Violența domestică - de la concept la practică

Violenţa umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea personală este

ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite circumstanţe: acasă sau în alte
locuinţe, la şcoală, la locul de muncă, în cursul desfăşurării unor evenimente
sportive, pe stradă. O clasificare generală ar urma distincţia între spaţiul privat şi
cel public – locuinţe şi spaţii publice - pe de o parte şi combina ţia acestora: spa ţiul
public-privat ca spaţii comune în clădiri rezidenţiale.
Violenţa şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vie ţii
oricărui individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii şi persoanele vîrstnice – sunt
deobicei considerate drept ţinte predilecte ale actelor de violenţă.
Secretarul General al Consiliului Europei a lansat un proiect integrat,
intitulat “Răspunsuri la violenţa cotidiană într-o societate democratică” (2002-
2004) pentru a mobiliza resursele necesare confruntării cu acest fenomen
îngrijorător, în vederea prevenirii şi controlului. Ca urmare, o serie de publica ţii,
documente şi recomandări, dar şi instrumente de lucru au fost realizate pentru a
preveni și ameliora manifestarea violenței.

Dintre acestea, “Violenţa împotriva femeilor: răspunsuri ale

Consiliului Europei”, volum realizat de Sheila E.Henderson, cuprinde şase
secţiuni referitoare la următoarele aspecte esenţiale în abordarea violenţei
împotriva femeii: dezvoltarea înţelegerii violenţei împotriva femeii ( I );
necesitatea unor politici şi strategii la nivel internaţional, naţional şi local ( II );
tipurile de activităţi cerute: preventive, de protecţie şi servicii pentru victime
(III-V ); ceea ce s-a învăţat pînă acum din activitatea Consiliului Europei în
acest domeniu (VI ); documente ale Consiliului Europei, relevante abord ării
violenței împotriva femeii (Appendix)

Cartea Sheilei E. Henderson este consistentă şi coerentă, fiind

focalizată pe femeia adultă şi neacoperind alte aspecte cum ar fi cele referitoarea
copii, deşi se recunoaşte unanim faptul că violenţa îmotriva femeii afectează
profund copiii.
 La noi, violenţa domestică s-a impus datorită preocupării privind
statutul femeii, criticilor aduse sexismului, manifestat în societatea românească
în diferite domenii ale vieţii politice, sociale şi culturale. Secundar, ea a inclus şi
problemele legate de statutul copilului, de problematica socială a copilului –
abandon, copii străzii, absenteism şcolar, abuzul şi exploatarea copilului, situaţia
copilului instituţionalizat, drogurile etc. -, conturând un conţinut în care femeile
şi copiii se reunesc în mod predilect în categoria victimelor.
Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în
sfera publică, o privire mai atentă asupra familiei, relaţiilor intrafamiliale şi a
relaţiilor în cuplu, a evidenţiat contraste şi realităţi disfuncţionale. Presiunile
către modernizarea şi democratizarea relaţiilor intrafamiliale au dus, în mod
paradoxal, la supraîncărcarea femeii şi la criminalizarea ei în raport cu statutul
parental. Unii autori conchid, în urma “analizei structurilor actuale de protecţie
a copilului, modurilor lor de funcţionare şi intervenţie”, că “femeia este adesea
considerată primul şi adesea unicul părinte, răspunzător de situaţia precară în
care se află copilul…de regulă mama…este blamată pentru disfuncţiile familiei,
inclusiv pentru violenţa domestică şi acuzată că nu îşi îndeplineşte bine rolul de
mamă și soție”.

La noi, violența domestică, ca preocupare a specialiştilor din diferite

domenii,a politicienilor, mass mediei şi publicului larg, s-a impus în perioada
1995-1996, iar acest lucru s-a petrecut în bună parte datorită presiunilor externe,
nevoii de aliniere la spiritul şi standardele europene şi internaţionale şi, mai ales, în
dimensiunea ei de protecţie şi ajutor acordat victimei, fie ea copil sau femeie.
Toate acestea s-au făcut în contextul în care politicile de promovare a femeii
auobligat la considerarea raporturilor ei cu bărbatul, la reconsiderarea familiei,
rolului ei social și la statutul ei legal.

În România, VD nu apare în statistici rafinate - deşi se distinge între

criminalitatea masculină şi cea feminină -, care să includă categorii nuanţate de
victimizare, probabil şi pentru faptul că statisticile dau predominant atenţie
agresoriloe și mai ales criminalității masculine.

În anul 1993 a avut loc cea de a 3-a Conferinţă Europeană Ministerial ă

asupra Egalităţii între Femei şi Bărbaţi, la care s-a subliniat faptul că “violen ţa
împotriva femeilor este un fenomen universal, prezent în toate straturile sociale
şi toate societăţile, independent de nivelul lor de dezvoltare, stabilitate politică,
culturală sau religie”

Un ultim studiu, la nivel naţional, asupra violenţei în familie, realizat

în iulie-august 2003, a arătat că în ultimele 12 luni “aproape un milion de
românce”5 au suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite forme,
370.000 copii, sub 14 ani, au asistat la insulte şi înjurături frecvente între părinţi.
S-a constatat că aproape jumătate din populaţia României nu ştie de
existenţa unui instrument juridic care reglementează violenţa în familie, iar 80%
din victimele violenţei nu au apelat niciodată la instituţii specializate. Populaţia
României este mai tolerantă faţă de problematica violenţei în familie decît
populaţia altor ţări din Uniunea Europeană, întrucît patru din zece români
consideră că violenţa fizică în familie nu sunt acte foarte grave, comparativ cu
alte ţări din UE în care doar un individ din zece este mai tolerant.
Violenţa împotriva femeii este generată în majoritatea cazurilor de
bărbaţi – mai ales de parteneri şi rude, dar şi de cunoştinţe sau necunoscuţi -, cu
scopul de a exercita control, iar cauzele sale sunt istorice, avîndu-şi origina în
inegalitatea de gen. Unii autori se întreabă “de ce discutăm unilateral chestiunea
violenţei împotriva femeilor” şi răspund că acest lucru se întîmplă “pentru c ă
există o asimetrie evidentă între proporţiile agresiunilor reciproce între femei şi
bărbaţi.

Cu sau fără statistici, femeile suportă sistematic şi simptomatic violenţe

de diferite tipuri, de la cele fizice la cele subtil psihologice. Făr ă îndoial ă că şi
bărbaţii sunt ţinte ale violenţelor, dar în cele mai multe cazuri ei sunt ţinta
agresiunii altor bărbaţi”. Explicaţia rezidă în “perpetuarea paradigmei dominaţiei
masculine, care se manifestă în fiecare societate, mai primitiv sau mai rafinat, în
funcţie de datele şi condiţiile respectivei societăţi “. Violenţa împotriva
femeilor este o reflectare a relaţiilor de putere inegale între femei şi b ărba ţi,
servind perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate şi exprimă, mai ales, aşa
cum vom vedea şi din statisticile româneşti, existenţa unei relaţii intime între
structurile de dominaţie masculină şi violenţa în sfera sexualităţii.

Bibliografie
Doron, Roland, Parot, Francoise. (1999). Dicţionar de psihologie. Bucureşti:
Editura Humanitas.

Munteanu, Ana. (2003). Violenţa domestică. în Gilles Ferreol şi Adrian Neculau

(coord.). " Violenţa. Aspecte psihosociale". Iaşi: Editura Polirom.

Săucan, Doina-Ştefana. (2002). Comunicarea didactică. Bucureşti: Editura Atos.