UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

CONSILIERE ÎN
ASISTENȚĂ SOCIALĂ
VIOLENȚA VÂRSTNICILOR ÎN FAMILIE

NUME: ………………….
 În practica asistenței sociale ne confruntăm cu o serie de probleme care necesită
intervenția unui consilier, iar acesta trebuie să-și desfășoare activitatea astfel încât procesul să
fie în beneficiul clientului. Clienții consilierului pot fi de toate vârstele, așa că în cadrul
acestei lucrării voi vorbi despre problemele cu care se confruntă vârstnicii sau persoanele de
vârsta a treia și despre necesitatea intervenției consilierului social în cadrul acestora.

Fenomenul social pe care îl voi studia este: violența împotriva vârstnicilor în familie.
“Deși persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a populației, numai în
cursul ultimului deceniu națiunile și comunitatea mondială și-au îndreptat atenția asupra
problemelor de ordin social, economic, științific, ridicate de fenomenul îmbătrânirii și al
caracterului său universal. Cauzele care explică ascensiunea fenomenului de îmbătrânire
privesc scăderea natalității, progresele medicinei, în corelație cu creșterea nivelului de trai; în
țările dezvoltate progresele medicinei, previzibile în deceniile următoare, vor mări rata de
creștere numerică a populației vârstnice, prin ameliorarea morbidității și mortalității
”( Bogdan, 1988).

Consider că este importantă tema pe care o voi aborda deoarece societatea noastră se
confruntă cu fenomenul îmbătrânirii populației, iar numărul vârstnicilor care locuiesc
împreună cu descendenții săi este în creștere, cauza fiind imposibilitatea copiilor de a-și
achiziționa locuințe proprii. Astfel din considerente morale, numeroase familii vor fi nevoite
să-și îngrijească vârstnicii, ceea ce v-a face să fie prezentă și violența în cadrul acestora, din
diferite motive. Această nevoie, de intervenție, în ceea ce privește violența în familie, se
justifică prin faptul că din ce în ce mai multe cazuri de agresiune sunt prezente în cadrul
familiilor din societate, ce pot avea efecte negative și indezirabile la nivelul membrilor
acesteia.

Având în vedere că voi vorbi despre violența vârstnicilor în familie, voi începe prin a
defini ceea ce înseamnă persoană vârstnică, și anume: vârstnicul este individul cu vârsta de
peste 65 ani, care din punct de vedere social, se retrage din viața profesională și de pe piața
muncii, are o poziție inactivă față de rolurile sociale, și adoptă roluri cu caracter
compensatoriu, definite însă, de dependență ( Rădulescu, 2002).

Însă, ne confruntăm cu o problemă socială, și anume violența împotriva vârstnicilor.

Pentru a putea stabili și vorbi despre ceea ce înseamnă violență trebuie să definim termenul de
problemă socială, pe care îl întâlnim destul de des în contextul social.
 “Problema socială reprezintă situația apărută în dinamica unui sistem social, care
afectează negativ funcționarea sa și necesită intervenția pentru corectarea și eliminarea sa.
Cauzele, derivă în principal din procesele de dezorganizare socială, criză, schimbare sau
dezvoltare, fiind generate de proporția normală de indivizi devianți, ce apar ca urmare a
existenței valorilor conflictuale în societățile contemporane, valori imanente și în ultimă
instanță dezirabile și care în anumite condiții obțin adeziunea unor mase mari de oameni
”( Zamfir, Vlăsceanu, 1993).

În societatea noastră ne confruntăm din ce în ce mai mult cu problema socială

denumită violență, în rândul vârstnicilor și a familiilor acestora, ceea ce ne ridică
numeroase semne de întrebare. „ În sens generic, violența înseamnă utilizarea forței și a
constrângerii pentru a impune ceva, în mod silit, unei persoane. Din punct de vedere
juridic, ea caracterizează folosirea forței fizice pentru a produce un prejudiciu sau o
vătămare integrității unei persoane. Date fiind tendințele generalizate, din ultimii ani, ai
creșterii violenței în cadrul familiei, S. Steinmetz și M. Straus, au descris familia ca pe un
veritabil „leagăn de violențe”, ca una dintre cele mai violente instituții sociale”
( Rădulescu, 2002).

În momentul în care vârstnicul devine inactiv în societate și ajunge la vârsta

pensionării devine vulnerabil, și astfel este predispus violenței exercitate de către membrii
familiei sale din diferite inconveniente.

Fenomenul violenței apare atât în rândul vârstnicilor de gen masculin, dar și feminin.
S-a constatat că frecvența violenței este mai mare la femeile vârstnice, deoarece în
societatea noastră statutul femeii este inferior bărbaților, si astfel acestea, de cele mai
multe ori stăteau acasă pentru a avea grijă de copii, în locul unui serviciu, iar când
ajungeau la bătrânețe nu puteau beneficia de pensie. Astfel, devin dependente economic
de copiii lor, aceasta reprezentând o povară, care de cele mai multe ori rezultatul este
violența. O altă cauză al cărei efect este violența, o poate reprezenta handicapul persoanei
vârstnice, care îl poate avea fie din cauza unor deteriorări biologice, fie existența unei
dizabilități, ceea ce face ca vârstnicul să aibă nevoi de îngrijiri din partea familiei, aceasta
considerând că are o problemă în plus și recurge la violență. Situația economică a
vârstnicului, și anume deținerea unei pensii într-un cuantum scăzut, poate determina
violența asupra bătrânului de către familia sa deoarece, resursele financiare pe care le are
nu pot acoperii nevoile acestuia, iar familia va fi nevoită să-și susțină vârstnicii din bani
proprii, care uneori sunt insuficienți, și astfel membrii familiei devin agresivi cu aceștia.
Alături de toate aceste cauze care determină apariția violenței, mai pot fi adăugate: în
cazul în care vârstnicul locuiește împreună cu familia, spațiul locativ poate fi insuficient,
iar singura problemă este prezența acestuia, care devine victimă a propriei familii.

“Estimările făcute, de exemplu, în S.U.A., care se confruntă cu o rată extrem de

ridicată a violenței familiale, arată că, în fiecare an, din 25 de bătrâni un bătrân cade
victima violențelor exercitate de către membrii familiei, ceea ce înseamnă, în total,
aproximativ un milion de bătrâni abuzați anual. Numărul de maltratări al persoanelor
vârstnice este aproape la fel de mare ca și cel al maltratării copiilor, dar nu toate ajung la
cunoștința publicului sau a autorităților”( Rădulescu, 2001).

Privind din punct de vedere al tipurilor de violență se pot deosebi:

 “Violență expresivă – care definește pe acei agresori care tind să exploreze în

situațiile conflictuale, neavând resursele necesare pentru a se controla.
 “Violența instrumentală – care caracterizează pe acei agresori cărora nu le
lipsesc capacitățile intelectuale și sociale pentru a se controla și a căror acte de
violență nu au un caracter impulsiv. Asemenea tip de violență este
raționalizată, controlată și dirijată, în mod conștient, asupra unei anumite
victime, pentru a atinge un anumit rezultat și anume, coerciția și controlul
victimei respective”( Rădulescu, 2001).

Însă, formele cele mai întâlnite de violență contra vârstnicilor sunt:

 “Neglijare pasivă – constând în ignorarea, pur și simplu, a vârstnicilor de către proprii

copii, fără a le acorda nici cel mai mic ajutor material sau sprijin afectiv, fără a-i vizita
sau a se interesa de ei, în cazul în care locuințele părinților sunt separate de cele ale
copiilor” ( Rădulescu, 2001).
 Abuz verbal sau emoțional – constând în insulte, jigniri, supunerea la umilințe, tratarea
lor ca ființe infantile, care nu au nici un drept la demnitate personală.
 „Neglijare activă – implicând izolarea deliberată a vârstnicilor, refuzul premeditat de a
le mai da alimentele sau medicamentele necesare, internarea lor forțată în aziluri sau
case pentru bătrâni” ( Rădulescu, 2001).

Alături de caracteristicile, tipurile și formele violenței, putem vorbi și despre teoriile

explicative privind violența în familie. Astfel întâlnim:
 a) Teorii care susțin că violența este o conduită moștenită, având la bază factori de
natură biologică.
b) Teorii care susțin că violența este o conduită dobândită, ce are la bază factori de
natură familială, socială și culturală.
1. Teoriile biologice: explică faptul că o persoană este violentă, deoarece moștenește
anumite caractere genetice de la descendenți, delicventul nefiind un produs al
mediului în care trăiește ci un efect al substanței genetice.
2. Teoriile psihologice: nu se detașează de mediu în care trăiește persoana violentă, dar
pune accent pe personalitatea individului și astfel intervine lipsa raporturilor sociale,
frustrările și in cele din urmă agresivitatea.
3. Teoriile sociologice: ignoră elementele ereditare și de personalitate, și pune în prim
plan ca rezultat al comportamentului violent, erorile cu care se confruntă individul în
mediul social, cultural și familial. Alți factori care pot determina un astfel de
comportament sunt: libertatea deplină din partea familiei, fenomenele din familie,
precum divorțul, decesul, dar și factori de natură socială: lipsa resurselor financiare,
lipsa unei locuințe. Alături de toate acestea a fi o persoană violentă se poate învăța
atunci când individul are un grup de prieteni care practică un astfel de comportament,
și astfel poate fi imitat, sau poate fi un criteriu pentru a aparțne grupului ( Rădulescu,
2002).

Revenind la violența împotriva vârstnicilor, aceasta este tot mai pregnantă în

cadrul familiilor. “ Tradițional, familia constituie unitatea stabilă a societății și relațiile
dintre generații se reglau după convenții familiale și cutume. Modificările induse de
evoluția societății contemporane au influențat și stabilitatea socială, au restructurat
scările de valori, au determinat restrângerea componenței numerice a familiei, a
funcțiilor acesteia, funcțiile economice din sânul familiei fiind redistribuite și, deseori,
familia divizată prin separarea (izolarea) de membrii săi vârstnici “ ( Bogdan,
Stoianovici, 1997).

În societatea contemporană, familiile pun accent și valorizează aspectele și produsele

tinereții și ale perioadei adulte, ignorând bătrânețea, bolile, moartea, dorind să le
instituționalizeze. Astfel, pun în dificultate viețile, siguranța și protecția vârstnicilor, ceea
ce putem spune că este o problemă destul de gravă în prezent, așa cum în trecut violența
era prezentă în rândul copiilor și femeilor.
 “Clarke (1984) estimează că 10% din frecvența abuzurilor în cazul persoanelor de
peste 65 ani și la 80% frecvența repetării lor în cazurile când s-au produs deja prima dată.
Cel mai adesea (86% din cazuri) abuzul este datorat unei rude (membrii ai familiei, deci
primii având obligații de ocrotire) care conlocuiesc cu persoana vârstnică; alte personae
din anturajul permanent al vârstnicului sau sau care vin întâmplător în contact cu acesta,
deci care nu au calitatea de rude și, în sfârșit, instituțiile, care nu țin seama de condiția de
persoană defavorizată a persoanei vârstnice, care ignoră sau care încalcă drepturile
acesteia” ( Bogdan, Stoianovici, 1997).

Atât în familie, cât și în instituții au loc următoarele abuzuri în ceea ce îi privește pe

vârstnici:

 Abuzul financiar: în cadrul acestuia rudele sau familia doreasc să-și

însușească bunurile: bani, locuință, în schimbul promisiunii de a-i acorda
îngrijiri vârstnicului.
 Abuzul moral: constă în nerespectarea persoanei vârstnice, marginalizarea și
ignorarea acestuia.
 Neglijența: -involuntară: vârstnicul este lasat singur, nu i se acordă atenție;
-intenționată: vârstnicului nu i acordă hrană, apă, igenă;
 Abuzul comportamental, psihologic: recurge la abuzuri psihice care nu
lasă urme, dar pot avea urmări grave.
 Abuzul fizic, violența: se caracterizează prin lovituri, bătăi, și chiar crime.
În cadrul familiei, cei care abuzează sunt în special: copiii, ginerii,
nurorile și apoi rudele îndepărtate.
 Abuzul sexual: este întâlnit cu precădere la femeile vârstnice singure,
lipsite de putere, fiind săvârșit atât de bărbații tineri sau mai în vârstă, de
ce mai multe ori în scopul tâlhăriei.
 Abuzul de instituționalizare: are loc atunci când familia dorește să-si
interneze vârstnicul într-o instituție, centru, fără voia acestuia.
 Abuzurile medicale: atunci când personalul medical provoacă moartea
pacienților, in loc să-i amelioreze starea de sănătate a acestora (Bogdan,
Stoianovici, 1997).
 Astfel, pot afirma că numărul cazurilor de violența în rândul vârstnicilor s-a
intesificat. Violență nu este doar fizică, ci deține și alte forme, și astfel poate periclita viața
acestora, ducând chiar până la deces.

Studiu de caz:

Doamna S.A. o femeie în vârstă de 70 de ani, este pensionată de șapte ani și locuiește
în sectorul 1 din București într-un apartament cu trei camere împreună cu fiul și nora, dar și
cu cei doi nepoți. Doamna S.A. are o pensie în cuantum de 1000 RON, iar ca profesie a fost
asistentă medicală. Acesteia i-a decedat soțul în urmă cu cinci ani, iar în prezent se află în
grija familiei sale deoarece se confruntă cu probleme de sănătate. Pe lângă problemele de
sănătate, doamna S.A., este abuzată fizic și psihic de propria familie, și anume de: fiul ei,
nora, și cei doi nepoți. Cele mai frecvente forme ale violenței administrate sunt: lovituri,
trasul de păr, insulte, criticile nefondate, amenințările, înjosirile, izolare și indiferență,
neadministrarea medicamentelor, luarea pensiei, și la toate acestea se adaugă faptul că familia
dorește internarea bătrânei într-un centru împotriva voinței acesteia, pentru a beneficia de
locuința acesteia. Astfel, doamna S.A. este traumatizată din cauza presiunilor din familie care
se exercită asupra sa, și nu dorește să fie internată într-un centru pentru vârstnici.

În cazul de față, există numeroase probleme, iar consilierul social, va trebui să

stabilească o întâlnire cu membrii acestei familii, în special cu vârstnica, fiul și nora. Pe
parcursul mai multor ședințe, va trebui să se realizeze o ierarhizare a problemelor, apoi
conștientizarea acestora și realizarea unei relații consilier-client. În urma acestora trebuie să
existe motivație atât din partea membrilor familiei, dar și din partea consilierului pentru
rezolvarea problemelor. Urmând să se selecteze strategiile cu care se va lucra, apoi în cele din
urmă evaluarea cazului.

Profesionistul trebuie să manifeste neutralitate emoțională față de clienți, el oferind

serviciile oricărei persoane care le solicită, indiferent de vârstă, rasă, religie, sex, etnie, venit
sau statut social. Profesionistul trebuie să fie mai puțin motivat de interesele proprii și mai
mult de dorința de a-ți oferii serviciile la un maxim de performanță în vederea rezolvării
situațiilor problematice. Există numeroase drepturi pe care consilierul social trebuie să le
respecte în relația cu beneficiarul: dreptul la respect: clientul trebuie tratat ca o persoană
demnă, raţională, cu drepturi şi libertăţi inalienabile, imprescriptibile, care este capabilă să ia
decizii. Dreptul la confidențialitate: specialistul nu trebuie să divulge informațiile primite,
fiind păstrate cofidențiale. Dreptul la politețe este reprezentat de faptul că trebuie să existe un
respect reciproc, primul contact fiind foarte important din punct de vedere psihologic. Dreptul
la non-indiferență : cosilierul nu trebuie să aplice propriile standarde la problemele clientului
deoarece există posibilitatea să-i afecteze imaginea de sine a acestuia (Dumitrașcu, 2012).
Revenind la tema dezbătută, se precizează faptul că “ într-o proporție mai mare decât
alte grupuri de vârstă, vârstnicii pot deveni victimile unor acte de tâlhărie, soldate cu furturi
și răniri grave. Unele dintre aceste acte determină fie moartea victimei, fie deposedarea ei
completă de bunurile pe care le are. Date fiind tendințele de sedentarism ale bătrânilor, care
stau mai mult acasă, infracțiunile comise împotriva proprietății lor tinde să implice, mult mai
frecvent, decât în alte cazuri, contactul direct între victimă și agresor, care poate decide să
suprime victima. Drept consecință a acestui pericol potențial, mulți bătrâni din Occident
preferă să se mute din locuințele personale în instituțiile special amenajate pentru bătrâni,
determinând, astfel, amplificarea problemelor legate de instituționalizare. În România,
dimpotrivă, teama de instituționalizare obligă pe mulți bătrâni să rămână în locuința proprie,
unde pot deveni ușor victimele unor acte de agresiune, inclusiv sexuală” (Rădulescu, 2002).
De asemenea, trebuie ca vârstnicul să simtă că părerea lui contează chiar în mai mare
măsură decât a celorlalți membri, datorită experienței de viață acumulate; acest lucru
contribuie la menținerea imaginii şi stimei de sine, a echilibrului psihic şi a energiei vitale în
acest fel evitându-se stările de anxietate, sentimentul de marginalizare şi în final depresia. Din
punct de vedere social, vârstnicii trebuie integrați ocupațional, pentru a nu mai fi
doar consumatori de resurse. Societatea trebuie să găsească modalități de a profita de
experiența şi acumulările profesionale ale acestora creându-le posibilitatea de a împărtăşi
celor mai tineri cunoştiințele dobândite.

În munca asistentului social cu ai săi clienți, trebuie respectate următoarele principii:

exprimarea empatiei și ascultarea reflexivă ce presupune crearea unei relații de acceptare, de
support și încredere în contextul căruia clientul se simte în siguranță și capabil să-și exploreze
conflictele și să abordeze problemele dificile din viața sa; clientul este învățat să-și evalueze
sistemul de valori, obiectivele, planurile de viață dar și măsura în care actualul comportament
îi permite să atingă sau nu acele obiective; plierea pe rezistență: nu este normal ca
rezistențele să fie abordate prin forță, ci trebuie considerate normale; rolul consilierului nu
este acela de a impune soluții, ci de a-l invita pe client să ia în considerare faptul că are și alte
posibilități; creșterea încrederii clientului în eficiența prezenței consilierului, iar în lipsa
absenței de autosuficiență determină comportamente autofensive ale clientului (Dumitrașcu,
2002).
 Tehnicile de consiliere existente provin în principal din tot atâtea forme de
psihoterapie, adaptate necesităților diverselor tipologii de clienți. Consilierea psihologică
vizează în principal congruența sistemului cognitiv-comportamental și atitudinal al clientului,
în concordanță cu realitatea în care trăiește clientul. Problemele pentru care clientul poate
solicita consiliere pot fi de ordin afectiv, emoțional, social, familial. În asistența socială,
tehnicile de consiliere au aplicabilitate în toate formele de inervenție socială care au ca bază
relația direct cu clientul, atunci când între client și asistent social se crează o relație de ajutor
directă.

În concluzie, în urma realizării acestei documentări în legătură cu violența vârstnicilor

în familie, consider că este necesar formarea și specializarea a numeroși consilieri sociali
deoarece societatea în care trăim va fi dominată de o populație vârstnică, care va avea
probleme, și astfel va necesita atât consiliere psihologică, cât și socială, pentru a depăși
obstacolele întâlnite. O astfel de intervenție, la nivelul populației vârstnice va fi favorabilă
pentru eliminarea frustrărilor, și pentru evoluția și progresul societății.
Chiar dacă există discrepanțe sau diferențe în ceea ce privește populația tânără și cea
vârstnică, implicarea în procesul de consiliere a vârstnicilor ar putea oferi modalități de
creșterii a calității vieții, ceea ce ar compensa într-o mică măsură insuficiența resurselor
financiare.
Așadar, consider că intervenția consilierului social în cazurile problematice din viața
vârstnicilor reprezintă un element favorabil pentru diminuarea inconveniențelor acestora.
Important este faptul, ca între consilier și client să existe o relație deschisă, și în același timp
să există motivație din partea ambelor părți pentru rezolvarea problemelor. Din partea
consilierului, trebuie să existe acceptare față de clientul său, să nu manifeste discriminare, și
în același timp să aibă spirit empatic. La rândul său, clientul trebuie să fie conștient de
prezența problemelor sale, de intensitatea acestora, și să fie realist în ceea ce privește
rezolvarea lor, prin intermediul suportului terapeutic din partea consilierului. În cazul în care
problemele necesită intervenție rapidă, atunci se va realize un plan de urgență și se vor
elabora strategii ce vor ajuta la eliminarea situației dificile. Astfel, ceea ce este foarte
important în procesul de consiliere indiferent de vârsta pe care o are clientul, este ca să se
stabilească o relație de colaborare în ceea ce privește rezolvarea problemelor.
Bibliografie:
1. Bogdan, C., Elemente de geriatrie practică, Editura Medicală, București, 1988, p. 11.
2. Bogdan, C., Stoianovici, Ș., Ghid de nursing geriatric, Editura Zecasin, București,
1997, p. 18.
3. Dumitrașcu, H., Consiliere în asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 30, 31,
32.
4. Rădulescu, S.M., Sociologia violenței (intra) familiale, victime și agresori în familie,
Editura LuminaLex, București, 2001, p. 22, 109, 110, 240.
5. Rădulescu, S.M., Sociologia problemelor sociale ale vârstnicilor, Editura LuminaLex,
București, 2002, p. 67, 166, 220, 228.
6. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993, p.
543.