În anul 119, în timpul domniei lui Hadrian a fost împărţită în DaciaSuperior şi Dacia Inferior.

Dacia Superior cuprindea partea dinspremiazănoapte condusă de un

Legatus Augusti propraetore
din ordinulsenatorial, iar Dacia Inferior cuprindea partea dinspre miazăzi, fiindguvernată, la
început, de un praefectus
, apoi de un procurator prezidial.Înainte de data de 2 iulie 133 (potrivit unei diplome militare
descoperită laGherla), împăratul Hadrian împarte provincia în trei părţi: Dacia Superior,Dacia
Inferior şi Dacia Porolisensis.În anul 167/168, în timpul lui Marcus Aurelius, s-a produs o
nouămodificare în conducerea şi organizarea administrativă a Daciei, aceastafiind împărţită în
trei provincii: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şiDacia Malvensis. Cea mai importantă era
Dacia Apulensis cu reşedinţa laApullum şi condusă de un
legatus
. A fost numit un guvernator suprem peste cele trei Dacii –
Legatus Augustus propraetore trium Daciarum
.Dacia a constituit o singură provincie cu grad impeial, dar pentru eficienţaadministrării a fost
împărţită în trei subdiviziuni.
Sisteme de drept în Dacia Romană; A.Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale
Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de dreptaplicabile cetăţenilor romani
rezidenţi aici, peregrinilor din această provincie, precum şi aşa numitul
Jus gentium
, ce reglementa raporturiledintre cetăţeni şi peregrini.Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru
cetăţenii romanirezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru
celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai importantecategorii de izvoare de drept erau
constituţiile imperiale şi edicteleguvernatorilor.Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate
de aplicare anormelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şiimediate.
Edictul avea două părţi: a)dispoziţiile referitoare la dreptulroman, aplicabile cetăţenilor romani
rezidenţi în provincie; b)edictul provincial (norme de drept local).Dreptul roman s-a aplicat în
raporturile dintre cetăţeni; în acestdomeniu s-au elaborat norme juridice noi prin edictele
guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va fi guvernată provincia; evidentse
ţinea seama de constituţiile imperiale, valabile pentru întreg imperiul, şide mandatele imperiale,
în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.

În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutumalocală), întrucât romanii tratau
diferenţiat populaţia, în funcţie de cetăţenieşi statul juridic.

B.
Capacitatea juridică a persoanelor
Înainte de edictul împăratului Caraclla, locuitorii liberi din Daciaerau împărţiţi în trei categorii:
a) cetăţeni romani; b) latini; c) peregrini.
a)
Cetăţenii

romani
locuiau în majorizazea lor la oraşe. Ei se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din
Roma, avânddrepturi civile şi politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius militiae,ius
suffragii);
b)
Latinii
reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia.Ei beneficiau de dreptul latin, aveau
aceleaşi drepturi patrimoniale ca şiromanii (
jus comercii
), dar nu se bucurau de dreptul de a se căsători dupălegile romane (
ius conubi
) şi nici de drepturi politice. Statutul lor de„latini” reprezenta un fel de cetăţenie romană
inferioară, situându-se pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
c)
Peregrinii
formau marea masă a populaţiei libere, situaţia lor fiind reglementată prin
lex Provinciae
– legea de organizare a provinciei – şi prin edictele guvernatorilor. Erau două categorii de
peregrini:
obişnuiţi
(străinii ale căror cetăţi nu au fost desfiinţate din punct de vedere juridic, iar capacitatea lor
juridică era supusă dreptului lor naţional) şi
deditici
(peregrinii ale căror cetăţi au fost după cucerire desfiinţate din punct devedere juridic şi
administrativ).
C.Obligaţii şi contracte (tripticele dinTransilvania)
Tăbliţele cerate sau tripticele descoperite între anii 1786 şi 1855 laRoşia Montana (Alburnus
Maior) în Transilvania şi publicate de Theodor Mommsen în
Corpus Inscriptionum Latinarum
, reprezintă documente careilustrează aplicarea dreptului roman în Dacia. Din cele 25 de
tăbliţedescoperite doar 14 au fost descifrate, restul rămânând indescifrabiledatorită
deteriorării.Tăbliţele cerate erau scrise cu litere romane cursive, destul de greude descifrat şi
redactate într-o limbă latină cu multe elemente vulgare.Conţinutul juridic al acestora dovedeşte
că dreptul roman clasic nu a fostaplicat în Dacia, asemenea altor provincii, ci într-o formă
uneorisimplificată pentru nevoile precticii cotidiene. Coexistenţa elementelor mixte în textele
acestor tăbliţe, atestă tendinţa spre unificarea celor douăsisteme juridice atât pe plan etnic, cât şi
pe plan instituţional.Aşadar, dreptul roman a constituit, printr-un proces de „aculturaţie juridică”,
un factor de unificare a provinciei nou cucerite, de încadrare aacesteia organic în sistemul
Imperiului Roman sub raportul vieţii sociale şiculturale, având ca rezultat final sinteza daco-
romană. El s-a aplicat într-oformă adaptată nevoilor provinciei Dacia, atât în raporturile dintre
cetăţeniiromani, cât şi în raporturile dintre aceştia din urmă şi peregrini. Dreptul

roman a fost factor determinant al procesului de romanizare. Dreptul romanclasic consacră

principiile „bunei credinţe” (bona fides) şi echităţii(aequitas). Normele juridice adoptate se
regăsesc în dreptul românesc demai târziu.
IV. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
Romanizarea Daciei a fost un fenomen ireversibil, constiuind un proces desfăşurat în contextul
continuităţii dacice şi daco-romane. Ea acontinuat mai accentuat în perioada migraţiilor, când,
datorită riscurilor lacare a fost supusă, populaţia daco-romană de la oraşe, mai
puternicromanizată, s-a deplasat în ţinuturile rurale.Pentru teritoriul locuit astăzi de români, în
epoca post-romană, auexistat două tipuri de obşti: a)teritorială, a populaţiei daco-romane;
b)obşteagentilică a populaţiilor migratoare care au intrat în contact cu acest spaţiu.Obştea
sătească din mileniul I era o comunitate de oameni, având oorganizare social-economică proprie
şi un teritoriu bine determinat.Producţia acestor comunităţi săteşti carpato-dunărene era bazată
pe proprietatea privată, liberă, precum şi pe proprietatea comună. Fiecaremembru al obştii era un
om liber, posedând o proprietate funciară privată,care era ereditară. În cadrul acestor obşti numai
o parte a pământurilor comunităţii (
ager publicus
) era lucrată în comun de toţi membrii satului.Produsele rezultate din această muncă constituiau
rezervele obştii.În cursul mileniul I, obştea sătească a dobândit un caracter teritorial, îndeplinind
nu numai funcţia social-economică, ci şi politică,culturală şi religioasă. În virtutea criteriului
teritorial, membri ai obştii suntnumai cei care stăpânesc, prin voinţa întregului grup, o parte din
teritoriulcomun al obştii. Principiul fundamental al obştii săteşti era egalitatea dintremembrii săi
determinată de caracterul stăpânirii devălmaşe asupra pământului şi de participarea tuturor la
munca de ptoducere a bunurilor.Atât obştea teritorială, cât şi satul se constituie pe baza unor
grupăriteritoriale şi nu de rudenie. Dar numai satul are o forţă publicăinstituţionalizată cu organe
de constrângere care se situează deasuprasocietăţii, în timp ce obştea este lipsită de un asemenea
aparat şi păstrează oformă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi.
A.
Influenţele Creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc
În esenţa dreptului cutumiar românesc trebuiesc căutate şievidenţiate preceptele creştine. Dreptul
cutumiar românesc, care este o
„evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia principalelor instituţii de drept.
Menţionăm, în acest sens, următoarele aspecte:1.Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul
familiei daco-romane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericiiconstituie o
dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentareacăsătoriei şi a familiei.2.Spiritul de
consolidare la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de proprietate
devălmaşă sunt strâms legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat
şi anterior Creştinismului.3.Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit destrict
sunt strâns înrâurite de preceptele şi credinţa creştină.
4.
De la înscăunarea domnitorului şi legimitatea de necontestat aacestuia, ca provenind de la
divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor
sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie fundamentală
şicentrală a dreptului românesc.
5.
În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem denădejede al statelor, iar acestea au
organizat biserica pentru a le serviinteresele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două
instituţii,fapt de importanţă vitală pentru poporul român.
V. STATUL ŞI DREPTUL ETAPEI MONARHIEIFĂRÂMIŢĂRII FEUDALE
Statul şi dreptul feudal:
în secolele V-IX, în europa de apus au avut locmutaţii în raportuirile economice ţi sociale. În
privinţa dreptului un rol i-arevenit cutumei (obiceiului), dreptului roman, dreptului
cavalerilor,dreptului orăşenesc şi canonic. Recepţia dreptului roman se datorează şifaptului că
dreptul obligaţional corespundea intereselor claselor conducătoare. Începând cu secolele XV-
XVI nobilimea feudală îşi pierdeindependenţa devenind dependentă de curtea regelui, iar la
oraşe apare onouă clasă – burghezia. În domeniul dreptului activitatea de legiferare şicodificare
trece, în exclusivitate, pe seama puterii regale (ordonanţele, bilurile, edictele, sudebnicele).În
Franţa, influenţa cutumelor şi pravilelor germanice s-a concretizatasupra faptului că există o
zonă a dreptului nescris şi o zonă a dreptuluiscris. Extinderea puterii regale la sfârşitul secolului
al XIII-lea şi începutulsecolului al XIV-lea au dus la mărirea pretenţiilor regalităţii asupra
stărilor regatului
.
Statele generale
erau dublate, în unele provincii, cu cele
Show me more about this topic