Sunteți pe pagina 1din 7

*Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială.

Universitatea Bucureşti*

Sociologia Victimei
Femeia- victimă a bărbatului

Prof. Dan Banciu

Student: Leahu Andra Mihaela

An: III

Modul: Comunicare şi Opinie publică

*2011*
Într−o societate individul trebuie să se adapteze cerinţelor sociale, normelor şi
valorilor culturale. Deşi, în general, comportamentul unui individ se conformează normelor
grupului din care face parte, în societate mai apar şi comportamentele ″variante″ sau
″deviante″ .

Un comportament deviant este ″un comportament care încalcă normele şi valorile sociale,
intrând în conflict cu standardele acceptate social, moral şi cultural în cadrul unor grupuri sau
sisteme sociale.″ (Zamfir şi Chelcea, 2001, 111). Comportamentul deviant se referă ″la un
comportament atipic care se abate de la poziţia standard şi încalcă normele socialmente
recunoscute şi acceptate în cadrul unei anumite societăţii.″ (Banciu,M.Rădulescu,
Teodorescu, 2002, 14)

″Un act este delicvent atunci când face obiectul unei sancţiuni, fie ea formală sau difuză.″
(Ogien, 2002, 31)

Un astfel de compotament se regăseşte şi în cadrul familiei, celula de bază a


societăţii şi se manifiestă prin violenţă fizică şi morală fie asupra copiilor, fie asupra femeii.
Acest tip de comportament poate căpăta diverse forme şi poate atrage după sine numeroase
victime.

Dar ce este o victimă? Ce trăsături caracterizează femeia-victimă?

În Dreptul Penal victima este definită drept persoană fizică sau juridică ce sufera un
prejudiciu sau o vătămare a drepturilor sale prin fapta ilicită a unei alte persoane şi care este
îndreptăţită să ceară repararea integrala a prejudiciului suferit sau restabilirea drepturilor
inculcate; persoana fizică ce constituie subiectul pasiv al unei infracţiuni, asupra căreia se
răsfrâng direct consecinţele faptelor infracţionale.

Bogdan T. defineşte victima, în lucrarea sa Comportamentul uman în procesul judiciar ca


“orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţe fizice, materiale sau morlae
ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale, fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea
ajunge.” (Susanu, 2007, 10 )

Prin tradiţie feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice


femeii, precum: sensibilitate, finite, ordonată, sentimente deosebite, preocupări pentru
frumos, inteligenţă analitică, emotivitate, aptitudini educaţionale. (Susanu, 2007, 15). Având
în vedere aceste trăsături, se poate deduce motivul pentru care femeia prezintă un grad de
vulnerabilitate victimală ridicat.

Portretul unei victime este bine conturat de Gilles Ferreol şi Adrian Neculau(2003,
151), în lucrarea Violenţa, aspecte psihosociale: “femeia victimă dezvoltă trăsături de
personalitate ce sunt adesea urmarea mecanismelor defensive puse în funcţiune pentru a face
faţă situaţiilor. Acestea sunt cu atât mai persistente cu cât durata relaţiei violente a fost mai
mare şi fragilitatea ei psihică, dobândită în propria copilărie, este mai accentuate. Ea îşi va
pierde încrederea în sine şi sentimental că deţine controlul asupra situaţiei. Va simţi că
înnebuneşte şi va deveni tot mai neglijentă în ceea ce o priveşte. Stresul ridicat şi anxietatea
permanent pe care le trăieşte îi vor crea sau agrava boli cornice, dar pot duce şi la manifestări
psihomatic nerecunoscute ca atare în serviciile medicale unde se prezintă solicitând îngrijiri.
Adeseori ea va consuma alcool, medicamente psihotrope, substanţe care să îi aducă o stare de
îndepărtare psihică de realitatea pe care o trăieşte. Poate avea tentative de suicide, orientându-
şi agresivitatea asupra ei însişi sau poate dezvolta comportamente de deplasare a furiei asupra
copiilor,devenind o mama violentă.

Dacă în trecut “utilizarea violenţei de către soţ asupra soţiei era considerată ca un
comportament normal şi o modalitate prin care soţul apăra şi menţinea conduita morală şi
socială a femeii”(Henderson, 1990, apud Rădulescu, 2008, 12), teoretic, astăzi lucrurile ar
trebui să stea altfel.

Practic, lucrurile nu stau deloc aşa, şi aceasta pentru că femeile sunt în continuare victime ale
bărbaţilor, fiind considerate atât de propria persoană cât şi de cei din jurul lor, drept
responsabile pentru comportamentul violent al acestora.

Grăitoare sunt, în acest sens, statisticile; conform unui studiu efectuat de IGPR,
jumătate din români consideră că violenţa fizică domestică este ceva normal. (Radio Iaşi)

Violenţa faţă de femei reprezenta un aspect comun al căsătoriei în epocile medievale şi la


începutul perioadei de industrializare. Până la sfârşitul secolului XIX, nu existau legi care să
interzică unui bărbat să abuzeze fizic de soţie, ajungând până la rănirea grava sau crimă.
(Giddens, 2000, 216)
Cu toate că pe parcursul timpului s-au dezvoltat diverse programe, asociaţii şi ong-uri şi s-au
adoptat legi care să protejeze drepturile femeii în cadrul familiei şi nu numai, acest fenomen
este unul des întâlnit.

Asociaţia împotriva abuzurilor „No Abuse“ semnalează creşterea constantă, în ultimii ani, a
abuzurilor în familie , astfel că în 2010 s-au înregistrat peste 12.000 de cazuri, cu 26% mai
multe decât in 2009. Numărul este unul mai mare, însă, dar multe femei nu declară acest
lucru din diverse motive.

Violenţa domestică se manifestă în mai multe forme precum: insulta(considerată


unanim de către specialist ca fiind o formă de violenţă. 22% dintre femei au declarant că sunt
insultate sau înjurate de către partener, însă 21% din eşantionul de femei şi 19% din
eşantionul de victime nu apreciază insulta ca fiind prea gravă (Cercetarea Naţională privind
Violenţa în Familie şi la locul de Muncă în România, Centru Parteneriat pentru Egalitate,
2003, apud Rădulescu, 2008, 96). Printre formele de manifestare a violenţei domestic se mai
numără ameninţarea, pălmuirea, libertatea exprimării şi respectul faţă de valorile şi credinţele
personale etc. (Rădulescu, 2008, 97)

O altă întrebare importantă este aceea dacă victima are vreo influenţă în actul de
violenţă asupra sa?

Există numeroase mituri în ceea ce privesc modul în care femeia este considerate,
într-o măsură sau mai mica, de actul de violenţă a bărbatului, dar şi mituri legate de violenţa
domestică în general.

“Femeile provoacă violenţa şi o merită”, “nu este violenţă, ci ceartă”, “violenţa se întamplă
numai în familiile sărace sau cu nivel scăzut de educaţie”, “violenţa domestică este o
chestiune privată, nimeni nu ar trebui să se amestece.”, “femeilor le place să trăiască în
aceste relaţii violente, altfel ar pleca”, “bărbaţii violenţi sunt aşa pentru că au fost abuzaţi în
copilărie sau provin din familii violente”, “bărbaţii abuzează femeile deorece nu cunosc alt
mod de exprimare al emoţiilor”, “bărbaţii violenţi sunt bolnavi psihic”, “alcool este cauza
violenţei domestice”, “violenţa se va opri odată şi odată”, sunt toate mituri, bazate pe nişte
prejudecăţi, pe o mentalitate adânc înrădăcinată în mintea românilor.

Totuşi, rolul pe care îl joacă victima a fost adus în discuţie de numeroşi cercetători şi autori,
dintre care Hans von Heating ( 1948). În lucrarea Criminalul şi victima sa acesta introduce
termenul de victimă actiantă, prin care se înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea
mecanismelor latente ale infractorilor. El ajunge la concluzia că direct sau indirect şi victima
poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale, astfel că gradul de
vulnerabilitate a unei victime poate fi condiţionat de o serie de factori: vârstă, sex, aspect bio-
constituţional, socio-cultural, aspecte psihocomportamentale. (Susanu, 2007, pp. 11-12)

Cu toate că victima poate fi considerate, într-o măsură mai mică sau mai mare,
responsabilă de actul violent, printr-o serie de factori culturali, socio-demografici, violenţa
îndreptată asupra femeii în relaţia de cuplu se bazează pe modelele teoretice referitoare la
comportamentul violent al agresorului.

O teorie importantă care stă la baza explicării comportamentelor violente este “teoria învăţării
sociale“ (Sutherland, 1947).

“Teoria susţine că tinerii învaţă din familie utilizarea violenţei şi învaţă să aprecieze violenţa
ca necesară în rezolvarea unor astfel de situaţii.” (Henslin, 1990, Michalski, 2004, apud
Rădulescu, 2008, 58)

Astfel, comportamentul violent se datorează într-o anumită măsură socializării primare,


modul în care percepe individul violenţa, în cadrul familiei.

O altă teorie care explică originea violenţei este cea a sistemului social (Michalski, 2004).
Teoria îmbină personalitatea cu factorii sociali din mediul în care trăieşte. Se pare că este
“cea mai apropiată de o explicare adecvată a violenţei, prin faptul că recunoaşte interacţiunea
factorilor personali, sociali, culturali şi factorii de mediu în dezvoltarea violenţei.”
(Rădulescu, 2008, 60). Această teorie este mai completă pentru că ia în considerare toate
elementele şi nu se centrează doar pe trăsăturile de personalitate sau mediul extern.

Teoria genetică este cea mai puţin susţinută în explicarea violenţei, aceasta punând accentul
pe moştenirea unor trăsături de personalitate care determină manifestarea violenţei, şi care
sunt transmise de la o generaţie la alta. (Rădulescu, 2008, 61)

Un aspect important îl constituie modul în care atât comunitatea cât şi femeia percep
violenţa.

În ţările Orientului Mijlociu, abuzul fizic asupra femeii nu este considerat ca fiind violenţă.
Familiile femeilor au dreptul de a decide soarta femeii, în cazul în care acestea consideră că
femeia încalcă normele culturale.
Raportat la spatial românesc, deşi legat nu este permis abuzul fizic si moral, multe personae
se raportează la ceea ce înseamnă violenţă, în funcţie de mediul în care au avut parte de
socializarea primară şi secundară, dar şi de alţi factori psiho-sociali, culturali etc.

Dintre formele de violenţă morală şi fizică se numără insulta, ameninţarea,


libertatea exprimării şi respectul faţă de valorile şi credinţele personale, pălmuirea, abuzul
fizic. (Rădulescu, 2008, 100)

McGee şi Wolf (1991) definesc violenţa psihologică ca incluzând acele acte care provoacă
suferinţă psihică, însă nu a fost elaborate un registru al conduitelor care să contureze forma
violenţei psihologice ( Rădulescu, 2000, 48).

Acest tip de violenţă este cel mai des întâlnit dintre formele de violenţă, dar şi cel mai puţin
semnalat. “Atât datele publicate de Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la
Locul de Muncă, cât şi datele prezentate în Violenţa asupra Femeii în Bucureşti (Gallup,
2003) arată că forma de violenţă cu cea mai mare incidenţă este violenţa psiholgică.”
(Rădulescu, 2000, 47)

El este de cele mai multe ori urmat de violenţa fizică dacă nu chiar şi însoţită şi are un mare
impact asupra psihicului femeii, putând conduce la o difuncţionalitate a acesteia.

În încheiere, voi apela la un citat a marelui Mahatma Gandhi : “ Resping ideea de violenţă,
pentru că binele obţinut prin mijlocirea acesteia nu este de durată, în schimb răul provocat de
violenţă este de durată.”

Ca şi Gandhi, resping ideea de violenţă şi consider că aceasta nu este justificabilă în niciun


context. Indiferent de ceea ce face, bine sau nu, o femeie, violenţa nu este o soluţie.

În ceea ce priveşte spaţiul românesc, consider că românii au bine înrădăcinat în minte zicala “
Bătaia este ruptă din Rai” şi văd violenţa ca o soluţie imediată în anumite contexte din cadrul
familiei şi nu numai. Ceea ce este îngrijorător nu este faptul că bărbaţii cred cu ardoare acest
lucru, ci că şi femeile sunt într-un fel sau altul de accor. De multe ori, femeia accepta violenţa
pentru că se consideră vinovată. Cu toate că este foarte greu să schimbi felul de gândi al unui
individ, cu cât violenţa este promovată mai puţin şi femeile îndemnate să se apare de astfel de
incidente , cu atât societatea românească va a avea o noua viziune asupra violenţei domestice.
Bibliografie:

• Banciu, Dan; M. Rădulescu, Sorin, Tudorescu Vasile. (2002). Tendinţe actuale ale
crimei şi criminalităţii în România, Bucureşti, ed. Luminalex

• Ferreol, Gilles; Neculau, Adrian. (2003). Violenţa -aspecte sociale, Bucureşti, ed.
Polirom

• Giddens, Anthony. (2000). Sociologie, , trad. Radu Săndulescu, Vivia Săndulescu,


Bucureşti, ed. All

• Ogien, Albert. (2002). Sociologia devianţei, Bucureşti, ed. Polirom

• Rădulescu, Ana. (2008).Violenta asupra femeii, Bucuresti. Ed. Universităţii din


Bucureşti

• Susanu, Tatiana.(2007). Victima din perspectiva protecţiei. Accesat online la adresa:


http://www.scribd.com/doc/25336172/Victima-Din-Perpectiva-Protectiei1

• Zamfir, Cătălin; Septimiu, Chelcea. (2001). Sociologie. Bucureşti, ed. Economică


Preuniversitară