Popa Adrian Alin

Inginerie Economica
Anul III I.D

Mediul rural şi lumea capitalistă europeană

Evoluţii şi tendinţe în demografia Uniunii Europene

Cele 15 ţări care formează Uniunea Europeană acoperă o suprafaţă de 3,2 milioane km2
cu o populaţie totală de 377,8 milioane locuitori în 2002 (117 locuitori/km2 ), cu un PIB
de 24060 Euro/ locuitor sunt pe ordinea de zi în toată mas-media (ziare, radio,
televiziune). Mas-mediile europene şi mondiale se fac ecoul a tot ceea ce se întâmplă în
acest spaţiu european: declaraţiile ministerelor, summit-urile care reunesc în mod regulat
şefii de stat şi de guverne, negocierile dificile uneori interminabile pentru rezolvarea
conflictelor de interese ale diferiţilor parteneri. Dacă Europa politică rămâne încă departe
(în ciuda tratatului de la Maastricht), Europa economică există, fiind o realitate, piaţa
comună, în ciuda tuturor divergenţelor, funcţionează şi încă cu un succes notabil. Din
punct de vedere demografic se înregistrează o creştere naturală (încetinită), un declin
demografic evident şi o creştere alarmantă a fenomenului imigraţionist, ceea ce a dus la
o îmbătrânire relativă a populaţiei Uniunii Europene.
O creştere naturală încetinită. Demografia Uniunii Europene se caracterizează printrun
ritm lent de creştere a populaţiei şi existenţa unei piramide a vârstelor cu o bază îngustă
reprezentativă pentru ţările cu o populaţie în vârstă. Progresele realizate în domeniul
medical şi al ameliorării nivelului de viaţă determină o scădere a mortalităţii generale şi o
mortalitate infantilă care este inferioară cifrei de 8 % pentru cea mai mare parte a statelor
comunităţii, cu excepţia Greciei şi Portugaliei.
decât la bărbaţi - care a contribuit la stabilizarea ratei mortalităţii brute, dar putem constata
chiar o uşoară creştere a acestei rate, urmare firească a unei structuri de vârstă a
populaţiei caracterizată printr-un număr din ce în ce mai important de persoane în vârstă.
Regimul demografic al ţărilor din U.E. este determinat de variabila fundamentală, rata
natalităţii. După al doilea război mondial se înregistrează un adevărat “baby-boom” care
durează până la mijlocul anilor '60 (cu o rată a natalităţii de 18-19%), ca să se ajungă în
anii '70 la situaţia inversă, de “baby-crash”, datorită faptului că rata brută de reproducţie
a scăzut peste tot, chiar şi în Irlanda (o ţară prin excelenţă catolică). Toate ţările europene
sunt preocupate de această evoluţie, scăderea semnificativă înregistrându-se în ţările
tradiţional prolifice din regiunile mediteraneene, peninsula Iberică, Italia, Grecia. Astfel,
comportamentul demografic al Europei meridionale se aliniază la cel al Europei de Nord-
vest, urmare a laicizării vieţii private, dorinţei de emancipare şi de elevare în ceea ce
priveşte formarea (dar în special a femeilor), dezvoltării individualismului, acompanierii
plăcerilor cu evoluţia economică şi socială. La ora actuală asistăm la o uşoară remontare
a ratei natalităţii şi a fecundităţii în cea mai mare parte în Statele septentrionale, reîntărind
opoziţia dintre un "Nord fertil" şi un "Sud steril".
Declinul demografic
De la mijlocul anilor '60, Europa a intrat într-un nou regim de tranziţie demografică
caracterizat prin coexistenţa unei natalităţi scăzute şi a unei mortalităţi puternice care a
antrenat o mai mică creştere a efectivelor populaţiei şi o reducere a ponderii Vechiului
Continent în populaţia mondială (tabelul 2.2) Creşterea speranţei de viaţă (avantaj
persoanele în vârstă) şi scăderea natalităţii (mai puţini tineri) se conjugă pentru a antrena
o puternică îmbătrânire a populaţiei: la nivelul anului 2000, categoria de vârstă mai puţin
de 14 ani nu reprezintă decât o şesime (16.8%) din populaţia Uniunii, contra un sfert la
începutul anilor '70, în acelaşi timp ponderea celor de peste 65 ani urcă la circa 16.3%
din total faţă de 12% în anii '70.
Populaţia europeană după 1965, creşte ceva mai puţin şi îmbătrâneşte ceva mai mult.
Această îmbătrânire ipotetică a populaţiei în viitor este percepută şi mai rău într-o lume
aflată în criză şi afectată de şomaj. Efectul se va accelera în primele decenii ale viitorului
secol şi va risca punerea unor probleme dramatice legate de plata pensiilor celor retraşi
din activitate sau ne vom confrunta cu din ce în ce mai puţini activi care trebuie să suporte
o masă excesivă de inactivi. În acest fel, evoluţia demografică se adaugă dificultăţilor
economice şi bugetare ce reclamă punerea în discuţie a "modelului social" european.
Fenomenul imigraţionist
În timpul fazei de creştere puternică pe care a cunoscut-o Europa din perioada 1958-
1973, redistribuirea internă (exodul rural) a populaţiei şi repatrierea masivă, câteodată, a
conaţionalilor (refugiaţi germani, colonişti francezi, olandezi, belgieni, italieni sau britanici)
nu au fost suficiente pentru a acoperi enormele nevoi de mână de lucru. A trebuit să se
facă apel la ţările limitrofe, în special cele mediteraneene, care au trimis spre CEE
milioane din conaţionalii lor pentru a lucra în activităţi care utilizează mână de lucru fără
calificare şi abandonate de salariaţii europeni. Dacă Franţa şi Regatul Unit au făcut apel
la vechile lor colonii (Maghreb pentru Franţa, Jamaica şi Pakistanul pentru Regatul Unit),
Germania s-a orientat spre Balcani (yugoslavi, turci) dar peste tot în Europa portughezii
şi spaniolii au acceptat absolut tot genul de slujbe care li se ofereau. Oprirea brutală a
creşterii economice a lovit înainte de toate aceste cohorte de străini care au plătit primii
efectele crizei. Ţările Comunităţii Europene au luat decizia de a închide frontierele pentru
mâna de lucru din exterior în anul 1974, angajând diverse politici de incitare a întoarcerii
muncitorilor străini în ţările lor. Dar numărul populaţiei străine a continuat să crească sub
efectul politicilor de reîntregire a familiei şi al presiunii migratorii a ţărilor din sud atrase
de prosperitatea economică a unei Europe îmbătrânite şi în plină depresiune
demografică. Astăzi, Comunitatea Europeană numără mai mult de 10 milioane de străini,
ceea ce reprezintă aproape 3% din populaţia UE. Presiunea demografică în ţările din
lumea a treia, se manifestă, de asemenea, prin dezvoltarea unei imigrări clandestine din
ce în ce mai importantă, numărul străinilor ce locuiesc ilegal în UE fiind evaluat la 3
milioane. La imigrarea originară din sud se adaugă de acum înainte o imigrare provenită
din estul Europei, care s-a amplificat după căderea regimurilor comuniste din această
parte a continentului în 1989-1990 şi a căror destinaţie principală este Germania. Faţă de
această situaţie, responsabilii politici ai U.E. au întărit măsurile de limitare a fluxurilor
migratorii cu o politică de integrare a străinilor care trăiesc în UE, căutând soluţii
convenabile la criza demografică din viitorul apropiat al Europei celor 15.