicat).
Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecţie ai fiecărui membru al

familiei ţintă pentru a le reda speranţa.
Pentru părinţii din familia ţintă, efectele acestui tip de prevenţie terţiară sunt: sentimentul de
control asupra educaţiei propriilor copii, însuşirea unui rol valorizant de părinte, reducerea
crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a problemelor, apariţia
momentelor de complicitate cu copiii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii de familie.
Pentru copiii din familia ţintă, prezenţa familiei de sprijin le permite să trăiască într-un
mediu familial mai sănătos, să înveţe să împărtăşească momente agreabile cu părinţii, să
capete stimă de sine, să-şi însuşească strategii mai bune de adaptare etc.

Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniştii se substituie
profesioniştilor fără a integra întotdeauna acţiunile lor într-un plan de intervenţie.
Concluzii
Asistenţii sociali, cei care lucrează în domeniul protecţiei copilului, se confruntă zilnic cu
familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuşi unor tipuri şi grade
diferite de neglijare, precum şi unor comportamente abuzive din punct de vedere emoţional,
fizic sau/ şi sexual.
Trăirea unor comportamente abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii sau adulţi
care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi care nu sunt
capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt în pericol
de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Abuzul afectează, aşadar,
pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate.
Strategiile de intervenţie au la baza caracteristicile abuzatorului şi factorii de risc individuali,
familiali şi socio-economici asociaţi abuzului asupra copilului.
O provocare pentru cei care studiază problemele copilului abuzat este dezvoltarea unor
programe adecvate de prevenţie si tratament. Accentul ar trebui pus mai mut însă pe latura
preventivă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul copiilor abuzaţi nu conduc la
rezultate de excepţie (a se vedea multitudinea de metode folosite şi apoi abandonate pentru a
fi înlocuite cu altele noi); intervenţia are loc prin schimbarea atitudinii faţă de copil, faţă de
violenţă, faţă de sexualitate – intervenţie care nu întotdeauna este o intervenţie individuala, de
cele mai multe ori intervenţia simultană a factorului grup nefiind de neglijat .
Problema abuzului asupra copilului fiind complexă prevenţia priveşte mai multe arii de
acţiune, ca: atitudinea societăţii faţă de violenţă, violenţa domestică, abuzul de alcool şi drog,
sărăcia, educaţia prin mass-media, pornografia, programele educative privind prevenţia
abuzului, comportamentul protectiv însuşit de copil, tratamentul victimei, tratamentul
abuzatorului, dezvoltarea reţelelor de ajutor familial şi comunitar, programe educative pentru
părinţi privind dezvoltarea copilului şi tratarea părinţilor cu personalităţi dizarmonice, stresul.
Strategiile de prevenţie au la bază factorii de risc asociaţi abuzului asupra copilului:

individuali, familial, socio-economici.
Prevenţia primara se adresează unui segment mare de populaţie şi include programe pentru
pregătirea profesioniştilor, programe care se adresează copiilor abuzaţi (programe de educare
a copiilor de a nu se expune situaţiilor periculoase în care pot deveni victime) şi programe
care se adresează părinţilor (ultimele cercetări arata ca 25% dintre cei care abuzează copiii au
fost şi ei abuzaţi în copilărie şi 25% au crescut fără părinţi).
Prevenţia secundară este centrată, în special, pe acţiunea la nivelul grupului de risc, încercând
să reducă impactul factorilor asociaţi cu diferitele forme de abuz. Un exemplu îl constituie
119
programele educative cu părinţii care au copii cu nevoi speciale, cunoscut fiind faptul că
copilul cu handicap este o victima uşoară pentru abuzator.
Prevenţia terţiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un abuz prin
ajutorul oferit părinţilor pentru a răspunde adecvat solicitărilor copilului, pentru a se
autocontrola, pentru a elimina stresul şi a creşte stima de sine. Aceste programe au ca scop
protejarea copilului de un abuz sau protecţia împotriva recidivei.
Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confruntă şi societatea noastră, iar datorită
efectelor pe termen lung asupra copilului şi asupra relaţiilor sale sociale, modalitatea de
prevenţie a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie prioritară pentru serviciile
sociale (Miftode, 2002).

Abuz Si Violenta Domestica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Abuz Si Violenta Domestica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE

2. PERSPECTIVE TEORETICE PRIVIND SITUAŢIILE DE VIOLENŢĂ

3. CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE ______________________________35

4. ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR _______________________________47

5. MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE _________________________85

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 2

Anul III, sem. 6,

Statutul disciplinei- DS - disciplină de specialitate,

Codul disciplinei: ID 75,

Forma de evaluare: E- examen

Date de contact ale titularului de curs Date de contact ale tutorelui

Informațiile cu privire la data și locul susținerii examenului, data și locul susținerii

CONDIŢIONĂRI ȘI CUNOSTINŢE PREALABILE

Înscrierea la cursul Abuz și violenţă domestică se realizează la secretariatul facultății.

Scopul acestui curs constă în definirea conceptelor, teoriilor și a metodelor de intervenție în

La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenții vor fi capabili să explice conceptele de

ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI

Agresivitate-abuz-violență – delimitări conceptuale

FORMATUL ȘI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS

Studenții au libertate deplină cu privire la modul în care își gestionează parcurgerea şi

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 4

Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în

Studentul alege aplicația ce va fi supusă evaluării și o postează pe platformă în ultima

Plagiatul sau frauda se pedepsesc conform reglementarilor în vigoare.

Suport de curs ID/IFR

Materiale de studiu pe platforma Moodle

Bibliografie legislație de specialitate:

HOTĂRÂRE Nr. 49 din 19 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind

Legea nr. 217/2003, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în

Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 6

U3 – CADRE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE

U4 – ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR

U5 – MODELE DE INTERVENŢIE ŞI PREVENŢIE

Alexiu, M.T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.

Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,

Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.

Cappell, C., Heiner, R.B., “The Intergenerational Transmission of Family Aggression” în

Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001.

Ciofu, C., Interacţinea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea Bucureşti, 1993.

Freedman, J., „Effect of Television Violence on Aggressiveness” în Psychological Buletin,

Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul

Irimescu, G., (2005) „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei” în Neamţu, G. şi Stan,

Irimescu, G., (2006) Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii

Irimescu, G. Copii şi copilării sau mediul familial şi (re)victimizarea copilului, Revista de

Irimescu, G. Reflecţii culturale asupra maltratării copilului, Revista de cercetare şi

Irimescu, G. Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă

Irimescu, G. Violenţa domestică, Curs Reconversie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,

Irimescu, G. “Speaking out about cultural diversity in child maltreatment” în Frunză, S.

Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara 1998.

Kirkwood, Catherin, (1990) Leaving Abusive Partners, SAGE Publication

Miftode, V.,(coord.) Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Editura Lumen,

Mihăilescu, I., (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România,

ABUZ ŞI VIOLENŢĂ DOMESTICĂ 10

Muntean, A., „Violenţa în familie şi maltratarea copilului” în Nemţu, G. (coord.) Tratat de

Munteanu, A., Sagebiel, J. (2007). Practici în Asistenţa Socială: România şi Germania,

Păunesu, C., Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.

Popescu, M.; Muntean, A., „Violenţa domestică – de la o realitate importantă la asumarea

Rădulescu, Sorin, M. , Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie,

Roth-Szamosközi, M., „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, Ionescu, Ş. (coord.),

Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în

Roth-Szamosközi, M., Protecţia Copilului – Dileme, Concepţii şi Metode, Editura Presa

Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.