DRAFT

Ghid
de intervenţie
în cazurile
de violenţă în familie.
Pentru echipele
multudisciplinare

1
 DRAFT

CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................................................... 3
Tema I. LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ PRIVIND PREVENIREA ŞI
COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE .................................................................................................. 7
I.1. Problema violenţei în familie ca un subiect de dezbatere a poziţiei femeii în documentele
ONU cu privire la drepturile omului ........................................................................................ 7
I.2. Examinarea chestiunii violenţei în familie şi prevederea unor măsuri practice în
documentele de drept european ............................................................................................. 14
I.3. Exemple ale bunelor practici legislative în statele europene............................................. 20
I.4. Legislaţia Republicii Moldova privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie ....... 23
Tema II. PREZENTARE GENERALĂ A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE ........................................................ 32
II.1. Definiţia violenţei în familie ......................................................................................... 32
II.2. Tipuri şi forme de manifestare a violenţei în familie ..................................................... 34
II.3. Etiologia violenţei în familie .......................................................................................... 37
II.4. Manifestarea şi efectele violenţei în familie ................................................................... 48
II.5. Caracterul ciclic al VF ................................................................................................... 49
II.6. Portretul psiho-social al actorilor violenţei în familie .................................................... 56
II.7. Efectele violenţei în familie ........................................................................................... 59
Tema III. IMPLICAREA ŞI RESPONSABILITĂŢILE AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE CENTRALE ŞI LOCALE DE SPECIALITATE ......................................................................... 68
Tema IV. ROLUL ŞI FUNCŢIILE ECHIPEI MULTIDISCIPLINARE ÎN PREVENIREA ŞI
COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE ................................................................................................ 71
IV.1. Principii ale asistenţei violenţei în familie .................................................................... 71
IV.2. Aspecte generale privind constituirea şi funcţiile echipei multidisciplinare ................... 73
IV.3. Rolul şi funcţiile poliţiei în echipa multidisciplinară ..................................................... 75
IV.4. Rolul şi funcţiile asistenţei sociale în echipa multidisciplinară ..................................... 79
IV.5. Rolul şi funcţiile instituţiilor medicale în echipa multidisciplinară ............................... 82
IV.6. Rolul şi funcţiile instituţiilor de învăţământ în echipa multidisciplinară ....................... 86
IV.7. Rolul şi funcţiile centrelor de reabilitare a victimelor în echipa multidisciplinară ......... 86
IV.8. Rolul şi funcţiile serviciilor de reabilitare a abuzatorilor în echipa multidisciplinară .... 87
IV.9. Rolul şi funcţiile serviciilor psihologice în echipa multidisciplinară............................. 88
IV.10. Rolul şi funcţiile serviciilor juridice în echipa multidisciplinară ................................. 89
IV.11. Rolul şi funcţiile organizaţiilor non-guvernamentale în echipa multidisciplinară ........ 90
IV.12. Participarea bisericii în calitate de partener în echipa multidisciplinară ...................... 91
Tema V. MODELUL ABORDĂRII MULTIDISCIPLINARE INTEGRATE A CAZURILOR DE
VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE .............................................................................................................................. 93
V.1. Managementul cazului de violenţă în familie ................................................................. 93
V.2. Etapele managementul cazului de violenţă în familie ..................................................... 96
Tema VI. PRINCIPII ETICO-DEONTOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE PREVENITE ŞI
COMBATERE A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE ..............................................................................................102
Tema VII. RECOMANDĂRI DE AUTOPROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII ............................104

2
 DRAFT

INTRODUCERE
La 11 martie 2008, preşedintele Republicii Moldova a aprobat Legea privind prevenirea
şi combaterea violenţei în familie. Pentru prima dată în contextul legislativ al Republicii
Moldova a fost aprobată prin lege o structură exhaustivă a activităţii de prevenire şi combatere a
violenţei în familie, fiind desemnate instituţiile la nivel central şi local, abilitate cu funcţii în
domeniul acestei activităţi, precum şi cadrul lor de competenţe. Legea privind prevenirea şi
combaterea violenţei în familie expune clar definiţia violenţei în familie, nominalizând şi
descriind tipurile şi formele ei de manifestare, ţinând cont de particularităţile ei în ţara noastră.
Legea privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie elucidează faptul că violenţa în
familie este antilegală, defineşte momentele de sancţionare a abuzatorilor şi procedurile de
reabilitare pentru agresori şi victime. Un element cheie al acestei legi reprezintă introducerea
noţiunii de „ordonanţă de protecţie”, un mecanism juridic comun pentru multe ţări în scopul
protecţiei persoanelor ameninţate cu violenţă în familie.
Aprobarea acestei legi marchează momentul culminant dintr-o perioadă de câţiva ani în
care s-au depus eforturi de către grupurile locale de femei şi organizaţiile internaţionale pentru a
facilita o abordare exhaustivă în soluţionarea acestei probleme. Organizaţiile non-
guvernamentale, precum Gender Centru şi Asociaţia Avocaţilor Americani, s-au preocupat de
lobbying şi au contribuit la adoptarea acestei legi.
În timp ce legislaţia este o resursă importantă pentru protecţia membrilor familiei de
violenţă, pentru a atinge efectul său preconizat este foarte necesară existenţa şi unui nivel înalt de
sensibilizare a opiniei publice privind statutul legii şi aplicarea acesteia în vederea prevenirii şi
pedepsirii abuzatorilor. În acest scop este nevoie de o concepţie adecvată a organizării activităţii
de prevenire şi combatere a violenţei în familie, iar reieşind din prevederile legii, de constituirea
echipelor multidisciplinare care ar putea asigura circuitul eficient al victimei şi abuzatorului în
cadrul serviciilor destinate reabilitării şi susţinerii de diversă natură, ar acorda servicii calitative
profesionalizate, ar constitui condiţiile pentru afirmarea unui sistem eficient de înregistrare,
referire şi raportare a cazurilor, în final soluţionând prin mijloace legale cazul, moment important
pentru profilaxia fenomenului.
Concepţia cu referinţă la echipa multidisciplinară va permite nu doar rezolvarea cazurilor
de violenţă în familie, dar şi unirea eforturilor tuturor specialiştilor în prevenirea acestui
fenomen, prin interesul specialiştilor şi crearea opiniei publice despre inadmisibilitatea şi reacţia
publică şi primată de intoleranţă, schimbând reprezentarea socială cu referinţă la
comportamentul abuzatorului şi al victimei.
La moment această reprezentare se prezintă oarecum eronată şi marcată de momente
prejudicioase. Deşi realitatea în parte este cunoscută de mulţi, se vehiculează concepţii greşite.
3
 DRAFT

Despre violenţa în familie se spune că apare doar în mediile defavorizate social şi

material, că este cauzată de stresul vieţii cotidiene şi de lipsa mijloacelor necesare pentru un trai
decent sau că este exercitată doar de indivizi cu probleme psihice sau dependenţi de alcool şi
droguri. În general, o femeie (sau, după caz, un bărbat) este considerată victimă a violenţei în
familie doar dacă este vorba de agresiune fizică. Despre violenţa sexuală mulţi oameni cred că se
petrece doar noaptea, pe străduţe lăturalnice, iar despre agresori, că sunt exclusiv cazuri
patologice.
În realitate, situaţiile sunt mult mai complexe, şi, atât cunoaşterea în detaliu a ceea ce
înseamnă violenţă în familie, cât şi conştientizarea tuturor formelor ei de manifestare, sunt un
prim pas spre soluţionarea acestor probleme, care nu sunt doar o problemă a familiei, cuplului,
victimelor sau agresorilor, ci un fenomen social complex. Deşi nu se dispune la moment de date
exacte privind violenţa în familie, la nivel de stat s-a recunoscut semnificaţia îngrijorătoare a
acestei probleme: “În prezent, frecvenţa actelor de violenţă în familie, a căror victime sunt
femeile şi copiii, capătă proporţii alarmante. Din nefericire, este foarte dificil pentru stat să
controleze violenţa în familie, din moment ce în majoritatea cazurilor aceasta este raportată
numai atunci când sunt consecinţe severe ale violenţei, celelalte cazuri fiind considerate doar
conflicte”1.
De ce exista acest fenomen anacronic „violenţa în familie”? Motivele sunt multiple şi
greu de precizat pentru fiecare caz în parte, un singur lucru este cert, şi anume că, în mare parte,
violenţa în familie este o problemă de putere, dominaţie şi control. Violenţa în familie este
favorizată de convingeri bine înrădăcinate, învăţate sau moştenite, de credinţa că femeia (pentru
că femeile sunt în proporţia cea mai mare victime ale violenţei în familie, de multe ori şi
împreună cu copiii) trebuie să se supună necondiţionat bărbatului, că “femeia trebuie bătută din
când în când” (conform statisticilor, una din zece femei abuzate în familie fizic şi/sau social, în
consens cu unul din şase bărbaţi abuzaţi psihologic cred acest lucru), de împărţirea rigidă în
“sexul tare” şi “sexul slab”. Deşi nici pe departe atât de grave ca impact imediat ca acţiunea de
agresiune propriu-zisă, aceste stereotipuri sunt parte din problemă, iar adresarea acesteia nu se
poate face fără a se ţine cont de ele. În acelaşi timp, aceste stereotipuri contribuie la starea de
ruşine şi vinovăţie şi sentimentele de neajutorare, pasivitate şi neputinţă pe care le trăiesc cele
mai multe dintre femeile abuzate în familie, făcând şi mai dificil de rupt cercul vicios al
violenţei, chiar şi în cazurile în care victima are şansa de a “evada”. De cele mai multe ori,
victimele se auto-acuză pentru cele întâmplate şi se simt responsabile pentru comportamentul
celui care le agresează. Cred că partenerul are dreptul să fie violent şi ajung să-i dea dreptate

1
Centre for Information and Documentation of the Council of Europe, Human Rights Report33 (1999) – quoted in 2

4
 DRAFT

când le blamează, astfel, auzim multe femei abuzate spunând “e vina mea că l-am cicălit prea
mult când a venit de la muncă în loc să-l înţeleg şi să tac din gură”.
Realitatea este că violenţa în familie nu poate fi acceptată şi justificată. Agresiunile de
orice tip sunt alegeri şi acţiuni care se desfăşoară ciclic, episodul de violenţă survenind după ce
agresorul epuizează toate argumentele prin care îşi ţine sub control victima (pentru a justifica
violenţa comisă, acesta invocă de multe ori argumente precum faptul că victima este
dezordonată, neîngrijită, nu-şi îndeplineşte “datoriile” de cuplu sau flirtează cu alte persoane).
Indiferent de situaţie, oricine trebuie să ştie că are dreptul de a trăi în siguranţă şi pace în
propria casa, dar şi pe stradă, că nici o agresiune nu este justificabilă şi că vina aparţine în
totalitate celui care agresează. Orice om are dreptul de a refuza, de a se răzgândi, de a spune ce
gândeşte, de a se comporta natural, fără teama de a fi pedepsit sau abuzat şi, la fel de important,
de a împărtăşi experienţele sale pentru a se proteja pe sine şi de a nu rămâne în cercul vicios
pentru a-şi proteja agresorul.
Activitatea echipelor multidisciplinare poate contribui la schimbarea mentalităţii de
victimă, consolidarea demnităţii victimei şi susţinerii ei în efortul de a spune “nu” violenţei.
Prezentul Ghid a fost realizat la iniţiativa UNDPA cu sprijinul specialiştilor, pornind de
la îngrijorarea în creştere cu privire la extinderea fenomenului violenţei în general şi al violenţei
în familie în special în societatea modernă, precum şi de la necesitatea de a pune în aplicare
practică prevederile Legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie în Republica
Moldova. Ghidul este adresat specialiştilor care intră în contact direct cu victimele violenţei în
familie şi cu agresorii familiali, specialiştilor implicaţi în conturarea politicilor sociale de
incluziune, celor preocupaţi de problemele administrării publice, dar şi studenţilor din domeniu.
Scopul Ghidului:
- să ofere o serie de informaţii teoretice şi practice care să orienteze specialiştii în abordarea
integrată, multidisciplinară şi eficientă a fenomenului de violenţă în familie şi în furnizarea
unor servicii de calitate beneficiarilor;
- să propună un limbaj comun pentru specialiştii şi practicienii din domeniu în vederea creării
unui cadru unitar al acţiunilor de prevenire şi combatere a violenţei în familie;
- să evidenţieze, pornind de la complexitatea fenomenului, necesitatea unei cooperări
interdisciplinare şi interinstituţionale în vederea unui suport eficient acordat victimelor.
Structura Ghidului a fost stabilită în conformitate cu necesitatea de a pune la dispoziţia
utilizatorilor cunoştinţe general-teoretice şi aplicate din domeniul prevenirii şi combaterii
violenţei în familie.
Astfel, în compartimentele cu conţinut teoretic se conţine o analiză şi prezentare a
legislaţiei internaţionale şi naţionale privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie şi a

5
 DRAFT

fenomenului dat, la nivel de definiţie, clasificare, explicare a etiologiei, manifestării şi efectelor.

În compartimentele cu caracter teoretico-aplicativ este descrisă implicarea şi specificate
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale de specialitate în
conformitate cu legislaţia în vigoare, prezentate rolul şi funcţiile echipei multidisciplinare în
prevenirea şi combaterea violenţei în familie, modelul abordării integrate multidisciplinare a
cazurilor de violenţă în familie, principiile etico-deontologice ale activităţii în acest domeniu,
precum şi câteva recomandări de organizare a securităţii personale, de autoprotecţie de
victimizare.
Ghidul, astfel, conţine o viziune asupra instrumentelor şi formelor de lucru, care vine în
sprijinul celor care lucrează în acest domeniu şi care intervin în rezolvarea cazurilor de violenţă
în familie.

6
 DRAFT

Tema I. LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ PRIVIND

PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

I.1. Problema violenţei în familie ca un subiect de dezbatere a poziţiei femeii în

documentele ONU cu privire la drepturile omului
Chestiunea violenţei în familie a fost reflectată iniţial în documentele ONU prin prisma
drepturilor femeii. Evoluţia acordurilor şi documentelor internaţionale cu privire la drepturile
femeii indică la trecerea treptată de la o examinare în contextul drepturilor omului, la stabilirea
de repere prin care actele de încălcare ale acestor drepturi au putut fi condamnate de Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU) pe tot cuprinsul lumii. Urmărim în evoluţia tratării problemei violenţei
în familie de către ONU câteva etape succesive:
 adoptarea declaraţiilor pentru un tratament egal şi pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare a femeilor (1945-1979);
 aplicarea practică a drepturilor femeii (începând cu 1975);
 elaborarea şi aplicarea posibilităţilor de sancţionare a actelor de încălcare a drepturilor femeii
la nivel internaţional.
Declaraţii pentru un tratament egal şi pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare a femeilor (1945-1979)
Încă de la înfiinţarea ONU a fost recunoscut principiul egalităţii sexelor: în preambul şi în
articolul 1.3 al Cartei ONU 2: comunitatea statelor se obligă să trateze în mod egal femeile şi
bărbaţii. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 19483, nediscriminarea se referă
şi pe relaţiile dintre sexe. Articolele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului stipulează
următoarele prevederi, care pot fi considerate drept o premisă a eliminării violenţei faţă de
femeie în general, şi violenţei în familie, în particular. În articolul 5 se menţionează: „Nimeni nu
va fi supus torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante” 4. Prin articolul
7 se afirmă că: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie
egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar
încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricăror provocări la o astfel de discriminare”5. Se
menţionează în mod deosebit inviolabilitatea vieţii de familie, a domiciliului, corespondenţei,
onoarei şi reputaţiei persoanei (articolul 12), se realizează un şir de alte prescripţii cu privire la
căsătorie, familie, drepturile mamei şi copilului (Articolul 16):

2
Carta ONU // www.justice.md
3
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) // www.justice.md
4
Ibidem
5
Ibidem

7
 DRAFT

„1.Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia fără nici o restricţie în privinţa rasei,
cetăţeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie. Ei au drepturi
egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei.
2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi.
3. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea
societăţii şi a statului.
2.Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire speciale. Toţi copiii, indiferent dacă s-au născut
în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială”6.
Dar, în pofida acestor declaraţii, femeile lumii se ciocneau de cu totul o altă realitate, care
nu a prea fost luată în seamă de instituţiile pentru drepturile omului din cadrul ONU în acea
perioadă. Drepturile femeii, inclusiv statutul ei în familie şi situaţia îngrijorătoare cu referinţă la
problema violenţei în familie nu erau suficient reflectate nici în documentele ulterioare privind
drepturile omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (19 decembrie
1966), Declaraţia privind eliminarea discriminării împotriva femeilor (7 noiembrie 1967),
Declaraţia privind protejarea femeilor şi copiilor în situaţii de urgenţă şi în conflicte armate (14
decembrie 1974).
Deşi în acea perioadă drepturile femeii au fost examinate de către o comisie specială a
ONU („Comisia femeilor”), propunerile date au fost puţin transpuse în documente. În 1972
Comisia femeilor a cerut Adunării Generale a ONU ca anul 1975 să fie declarat Anul
Internaţional al Femeii, activităţile din domeniul drepturilor femeilor urmând a fi amplificate.
Anul 1975 a prezentat, astfel, o cotitură radicală în viziunile ONU asupra problemei drepturilor
femeii în general şi în particular asupra fenomenului violenţei în familie, care afectează mai mult
femeia.
Aplicarea practică a drepturilor femeii (începând cu anul 1975)
Anul Internaţional al Femeii (1975), Deceniul Femeii (1976 - 1985) şi cele trei conferinţe
internaţionale ONU ale femeilor care au avut loc pe parcursul deceniului opt sub moto-ul
“egalitate, dezvoltare şi pace” au constituit un moment de răscruce în viziunile internaţionale
asupra problemei violenţei faţă de femeie, a orientării spre chestiunea prevenirii şi combaterii
violenţei în familie. A sporit considerabil numărul activităţilor desfăşurate în beneficiul femeilor
în cadrul ONU. În decembrie 1979 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
un document crucial pentru umanitate - Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare a femeilor (CEDAW) 7. Convenţia conţinea unele prevederi mai vechi în ceea ce

6
Ibidem
7
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare a femeilor (CEDAW) (decembrie 1979)//
www.justice.md

8
 DRAFT

privea protecţia şi nediscriminarea femeilor, dar a venit să extindă răspunderea statelor părţi în
raport cu încălcările comise de actori ne-statali.
Deja în articolul 1 al Convenţiei se stipulează că “discriminarea faţă de femei vizează
orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept efect sau scop să
compromită ori sa anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de
starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil sau în orice alt
domeniu”8.
Convenţia a ridicat la ordinea zilei problema egalităţii în familie, chemând statele-părţi să
modifice “schemele şi modelele de comportament social şi cultural al bărbatului şi femeii, pentru
a se ajunge la eliminarea prejudecăţilor şi practicilor cutumiare sau de altă natură, care sunt
bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unui sex sau pe imaginea şablon privind rolul
bărbatului sau al femeii”, să întreprindă măsuri prin care ar fi recunoscută „responsabilitatea
comună a bărbatului şi femeii în creşterea şi educarea copiilor şi în asigurarea dezvoltării lor,
ţinând seama că interesul copilului este condiţia primordială în toate cazurile” 9. Totodată, în
scopul garantării drepturilor egale a membrilor familiei, s-a accentuat rolul statului în eliminarea
discriminării în raporturile decurgând din căsătorie şi familie prin asigurarea egalităţii între bărat
şi femeie, implementarea de măsuri care ar garanta:
 acelaşi drept de a încheia o căsătorie;
 acelaşi drept de a alege în mod liber soţul şi de a nu încheia o căsătorie decât prin
consimţământul său liber şi deplin;
 aceleaşi drepturi şi aceleaşi responsabilităţi atât în timpul căsătoriei, cât şi la desfacerea ei;
 aceleaşi drepturi şi aceleaşi responsabilităţi în calitate de părinţi, indiferent de situaţia lor
matrimonială, pentru problemele referitoare la copiii lor, în toate cazurile, interesul copiilor
fiind considerat primordial;
 aceleaşi drepturi de a decide în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra numărului
şi planificării naşterilor şi de a avea acces la informaţii, la educaţie şi la mijloacele necesare
pentru exercitarea acestor drepturi;
 aceleaşi drepturi şi responsabilităţi în materie de tutelă, curatelă, de încredinţare şi adopţie a
copiilor sau reglementări juridice similare, când aceste instituţii există în legislaţia naţională,
în toate cazurile interesul copiilor fiind considerat primordial;
 aceleaşi drepturi personale soţului si soţiei, inclusiv în ceea ce priveşte alegerea numelui de
familie, a unei profesii şi a unei ocupaţii;

8
Ibidem
9
Ibidem

9
 DRAFT

 aceleaşi drepturi pentru fiecare dintre soţi în materie de proprietate, de dobândire, de

gestiune, de administrare, de beneficiu şi de dispoziţie asupra bunurilor, atât cu titlu gratuit,
cât şi oneros10.
Convenţia, astfel, menţionează de rând cu drepturile femeii, drepturile şi interesele
copiilor.
Acest lucru a fost un mare progres, pentru că actele de discriminare şi de încălcare a
drepturilor femeilor nu vin de prea multe ori din partea statului, ele având loc în „sfera privată”,
în familie. Important a fost mai ales programul concret de acţiune, care obliga statele semnatare
ale Convenţiei să ia anumite măsuri care urmau să garanteze egalitatea dintre femei şi bărbaţi nu
numai prin prevederi formale (de jure), ci şi prin unele practice (de facto). Pe lângă punctele
forte ale Convenţiei s-au manifestat şi unele momente de insuficienţă. Faţă de această Convenţie
s-au exprimat o mulţime de rezerve, multe din cele 165 de state părţi neacceptând toate
obligaţiile. Deşi a fost proclamată obligaţia statelor părţi de a trimite anual comisiei de experţi un
raport privind situaţia drepturilor femeii din ţara lor, din cauza unor probleme structurale, durata
elaborării acestor rapoarte este deseori prea mare, în plus, multe state nici măcar nu încearcă să-
şi respecte obligaţia de a scrie un astfel de raport. Convenţia nu prevede măsuri de verificare sau
de sancţionare. Comisia Femeilor care a redactat această Convenţie nu dispune de mijloacele
financiare de care dispun celelalte comisii ONU pentru drepturile omului şi nici nu are
competenţa de a se folosi de informaţiile puse la dispoziţie de organizaţiile neguvernamentale.
Totuşi, s-a recunoscut la nivel internaţional faptul că folosirea violenţei împotriva femeilor,
inclusiv violenţa în familie, reprezintă un atentat la demnitatea umană.
Se poate menţiona că adoptarae acestei Convenţii a pus începutul unei noi etape,
prevăzând aplicarea posibilităţilor de sancţionare a actelor de încălcare a drepturilor femeii
la nivel internaţional. Comitetul ONU investit cu aplicarea Convenţiei privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW) elaborează două recomandări (12
şi 19) prin care obligă statele să întreprindă măsuri pentru a proteja femeile împotriva violenţei
sub orice formă care are loc în cadrul familiei, la locul de muncă sau în societate”, menţionând
că „măsurile care sunt necesare pentru abordarea violenţei în familie ar trebui să includă: (i)
pedepse penale şi remedii de drept civil în cazul violenţei în familie; (ii) legislaţie pentru a
înlătura circumstanţa de protecţie a onoarei în caz de omor a unei femei – membru a familiei;
(iii) servicii pentru a asigura securitatea şi siguranţa victimelor violenţei, inclusiv aziluri,
consiliere şi programe de reabilitare; (iv) programe de reabilitare pentru agresori, (v) servicii de
suport pentru familii în cazul incestului sau abuzului sexual”. În Recomandarea generală nr. 19

10
Ibidem

10
 DRAFT

din 29 ianuarie 1992, Comitetul aminteşte faptul că, „în virtutea normelor de drept internaţional
în general, şi a tratatelor privind drepturile omului, statele pot fi în egală măsură responsabile de
actele din sfera privată dacă nu depun toate eforturile pentru prevenirea încălcării drepturilor sau
pentru cercetarea, pedepsirea şi eliminarea actelor de violenţă”.
În 1993 la Viena are loc Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului. Declaraţia privind
eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) adoptată la Viena11 condamnă
pentru prima oară în istoria Naţiunilor Unite în mod explicit violenţa asupra femeilor ca
încălcare a drepturilor omului. Cu această ocazie s-a afirmat că „noţiunea “violenţă faţă de
femei” semnifică orice act de violenţă, comis în baza diferenţei de gen, care provoacă sau poate
provoca daune fizice, sexuale sau psihice, chinuri femeilor, precum şi pericolul de comitere a
unor asemenea acţiuni, lipsirea deliberată sau prin forţă de libertate, fie aceasta în viaţa socială
sau de familie 12”. În Declaraţie se face o definire a formelor violenţei faţă de femei: „Violenţa
faţă de femei se referă la următoarele cazuri, dar nu se limitează la acestea:
a) violenţă fizică, sexuală, psihologică în familie, inclusiv aplicarea de lovituri, supunerea prin
forţă a fetiţelor, violenţa legată de zestre, violul conjugal, mutilarea organelor genitale
feminine şi alte practici tradiţionale care provoacă daune femeilor, violul în afara căsătoriei şi
violenţa prin exploatare;
b) violenţă fizică, sexuală, psihologică în societate în general, inclusiv violul, molestarea sexuală,
hărţuirea sexuală, intimidarea la locul de muncă, în instituţiile de învățământ, în alte locuri,
vânzarea femeilor şi implicarea lor în prostituare;
c) violenţa fizică, sexuală şi psihologică din partea sau prin inactivitatea statului, oriunde aceasta
ar avea loc”13.
De data aceasta se relevă un cadrul de măsuri speciale în vederea profilaxiei şi combaterii
violenţei faţă de femei14:
 examinarea chestiunii ratificării sau alipirii la Convenţia privind eliminarea tuturor formelor
de discriminare împotriva femeilor;
 acordarea atenţiei necesare problemei profilaxiei şi cercetării actelor de violenţă contra
femeilor, pedepsirii lor în conformitate cu legislaţia naţională, indiferent de faptul dacă
autorii lor este statul sau persoanele fizice;
 elaborarea sancţiunilor în legislaţia penală, civilă, muncii, administrativă pentru a pedepsi
infracţiunile şi repara daunele pricinuite femeilor victime ale violenţei, stimularea accesului

11
Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) // www.justice.md
12
Art. 1, Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) // www.justice.md
13
Art. 2, Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) // www.justice.md
14
Art. 4, Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) // www.justice.md

11
 DRAFT

femeilor supuse violenţei la mecanismele judiciare în conformitate cu legislaţia naţională,

asigurarea protecţiei echitabile şi eficiente şi repararea daunelor;
 examinarea posibilităţii elaborării unor planuri naţionale de activitate în scop de protejare a
femeilor de oricare forme ale violenţei, sau includerea măsurilor în planurile deja existente,
ţinând cont de capacitatea organizaţiilor non-guvernamentale, îndeosebi de cele care se
preocupă de problema violenţei faţă de femei;
 elaborarea măsurilor preventive şi acţiunilor juridice, politice, administrative şi culturale,
care ar contribui la protecţia femeilor de orice forme ale violenţei, asigurând situaţia în care
ele ar putea fi victimizate repetat prin implicarea legislaţiei, metodelor de drept şi alte
activităţi în care nu se face diferenţă dintre bărbaţi ţi femei;
 realizarea activităţii de acordare a ajutorului specializat femeilor supuse violenţei, copiilor
lor, cum ar fi reabilitarea, asistenţa copilului, tratamentul medical, consilierea şi asistenţa
medicală, crearea de servicii şi programe corespunzătoare, structuri de susţinere, alte măsuri
care ar contribui la securizarea lor, reabilitarea fizică şi psihologică;
 planificarea în bugetele naţionale a resurselor necesare în scopul activităţii legate de
dezrădăcinarea violenţei faţă de femei;
 organizarea activităţii de pregătire a colaboratorilor organelor de drept şi a lucrătorilor
serviciilor administrării publice, responsabili de realizarea politicii de profilaxie şi combatere
a violenţei faţă de femei, în domeniul dat şi cu evidenţa necesităţilor speciale ale femeilor;
 întreprinderea măsurilor necesare, îndeosebi în învăţământ, în scop de modificare a
modelelor sociale şi culturale de comportament ale bărbaţilor şi femeilor, înlăturare a
prejudiciilor, obiceiurilor şi practicilor bazate pe ideea incapacităţii sau a dominării unui gen,
reprezentarea stereotipă a rolurilor bărbaţilor şi femeilor;
 efectuarea cercetărilor, colectarea informaţiei şi generalizarea datelor statistice cu referinţă la
amploarea violenţei faţă de femei, îndeosebi în familie, susţinerea cercetării cauzelor,
gradului şi consecinţelor violenţei faţă de femei, a eficienţei măsurilor în scop de profilaxie şi
combatere a violenţei faţă de femei;
 recunoaşterea rolului important al mişcării feminine şi NGO feminine din lume în informarea
despre problema violenţei faţă de femei şi diminuarea forţei acestui fenomen, susţinerea şi
consolidarea activităţii mişcărilor şi organizaţiilor nonguvernamentale feminine prin
colaborarea cu acestea la nivele local, naţional, regional;
 susţinerea alianţelor interguvernamentale regionale în efortul de a prevedea în programele de
activitate a măsurilor în vederea dezrădăcinării violenţei faţă de femei.

12
 DRAFT

În martie 1994, Comisia pentru drepturile omului a inaugurat funcţia de raportor special
permanent pe problema violenţei asupra femeii, al cărei mandat cuprinde întregul conţinut al
Declaraţiei pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor.
În septembrie 1995 la Beijing a avut loc cea de-a 4-a Conferinţă internaţională a femeilor
„Acţionăm în spiritul egalităţii, al dezvoltării şi al păcii”, la care au participat aprox. 47.000 de
persoane. Aceasta a fost cea mai mare Conferinţă din istoria ONU. Aici a fost adoptată
"Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor", drepturile femeii
afirmându-se aici ca o componentă integrală a drepturilor omului. În cele ce au urmat a început o
nouă discuţie aprinsă, care s-a întins pe tot cuprinsul lumii, pe tema definiţiilor diferite de la o
cultură la alta a drepturilor femeii. Catalogul de revendicări de 150 de pagini, “programul de
acţiune”, a fost semnat de 189 de state, succes care se datorează mai ales prezenţei multor mii de
membri ai organizaţiilor neguvernamentale. Prin ratificarea Declaraţiei s-au impus un şir de
obligaţii, printre care şi cea de condamnare a tuturor formelor de violenţă asupra femeilor.
Programul de acţiune este o bază solidă la care pot apela femeile şi organizaţiile de femei în
acţiunile pe care le intentează faţă de guvernele din ţările lor. Declaraţia nu prevede însă nici un
fel de sancţiuni în cazul neîndeplinirii obligaţiilor.
În ciuda tuturor obiecţiilor şi dezbaterilor pe care le-a provocat “Convenţia asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare a femeilor”, la patru ani după Beijing (6 octombrie
1999) a fost prezentat un protocol facultativ, care permitea persoanele discriminate într-unul din
domeniile menţionate în Convenţie să adreseze Comisiei sesizările lor15. Protocolul a stabilit şi
condiţiile în care putea fi formulată o astfel de sesizare:
 statul de care aparţine persoana care adresează plângerea trebuie să fi semnat în prealabil atât
Convenţia cât şi protocolul facultativ16;
 toate căile legale de soluţionare a problemei în interiorul statului trebuie să fie epuizate.
În cazul în care un individ sau o grupare sesizează săvârşirea unor acte de încălcare a
drepturilor femeilor în ţările semnatare ale Convenţiei, Comisia femeilor poate cere statului
semnatar să ia măsuri prealabile în vederea garantării drepturilor celor afectaţi. În plus, Comisia
poate demara cercetări proprii în cazul în care i-au fost aduse la cunoştinţă “încălcări grave sau
sistematice ale drepturilor înscrise în Convenţie”.
Activitatea ONU în vederea prevenirii şi combaterii violenţei faţă de femei, în special a
violenţei în familie, se intensifică după 2000. În documentul mileniului 17 în calitate de obiectiv

15
Conventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare impotriva femeilor: Protocolul optional (6
octombrie 1999) // www.justice.md
16
Doar circa cinzeci de state au semnat acest protocol, procesul de ratificare nu s-a încheiat încă.
17
Declaraţia Milenară a Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată prin rezoluţia 55/2 a Adunării Generale a ONU (8
septembrie 2000)

13
 DRAFT

în domeniul realizării drepturilor omului se prevede combaterea tuturor formelor de violenţă

împotriva femeilor şi realizarea Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor. De către Adunarea Generală a ONU sunt adoptate câteva rezoluţii, care
prevăd amplificarea activităţii statelor în vederea excluderii violenţei faţă de femei în domeniul
instituţional şi al vieţii private. Prin Rezoluţia 61/143 18 statele sunt chemate cu insistenţă „să
adopte măsuri pentru a lichida toate formele de violenţă faţă de femei din contul unei tratări
sistemice, profunde, multidisciplinare şi permanente, cu implicarea mecanismelor instituţionale
şi finanţarea în cadrul planurilor naţionale de acţiune, inclusiv a celor realizate în cadrul
cooperării internaţionale, iar când e momentul, în a celor de dezvoltare naţională, inclusiv a
strategiilor de eradicare a sărăciei şi programelor general-sectoriale”.
În Comentariile finale ale Comitetului privind eliminarea discriminării faţă de femei:
Republica Moldova19 se menţionează necesitatea de a acorda o prioritate înaltă implementării
măsurilor globale contra violenţei faţă de femei în familie, de a adopta proiectul de lege privind
prevenirea şi combaterea violenţei în familie şi a se asigura că violenţa faţă de femei este
urmărită şi sancţionată cu seriozitate. Comitetul a solicitat de la Republica Moldova să asigure ca
toate femeile care sunt victime ale violenţei în familie au acces la măsuri imediate de remediere
şi protecţie, inclusiv ordine restrictive şi acces la un număr suficient de adăposturi sigure şi
asistenţă juridică.
Se poate constata, că în documentele ONU problema violenţei în familie a fost examinată
în contextul general al drepturilor omului, în special al necesităţii eliminării discriminării
femeilor.

I.2. Examinarea chestiunii violenţei în familie şi prevederea unor măsuri practice în

documentele de drept european
Problema violenţei în familie în documentele UE a fost examinată iniţial după modelul
ONU, pentru ca să se treacă treptat de la o reflectare generalizată în contextul drepturilor femeii,
la una particularizată, privind fenomenul „violenţei domestice” şi „violenţei în familie”. Deja în
Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 20 se
specifică că „orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a
domiciliului sau si a corespondentei sale”, că „exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute
de prezenta convenţie trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa,

18
Rezoluţia 61/143 cu privire la intensificarea tuturor eforturilor de eliminare a tuturor formelor de violenţă
împotriva femeilor (19 decembrie 2006)
19
Comitetul privind eliminarea discriminării faţă de femei (CEDAW), Sesiunea treizeci şi şase 7-25 august 2006
20
Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (încheiată la Roma la 4
noiembrie 1950)

14
 DRAFT

culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionala sau sociala,
apartenenta la o minoritate naţionala, avere, naştere sau orice alta situaţie”.
Carta Socială Europeană21 prevede instituirea unei atitudini deosebite faţă de viaţa privată
a individului uman şi faţă de familie: „Familia, în calitate de celulă fundamentală a societăţii, are
dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare în vederea asigurării
deplinei sale dezvoltări”.
Documentele de drept european constituie două tipuri de abordări. Asambleea Generală a
Consiliul Europei, prin recomandările şi rezoluţiile adoptate pe parcursul anilor, în special după
200022, implică consideraţii cu privire la rolul structurilor europene, defineşte fenomenul
violenţei domestice – violenţei în familie – violenţei faţă de femeie, indică la aplicaţii cu caracter
general (examinarea, cercetarea, prevenirea, consolidarea cadrului legal), promovează acţiuni şi
activităţi general europene, precum Campania de combatere a violenţei domestice împotriva
femeilor în Europa etc.
Conferinţă europeană pentru egalitatea între femei şi bărbaţi (Roma, 21-22 octombrie
1993), organizată de Consiliul Europei, a adoptat o declaraţie, în care s-a subliniat faptul că
„responsabilitatea statelor este asumată când este vorba de acte de violenţă săvârşite de actori
publici şi trebuie invocată, dacă este vorba de acte de violenţă personale, în cazul în care statul
nu ia măsuri rapide pentru prevenirea încălcării drepturilor, anchetarea actelor în cauză şi
sancţionarea acestora, furnizarea de ajutor victimelor”.
Un caracter aplicativ pronunţat au recomandările Comitetului Miniştrilor către Statele
membre. Deja în 1985 23 la cea de a 382-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor s-a pus în dezbatere
chestiunea violenţei în cadrul familiei, specificându-se recomandări pentru diverse structuri
naţionale şi europene. Guvernelor statelor membre le-a fost recomandat:
1. „să informeze şi să sensibilizeze opinia publică asupra amploarei, gravităţii şi trăsăturilor
specifice ale violenţei în cadrul familiei în vederea asigurării adeziunii sale la măsurile
destinate luptei împotriva acestui fenomen;

21
Carta Socială Europeană
22
Recomandarea CE nr. 1450 din 2000 - Violenţa împotriva femeilor în Europa (adoptată de Asambleea
Parlamentară la 3 aprilie 2000); Recomandarea CE nr. 1523 din 2001 - Sclavia domestică (adoptată de Asambleea
Parlamentară la 26 iunie 2001); Recomandarea CE nr. 1582 din 2002 - Violenţa domestică împotriva femeilor
(adoptată de Asambleea Parlamentară la 27 septembrie 2002); Recomandarea CE nr. 1681 din 2004 - Campania de
combatere a violenţei domestice împotriva femeilor în Europa (adoptată de Asambleea Parlamentară la 8 octombrie
2004); Rezoluţia CE nr. 1512 din "Parlamentele unite în combaterea violenţei împotriva femeilor" (adoptată de
Asambleea Parlamentară la 28 iunie 2006); Rezoluţia CE nr. 1759 din 2006 "Parlamentele unite în combaterea
violenţei împotriva femeilor" (adoptată de Asambleea Parlamentară la 28 iunie 2006); Rezoluţia CE nr. 1582 din
2007 "Parlamentele unite în combaterea violenţei domestice împotriva femeilor" (adoptată de Asambleea
Parlamentară la 3 octombrie 2007)
23
Recomandarea Nr. R (85) 4 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre privind violenţa în cadrul familiei
(adoptată de către Comitetul Miniştrilor la 26 martie 1985, în cadrul celei de-a 382a reuniuni a Delegaţilor
Miniştrilor)

15
 DRAFT

2. să promoveze divulgarea în familii a cunoştinţelor şi informaţiilor în materie de relaţii sociale

şi familiale, de depistare precoce a situaţiilor susceptibile să ducă la conflicte şi de
reglementare a conflictelor interpersonale şi intrafamiliale;
3. să asigure o instruire profesională adecvată tuturor celor care sunt chemaţi să intervină în
cazurile de violenţă în cadrul familiei, în special celor care, datorită funcţiilor lor, pot depista
asemenea cazuri sau pot primi victimele;
4. să prevină sau să încurajeze în vederea respectării vieţii private a altei persoane crearea
agenţiilor, asociaţiilor sau fundaţiilor având drept obiectiv acordarea ajutorului şi asistenţei
victimelor situaţiilor familiale violente şi să susţină activitatea lor;
5. să prevadă existenţa serviciilor administrative sau comisiilor pluridisciplinare având, pe de o
parte, sarcina de a primi victime ale violenţei din cadrul familiei şi, pe de altă parte,
competenţa de a se ocupa de astfel de cazuri.
Competenţa lor ar putea include următoarele împuterniciri:
- de a lua cunoştinţă cu semnalările despre actele de violenţă în cadrul familiei;
- de a efectua examinări medicale la solicitarea victimei;
- de a ajuta, de a îngriji şi a sfătui diferite părţi implicate în cazurile de violenţă în cadrul
familiei şi, în acest scop, de a proceda în special la anchete sociale;
- de a comunica, fie tribunalelor familiilor sau tribunalelor copiilor, fie autorităţilor de
urmărire, informaţii privind cazurile pe care serviciul sau comisia estimează că trebuie să
fie supuse unei sau altei autorităţi;
6. să impună acestor servicii sau comisii reguli stricte privind divulgarea informaţiilor la care
ele au acces în virtutea exercitării competenţei lor,
I. În ceea ce priveşte semnalarea actelor de violenţă în cadrul familiei:
7. să difuzeze o informaţie specifică privind oportunitatea şi posibilităţile concrete oferite
persoanelor care cunosc cazuri de violenţă în cadrul familiei, să semnaleze aceste cazuri
entităţilor competente, în special celor menţionate în paragrafele 4 şi 5, şi, în anumite cazuri,
să intervină direct pentru a oferi ajutor persoanei aflate în pericol;
8. să examineze posibilitatea de a ridica obligativitatea secretului impus membrilor anumitor
profesii pentru a le permite să reveleze entităţilor menţionate în paragraful 5 orice informaţie
cu privire la cazurile de violenţă în cadrul familiei;
II. În ceea ce priveşte intervenirea Statului în rezultatul actelor de violenţă în cadrul familiei:
9. să se asigure că în cazurile de violenţă în cadrul familiei vor putea fi aplicate rapid măsuri
corespunzătoare, chiar cu titlu provizoriu, pentru a proteja victima şi pentru a evita repetarea
unor fapte similare;

16
 DRAFT

10. să prevină ca, în orice caz datorat unei situaţii de conflict în cadrul unui cuplu, vor putea fi
adoptate măsuri în vederea protejării copiilor de violenţe la care sunt expuşi datorită
conflictelor şi care sunt de natură să compromită grav dezvoltarea personalităţii lor;
11. să adopte măsurile necesare pentru a evita interferenţele dăunătoare pentru victimă între
intervenţiile civile, administrative şi penale, subînţelegându-se prin aceasta că ultimele nu
trebuie să intervină decât în ultima ratio;
12. să-şi revadă legislaţiile referitoare la puterea de corecţie faţă de copii în scopul de a limita,
sau chiar de a interzice pedepsele corporale, chiar dacă încălcarea acestei interdicţii nu atrage
după sine necesitatea unei sancţiuni penale;
13. să studieze posibilitatea de a nu conferi cazurile de violenţă în cadrul familiei decât
membrilor specializaţi ai autorităţii de urmărire sau de instrucţiune, sau şi a jurisdicţiei de
fond;
14. să adopte măsuri pentru ca aceste cazuri să constituie, în general, obiectul unei anchete
psiho-sociale şi pentru ca, în special în baza concluziilor acestei anchete şi după criterii care
vor fi stabilite ţinând cont de interesele victimei şi a copiilor din familie, procuratura sau
tribunalul să propună sau să adopte alte măsuri decât măsurile penale, mai ales dacă persoana
suspectată sau acuzată acceptă să fie supusă unui control din partea serviciilor sociale,
medico-sociale sau de probaţiune competentă,
15. să nu înceapă urmărirea cazurilor de violenţă în cadrul familiei decât în cazul când aceasta o
cere victima sau interesul public;
16. să prevadă măsurile necesare pentru ca depoziţiile membrilor familiei în cazurile de violenţă
în cadrul familiei să fie protejate de orice presiune exterioară. În ceea ce priveşte minorii, ei
trebuie să fie asistaţi de un consiliu adecvat. De altfel, valoarea probatoare a acestor depoziţii
nu ar trebui diminuată de norme referitoare la jurământ,
17. să examineze oportunitatea de a lua măsurile necesare pentru ca infracţiunile în cadrul
familiei să constituie obiectul incriminărilor specifice”.
Recomandările date au fost substanţial completate şi în Recomandarea CE nr. 9 din 1991
a Comitetului Miniştri către statele membre privind măsurile de urgenţă în problemele de
familie 24, în Recomandarea CE nr. 5 din 1996 a Comitetului Miniştrilor către statele membre
privind reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie 25, Recomandarea (2002) 5 a
Comitetului Miniştrilor către statele membre referitoare la protecţia femeilor împotriva

24
Recomandarea CE nr. 9 din 1991 a Comitetului Miniştri către statele membre privind măsurile de urgenţă în
problemele de familie (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 9 septembrie 1991 la cea de-a 461-a reuniune a
Delegaţilor Miniştrilor)
25
Recomandarea CE nr. 5 din 1996 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind reconcilierea Vieţii
Profesionale cu cea de familie (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 19 iunie 1996 la cea de-a 569-a reuniune a
Delegaţilor Miniştrilor)

17
 DRAFT

violenţei26. În anexa la Recomandarea R (2002)5 se specifică un şir de momente importante

pentru tratarea violenţei în familie. Este oferită definiţia „violenţei împotriva femeilor”: „orice
act de violenţă care conduce sau este susceptibil să conducă în cazul femeilor la daune sau
suferinţe de natură fizică, sexuală sau psihologică, inclusiv ameninţarea de a fi supus unor astfel
de acte, constrângerea, privarea arbitrară a libertăţii, atât în viaţa publică cât şi în viaţa privată”,
definiţie aplicată şi la „violenţa produsă în sânul familiei sau al căminului familial, incluzând,
mai ales, agresiunile de natură fizică sau psihică, abuzurile de natură emoţională şi psihică, violul
şi abuzul sexual, incestul, violul între soţi, partenerii obişnuiţi sau ocazionali concubini, crimele
comise în numele onoarei, mutilarea organelor genitale sau sexuale feminine, precum şi la
celelalte practici tradiţionale care prejudiciază femeile, cum ar fi: căsătoriile forţate”. În cadrul
măsurilor generale privind violenţa împotriva femeilor se menţionează că: „este
responsabilitatea şi interesul statelor, care trebuie să facă din aceasta o prioritate a politicilor lor
naţionale, să garanteze femeilor dreptul de a nu suferi nici o violenţă, indiferent de natura ei sau
de autor”. Se solicită introducerea sau dezvoltarea politicilor de combatere a violenţei,
implementarea măsurilor în consultare cu ONG-urile şi instituţiile academice, identificarea
cauzelor, elaborarea de statistici comparative pe sexe, statistici integrate şi criterii comune pentru
a evalua mai bine amploarea violenţei împotriva femeilor, consecinţele ei, costurile sanitare,
sociale şi economice, evaluarea eficacităţii mecanismelor judiciare şi juridice, elaborarea de
criterii etalon în domeniul violenţei.
În compartimente aparte au fost prezentate măsurile privind:
 informarea, sensibilizarea, educarea şi formarea opiniei publice;
 implicarea mass media;
1. asistenţa şi protecţia victimelor (primirea, tratamentul şi consilierea);
2. completarea şi modificarea documentelor de drept naţional;
3. implicarea programelor de intervenţie pentru abuzatori.
Un bloc aparte au constituit măsurile adiţionale privind violenţa în familie:
1) clasificarea ca infracţiune penală a tuturor formelor de violenţă ce au loc în sânul familiei;
2) revizuirea şi/sau să mărirea, dacă este necesar, a pedepselor prevăzute pentru loviturile şi
rănile voluntare, dacă acestea sunt săvârşite în sânul familiei, indiferent ce membru al
familiei implică;
3) excluderea ideii că adulterul poate fi reţinut ca o justificare admisă a violenţelor fizice
săvârşite în familie;
4) prevederea posibilităţii de a lua măsuri pentru:

26
Recomandarea (2002) 5 a Comitetului Miniştrilor către statele membre referitoare la protecţia femeilor împotriva
violenţei (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 30 aprilie 2002, la cea de-a 794-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor)

18
 DRAFT

a) a permite forţelor de poliţie să intre în locuinţa în care o persoană este în pericol pentru a
aresta autorul violenţei şi a se asigura că el va fi dat în judecată;
b) a permite autorităţilor judiciare să adopte măsuri interimare în vederea protejării
victimelor, împiedicării autorului violenţei de a intra în contact cu victimele, comunicării
cu sau apropierii de acestea, de a locui în anumite locuri specificate sau frecventării
anumitor locuri;
c) a stabili un protocol obligatoriu de intervenţie pentru ca poliţia, serviciile medicale şi
sociale să urmeze aceleaşi proceduri de intervenţie;
d) a promova crearea de servicii pro-active de protecţie a victimelor care au iniţiativa de a
contacta victimele imediat după ce un raport este transmis serviciilor de poliţie;
e) a garanta o bună cooperare a tuturor instituţiilor implicate, precum poliţia, tribunalele şi
serviciile de protecţie a victimelor, pentru ca victima să poată folosi toate măsurile
juridice şi practice necesare pentru a obţine ajutor şi pentru a intenta o acţiune împotriva
agresorului în timpul limită corespunzător şi fără a intra în contact cu agresorul său;
f) a penaliza toate infracţiunile cu măsurile impuse de către autorităţi pentru agresori.
Un şir de recomandări, vizând măsurile de asistenţă şi protecţie a victimelor, poziţia lor
în cadrul legii şi procedurii penale, se referă şi la victimele violenţei în familie 27.
Un document recent, adoptat la Conferinţa de la Viena 28, specifică hotărârea statelor
membre „de a combate violenţa faţă de femei, inclusiv violenţa domestică, a adopta măsurile
necesare în scopul protejării victimelor, pedepsirii abuzatorilor, combaterii acestei încălcări a
drepturilor omului”, adresarea către parlamentele statelor-membre „ de a continua activitatea de
adoptare şi/sau control asupra aplicării legilor privind combaterea violenţei domestice şi faţă de
femei”.
Toate statele membre ale Consiliului Europei au ratificat Convenţia Naţiunilor Unite
pentru eliminarea oricărei forme de discriminare faţă de femei. Curtea europeană a drepturilor
omului aminteşte în mod constant statelor membre ale Consiliului Europei faptul că, în virtutea
dispoziţiilor Convenţiei europene pentru drepturile omului, acestora le revine obligaţia de a
adopta legi şi de a le aplica efectiv, pentru a respecta drepturile prevăzute de Convenţie, inclusiv

27
Recomandarea CE nr. 11 din 1985 privind Poziţia victimei în cadrul legii şi procedurii penale (adoptată de
Comitetul Miniştrilor la 28 iunie 1985 la cea de-a 387-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor); Recomandarea CE nr.
21 din 1987 privind Asistenţa victimelor şi prevenirea victimizării (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 17
septembrie 1987 la cea de-a 410-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor); Recomandarea nr. 8 din 2006 a Comitetului
de Miniştri către statele membre privind asistenţa victimelor infracţiunilor (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 14
iunie 2006, la cea de-a 967-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor).
28
Declaraţia participanţilor la Conferinţa de închidere a Campaniei Consiliului Europei pentru combaterea violenţei
împotriva femeilor (inclusiv violenţa domestică) – dimensiunea parlamentară (Viena, 30 aprilie 2008)

19
 DRAFT

adoptând „măsuri care vizează respectarea vieţii private până la relaţiile particulare dintre
indivizi”29.
Se poate menţiona faptul, că documentele de drept europene au pus accent deosebit pe
fenomenul violenţei în familie, în mare măsură examinându-l într-un context mai general, decât
cel legat de violenţa împotriva femeii.

I.3. Exemple ale bunelor practici legislative în statele europene30

În Europa activităţile orientate spre prevenirea şi combaterea violenţei în familie au luat o
amploare deosebită, cu deosebire în ultimul deceniu, în majoritatea statelor fiind adoptate legi
care orientează eforturile şi prevăd măsuri concrete. Prezentăm câteva din prevederile legislative
din unele state europene. În primul rând, se poate costata că legislaţia statelor europene califică
într-un mod deosebit actele de violenţă comise în cadrul familiei.
În Franţa prin Legea nr. 2006-399 din 4 aprilie 2006, care întăreşte prevenirea şi
combaterea actelor de violenţă din interiorul cuplului şi cele săvârşite împotriva minorilor, se
prevede o pedeapsă mai gravă în cazurile de delicte comise de către fostul partener, cel actual,
sau de către oricare alt partener.
Legea organică nr. 1/2004 cu privire la măsurile de protecţie integrală împotriva
violenţei de gen adoptată în Spania menţionează că violenţa manifestată în interiorul cuplului
reprezintă o circumstanţă agravantă, care necesită sancţiuni mult mai serioase. De exemplu,
articolul 147 din Codul Penal, privitor la agresiune şi rănire, prevede în lege, o condamnare la
închisoare între 6 luni şi 3 ani, însă, în cazul în care violenţa se manifestă în interiorul cuplului,
sancţiunea poate urca de la 2 la 5 ani de închisoare.
În Legea pentru violenţa „în sânul familiei” din Cipru se prevede în mod clar că, dacă
violenţa are loc în sânul familiei, aceasta reprezintă o circumstanţă agravantă şi cere o pedeapsă
mai serioasă decât pentru celelalte forme de violenţă condamnate prin Codul Penal.
Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie din
România defineşte violenţa în familie ca orice acţiune fizică sau verbală săvârșită cu intenţie de
către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă
fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material, menţionând ca o formă deosebită împiedicarea
femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.
Legislaţia multor state prevede crearea de adăposturi şi locuinţe rezervate victimelor
violenţei domestice.

29
CEDH, Affaire X et Y c. Ţările de Jos, nr. 8978/98
30
Au fost utilizate materialele expuse în Manual pentru uzul parlamentarilor. Parlamentele unite pentru combaterea
violenţei domestice împotriva femeilor.

20
 DRAFT

În Marea Britanie există câteva documente de drept – Legea locuinţelor din 1996, Legea
pentru cei fără domiciliu stabil din 2002, Legea pentru cei fără domiciliu stabil (care au nevoie
prioritară de locuinţă) (Anglia), Ordonanţa 2002 completată de Codul de conduită, prin care se
fac prevederi de asemenea natură. Conform articolului 6 din legea pentru persoanele fără
domiciliu stabil, categoria de persoane care au nevoie urgentă de locuinţă cuprinde: „orice
persoană devenită vulnerabilă în urma abandonării propriului domiciliu din motive de acte de
violenţă sau din cauza ameninţărilor iminente cu violenţa din partea unei alte persoane”. Codul
de conduită arată faptul că, pentru a aplica legea şi pentru a determina dacă o persoană se află în
pericol, „autorităţile locale nu trebuie să încerce să strângă dovezi ale actelor de violenţă, sau să
încerce să ia legătura cu autorul faptelor. Efectele violenţei domestice pot fi cumulative,
incidentele repetându-se în timp, putând face victima să îşi piardă încrederea în sine şi, astfel,
contribuind la transformarea acesteia într-o fiinţă vulnerabilă”.
Circulara Ministerului pentru Locuinţe şi a Ministerului pentru Drepturile Femeii din
Franţa le solicită directorilor de servicii ca în problema asigurării de locuinţe să acorde prioritate
nevoilor speciale ale femeilor aflate în situaţie de profundă deznădejde, inclusiv femeilor - cap
de familie (familii monoparentale) şi femeilor victime ale violenţei în familie care au copii, cu
atât mai mult cu cât aceşti directori pregătesc viitorul plan de acţiune pentru serviciile lor
dedicate persoanelor dezavantajate.
Legea pentru municipalităţi din Turcia, intrată în vigoare la 24 decembrie 2004, prin
articolul 14 impune marilor oraşe şi celor cu mai mult de 50 000 de locuitori să creeze adăposturi
pentru femei şi pentru copii. Direcţia generală pentru statutul femeilor pregăteşte un model de
serviciu standard, pentru a ghida autorităţile locale în sensul furnizării de servicii destinate
femeilor, conform obligaţiilor prevăzute de lege. Acest model a fost trimis tuturor
municipalităţilor, ca şi administraţiilor locale. Ca să menţină un anumit nivel de calitate al
acestor case-refugiu, au fost stabilite nişte norme şi impuse apoi marilor oraşe.
Se oferă o atenţie deosebită activităţilor de combatere a violenţei în familie. Legea
federală pentru protecţia împotriva violenţei în sânul familiei, din 1 mai 1997, amendată în 2003
(intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004) din Austria permite poliţiei să expulzeze o persoană care
ameninţă alte persoane din cămin, indiferent de relaţia pe care o are aceasta cu victima sau cu
drepturile sale de proprietate asupra reşedinţei, pentru o perioadă de 10 zile, aceasta putând fi
prelungită la solicitarea victimei.
Modificarea legii în 2003 extinde această măsură de protecţie la toate persoanele care
locuiesc sau au locuit cu potenţialul autor al actului de violenţă din sânul familiei ori din
interiorul oricărei relaţii de tip familial. Poliţia este singura abilitată să pună în aplicare aceste
măsuri, independent de victimă. Decizia împiedică autorul violenţei să se întoarcă la domiciliu

21
 DRAFT

sau în locurile frecventate de victimă (loc de muncă, şcoala copiilor, etc.), definită prin „nevoile
victimei pentru o protecţie efectivă”.
Chiar dacă autorul violenţelor este reţinut, poliţia trebuie să obţină un ordin de interdicţie,
atâta timp cât acel autor poate fi eliberat în orice moment. Dacă ordinul de interdicţie este anulat,
victima va fi informată imediat.
Agenţii de poliţie efectuează controale în spaţiul din apropierea victimei în mai puţin de
24 de ore şi transmit cazul centrului de intervenţie din zona implicată, care va trebui apoi să intre
în legătură cu victima, pentru a-i furniza consiliere gratuită cu privire la modul în care îi sunt
respectate drepturile şi pentru a o asista gratuit în timpul procedurii judiciare.
Astfel, se poate constata că poliţia este, ca regulă generală, cel dintâi interlocutor
instituţional către care se îndreaptă femeile victime ale violenţei. Însă plângerile depuse de către
femeile care au fost supuse la acte de violenţă nu sunt întotdeauna tratate de poliţie cu
seriozitatea care s-ar impune. În anumite ţări, în virtutea unor tradiţii şi mentalităţi specifice,
unele forme de violenţă asupra femeilor continuă să fie considerate drept acte ce ţin strict de
sfera privată. Aceste atitudini conduc la o denigrare a justiţiei şi la o descurajare a femeilor în a
mai înainta plângeri pentru a denunţa violenţele pe care le îndură. Conform studiilor, între 2% şi
20% dintre femeile care sunt supuse la acte de violenţă depun plângeri sau nu depun plângeri
decât după ce au fost supuse în mod repetat la astfel de agresiuni.
Femeile victime ale violenţei în sânul familiei trebuie să găsească ascultare şi ajutor la
birourile poliţiei de proximitate. Trebuie ca femeile care se hotărăsc să denunţe abuzurile la care
sunt supuse să fie tratate cu respect, să beneficieze de sprijin şi de protecţie din partea poliţiei şi
să fie informate aşa cum se cuvine în legătură cu procedura care se va desfăşura. Este imperios
necesar să se garanteze victimei violenţei în familie faptul că acţiunile ce se impun vor fi
îndreptate împotriva autorilor actelor de violenţă asupra femeilor. Trebuie să existe o procedură
de urmărire şi sancţionare a poliţiştilor care dovedesc un comportament incompatibil cu
respectarea drepturilor omului sau cu protecţia victimelor. Aceste mecanisme se pot inspira din
structurile existente în Marea Britanie, ce sunt destinate primirii persoanelor victime ale
violurilor, sau din funcţionarea amplasamentului pentru îngrijirea victimelor violenţelor, din
cadrul comisariatului din Strasbourg – structură unică în Franţa – şi pot, la rândul lor, să creeze
posturi de „referenţi specialişti”, asemenea celor din comisariatele din Paris.
În Austria, în numeroase state federale, poliţia are dreptul sau este obligată să comunice
datele personale ale victimei unui centru special de consiliere (denumit, de cele mai multe ori,
centru de intervenţie) şi să înştiinţeze acest centru de fiecare dată când se emite un ordin de
interdicţie sau chiar şi după fiecare intervenţie a poliţiei în cazuri de violenţă în familie.

22
 DRAFT

În Danemarca, problematica violenţei împotriva femeilor a fost inclusă în programul de

pregătire al poliţiei.
În Germania, numeroase şcoli de formare în sectorul social tratează problema într-un
mod aprofundat şi anumite Lander au cerut poliţiei să desfăşoare un proces de formare continuă
şi au introdus în interiorul unităţilor de poliţie experţi astfel formaţi; în mod similar, guvernul a
produs şi a distribuit în direcţia poliţiei şi a spitalelor CD-uri de formare interactivă31.
Pentru asigurarea supravieţuirii economice a victimelor violenţei în familie sunt create
fonduri bugetare speciale.
În Marea Britanie prin Legea pentru violenţa domestică din 2004 se prevede că:
 autoritatea pentru compensarea prejudiciilor rezultate din acte criminale are dreptul de a
recupera de la autorii delictelor suma de bani ce trebuie dată victimelor sub formă de
compensaţie;
 autorilor delictelor grave şi repetate li se aplică o amendă suplimentară care alimentează un
fond special dedicat victimelor.
În unele legislaţii cazurile de violenţă în familie sunt tratate într-un mod deosebit în
legislaţia muncii, oferinduli-se facilităţi în scop de protejare. În Dispoziţiile referitoare la agenţii
din funcţii publice victime ale violenţei bazate pe gen din Spania şi planul Concilia semnat în
decembrie 2005 de către guvernul spaniol şi destinat funcţionarilor se menţionează că victima
violenţei în familie are dreptul de a cere transfer în altă unitate sau în altă localitate, astfel
persoana funcţionar victimă a violenţei bazate pe sex, care va fi obligată să-şi părăsească locul de
muncă, va putea cere înregimentarea în altă unitate sau altă localitate. Conform dreptului
victimei violenţei în familie de a fi pusă în disponibilitate, chiar dacă nu a lucrat o perioadă de
timp considerată minimă, planul Concilia pentru funcţionari prevede dreptul de a intra în
disponibilitate pentru a se pune în siguranţă, fără a fi nevoie ca aceasta să fi lucrat anterior o
anumită perioadă de timp şi fără a avea neapărat un loc de muncă stabil, iar pe parcursul
primelor două luni ale perioadei de disponibilizare, persoana în cauză va continua să-şi
primească salariul.

I.4. Legislaţia Republicii Moldova privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie

Analiza cadrului legislativ actual al Republicii Moldova indica la prezenţa diferitor
prevederi, care pot fi utilizate în prevenirea şi combaterea violenţei în familie, conţinute în:
 Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, nr. 45-XVI din
01.03.2007;

31
Documentul 10934 (19 mai 2006) „Parlamentele unite pentru combaterea violenţei domestice împotriva
femeilor”, raportor: Dna. Cliveti (România, Grupul Socialist).

23
 DRAFT

 Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994;

 Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002;
 Codul cu privire la Contravenţiile Administrative al Republicii Moldova din 29.03.1985;
 Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003;
 Codul Familiei al Republicii Moldova din 26.10.2000;
 Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi din 09.02.2006;
 Legea privind drepturile copilului din 15.12.1995.
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, nr. 45-XVI din
01.03.2007 enunţă principiile de bază ale prevenirii şi combaterii violenţei în familie. Aceste
principii sunt:
 confidenţialitatea, principiu reflectat în Codul de procedură penală al Republicii Moldova,
nr. 122-XV din 14.03.2003, în Articolul 15 menționându-se „inviolabilitatea vieţii private”,
prin care se garantează dreptul fiecărei persoane la „inviolabilitatea vieţii private, la
confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii personale”;
 legalitatea, care este declarată în Codul penal al Republicii Moldova: „nimeni nu poate fi
declarat vinovat de săvârșirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decât în baza
unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală”;
 egalitatea, care prin intermediul Codului de procedură penală oferă fiecărei persoane
garanţia egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor, iar în Codul Familiei al Republicii Moldova
se presupune garantarea egalităţii in relațiile familiale;
 accesul la justiţie, definit în Codul de procedură penală al Republicii Moldova: „orice
persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen
rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal constituită”;
 protecţia şi securitatea victimei, garantarea fiind asigurată de Legea cu privire la prevenirea
şi combaterea violenţei în familie, în articolul 11 cu referire la „Dreptul la protecţie al
victimei” - Victimei i se garantează apărarea drepturilor şi intereselor legitime;
 cooperarea autorităţilor administraţiei publice cu societatea civilă şi cu organizaţiile
internaţionale, definită la fel în Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, în care sunt indicate modurile de cooperare:
 autorităţile administraţiei publice centrale (Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi
Copilului, Ministerul Educaţiei şi Tineretului, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Afacerilor
Interne, Ministerul Administraţiei Publice Locale, Ministerul Justiţiei), în limitele
competenţei lor conlucrează cu organizaţii neguvernamentale, cu persoane fizice şi juridice
implicate în activităţi de prevenire şi de combatere a violenţei;

24
 DRAFT

 autorităţile administraţiei publice locale dezvoltă parteneriate sociale cu organizaţii

neguvernamentale, inclusiv cu fundaţii, sindicate, patronate, cu organisme internaţionale
care să contribuie la prevenirea şi combaterea violenţei în familie;
 secţiile/direcţiile de asistenţă socială şi de protecţie a familiei realizează, în comun cu alte
autorităţi abilitate şi în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale din domeniu,
programe informaţionale în vederea prevenirii violenţei în familie;
 direcţiile generale de învăţământ, tineret şi sport realizează, în comun cu alte autorităţi
abilitate şi în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale din domeniu, programe
educaţionale pentru părinţi şi copii în vederea prevenirii şi combaterii violenţei în familie;
 instituţiile medicale de toate tipurile şi nivelurile iniţiază parteneriate durabile cu toate
programele care vizează sănătatea mamei şi a copilului;
 organele afacerilor interne, la nivel de structură specializată conlucrează cu autorităţile
abilitate în domeniu, cu societatea civilă în vederea prevenirii şi combaterii violenţei în
familie.
În Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie au fost definite
tipurile şi formele violenţei în familie, sancţiunea pentru care este prevăzută în alte documente de
drept. Prezentăm analiza în tabelul de mai jos.
Tabelul 1. Sancţiuni pentru diverse tipuri şi forme ale violenţei în familie, prevăzute în
legislaţia actuală a RM
Tip de Definiţia dată în Legea cu Document Articole şi conţinutul lor
violenţă în privire la prevenirea şi
familie combaterea violenţei în
familie
Violenţă Vătămare intenţionată a Codul penal al Articolul 14532. Omorul intenţionat
fizică integrităţii corporale ori a Republicii Articolul 147. Pruncuciderea
sănătăţii prin lovire, Moldova Articolul 15033. Determinarea la sinucidere
îmbrâncire, trântire, tragere Articolul 15134. Vătămarea intenţionată
de păr, înţepare, tăiere, gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
ardere, strangulare, muşcare, Articolul 15235. Vătămarea intenţionată
în orice formă şi de orice medie a integrităţii corporale sau a

32
Art. 145, omorul intenţionat, al 3 (b) prevede în calitate de circumstanţă agravantă săvârşit asupra soţului (soţiei)
sau a unei rude apropiate
33
Art. 150, determinarea la sinucidere conţine o circumstanţă agravantă în cazul determinării soţului (soţiei) sau a
unei rude apropiate, a unei persoane care se află într-o dependenţă materială sau de altă natură
34
Art. 151, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii conţine o circumstanţă agravantă
atunci când este săvârşită asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate

25
 DRAFT

intensitate, prin otrăvire, sănătăţii

intoxicare, alte acţiuni cu Articolul 155. Ameninţarea cu omor ori cu
efect similar. vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţi
Articolul 163. Lăsarea în primejdie
Codul cu privire Articolul 471. Cauzarea leziunilor
la contravenţiile corporale uşoare
administrative Articolul 1702. Încălcarea drepturilor şi
intereselor legitime ale copilului
Articolul 1704. Necomunicarea despre
existenţa unui pericol pentru viaţa sau
sănătatea copilului
Violenţa Orice violenţă cu caracter Codul penal al Articolul 17136. Violul
sexuală sexual sau orice conduită Republicii Articolul 172. Acţiuni violente cu caracter
sexuală ilegală în cadrul Moldova sexual
familiei sau în alte relaţii Articolul 173. Constrângerea la acţiuni cu
interpersonale, cum ar fi caracter sexual
violul conjugal, interzicerea Articolul 174. Raportul sexual cu o
folosirii metodelor de persoană care nu a atins vârsta de 16 ani
contracepţie, hărţuirea Articolul 175. Acţiuni perverse
sexuală; orice conduită Articolul 201. Incestul
sexuală nedorită, impusă; Articolul 211. Transmiterea unei boli
obligarea practicării venerice
prostituţiei; orice Articolul 201. Proxenetismul
comportament sexual ilegal Codul cu privire Articolul 1714. Confecţionarea sau
în raport cu un membru de la contravenţiile desfacerea obiectelor pornografice
familie minor, inclusiv prin administrative Articolul 1715. Confecţionarea sau
mângâieri, sărutări, pozare a difuzarea lucrărilor ce propagă cultul
copilului şi prin alte atingeri violenţei şi al cruzimii
nedorite cu tentă sexuală;
alte acţiuni cu efect similar

35
Art. 152 – vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, de asemenea conţine o
circumstanţă agravantă atunci când este săvârşită asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate
36
Art. 171, violul, şi Art. 173, constrângerea la acţiuni cu caracter sexual permit atragerea la răspundere a
abuzatorului în cazul violului matrimonial, dar însăţi noţiunea de „viol conjugal” în legislaţia în vigoare în RM se
întâlneşte doar în Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

26
 DRAFT

Violenţa Impunere a voinţei sau a Codul penal al Articolul 189. Şantajul

psihologică controlului personal, Republicii
provocare a stărilor de Moldova
tensiune şi de suferinţă Codul cu privire Articolul 472. Calomnia
psihică prin ofense, luare în la contravenţiile Articolul 473. Injuria
derâdere, înjurare, insultare, administrative Articolul 170. Neîndeplinirea obligaţiilor
poreclire, şantajare, de întreţinere, educaţie şi instruire a
distrugere demonstrativă a copiilor
obiectelor, prin ameninţări Articolul 1703. Împiedicarea exercitării
verbale, prin afişare dreptului de a comunica cu copiii şi de a-i
ostentativă a armelor sau prin educa
lovire a animalelor
domestice; neglijare;
implicare în viaţa personală;
acte de gelozie; impunere a
izolării prin detenţie, inclusiv
în locuinţa familială; izolare
de familie, de comunitate, de
prieteni; interzicere a
realizării profesionale,
interzicere a frecventării
instituţiei de învăţământ;
deposedare de acte de
identitate; privare
intenţionată de acces la
informaţie; alte acţiuni cu
efect similar
Violenţa Subestimare sau diminuare a Codul penal al Articolul 177. Încălcarea inviolabilităţii
spirituală importanţei satisfacerii Republicii vieţii personale
necesităţilor moral-spirituale Moldova Articolul 208. Atragerea minorilor la
prin interzicere, limitare, activitate criminală sau determinarea lor la
ridiculizare, penalizare a săvârșirea unor fapte imorale
aspiraţiilor membrilor de Codul cu privire Articolul 1701. Organizarea cerşetoriei

27
 DRAFT

familie, prin interzicere, la contravenţiile

limitare, luare în derâdere administrative
sau pedepsire a accesului la
valorile culturale, etnice,
lingvistice sau religioase;
impunere a unui sistem de
valori personal inacceptabile;
alte acţiuni cu efect similar
sau cu repercusiuni similare
Violenţa Privare de mijloace Codul penal al Articolul 186. Furtul
economică economice, inclusiv lipsire Republicii Articolul 188. Tâlhăria
de mijloace de existenţă Moldova Articolul 190. Escrocheria
primară, cum ar fi hrană, Articolul 196. Cauzarea de daune materiale
medicamente, obiecte de prin înşelăciune sau abuz de încredere
primă necesitate; abuz de Articolul 197. Distrugerea sau deteriorarea
variate situaţii de intenţionată a bunurilor
superioritate pentru a Articolul 202. Eschivarea de la plata
sustrage bunurile persoanei; pensiei alimentare sau de la întreţinerea
interzicere a dreptului de a copiilor
poseda, folosi şi dispune de Articolul 168. Munca forţată
bunurile comune; control Articolul 302. Iniţierea sau organizarea
inechitabil asupra bunurilor cerşetoriei
şi resurselor comune; refuz Codul cu privire Articolul 51. Sustragerea în proporţii mici
de a susţine familia; la contravenţiile din avutul proprietarului
impunere la munci grele şi administrative Articolul 1701. Organizarea cerşetoriei
nocive în detrimentul
sănătăţii, inclusiv a unui
membru de familie minor;
alte acţiuni cu efect similar

În Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie se face o specificare

deosebită asupra subiecţilor violenţei în familie: persoanele aflate în relaţii de căsătorie, de
divorţ, de concubinaj, de tutelă şi curatelă, rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală, soţii rudelor,
alte persoane întreţinute de acestea; iar în condiţia locuirii separate asupra persoanelor aflate în
relaţii de căsătorie, copiii lor, inclusiv cei adoptivi cei născuţi în afara căsătoriei, cei aflaţi sub

28
 DRAFT

tutelă sau curatelă, alte persoane aflate la întreţinerea acestora. Unele specificări ale noţiunii de
rudenie se conţin în Codul Penal (Articolul 134. Rudenia), unde se specifică că:
 rudenia pe linie dreaptă este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană;
 rudenia pe linie colaterală - legătura bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun.
Însă noţiunea de „rudenie” nu asigură o includere a tuturor subiecţilor violenţei în
familie, care poate fi comisă asupra unei categorii mai mari de persoane, indiferent conlocuire
sau locuire separate, căsătorie, concubinaj sau divorţ. Îndeosebi se solicită o specificare a
noţiunii „concubinaj”. Această noţiune poate fi definită ca convieţuirea unui bărbat cu o femeie
fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie; căsătorie nelegitima. O definiţie largă se conţine în
Dicţionarul de sociologie: „Uniune heterosexuală fără căsătorie legală. Diviziunea rolurilor în
cadrul cuplurilor consensuale nu este atât de clar definită ca în cazul familiei bazată pe căsătorie,
deşi din punct de vedere funcţional diferenţele dintre aceste două forme de relaţionare nu sunt
esenţiale. Contrar unor opinii curente, cei care practică coabitarea sunt ataşaţi normelor
parteneriatului pereche şi respectă căsătoria. In multe cazuri, coabitarea este doar o fază
premergătoare căsătoriei. În mod tradiţional, acest stil de viaţă (concubinajul) era mai puţin
tolerat social, fiind considerat un comportament deviant. În prezent, coabitarea s-a extins în toate
societăţile europene sau de cultură europeană şi a crescut permisivitatea socială, inclusiv
recunoaşterea legală în unele ţări a acestei alternative de viaţă. Dacă în trecut ea era un substitut
al căsătoriei, frecvent în mediile defavorizate din punct de vedere economic şi social, în prezent
ea tinde să devină pentru anumite categorii sociale o alternativă preferabilă şi practicată de un
număr tot mai mare de persoane cu un status economic şi social mediu sau superior (în
majoritatea societăţilor, a crescut rapid ponderea studenţilor şi tinerilor intelectuali care practică
coabitarea)”37. Pentru o specificare a acestei noţiuni putem folosi şi opinia autorilor Hartman A.
şi Lair, J., care menţionează că „o familie este atunci, când doi sau mai mulţi indivizi decid că ei
formează o familie şi asta înseamnă că, în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei
dezvoltă o intimitate în care îşi împărtăşesc nevoile emoţionale de apropiere, de a trăi într-un
spaţiu numit de ei „căminul lor” şi în care se definesc roluri şi sarcini necesare pentru a satisface
nevoile biologice, sociale şi psihologice ale indivizilor implicaţi” 38.
Articolul 7 al Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie specifică
autorităţile şi instituţiile abilitate cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie.
Conform acestui articol, autorităţile centrale responsabile de prevenirea şi combaterea violenţei

37
Dicţionar de sociologie. Coord.L. Vlăsceanu. C. Zamfir // http://www.dictsociologie.netfirms.com/
38
Hartman, A., Laird, J. Family-centered social work practice, The Free Press, New York, Londra, 1983

29
 DRAFT

în familie sunt: Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului (MPSFC), Ministerul

Educaţiei şi Tineretului (MET), Ministerul Sănătăţii (MS), Ministerul Afacerilor Interne (MAI),
Ministerul Administraţiei Publice Locale (MAPL) şi Ministerul Justiţiei (MJ). Ministerul
Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului este autoritatea publică centrală de specialitate abilitată
responsabilă de elaborarea şi promovarea politicilor de prevenire şi combatere a violenţei şi
asistenţă socială a victimelor/agresorilor, iar elaborarea şi promovarea politicilor în domeniul
prevenirii şi combaterii violenţei în familie revine Direcţiei oportunităţi egale şi prevenirea
violenţei a MPSFC.
Autorităţile administraţiei publice locale de specialitate sunt: secţiile/direcţiile de
asistenţă socială şi de protecţie a familiei; direcţiile generale de învăţământ, tineret şi sport;
organele ocrotirii sănătăţii; organele afacerilor interne; comisiile pentru probleme sociale de pe
lângă autorităţile administraţiei publice locale; centrele/serviciile de reabilitare a victimelor şi
agresorilor; alte organizaţii cu activităţi specializate în domeniu.
Un şir de articole din Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie
pun în valoare măsurile de protecţie a victimei. În articolul 11 se specifică dreptul la protecţie al
victimei, articolul 12 menţionează persoanele care pot depune cerere despre comiterea actelor de
violenţă în familie, în următoarele două fiind concretizată procedura depunerii şi modalitatea
examinării cererii.
Este inovatoare prevederea articolului 15 cu referinţă la ordonanţa de protecţie. Astfel,
ordonanţa de protecţie este un document emis de către instanţa de judecată în 24 de ore de la
primirea cererii, prin care se oferă asistenţă victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri: a)
obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei; b)
obligarea de a sta departe de locul aflării victimei; c) obligarea de a nu contacta victima, copiii
acesteia, alte persoane dependente de ea; d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al
victimei; e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care
îi are în comun cu victima; f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale
de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse
sau deteriorate; g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune; h) obligarea de a participa
la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de
instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei; i) stabilirea
unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori; j) interzicerea de a păstra şi purta armă.
Actualmente în cadrul legislativ existent există prevederi care ar amplifica efectul
aplicării ordonanţei de protecţie. Este vorba de articolul 467 din Codul de Procedură Penală al
RM, prin care se reglementează caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti definitive.
Acesta stipulează că hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi

30
 DRAFT

juridice din ţară şi au putere executorie pe întregul teritoriu al Republicii Moldova, colaborarea
solicitată la executarea hotărârilor judecătoreşti este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi
juridice.
Responsabilitatea de informare a agresorului despre ordonanţa de protecţie şi de aplicare
a acesteia revine inspectorului de sector în conlucrare cu asistentul social. Măsurile de protecţie
prevăzute se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariţia pericolului
care a condiţionat luarea acestor măsuri şi pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al
nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie. Aplicarea măsurilor de protecţie nu
împiedică iniţierea procedurii de divorţ, de partajare a averii comune, decădere din drepturile
părinteşti, luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti şi altor acţiuni prevăzute de
legislaţia în vigoare. Supravegherea îndeplinirii măsurilor de protecţie stabilite de instanţă ţine de
competenţa organelor afacerilor interne, organelor de asistenţă socială şi altor organe, după caz.
Instanţa de judecată poate retrage măsurile de protecţie la cererea întemeiată a victimei. În cazul
victimelor copii şi persoane aflate în stare de neputinţă, examinarea de către instanţă a cazului
este obligatorie. Contestarea ordonanţei de protecţie se face în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie prevede modalităţi de
sancţiune. Pentru nerespectarea prevederilor ordonanţei de protecţie de către agresor se
stipulează pedepsirea lui în conformitate cu legislaţia în vigoare. În caz de comitere a unor acte
de violenţă în familie ce conţin elementele constitutive ale unei contravenţii administrative sau
ale unei infracţiuni, se aplică legislaţia în vigoare, indiferent de stabilirea măsurilor de protecţie.
Nerespectarea prezentei legi de către persoanele cu funcţie de răspundere şi profesioniştii în
domeniu este o încălcare a disciplinei muncii şi atrage răspundere disciplinară în conformitate cu
legislaţia.
Finanţarea realizării activităţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie, în
conformitate cu prevederile legii, se face din bugetul de stat, de la bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale, în limita mijloacelor financiare stabilite anual, fiind comutate şi alte
surse neinterzise de lege. Finanţarea centrelor/serviciilor de reabilitare a victimelor şi agresorilor
se efectuează din alocaţiile prevăzute la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale, din donaţii,
granturi, din alte surse, conform legislaţiei în vigoare.

31
 DRAFT

Tema II. PREZENTARE GENERALĂ A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

II.1. Definiţia violenţei în familie

În definirea violenţei în familie se remarcă o evoluţie, care parcurge calea de la conotaţia
redusă la violenţa împotriva femeii, violenţa domestică, la sensul deosebit pe care îl are noţiunea
„violenţa în familie”.
Una dintre cele mai relevante definiţii este dată în Recomandarea Nr. R (85) 4 a
Comitetului Miniştrilor către Statele membre privind violenţa în cadrul familiei39, care constată
că violenţa în familie este „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul
dintre membrii acesteia şi care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice sau
libertăţii altui membru al acelei familii, şi vatămă în mod serios dezvoltarea personalităţii lui/ei”.
În Declaraţia Adunării Generale a ONU privind eliminarea violenţei împotriva
femeilor40 este definită „violenţa faţă de femei” ca „orice act de violenţă, comis în baza
diferenţei de gen, care provoacă sau poate provoca daune fizice, sexuale sau psihice, chinuri
femeilor, precum şi pericolul de comitere a unor asemenea acţiuni, lipsirea deliberată sau prin
forţă de libertate, fie aceasta în viaţa socială sau de familie”. Violenţa îndreptată asupra femeii
„include următoarele acţiuni chiar dacă nu se limitează la ele: violenţa fizică, sexuală şi
psihologică care se produce în cadrul familiei, inclusiv maltratări, abuzul sexual al copiilor din
cadrul căminului conjugal, violenţa relaţionată cu ştirbirea dreptului patrimonial, mutilare
genitală şi alte practici tradiţionale, nocive pentru femeie, actele de violenţă produse de alţi
membri ai familiei precum şi violenţa relaţionată cu exploatarea.”
La cea de a Patra Conferinţă Mondială asupra problemelor Femeilor (Beijing 1995)41 este
din nou oferită o definiţie care, deşi se referă doar la violenţa faţă de femei, prevăzând violenţa
fundamentată pe diferenţa de gen, nominalizează tipurile de abuzuri: vătămare sau suferinţă
fizică, sexuală sau psihologică, inclusiv ameninţările cu asemenea acte, coerciţia sau privarea
arbitrară de libertăţi, indiferent dacă acestea apar în viaţa publică sau privată.
În conformitate cu prevederile ONU expuse mai sus, violenţa împotriva femeilor,
respectiv şi violenţa în familie, cuprinde următoarele forme: violenţa fizică, sexuală şi
psihologică ce are loc în familie, inclusiv bătăile, abuzul sexual al copiilor de sex feminin în
cadrul casnic, violenţa legată de zestre, violul marital, mutilarea genitală a femeilor, violenţa
extra-maritală şi violenţa referitoare la exploatare.

39
Recomandarea Nr. R (85) 4 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre privind violenţa în cadrul familiei
(adoptată de către Comitetul Miniştrilor la 26 martie 1985, în cadrul celei de-a 382a reuniuni a Delegaţilor
Miniştrilor)
40
Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) // www.justice.md
41
Declaraţia şi Platforma de Acţiuni de la Beijing, (septembrie 1995)

32
 DRAFT

În unele recomandări metodice elaborate sub îndrumarea Consiliului Europei, se oferă o

definiţie, care examinează violenţa în familie ca o formă particulară a violenţei faţă de femeie 42.
Astfel, termenul de „violenţă împotriva femeilor” desemnează orice act de violenţă bazat pe
apartenenţa sexuală, care afectează sau poate afecta femeile care sunt ţinta vătămărilor ori
suferinţelor de natură fizică, sexuală sau psihologică, inclusiv a pericolului de a se lăsa pradă
unor astfel de acte, constrângerii, privării arbitrare de libertate, fie că se manifestă în viaţa
publică, fie în cea privată. Această definiţie se aplică, în special, violenţei din sânul familiei sau
al căminului, mai ales agresiunile de natură fizică sau psihică, abuzurile de natură emoţională şi
psihologică, violul şi abuzul sexual, incestul, violul între soţi, parteneri stabili, parteneri
ocazionali sau coabitanţi, crimele comise în numele onoarei, mutilarea organelor genitale sau
sexuale feminine, ca şi căsătoriile forţate”.
În diferite surse43 se face referinţă la literatura de specialitate, care defineşte violenţa în
familie şi ca pattern de control coercitiv, caracterizat prin folosirea comportamentelor abuzive
fizice, sexuale sau emoţionale. O definiţie larg acceptată a violenţei în familie este aceea
formulată de Stark şi Flitcraft: „Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în
prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de
statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau de
abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte
potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru
victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei,
alimentelor, deplasărilor, telefonului şi altor surse de îngrijire şi protecţie” 44.
În contextul acestei definiţii raportul dintre noţiunile „violenţă domestică” – „violenţă în
familie” se prezintă în următorul mod (fig. 1).

Fig. 1. Raportul dintre noţiunile „violenţă domestică” – „violenţă în familie”

42
Manual pentru uzul parlamentarilor. Parlamentele Unite pentru combaterea violenţei domestice împotriva
femeilor.
43
Sistem informaţional integrat de înregistrare şi raportare a cazurilor de violenţă în familie. Institutul Est European
de Sănătate a Reproducerii, Târgu-Mureş, 2006; Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti,
2008.
44
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

33
 DRAFT

Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie 45

oferă următoarea definiţie a violenţei în familie: „orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu
excepţia acţiunilor de autoapărare sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau
verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau economic ori prin cauzare de prejudiciu
material sau moral, comisă de un membru de familie contra unor alţi membri de familie, inclusiv
contra copiilor, precum şi contra proprietăţii comune sau personale”. În articolul 3 se
menţionează ca subiecţi ai violenţei în familie agresorul şi victima, cetăţeni ai Republicii
Moldova, cetăţeni străini şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul ei: „a) în condiţia conlocuirii -
persoanele aflate în relaţii de căsătorie, de divorţ, de concubinaj, de tutelă şi curatelă, rudele lor
pe linie dreaptă sau colaterală, soţii rudelor, alte persoane întreţinute de acestea; b) în condiţia
locuirii separate - persoanele aflate în relaţii de căsătorie, copiii lor, inclusiv cei adoptivi, cei
născuţi în afara căsătoriei, cei aflaţi sub tutelă sau curatelă, alte persoane aflate la întreţinerea
acestora”.

II.2. Tipuri şi forme de manifestare a violenţei în familie

Prezentăm clasificarea în conformitate cu Legea Republicii Moldova nr. 45 din
01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, completând-o cu alte
opinii.
Violenţa fizică, prezintă vătămarea intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin
lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice
formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar 46.
Un grup de autori din România constată că violenţa fizică „constă în atingeri sau contacte
fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra victimei. Formele: împingerea,
plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri,
bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de
pereţi şi mobilă, folosirea armelor, izbirea de pereţi şi mobilă” 47. În raport cu minorii această
formă se referă la „folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul (părintele, tutorele,
părintele de plasament, baby sitter), având ca rezultat vătămarea copilului. Categoria copiilor
abuzaţi fizic îi include şi pe cei care au fost răniţi în mod deliberat, precum şi pe cei răniţi din
cauza însuficientei supravegheri” 48.
Violenţa sexuală în lege este definită ca „orice violenţă cu caracter sexual sau orice
conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul
45
Legea Nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie
46
Legea Nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie
47
Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G.
Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
48
Idem.

34
 DRAFT

conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită

sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în
raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mângâieri, sărutări, pozare a copilului şi
prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar” 49.
Autorii citaţi mai sus relevă pentru acest tip comentariile degradante la adresa femeii,
atingerile neplăcute şi diverse injurii, provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul
sexual, incluzând şi violul marital50. În acelaşi context se oferă o definiţie şi violului conjugal: „o
formă de violenţă sexuală pe care femeia o suportă adesea, suferind în tăcere, plătind tribut
normelor sociale care consideră că relaţiile intime sunt în primul rând un drept al bărbatului, un
teritoriu unde el este stăpânul care decide; această mentalitate determină femeia să nu vorbească
despre suferinţele ei”. Referindu-se la violenţa sexuală asupra copilului, autorii menţionează că
aceasta constă din atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului
să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi
care servesc la obţinerea de către adult a plăcerii. În descrierea acestei forme ai adaugă şi alte
forme de manifestare: implicarea de către adult a copiilor dependenţi/imaturi, a adolescenţilor în
activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoştinţă de
cauză sau care violează normele tradiţionale ale vieţii de familie. Acoperă mai multe forme de
comportament abuziv, chiar pe cele neimplicând contact fizic direct, de exemplu, nuditatea,
exbiţionismul, voyeurismul, sărutatul, palparea, masturbarea, sexul oral, contactul sexual imitat.
Sunt incluse în această categorie de abuz toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau
homosexuale, de la atingere cu caracter sexual la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau
anală, în care sunt implicaţi un adult şi un minor, persoane înrudite sau nu (n.n. autorii se referă
la persoane neînrudite care, prin participarea (coruperea, obligarea, convingerea) unui membru al
familiei realizează un act sexual cu un minor). Alte forme de abuz sexual: hărţuirea sexuală
(propuneri verbale, gesturi sau atingeri cu conotaţii sexuale), comportamentul exbiţionist în faţa
unui copil, manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula
organele sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului,
penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la
pornografie sau prostituţie în folosul (cel puţin parţial) al adultului.
Violenţa psihologică, noţiune prevăzută destul de rar şi conţinută în Legea RM cu privire
la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, este definită ca impunere a voinţei sau a
controlului personal, provocare a stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în

49
Legea Nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie
50
Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G.
Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

35
 DRAFT

derâdere, înjurare, insultare, poreclire, şantajare, distrugere demonstrativă a obiectelor, prin

ameninţări verbale, prin afişare ostentativă a armelor sau prin lovire a animalelor domestice;
neglijare; implicare în viaţa personală; acte de gelozie; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv
în locuinţa familială; izolare de familie, de comunitate, de prieteni; interzicere a realizării
profesionale, interzicere a frecventării instituţiei de învăţământ; deposedare de acte de identitate;
privare intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar. Într-o accepţiune cu
referinţă la minori violenţa psihologică desemnează: „atacul concentrat al unui adult asupra
dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului. Formele mai des întâlnite sunt
cele la care recurg părinţii sub forma diverselor pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea în
diferite spaţii închise), neacordarea răspunsurilor emoţionale, terorizarea, refuzul de a-l ajuta la
solicitare, degradarea, exploatarea, folosirea lui ca servitor” 51.
Definiţia violenţei spirituale în Lege se referă la subestimarea sau diminuarea
importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare,
penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, prin interzicere, limitare, luare în derâdere sau
pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice sau religioase; impunere a unui
sistem de valori personal inacceptabile; alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.
Depistăm o definiţie a violenţei spirituale asupra minorilor: „coruperea unui minor prin învăţarea
sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiale, imorale sau
criminale”52.
Violenţa economică se constituie din privarea de mijloace economice, inclusiv lipsirea
de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate;
abuzul de variate situaţii de superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei; interzicere a
dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune; control inechitabil asupra bunurilor
şi resurselor comune; refuz de a susţine familia; impunere la munci grele şi nocive în detrimentul
sănătăţii, inclusiv a unui membru de familie minor; alte acţiuni cu efect similar 53.
Deşi în Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nu se conţin alte
forme, ţinem să le prezentăm, reieşind din importanţa lor pentru înţelegerea fenomenului. O
formă deosebită, manifestată în raport cu persoanele mai slabe (bătrâni, copii, bolnavi) este
neglijarea. Pentru această formă există mai multe definiţii, printre care menţionăm următoarele.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii o defineşte ca: „formă non-fizică a violenţei, incluzând
violenţa verbală şi cea psihologică, utilizate în scopul ameninţării, intimidării şi a deţinerii
controlului asupra victimei cu impact asupra planurilor psihologice. Se manifestă prin

51
Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G.
Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
52
Idem.
53
Legea Nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie

36
 DRAFT

incapacitatea sau refuzul adultului de acordare a celor necesare copilului pentru toate aspectele
vieţii sale: sănătate, educaţie, dezvoltare emoţională, nutriţie, adăpost, siguranţa vieţii – în
contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare. Include şi
nesupravegherea şi lipsa protecţiei în faţa pericolului” 54.
Într-o altă definiţie se menţionează: „Ţinând cont de raportul inegal de putere şi controlul
inegal dintre victima şi agresorul implicaţi în relaţia de violenţă în familie, utilizarea acestui
termen se poate extinde şi pentru a încadra actele de violenţă înfăptuite între adulţi, pentru a
sublinia vulnerabilitatea şi dependenţa victimei de agresor55.
Neglijarea se manifestă deosebit de frecvent în raport cu minorii membri ai familiei, fapt
pentru care acesteia i s-a oferit o definiţie specială. Autorii la care ne-am mai referit propun
pentru descrierea acestei forme de violenţă în familie, victime ale căreia sunt îndeosebi copiii,
următoarea descriere. „Rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice,
emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică,
emoţională, cognitivă şi socială. Forme: a) carenţele de creştere şi dezvoltare: erorile din formula
de preparare a hranei sugarului şi copilului mic care generează scăderea în greutate şi instalarea
distrofiei; b) neglijarea educaţională: permiterea absenteismului, neînscrierea copilului într-o
formă de învăţământ, ignorarea nevoilor speciale de educaţie; c) neglijarea fizică – neasigurarea
condiţiilor decente de trai şi neacordarea ajutorului fizic copilului, neasigurarea măsurilor de
supraveghere şi protecţie, neglijarea îmbrăcămintei adecvate, neglijarea realizării unor amenajări
pentru siguranţa condiţiilor de locuit; d) neglijarea medicală – lipsa de interes faţă de sănătatea
copilului, ajutor inadecvat, comportament neglijent faţă de copilul bolnav şi faţă de tratamentul
prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la medic; e) neglijarea emoţională: îngrijirea şi
afecţiunea inadecvate, refuzarea îngrijirii psihologice, întârzierea în îngrijirea psihologică; f)
abandon şi supraveghere inadecvată”56.
De rând cu copiii, bătrânii prezintă o vulnerabilitate sporită în familie, violenţa faţă de
aceştia manifestându-se în diferite forme: abuz fizic, abuz psihologic, abuz medical, abuz
material (economic), violarea drepturilor, neglijare 57.

II.3. Etiologia violenţei în familie

În analiza cotidiană a violenţei în familie frecvent se pun în uz diverse afirmaţii false. Iată
doar câteva din acestea.

54
Report of the Consultation on Child Abuse Prevention. OMS, Geneva, 21-31 March 1999.
55
Sistem informaţional integrat de înregistrare şi raportare a cazurilor de violenţă în familie. Institutul Est European
de Sănătate a Reproducerii, Târgu-Mureş, 2006.
56
Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G.
Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
57
Idem.

37
 DRAFT

Mit: violenţa în familie este caracteristică familiilor sărace sau cu un statut social scăzut.
Realitate: violenţa în familie poate apărea în toate familiile, indiferent de statutul
socioeconomic; mitul a apărut deoarece exista o probabilitate mai mare ca în atenţia agenţiilor
specializate să intre persoane provenind din familii cu venituri reduse, familiile cu resurse
crescute uneori ascund violenţa mai bine.
Mit: consumul de alcool şi droguri cauzează violenţă în familie.
Realitate: nu exista nici un argument şi nici o dovadă care să afirme că alcoolul este o
cauză directă a violentei în familie. Sunt dovezi care susţin coexistenţa consumului de alcool şi a
violenţei în familie şi facilitarea actelor de violenţă.
Mit: bărbaţii violenţi nu-şi pot controla violenţa.
Realitate: bărbaţii violenţi cred deseori acest lucru. Aceasta credinţa permite agresorului
neasumarea responsabilităţii faţă de actele comise. Majoritatea celor care îşi agresează soţiile îşi
controlează comportamentul violent faţă de alte persoane, cum ar fi prieteni sau colegi, unde nu
există nevoia de dominare şi control.
Mit: persoanele violente sunt bolnave psihic sau au personalităţi psihopate.
Realitate: studiile clinice asupra persoanelor care îşi abuzează partenerul/a nu susţin
această afirmaţie. Marea majoritate a persoanelor agresive nu prezintă suferinţe psihice şi nici nu
au personalităţi psihopate. Mulţi agresori se prezintă ca persoane obişnuite, respectabile, cu
capacitatea de a se controla. Provin din toate clasele sociale şi ocupaţionale iar violenţa se
manifestă dor în familie.
Mit: tatăl lui era un om violent, îşi bătea soţia şi el a învăţat acasă acest model de
comportament.
Realitate: în 18% din cazurile de parteneri violenţi, aceştia nu au avut o copilărie cu
violenţa în familie, nu au existat modele de relaţionare violenta între soţ si soţie.
Mit: unele femei merita sa fie abuzate; ele provoacă abuzul.
Realitate: nu exista justificări pentru violenţa în familie. De prea puţine ori violenţa este
punctul culminant al unei dispute şi de cele mai multe ori femeile nu primesc semnale
premergătoare atacului. Multe femei abuzate fac tot posibilul pentru a evita episoadele violente.
În relaţiile abuzive exista percepţia că bărbatul are dreptul de a-şi domina şi controla partenera.
Victimele violenţei în familie riscă sa fie abuzate de parteneri, indiferent de acţiunile lor. În
secolul al XIX-lea legea britanica preciza că un bărbat îşi poate disciplina soţia cu un instrument
care sa nu fie mai gros decât degetul cel mare al mâinii. Chiar daca aceste legi nu mai există,
multe credinţe sociale aprobă violenţa ca metodă de control şi de disciplinare a femeilor.
Mit: femeilor le face plăcere să fie abuzate.

38
 DRAFT

Realitate: acest mit a apărut pe baza observaţiei că multe femei rămân lângă partener, în
ciuda abuzului suferit. Sunt multe motive pentru care femeile nu-şi părăsesc partenerul. Multor
femei le este teamă să plece. Cercetările dovedesc că pentru o femeie este un moment extrem de
periculos părăsirea partenerului şi că între jumătate şi 5 femei din şapte ucise de partener erau
separate sau în curs de separare.
Exista şi alte mituri despre violenţa, care nu reprezintă explicaţii directe, ci fac parte din
încercările comunităţii de a înţelege acest comportament:
 bătaia este fără urmări, este un fenomen de moment datorită pierderii controlului;
 este o parte a dragostei dintre cei doi;
 biserica îl va schimba şi nu-şi va mai bate partenera;
 chiar daca îşi bate partenera, este un tata bun pentru copii şi deci trebuie sa rămâna
împreună ca să crească copiii;
 daca vor sta împreună destul de mult timp, lucrurile se vor schimba în bine şi el va înceta
să o mai bată;
 agresorul nu îşi iubeşte partenera;
 manifestarea violentă în relaţiile de familie este un mod greşit de exprimare a stărilor
afective negative, survenite din cauza suportării unor situaţii tensionante în afara cadrului
familial;
 violenţa în relaţiile dintre partenerii de cuplu este cauzată de gelozie şi lipsă de încredere
în fidelitatea partenerului;
 violenţa faţă de copii este condiţionată de suportarea calităţii de victimă în relaţiile de
cuplu;
 violenţa faţă de copii mai frecvent se manifestă în familiile monoparentale;
 femeia provoacă comportamentul violent al soţilor prin abuzuri de natură psihologică,
emoţională, verbală;
 numai un număr mic de femei sunt victime ale violenţei în familie;
 o femeie îşi poate părăsi partenerul, daca vrea cu adevărat;
 victimele violenţei în familie exagerează dimensiunea abuzului.
Toate aceste afirmaţii conţin o parte de adevăr chiar daca relaţia cauză-efect nu este cea
proclamată de aserţiune şi realitatea arată mai degrabă o acompaniere reciprocă în cadrul
evenimentelor de violenţă în familie. Există parteneri violenţi care nu sunt consumatori de
alcool. Exista situaţii în care familia nu are o viaţă nesigură, marcată de stresul cotidian al
supravieţuirii. Exista femei care sunt victimele unor astfel de incidente fără să se poată obişnui
cu situaţia, şi trăind de fiecare data evenimentul ca pe un coşmar ireal. Violenţa în familie poate
afecta pe oricine, indiferent de starea materială, religie, culoare sau statut social. Violenţa se

39
 DRAFT

poate întâlni atât în familiile complete, cât şi în cele monoparentale, în cazul persoanelor care în
mediul socioprofesional se manifestă destul de pozitiv şi a celor dezavantajate din cauza
şomajului sau calificării profesionale joase, în cuplurile tinere şi în cele cu o experienţă de
familie de durată. Violenţa în familie afectează atât femeia, cât şi bărbatul, persoanele vârstnice
şi copiii.
Analiza etiologiei violenţei în familie poate fi pornită de la analiza agresivităţii.
Comportamentul violent este o formă a manifestării agresivităţii. Deşi în literatura psihologică se
vorbeşte despre mai multe tipuri ale agresivităţii, inclusiv despre cea orientată pozitiv şi negat iv,
în explicarea comportamentului violent se recurge la modelul al doilea.
Agresivitatea este definită în literatura de specialitate ca o acţiune vătămătoare, orientată
împotriva unui organism. A vătăma înseamnă a leza, a traumatiza, a distruge, a da dovadă de
comportamente care afectează, deranjează, enervează şi jignesc.
Putem califica drept acţiuni agresive:
 acţiunile intenţionat distructive (scopul căror este distrugerea, traumatizarea celeilalte
persoane);
 acţiuni explicite intenţionat negative (în scopul de a produce o stare neplăcută celeilalte
persoane);
 acţiuni implicite intenţionat distructive (scopul căror ar fi nu tocmai distrugerea celeilalte
persoane într-un mod direct, iar individul care acţionează aşteaptă ca tentativa sa să ducă
ulterior la afectarea persoanei în cauză);
 acţiuni implicit negative intenţionate (scopul lor nu este crearea unei stări neplăcute celeilalte
persoane, dar personajul care acţionează aşteptă ca din cauza acţiunii sale să se instaleze la
persoana cealaltă o stare interioară neplăcută).
După Baron şi Richardson, agresivitatea nu este neapărat motivată şi fundamentată pe
stări emoţionale negative, decurgând în multe cazuri ca acţiuni bine planificate şi chiar orientate
spre persoane din ambianţa apropiată (cum ar fi, de exemplu, membrii familiei). Cu toate că sunt
considerate acte agresive doar acele comportamente care provoacă durere şi daune psihice sau
fizice fiinţelor vii, totuşi chiar manipularea cu obiecte materiale, dacă are drept consecinţă
lezarea integrităţii morale, fizice, economice sau de altă natură a unei persoane, poate fi tratată
drept acţiune agresivă.
Există câteva modele teoretice care explică comportamentul violent, încercând să ofere o
viziune asupra genezei agresivităţii.
Modelul psihodinamic (psihanalitic)

40
 DRAFT

Modelul dat porneşte de la teoria freudiană. Freud a identificat sursa violenţei umane în
sexualitate şi pulsiunea morţii (cea din urmă cu esenţă distructivă - Thanatos-ul), constructe pe
care persoana le deţine de la naştere. Dezvoltarea agresivităţii poate avea loc deja în copilărie,
sursele ei putând fi identificare în sexualitatea infantilă. Pentru Freud, sexualitatea infantilă nu
este se prezintă ca o realizare nemijlocită a unei activităţi sexuale, vorba fiind, în primul rând, de
căutarea plăcerii (libido). De altfel, orice fiinţă umană, indiferent de vârstă, este în permanentă
căutare a obţinerii plăcerii şi insistă să-şi satisfacă această necesitate, folosindu-se de diferitele
zone erogene ale propriului corp sau de stimuli din mediul înconjurător. Realizarea sau
nerealizarea plăcerii se soldează cu rezultate diferite, care în cel de-al doilea caz pot deveni o
sursă a perturbărilor structurilor de personalitate, a manifestării unui comportament agresiv, a
tendinţelor spre conduite violente. Freud, urmat de adepţii modelului psihanalitic, a distins
câteva stadii, identificând cum lipsa de rezolvare a dilemelor caracteristice fiecărui stadiu
(fixarea pe conflictul caracteristic etapei de vârstă) poate duce la afirmarea unor comportamente
violente.
 Stadiul oral (de la naştere până la 18 luni).
Căpătarea plăcerii se realizează prin a suge‚ a mânca. După Abraham stadiul dat poate fi numit
sadico-oral, muşcarea şi înghiţirea prezentându-se ca neoformaţiune, având şi caracter de
tendinţe de distrugere. Menţinere dominaţiei de această fază în continuare, fixarea, contribuie la
formarea unei personalităţi agresive verbal şi sarcastice‚ dominante‚ nerăbdătoare‚ neliniştite şi
extrem de curioase‚ dând dovadă de comportamente marcate de bârfe, invidie, lăcomie, gelozie,
răzbunare. Chiar atitudinile ulterioare faţă de realitate şi de sine – pesimiste sau altruiste – au fost
explicate de către S. Freud prin deprivarea sau satisfacerea trebuinţei de plăcere orală în
copilărie.
 Stadiul anal (între 18 luni si 3-4 ani).
Stadiul anal are în calitate de plăcere eliminarea. Neoformaţiunea acestui stadiu, după Abraham,
este sadismul anal, manifestat în tendinţe spre cruzime, “murdărire”, “insinuare”, fixarea la
stadiul dat conduce spre încăpăţinare, zgârcenie, supărare, iritare, răzbunare, constituie condiţia
formării unei atitudini negative faţă de ordine‚ curăţenie şi muncă‚ instaurării unei situaţii de
dominare de idei şi conduite obsesive.
 Stadiul falic (începe la vârsta de circa 3-4 ani, durează până la 5)
 cuprins între 3 şi 5 ani‚ marcat de preocuparea de organele genitale proprii‚
Manifestările caracteristice acestui stadiu sunt interesul şi curiozitatea faţă de propriile organe
genitale, atracţia faţă de părintele de sex opus şi gelozia – faţă de cel de acelaşi sex, acestea
contribuind la formarea identităţii sexuale. Fixarea la stadiul dat contribuie la dezvoltarea
conduitelor de dominare, laudă, demonstrativism, masculinitate, virilitate. Dificultăţile de
41
 DRAFT

identificare pot cauza şi probleme grave în comportamentul sexual‚ depresivitate‚ atitudine

negativă faţă de reprezentanţii sexului opus.
 Stadiul de latenţă (6-12 ani)
Pulsiunile sexuale sunt reprimate prin socializare‚ formându-se dependenţa de grup‚ atenţia fiind
orientată spre ambianţa socială‚ trebuinţele sunt realizate prin contacte psihice‚ cognitive şi
sociale prin intermediul căror se dezvoltă capacitatea de dirijare a impulsiunilor interne.
 Stadiul genital (etapă care survine la vârsta adolescenţei)
Constă din materializarea dorinţelor sexuale. În cazul când are loc o sublimare reuşită a
sexualităţii infantile şi stadiul genital decurge în normă‚ individul se orientează spre realizări
sociale şi profesionale. Fixarea va dezvolta agresivitatea, comportamentul destructiv şi asocial.
A. Adler despre frustrare şi agresivitate
După A. Adler, frustrarea este o condiţie a comportamentului agresiv. Inferiorităţile
fizice reale sau subiectiv percepute declanşează adeseori o serie de frustrări care, la rândul lor,
antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau eşuate, pentru rezolvarea acestor
frustrări. Persoana încearcă atunci să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul ei depăşeşte
limitele scopului intenţionat, ea supracompensează. Uneori persoana poate să dezvolte un interes
special datorită sublimării care survine pentru un domeniu pentru care ea până atunci nu avea
aptitudini reale. A. Adler întrevede modul de realizare a motivului agresiv în diverse domenii:
 în artă – prin prezentarea unor imagini rigide, agresive; în literatură – prin descrierea
ciocnirilor violente;
 în profesiile în care poate fi satisfăcut impulsul agresiv;
 în activitate politică, unde poate fi suprimat oponentul;
 în interesul faţă de moarte, de cimitir, comportamentele marcate de superstiţie, frică de
infecţii şi boală;
 în activităţi de caritate, simpatie exagerată, altruism, prin care se depăşeşte starea de
inferioritate.
În situaţia când persoana nu poate identifica un comportament de compensare pozitiv, va
alege în calitate de model de depăşire a sentimentului de inferioritate conduitele violente în
raport cu cei mai slabi.
Modelul sociodinamic al lui K. Horney
Karen Horney a elaborat conceptul de anxietate fundamentală şi de neajutorare în
copilărie, care a dus la dezvoltarea dimensiunii sociale a psihanalizei. ,,Anxietatea
fundamentală” este ,,sentimentul de fiinţa izolată şi neajutorată faţă de o lume potenţial ostilă”,
starea producătoare de nevroză. Horney tratează nevroza ca o stare generală de perturbare a

42
 DRAFT

relaţiilor umane. După autoarea dată, în mediul familial o gamă largă de factori contribuie la
insecuritatea omului: dominaţia parentală, indiferenţa, promisiunile neîndeplinite, supraprotecţia,
atmosfera ostilă din casă, izolarea de alţi copii şi lipsa de respect pentru nevoile individuale ale
copilului. Metodele copilului de a se adapta la anxietatea fundamentală formează patternuri
motivaţionale durabile sau nevoi nevrotice, care se cristalizează ca trăsături de personalitate.
Nevoile nevrotice se prezintă ca nişte tehnici de coping ale copilului, manifestându-se în
doleanţe excesive, nerealiste dezvoltate ca răspunsuri la anxietatea fundamentală, dintre care 10
domina persoana. Autoarea afirmă că scopul lor nu este satisfacţia instinctuală, cum credea
Freud, ci securitatea socială. Generalizând atitudinile rezultate din nevoile nevrotice K. Horney a
dedus 3 ca fiind orientate împotriva oamenilor:

Nevoi excesive pentru Exprimate in comportament

Putere Tendinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi, teama de greşeală

Exploatarea celorlalţi Profitarea şi folosirea de ceilalţi, teama de a părea ,,stupid”

Realizare personala Străduinţa de a fi cel mai bun, ambiţios, frica de greşeală

Teoria destructivismului uman
După E. Fromm, în om există tendinţe inconştiente, puternice spre raţionalitate,
creativitate şi iubire. Contrariate, ele generează drame, nevroze, dezechilibre sufleteşti.
Societatea actuală produce alienarea omului şi generează situaţii nevrotice. Agresivitatea ca
reacţie la aceste stări poate fi de apărare, inofensivă, malignă. Formele ei de manifestare sunt
diverse: violenţă în joc, agresivitate reactivă, agresivitate rezultată din gelozie, agresivitate în
formă de răzbunare, agresivitate distructivă, manifestată în lipsa de credinţă, violenţă
compensatorie, sadism, sete arhaică, instinctuală de răzbunare.
Modelul frustrare – agresivitate
Teoria despre frustrare-agresivitate, emisă de D. Dollard şi colectivul de autori, şi care
între timp a fost modificată în special de Berkowitz conţine două ipoteze.
 Agresivitatea presupune întotdeauna o frustrare. Aceasta este considerată a fi o zădărnicire a
realizării unei acţiuni deja existente şi împiedicarea atingerii unui anume scop. În această
situaţie nu este vorba despre evenimentul care urmează după această întâmplare sau despre
sentimentele ulterioare ale persoanei frustrate, ci doar de starea de moment, centrată pe schema
intenţie – scop – piedică – frustrare.
 Frustrarea produce diferite reacţii, dintre care cea mai importantă este agresivitatea.
Pe lângă aceste două ipoteze, Dollard şi alţii au mai formulat şi altele:
 acuitatea tendinţei de agresivitate depinde direct de violenţa frustrării premergătoare;
 tendinţa de agresivitate creşte odată cu numărul perturbărilor din cadrul unei perioade de timp;

43
 DRAFT

 tendinţa de agresivitate cauzată de o frustrare se opune cauzei care a provocat-o.

Reprezentanţii ipotezei de frustrare-agresivitate consideră agresivitatea ca o pură reacţie.
În cazul acesta se răspunde desigur la întrebarea: „Când reacţionează un individ în mod
agresiv?”, nu însă „De ce reacţionează agresiv?”. În afară de aceasta, nu se ia în considerare aşa
numita agresivitate instrumentală, o acţiune violentă care este aplicată în mod conştient şi
planificat pentru realizarea propriilor scopuri, o acţiune care nu derivă neapărat dintr-o frustrare
premergătoare. Această ipoteză tratează deci doar un aspect al agresivităţii, fără a epuiza tratarea
fenomenului ca atare şi a comportamentelor violente.
Modelul biologic (Teoria despre “instinct”)
Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată de
către austriacul Konrad Lorenz, care afirma că agresivitatea la om este o tendinţă spontană
moştenită, asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de
energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Reprezentanţii
acestei teorii pleacă de la faptul că agresivitatea este congenitală, iar în organism are loc o
continuă încărcare cu energii agresive. Comportamentul agresiv nu se manifestă oricând, nici
chiar atunci când energia necesară ne stă la dispoziţie. Se presupune că descărcarea instinctivă
depinde mult mai mult de excitanţii exteriori declanşatori. Cu cât însă instinctul rămâne
nesatisfăcut, cu atât se pare că organismul caută un excitant declanşator (aspectul de
apartenenţă). Într-un caz extrem este posibilă chiar o acţiune fără declanşator; adică, instinctul se
declanşează fără vreun excitant exterior sensibil. Pentru a preveni descărcări spontane ale
agresivităţii există după Lorenz o singură posibilitate de a le anihila – pe calea socială care nu
este periculoasă şi în acelaşi timp este admisă, cum ar fi, de exemplu, prin sport sau prin
manifestarea entuziasmului pentru ştiinţă şi artă.
Modelul comportamental
Teoria învăţării. Reprezentanţii teoriei învăţării, susţin că agresivitatea este o trăsătură
dobândită, însuşită. Agresivitatea este deci privită ca o atitudine socială, cauzată de condiţiile
medului înconjurător, care se poate schimba. Atitudinea agresivă se învaţă şi se dezvoltă din
activitatea continuă a omului, din succesele şi insuccesele sale şi din ocaziile de imitare a
comportamentului agresiv. Pe prim plan se află următoarele concepte de învăţare:
 condiţionarea operantă (învăţare din succese, învăţare prin confirmare);
 învăţare prin model (învăţare prin imitare, învăţare prin observare).
Din învăţarea prin confirmare putem deduce următoarele:
 cu cât un individ cu acţiuni agresive are mai mult succes, cu atât va exista o mai mare
probabilitate ca şi în viitor el va acţiona în mod identic;

44
 DRAFT

 un criteriu decisiv în apariţia comportamentului agresiv este presupunerea personală că

printr-o asemenea acţiune se poate obţine un anume succes;
 agresivitatea poate fi înţeleasă ca un produs al unei reacţii de confirmare şi concomitent de
sancţionare a comportamentului agresiv (intensificare intermitentă);
 succesele obţinute prin învăţare pot fi atribuite şi altor situaţii, dacă acestea prezintă aceleaşi
aspecte pentru declanşarea unui comportament agresiv (generalizarea factorului excitant).
Conceptul învăţării prin observare pleacă de la faptul că comportamentul modelului
serveşte drept stimulent, pentru a crea o mai mare asemănare între acesta şi observator.
Modelul agresiv se exteriorizează atât printr-o creştere a numărului de modalităţi
agresive, cât şi prin formarea comportamentului. Imitarea modelului depinde, printre altele, şi de
următorii factori:
 starea socială a modelului;
 vârsta şi sexul (factori care privesc asemănarea cu observatorul);
 consecinţele comportamentului modelului;
 valoarea pe care comportamentul modelului o are pentru atingerea scopului personal;
 competenţa care se atribuie modelului;
 caracteristici exterioare ale modelului (îmbrăcăminte, fizionomie);
 relaţiile personale cu modelul .
În cercetările realizate nemijlocit asupra fenomenului violenţei în familie există şi alte
modele de explicare a etiologiei acestuia. Se încearcă o grupare a factorilor producători de
violenţă în familie58. Astfel, vom distinge următoarele grupe de factori, evidenţiate în
conformitate cu efectul pe care îl au aceştia asupra manifestării fenomenul violenţei în familie.
A. Factorii anticipativi, care prin configuraţia lor creează o situaţie favorabilă
declanşării violenţei:
 inegalitatea economică dintre bărbaţi şi femei (considerat ca cel mai influent factor);
 obişnuinţa de a folosi violenţa fizică pentru rezolvarea conflictelor;
 autoritatea şi controlul bărbatului în luarea deciziilor în familie;
 un ideal masculin de dominaţie şi duritate acceptat pe plan social.
B. Factorii limitativi, care pot servi şi în orientarea eforturilor de a reduce gradul de
violenţă familială. Astfel de factori au fost definiţi în 1997 ca „factori care tind să limiteze
violenţa împotriva femeilor, inclusiv puterea femeii în afara casei, puterea economică şi politică,
implicarea activă în comunitate, prezenţa unor grupuri de muncă sau solidaritate formate numai
din femei şi existenţa unor locuri unde femeile pot fi departe de violenţă, cum ar fi adăposturile

58
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

45
 DRAFT

şi casele prietenilor sau ale membrilor familiei” 59. În calitate de asemenea factori pot fi
nominalizaţi şi tendinţa contemporană de a exclude discriminarea femeii în toate domeniile vieţii
sociale şi private, şi sporirea numărului de femei cu o pregătire şcolară înaltă, şi atragerea lor la
rezolvarea chestiunilor politice, economice, sociale, inclusiv prin promovarea la înalte posturi şi
funcţii.
C. Factorii de risc, care pot fi divizaţi la rândul lor în câteva categorii:
individuali/familiali, socioculturali.
Factorii de risc individuali/familiali sunt:
 de natură biologică sau neurofiziologici (temperamentul, calitatea proceselor afectiv-volitive,
afecţiunile cerebrale, dezorganizarea psihică);
 disabilităţile fizice sau mintale;
 consumul de alcool sau de drog;
 însuşirea modelului violenţei în familia de origine;
 izolarea de familie şi de prieteni;
 exprimarea puternică a furiei şi impulsivităţii, incapacitatea de a le controla;
 aşteptările nerealiste în privinţa copiilor;
 reacţia agresivă la stres;
 acceptarea rigidă a conceptelor, a reprezentărilor stereotipe care susţin superioritatea şi
autoritatea bărbaţilor asupra femeilor.
Factorii de risc socioculturali:
 convingerile culturale privind dreptul la autoritate al bărbaţilor;
 acceptarea formelor de rezolvare a conflictelor conjugale prin implicarea violenţei,
acceptarea aplicării forţei fizice în cadrul familiei;
 sărăcia, defavorizarea economică a familiei;
 păstrarea de arme în casă;
 manifestarea violenţei instituţionale societale, inclusiv în raport cu anumite categorii sociale;
 manifestarea violenţei culturale, inclusiv prin promovarea imaginii inegalităţii şi
permisivităţii relaţiilor de dominare, de aplicare a puterii în relaţiile de familie.
D. Factorii protectivi, rolul căror se poate manifesta în acţiunile de limitare, prevenire,
excludere a cazurilor de violenţă în familie:
 expunerea atât a abuzatorului, cât şi a victimei, la un număr mai mare de comportamente
pozitive decât negative;
 stimă de sine crescută, rezistenţă psihică la comportamentele violente sau la provocări;

59
Idem.

46
 DRAFT

 relaţii bune cu colegii, recompense din activităţi profesionale şi suplimentare;

 interacţiunea familiei cu familia lărgită şi comunitatea;
 empatie şi respect pentru ceilalţi;
 aptitudini sociale puternice;
 implicarea membrilor familiei în activităţi comune şi independente.
Preluând câteva din rezultatele cercetărilor întreprinse în România60 şi completând cu
rezultatele observaţiilor şi cercetărilor din Republica Moldova, menţionăm câteva din sursele
principale ale violenţei în familie în societatea actuală. Acestea se referă la:
a) perpetuarea mentalităţii tradiţionale, într-o mare măsură rurale, cu privire la statutul
superior al bărbatului în familie şi legitimitatea folosirii violenţei, în baza superiorităţii sale,
în baza paternelor culturale şi a ideilor discriminatorii conţinute în folclor, reprezentările
colective, ideologia „omului de rând”;
b) violenţa generată structural de procesul de tranziţie de la familia tradiţională la cea
modernă. Pattern-urile tradiţionale sunt treptat înlocuite cu procese de negociere şi realizare a
consensului între membrii familiei, în stabilirea structurii de autoritate şi în diviziunea
rolurilor, realitate ce creşte riscul apelării la violenţă ca mijloc de reglementare a relaţiilor
reciproce. Întărirea statutului femeii în societate şi familie determină o egalizare în ceea ce
priveşte folosirea violenţei pentru reglementarea relaţiilor de putere în cadrul familiei. Sunt
reclamate din ce în ce mai multe cazuri de violenţă împotriva bărbaţilor mai puţin vizibile
însă, deoarece nu se manifestă atât de mult prin violenţă fizică, ci mai degrabă prin diverse
forme de violenţă psihologică. Manifestarea violenţei feminine ar trebui luată în considerare,
deoarece devine şi ea o componentă importantă a întăririi ciclului violenţei intrafamiliale. Pe
de altă parte, schimbările intervenite în cadrul relaţiilor de familie mai comportă procesul de
afirmare a unor criterii valoric-normative noi, care decurge în condiţia înlăturării unor
prescripţii vechi, astfel manifestându-se o stare de confuzie normativă. Această situaţie
urmează să fie înlăturată prin eforturi educaţionale instituţionale şi non-formale. Este
momentul, mai detaliat descris în opinia expusă mai jos;
c) procesele de dezorganizare socială, mai ales la nivelul familiei, sunt asociate cu o
amplificare a comportamentelor patologice ale individului, manifestate frecvent printr-o
violenţă crescută. Violenţa, în acest caz, nu este indusă de anumite modele culturale, dar
generată de situaţia de lipsă de putere şi anomie socială, modelele culturale constituind mai
mult un factor de suport. Un factor important în generarea şi menţinerea ciclului violenţei
reprezintă consumul de alcool. Dezorganizarea socială afectează dinamica internă a familiei

60
Idem

47
 DRAFT

prin mecanisme de dizolvare a sistemului normativ, folosirea forţei în reglementarea

relaţiilor, accentuarea sentimentelor de neputinţă şi vulnerabilitate.

II.4. Manifestarea şi efectele violenţei în familie

Violenţa în familie, comparativ cu alte tipuri de violenţă, conţine aspecte specifice care,
pe de o parte, o fac deductibilă în cadrul legislativ, constituind un fenomen negativ de factură
deosebit, iar pe de alta îi conferă un statut aparte şi solicită o tratare mult mai atentă, ţinându-se
cont de diverse momente ce ţin de intimitatea relaţiilor de cuplu. Prezentăm specificul violenţei
în familie.
1. Locuirea în acelaşi spaţiu al agresorului şi victimei creează o situaţie de acces
permanent, de lipsă de capacitatea de a beneficia de un loc sigur, securizant, abuzatorul în
asemenea condiţii deţinând posibilitatea de a teroriza permanent victima, fapt pentru care cea din
urmă îţi edifică un sentiment de neajutorare şi neputinţă totală.
2. Evenimentele de violenţă în familie au o desfăşurare ciclică, incluzând epizoade
multiple, modificate şi agravate de la o secvenţă la alta, care vor derula din ce în ce mai frecvent
şi mai sever.
3. Familia se prezintă ca un sistem integru, din care cauză în actele de violenţă în familie
sunt angrenaţi toţi membrii ei, indiferent de faptul dacă sunt afectaţi direct sau indirect, efectul
victimizării suportându-l toţi.
4. În cazul violenţei în familie apar modificări de structură a personalităţii tuturor celor
implicaţi. Victima îşi va pierde încet stima de sine şi va dezvolta mecanisme defensive prin care
va încerca să facă faţă situaţiei. Riscul de a ceda într-un anumit moment creşte pe măsură ce
situaţia se cronicizează. Copii crescuţi în atmosferă de violenţă suferă modificări de personalitate
şi ,,moştenesc” în proporţie de 75% comportamentul violent.
5. Un alt specific al violenţei în familie îl constituie relaţiile emoţionale dintre victimă şi
agresor. Poate că cea mai deviantă manifestare emoţională în relaţia agresor victimă e sindromul
Stockholm. Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în preluarea de către
victimă a perspectivei abuzatorului, identificarea cu acesta şi ajungerea la situaţia de a-i lua în
anumite situaţii partea, distorsionarea percepţiei evenimentelor, sinelui şi a altuia de către
victimă. Sindromul Stockholm apare în următoarele condiţii: viaţa victimei este în pericol;
victima nu poate scăpa sau crede că nu are scăpare; abuzatorul este prietenos la un moment dat;
victima este izolată de lumea de afară; În situaţii de teroare victimele ajung să se simtă legate
emoţional de agresor, să fie de partea acestuia în cazul când s-ar lua măsuri din afară împotriva
lui, manifestând un ataşament patologic.

48
 DRAFT

6. În cazul violenţei în familie se manifestă invariabil caracterul secret, privat al

raportului dintre victimă şi abuzator, care face ca victima să aibă un acces mai mic la surse de
sprijin. Dacă la început victimele pot manifesta intenţia de a căuta ajutor, de a le vorbi celor
apropiaţi despre evenimentele traumatizante, peste un anumit timp ele renunţă la aceste
comportamente, adoptând o stare e supunere mai mult sau mai puţin explicită faţă de agresor,
îndepărtându-se de familia de origine, de prieteni, de comunitate, de toţi cei la care ar putea să
recurgă la ajutor în momentele dificile.
7. În cele mai frecvente cazuri persoanele care cunosc despre situaţia de violenţă din
familie adoptă o poziţie de non-intervenţie, împărtăşind convingerea despre specificul vieţii de
familie în care soţii acceptă starea lor şi îşi exprimă acordul de a rămâne în situaţia dată, odată ce
nu curmă relaţia cu partenerul. Astfel, violenţa în familie se prezintă ca un fenomen despre care
cunosc mulţi din anturajul familiei cu un climat violent, dar frecvent rămâne nedescoperit,
nesesizat.
8. În toate cazurile şi formele de violenţă în familie sunt cvasi prezente aspectele de
tortură a victimei. Violenţa în familie întruneşte un registru larg de manifestări: psihice, fizice,
sexuale, psihologice, spirituale, economice şi sociale, care se pot combina într-un amalgam
infernal şi cu anumite consecinţe evidente, de suprafaţă, dar şi de profunzime asupra victimelor:
femei care îşi pierd încrederea şi bucuria vieţii, copii care cresc, învăţând violenţa ca pe un
model de conduită în relaţii cu ceilalţi. Acestea şi multe altele sunt dramaticele dovezi ale
modificărilor profunde ce apar în cazul victimelor violenţei în familie.

II.5. Caracterul ciclic al VF

Numeroşi autori au indicat la faptul că violenţa în familie reprezintă o serie de
comportamente sistematic repetate cu caracter fizic, sexual, verbal, psihologic, economic, pe
care membrul familiei cu conduită abuzivă le manifestă asupra celorlalţi, acestea fiind susţinute
de prezenţa spaţiului restrâns privat şi de psihologia supunerii de care dă dovadă victima. Astfel,
apare concepţia cu referinţă la ciclurile violenţei în familie 61, prin care se poate înţelege mai
lesne modul în care victima învaţă neajutorarea şi lipsa de curaj în a rupe raportul bazat pe
violenţă.

61
Gelles, R. J. Family Violence, Sage Publication, Beverley Hills, 1980; Gelles, R. J. Abused Wives: Why do they
stay, Journal of Marriage and the Family, 43, 1978; Walker, L. The Battered Wimen, Harper and, Row, New York,
1979.

49
 DRAFT

Fig. 2. Teoria violenţei a lui Lenore Walker – Ciclul violenţei

Prezentăm cele trei faze distincte ale procesului violenţei în familie.

Faza I – Constituirea/creşterea tensiunii
În această fază apar primele incidente minore la care victima reuşeşte să facă faţă,
utilizând cunoştinţe şi experienţe care au avut succes în alte împrejurări, mai frecvent
manifestând calm, înţelegere, comportament de evitare. De fapt, prin această atitudine pare a se
da dovadă, fără de voie şi în lipsa conştientizării situaţiei, de acceptarea comportamentului
abuziv, de legitimarea acestuia. Şi acest lucru nu oferă îndreptăţire agresorului: fapt este că
victima nu ar accepta conştient violenţa, ci doar insistă în a ameliora situaţia, a evita agravarea
conflictului. Deja la această fază se manifestă simptomatica sentimentului de vinovăţie al
victimei: ea îşi asumă neîntemeiat responsabilităţi de comportamentul abuzatorului şi în general
de calitatea relaţiei interpersonale. Comportamentul victimei, manifestat la această faţă şi învăţat,
transformat în pattern pentru celălalt, se aseamănă cu una din primele manifestări ale stresului –
negarea, în cadrul lui ignorându-se informaţia de-facto, fiind acceptate acţiuni defensive prin
care se ţine cont doar de stimulii externi, trataţi ca aspecte dureroase inevitabile ale realităţii, şi
se ignoră capacităţile personale.
Fiecare incident familial, manifestat la o primă etapă în proporţii mai mici, are efect
rezidual, contribuind la sporirea tensiunii, însă victima, adoptând strategii de împăcare, pare a nu
observa acest lucru, le neagă, totodată negându-şi să stările în proces de amplificare de supărare,
furie, frică. Aceste stări îi diminuează capacitatea de control a situaţiei. Pe de altă parte,
agresorul, susţinut de comportamentele defensive, pasive şi de acceptare ale victimei, încurajat
de ideile-stereotipe cu privire la caracterul privat al vieţii de familie şi modelele de conciliere a
situaţiilor de conflict dintre soţi, de fapt denaturându-le în favoarea sa şi punând doar pe seama
partenerului obligaţia de a da dovadă de răbdare şi supunere, din ce în ce mai puţin îşi va
controla propriile comportamente.
Deja la această fază are loc o delimitare a statusurilor părţilor în situaţia de conflict –
victimă şi agresor – deşi rolurile se intercalează şi în anumite cazuri este foarte dificil de a le

50
 DRAFT

separa cert. Însă un lucru este bine definit: chiar dacă victima în anumite situaţii va proceda
abuziv în scop de protejare a intereselor sale şi ale apropiaţilor din mediul familial, oricum
abuzator este acel care prin conduitele sale lezează permanent şi cu forţă drepturile altor membri
ai familiei.
Descrierea detaliată a acestei faze este oferită în continuare.
Pasul 1
 bătăi minore
 negarea furiei ajuta victima sa facă faţă situaţiei care spera cu disperare ca se va schimba
 victima învinovăţeşte factorii exteriori; îşi asuma vina pentru incident; aparenta acceptare
pasiva declanşează comportamentul violent iar agresorul nu mai are control asupra
propriilor acţiuni.
Pasul 2
 agresorul nu vrea sa facă public comportamentul lui, fiindu-i teama că victima va spune
ceva, devine tot mai agresiv
 agresorul ţine victima captivă cu forţa
 la victima apare sindromul neputinţei învăţate.
Pasul 3
 pe măsură ce faza I evoluează, bătăile se îndesesc, furia escaladează, victima îşi da seama
ca va urma faza II şi încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane, fără gălăgie
din partea copiilor
 în curând încercările de a face faţă vor eşua.
Pasul 4
 agresorul creşte controlul treptat şi brutal; victima devine tot mai incapabilă să se
protejeze împotriva durerii şi suferinţei
 victima devine tot mai închisă în sine; agresorul devine din ce în ce mai opresiv
 apar tensiuni de nesuportat
 câteodată victima declanşează faza II pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru ca "să
se termine odată".
Faza II - lipsa controlului - lipsa anticipării – incidentele acute de violenţă
Faza dată se manifestă atunci, când tensiunile acumulate capătă proporţie şi nu mai pot fi
controlate, conflictele izbucnind de la cel mai nesemnificativ incident. În cursul acestei faze
abuzatorul poate la început să-şi justifice comportamentul, să caute explicaţii în acţiunea
defavorizantă a altor stimuli din exterior: neplăcerile la serviciu, starea social-economică
generală etc., ori anumite omisiuni în administrarea gospodăriei de către partener.

51
 DRAFT

La rândul ei, victima traumatizată fizic şi psihologic, ajunge să nu-şi mai poată controla
nici chiar propriul comportament, cu atât mai mult nu va deţine posibilitatea de a-l controla pe
cel al partenerului violent. Fiecare incident îi produce traume, în perioadele dintre acestea
manifestându-se sindromul post-traumatic. Sunt distinse două faze în decurgerea acestui
sindrom: faza acută nemijlocită şi faza reorganizării 62.
În faza acută nemijlocită victima se află în stare de criză, activitatea ei fiind dereglată şi
manifestându-se comportamente specifice.
 Reacţia nemijlocită. Imediat după acest eveniment victima manifestă un comportament
isteric şi fobic. Nu este un comportament obligatoriu. Dimpotrivă, victimele vorbesc despre o
gamă foarte largă de reacţii emoţionale din perioada post traumatică. Reacţia fizică şi
emoţională poate fi atât de intensă, încât victima poate fi marcată de şoc, depresie şi teamă
exagerată care dezorganizează conduita. Se evidenţiază două tipuri principale de reacţii:
exprimate şi controlate: 1) stilul expresiv - în timpul interviului femeia manifestă fobii, furie,
anxietate; şi 2) stilul de control – reacţiile sunt dirijate şi controlate. Se comportă de parcă nu
s-ar fi întâmplat nimic, emoţiile reale sunt camuflate.
 Reacţia fiziologică. În urma actului de violenţă fizică sau sexuală femeile descriu o
multitudine de reacţii fiziologice. De regulă, spun că le doare tot corpul sau unele părţi ale
corpului: îndeosebi mâinile, picioarele, capul, pieptul etc. Se înregistrează :
 dereglarea somnului
 insomnii,
 coşmaruri;
 dereglări ale instinctului alimentar
 lipsa apetitului sau creşterea exagerată a apetitului;
 dureri de burtă,
 stări de vomă,
 pierderea sau diminuarea simţului gustativ.
 Reacţia emoţională. Victima violenţei în familie se simte vinovată, înjosită, ruşinată, este
marcată de fobie, stres, depresie şi anxietate. Acestea sunt trăiri emoţionale ce stau la baza
sindromului nominalizat anterior. Multe victime susţin că şi-au văzut moartea cu ochii.
Trăirile emoţionale variază de la remuşcări, degradare, vinovăţie, ruşine, disconfort, până la
furie, dorinţa de a se răzbuna, ură faţă de bărbaţi. Varietatea trăirilor emoţionale determină
modificarea frecventă a dispoziţiei. Unele victime ale violenţei în familie conştientizează că
emoţiile lor nu corespund situaţiei în care se află. Ele consideră că au devenit foarte iritate,

62
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

52
 DRAFT

impulsive în primele zile sau săptămâni după incident. Creşte neîncrederea în propria
persoană, anxietatea, suspiciunea.
 Reacţia cognitivă. Încearcă să se debaraseze de gândurile negative, dureroase, dar
conştientizează că ele nu le dau pace. Se gândesc cum ar fi putut evita violenţa, ce ar fi
trebuit să facă sau să nu facă pentru a nu o provoca. Se simt vinovate. Mult mai greu le vine
victimelor care încearcă să-şi controleze, să-şi camufleze reacţiile şi sentimentele. În exterior
acestea par a fi foarte calme, de parcă nu li s-ar fi întâmplat nimic - interiorul însă este
perturbat de emoţii negative. Durata acestei faze are caracter individual, de la caz la caz ea
poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni.
Faza reorganizării are o durată mai mare, în care victima conştientizează importanţa şi
urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viaţa ei. Violenţa în familie duce la
schimbarea ritmului şi activităţii nu numai în perioada acută nemijlocită, dar şi în perioada
imediat următoare care are o durată mult mai mare – luni sau ani întregi. sunt mai multe
circumstanţe care asigură ieşirea din criză: stilul personal al victimei, particularităţile ei
psihologice, oamenii care o înconjoară, susţinerea şi ajutorul lor, cât şi atitudinea acestora faţă de
ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare victimele violenţei în familie trebuie să
depăşească următoarele momente:
 Schimbări în stilul de viaţă. De obicei, în urma actului de violenţă trăit survin schimbări în
multe aspecte ale vieţii. Totuşi, unele persoane victimizate continuă să îndeplinească
obligaţiile cotidiene, merg la lucru, la studii, dar se simt incapabile de a se încadra în
activitate. O altă categorie de persoane aplică alt stil de viaţă – preferă să-şi petreacă timpul
acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează. Cel mai adesea victima caută ajutor la familia de
origine, de la care este sigură că va primi susţinere şi în cadrul căreia se simte în siguranţă
(acest lucru se întâmplă bineînţeles în cazurile ideale în care victima are relaţii bune cu
familia de origine). În alte cazuri femeile victime simt nevoia de a se mişca, de a pleca
undeva, de a schimba locul de trai. O explicaţie posibilă ar fi că dorinţă este generată de
nevoia de a fi în siguranţă, de frica de soţ - de aceea îşi schimbă adresa, numărul de telefon.
 Visele şi coşmarurile reprezintă simptomul principal care continuă să se manifeste în
perioada respectivă. Victimele violenţei în familie descriu două tipuri de visuri: a) coşmaruri
care actualizează actul de violenţă în urma căruia a avut de suferit, visează agresorul de care
încearcă să se apere dar nu reuşeşte; b) vise care reflectă faza terminală a actului de violenţă
apar mai târziu. Conţinutul visului nu se schimbă, dar se schimbă subiectul (femeia intră în
rolul agresorului sau a celui care ripostează - este cea care săvârşeşte actul de violenţă).

53
 DRAFT

 Fobiile. Un mecanism de autoapărare îl constituie cultivarea fobiilor specifice situaţiei în

cauză. Femeia se teme să rămână singură, să aibă relaţii sexuale, să se întâlnească cu
agresorul. Se cere a se constata dacă fobiile sunt generate de realitate sau de fantezii.
 Reacţia complexă la violenţa în familie. Există victime care pot vorbi despre greutăţile pe
care le întâmpină în aceste perioade. Ele au nevoie de consultaţii mai îndelungate şi mai
intensive. Acestea pot dezvolta şi alte sindroame: depresia de lungă durată, abuzul de alcool
sau utilizarea altor substanţe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresia,
refuzul de a trăi o viaţă normală, dorinţa de a declanşa conflicte familiale. Studiul acestor
date facilitează activitatea ulterioară a asistentului social.
 Reacţia slabă la violenţa în familie. Acest tip de reacţie apare la victimele care nu vorbesc cu
nimeni despre cele întâmplate, nu-şi exteriorizează emoţiile. Ca rezultat, victima devine
închisă în sine. Pentru a clarifica problema, consultantul trebuie să-i adreseze o serie de
întrebări adecvate situaţiei. Cel mai potrivit lucru în acest caz este de a-i insufla curaj şi
optimism. Trebuie să înţelegem motivele care determină victima violenţei să păstreze
tăcerea.
Generalizând cele expuse în descrierea sindromului post-traumatic pe care-l suportă
victima violenţei în familie se poate manifesta despre prezenţa unor stări afective specifice:
• frică – de traumatizare, de moarte, de posibilitatea provocării de durere celor apropiaţi, de
singurătate, de repetare a evenimentelor, de „a pierde autocontrolul” etc.;
• incapacitate de a întreprinde ceva;.
• tristeţe – neîncredere în sine şi în cei din jur, neajutorare.
• sentiment de vinovăţie – se consideră iresponsabilă, regretă că n-a întreprins careva acţiuni
pentru a preîntâmpina sau a curma violenţa;
• ruşine – de faptul că a fost neajutorată, că s-a adresat sau că nu s-a adresat după ajutor, că n-
a întreprins acţiuni hotărâte;
• supărare – de ce s-a întâmplat, de situaţia creată, de ruşinea, frica şi chinurile suportate, de
neînţelegerea de care au dat dovadă cei din jur;
• amintiri – despre evenimentele plăcute care au avut loc cândva în cuplu;
• decepţie – de viaţă, de sine, de partenerul-agresor;
• speranţă – în viitor, în schimbarea stării lucrurilor, a comportamentului partenerului.
Faza a doua a violenţei în familie este de regulă mai scurtă decât prima, putând dura de la
câteva minute până la o sptămână-două, însă decurge impetuos, puternic, provocând prejudicii
grave. Abuzatorul dă dovadă de conduite extrem de violente, victima – de supunere. De fapt, în
multe din cazuri victima mai deţine credinţa greşită despre o posibilitate a controlării reacţiilor

54
 DRAFT

agresorului, însă cu cât actele de violenţă devin mai frecvente, cu atât mai neajutorată se va simţi
aceasta.
Într-un mod concis se poate menţiona că ceastă fază este caracterizată în felul următor:
 este marcată de bătăi crunte cu efecte distructive;
 durează, de obicei, între 2 si 24 ore, iar uneori se menţine chiar o săptămână sau mai
mult;
 numai agresorul poate pune capăt acestei faze;
 se manifestă riscul de apariţie al crimelor iar victimele consideră scăparea ca inutilă;
 victima are un colaps emoţional între 22 si 48 de ore după bătaie. Caută izolarea, de
aceea doctorul nu o vede decât după ce s-a vindecat;
 poate apărea şi abuzul sexual.
Faza a III-a – Pocăinţa sau Luna de miere
 agresorul este extrem de afectuos, drăguţ şi chinuit de remuşcări;
 îşi cere scuze şi promite că nu se va mai întâmpla;
 agresorul crede că-şi poate păstra controlul;
 crede ca victima a învăţat o lecţie aşa că nu va mai trebui să o bată din nou;
 promite că va renunţa la băutură;
 convinge victima că „a cerut-o”, o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să se simtă
responsabilă;
 agresorul promite că va căuta ajutor numai dacă victima rămâne lângă el.
Victima vede ca agresorul este sincer si iubitor. Începe să creadă că aşa sunt ei cu
adevărat, este ceea ce au căutat într-un partener. Victima crede că dacă îl va ajuta, partenerul se
va schimba. Apare o simbioză între parteneri: fiecare e dependent de celălalt. In timpul fazei III,
cand dragostea este intensă, se naste o legatură sufletească îintre parteneri. In faza III apar toate
avantajele unei căsnicii sau unui cuplu, victimei fiindu-i foarte greu să plece sau să puna capăt
relaţiei.
Dacă în faza precedentă comportamentul agresorului este dominat de brutalitate şi abuz,
în cea de a treia fază acesta este afectuos şi tentat să lichideze consecinţele prin diverse favoruri
oferite victimei. De fapt, tensiunea acumulată în prima fază este eliberată în cea de a doua,
urmând regretele, implorările şi scuzele, amplificate şi susţinute de cadouri, convingeri despre
inadmisibilitatea repetării violenţei, apelări cu scuze şi după ajutor la prieteni, rude şi chiar
specialişti.
Durata celei de a treia faze nu este strict definită, uneori putând decurge mai scurt decât a
doua sau mai mult, un lucru fiind cert: ea trece pe neobservate în prima, care, de regulă, o
depăşeşte după intervalul de timp, sau chiar se poate suprapune peste faza de constituire a

55
 DRAFT

tensiunii. Alte constatări experimentale au stabilit că, violenţa fiind repetată, se ajunge la
accelerarea ritmului schimbării fazelor, cea de a treia devenind din ce în ce mai scurtă.
S-au identificat mai multe cazuri în care faza de pocăinţă este rapid înlocuită de o etapă
de înaltă tensiune, în care victima îşi poate pierde controlul şi ajunge la automaltratare sau la
acţiuni foarte violente împotriva abuzatorului. Este cazul soţiilor care ajung să-şi ucidă soţul sau
să se sinucidă.
Atitudinea calmă şi iubitoare lasă loc incidentelor mărunte din nou, faza I reapare, un
nou ciclu al violenţei, al bătăilor reîncepe.

II.6. Portretul psiho-social al actorilor violenţei în familie

În acest compartiment ţinem să analizăm raportul dintre victimă şi agresor, calitatea
căruia se prezintă ca una dintre condiţiile declanşării actului de violenţă în familie.
Schematic, vedem raportul dintre victimă şi agresor în următorul mod.

Agresorul – Victima –
cauza violenţei condiţia violenţei
în familie în familie

Fig. 3. Raportul agresor – victimă

În cercetarea violenţei în familie s-a constatat despre anumite calităţi, specifice

victimelor, care le conferă în mod dramatic acest statut.

Economic Dependentă
dependentă de spaţiul
de agresor locativ

Sentimental Violenţă în Crede că

dependentă de familia există metode
agresor de provenienţă de rezolvare
a situaţiei
Dependentă de normele Convinsă de rude,
culturale biserică, prieteni

Frică de Victima Apărătoare a

“zvonul social” imaginii
agresorului
Tinzînd spre acţiuni Nu-şi cunoaşte
autonome drepturile
Responsabilă de starea Confruntată cu stări
psihologică a agresorului psihologice grave
a agresorului

Fig. 4. Profilul psihologic al victimei violenţei în familie

56
 DRAFT

Calităţi ale victimei, care contribuie la declanşarea şi menţinerea atmosferei violente

în familie
• În copilărie a fost educată într-o familie, în care violenţa era un mod de existenţă.
• Este economic dependentă de agresor, nu are posibilităţi de a rezolva problemele financiare,
locative.
• Îl iubeşte pe agresor şi este sentimental dependentă de acesta.
• Nu crede că există căi de a curma violenţa: nu crede în poliţie, organele administrării locale,
judecată etc.
• Împărtăşeşte modele culturale, care judecă divorţul, judecarea cauzelor de violenţă în familie,
adresarea după ajutor organelor de drept etc.
• Se lasă convinsă de rude, slujitori ai bisericii, prieteni, vecini.
• Consideră că declararea faptelor violente poate provoca neplăceri la serviciu agresorului, din
care cauză situaţia financiară în familie se va înrăutăţi şi, respectiv, atmosfera va deveni şi
mai dificilă.
• Se teme că nu va fi crezută şi va fi blamată de cei din mediul social, comunitar.
• Se teme că va pierde dreptul de a-şi educa copiii.
• Consideră că poate face faţă de sine stătător circumstanţelor, încercând să curme acţiunile de
violenţă.
• Îşi asumă responsabilitatea de starea psihologică a agresorului.
• Nu-şi cunoaşte drepturile.
• Nu vrea „să scoată gunoiul din casă”.
• Suportă stări psihologice grave – depresie, anxietate etc. – care o lipsesc de capacitatea de
apărare.
• La faza a doua este imobilizată, deoarece frecvent este şi victimă a agresiunii fizice, iar mai
apoi se lasă convinsă de agresor, sperând că violenţa nu se va mai repeta.
• Crede în „mituri” – speră că agresorul se va debarasa de careva dependenţe (alcool, droguri)
sau se va schimba şi totul va reveni la normal.
Tipologia şi portretul agresorului familial:
Urmărind caracteristicile generale întâlnite la majoritatea subiecţilor abuzului în familie,
Dutton (1997, 1998) prezintă următoarea tipologie a persoanelor violente:
a) tipul 1 – persoane violente/antisociale; acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct
de vedere fizic, sunt manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi drog;
b) tipul 2 – personalităţi de limită; acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi,
nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă şi furie;

57
 DRAFT

c) tipul 3 – instabili emoţional; acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente şi este
alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv din punct de vedere emoţional.
Healy şi colaboratorii săi (1998, apud Cunningham et al.) realizează o altă clasificare a
agresorilor, în funcţie de riscurile la care este supusă victima:
a) agresorul cu risc scăzut – este descris ca un individ pentru care ofensa prezentă reprezintă
primul incident violent (confirmat de victimă); nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut
un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de separaţie);
b) agresorul cu risc mediu – este descris ca persoana la care se regăsesc mai mult de doi factori
de risc, de exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple, sau partener care a abandonat
familia, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau arestări pe motiv de
violenţă în familie, alte infracţiuni în antecedent, fără prieteni;
c) agresorul cu risc înalt – poate fi orice agresor care prezintă unul din următorii factori de risc:
ofense comise în perioada separării, probleme medicale, arestări pe motive de violenţă în
familie, probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor, abuz de substanţe în
antecedent sau stări de intoxicaţie atunci când a fost comisă agresiunea, negarea oricărei
agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul.
Toate acestea, combinate şi cu alţi factori relevanţi ca atitudinea faţă de violenţă,
consumul de alcool, stabilitatea maritală, au condus la descrierea unui portret al agresorului
familial, portret care conţine următoarele trăsături definitorii.
 În copilărie a fost educat într-o familie, în care violenţa era un mod de existenţă.
 Posedă un nivel jos al dezvoltării moral-spirituale, gîndire rigidă, conservatoare.
 Suportă careva consecinţe genetice ale părinţilor care au suportat îmbolnăviri, dependenţe
de alcool, droguri, a moştenit tendinţele către un comportament violent.
 Este produs al evenimentelor negative din ambianţa socială generală – economică,
politică, spirituală etc.
 Este afectat de stări patologice de limită – psihopatii, retarduri mentale, nevroze, isterie,
paranoia.
 N-a căpătat educaţia necesară în familie.
 A fost educat în condiţii de carenţă afectivă – privare de afectivitate din partea ambianţei
sociale apropiate.
 Deţine o imagine denaturată a echităţii, drepturilor omului, ierarhia statusurilor în
societate.
 Are o autoapreciere inadecvată – mai frecvent joasă.
 Posedă psihologia dictatorului – „puterea decide totul”.

58
 DRAFT

 Face abuz de alcool, este dependent de droguri.

 Nu s-a afirmat la serviciu, în societate.
 Este manipulativ – pune pe seama altuia responsabilitatea de propriile greşeli.

Nivel jos Tulburări la nivel

al dezvoltării organic,
moral-spirituale moştenire
genetică nefastă
Tulburări ale
Violenţă în Patologii psihice
comportamentului
familia de limită
social-determinate
de provenienţă

Climat educaţional Carenţă afectivă

nefavorabil în în copilărie
familia de Agresorul
provenienţă Imagine greşită Autoapreciere
a dreptăţii inadecvată

Comportament Abuz de alcool,

dictatorial dependenţă de droguri
Probleme cu
afirmarea Comportament
la serviciu manipulativ

Fig. 5. Profilul psihologic al abuzatorului

Orice rudă, cu care convieţuieşte agresorul, îi aparţine. Atunci când potenţiala victimă nu
urmează cu supuşenie voinţa lui, când se întâmplă să se „răzvrătească”, agresorul se simte umilit
şi recurge la violenţă. Aceasta este cheia conduitei maltratatorului. Un om gelos, posesiv şi ahtiat
să controleze întru-totul, care acţionează astfel ca şi cu ar fi avut un drept natural de a-şi degrada,
a-şi descalifica perechea.

II.7. Efectele violenţei în familie

În problema efectelor şi costurilor violenţei în familie se poate vorbi din două puncte de
vedere: estimarea prin prisma suportării consecinţelor victimizării şi de recuperare prin
implicarea mijloacelor financiare. Astfel, se poate menţiona o statistică îngrijorătoare a violenţei
în familie. În conformitate cu estimările făcute de către Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei: „Mii de femei se confruntă zilnic în Europa, cu acte de violenţă fizică, sexuală sau
psihologică. În fiecare zi, o femeie din cinci este victimă a violenţei în familie pe continentul

59
 DRAFT

nostru. Acest fenomen atinge toate statele membre ale Consiliului Europei şi toate categoriile
socio-profesionale. Dar, prea multe victime preferă să tacă şi prea multe crime rămân
nepedepsite”63. Datele Fondului ONU pentru populaţie (UNFPA) arată că, în majoritatea
cazurilor, agresorul este un bărbat. În cazul femeilor tinere, cu vârste cuprinse între 16-24 de ani,
agresorul este, cel mai des, tatăl, iar în cazul femeilor cu vârste cuprinse între 25-35 de ani - soţul
sau partenerul de viaţă. Aceleaşi date arată că violenţa nu are limită de vârstă sau limite
economice şi geografice, aceasta fiind raportată de aproximativ 22 la sută din femeile
intervievate.
Prezintă costuri mari şi oferirea unei protecţii victimelor violenţei în familie şi furnizarea
de servicii sociale adecvate victimelor şi abuzatorilor. Administrarea consecinţelor financiare ale
actelor de violenţă în familie produce cheltuieli de judecată, de îngrijire medicală, absenteism la
locul de muncă, funcţionarea adăposturilor de urgenţă, asistenţa juridică şi psihologică a
victimelor, etc.
Reieşind din cele remarcate mai sus se poate concluziona că finanţarea măsurilor de
prevenire va permite diminuarea consecinţelor financiare ale actelor de violenţă în familie.
Violenţa bazată pe apartenenţa sexuală afectează nu numai fiecare victimă în parte, ci şi
întreaga societate. Costul ridicat de violenţa bazată pe apartenenţa sexuală nu mai este o
problemă privată, ci una socială, publică şi implică rezolvarea de urgenţă a acesteia, deoarece
acest cost apasă pe umerii întregii societăţi, ai guvernului, ai indivizilor, ai organizaţiilor şi ai
întreprinderilor.
În unele state membre ale Consiliului Europei au fost făcute nişte calcule estimative.
Majoritatea acestor studii sunt centrate în principal pe violenţa în familie asupra femeilor,
definită ca violenţă fizică, psihologică şi sexuală exercitată de bărbaţi împotriva femeilor. Costul
violenţei se face resimţit într-o serie de domenii: serviciile de sănătate, cele sociale, rezultate
economice, poliţie, justiţie penală şi civilă, locuinţe. Este dificil de formulat concluzii generale
plecând de la aceste studii, date fiind cele trei mari diferenţe de metodologie şi zona de aplicare.
Dacă reţinem indicatorul costului anual pe cap de locuitor şi dacă luăm în considerare,
provizoriu, valoarea medie de 40 de euro ca şi cea mai probabilă estimare de care dispunem la
acest moment, încărcătura financiară pe care o presupune violenţa asupra femeilor în familie
într-o ţară de 10 milioane de locuitori, în condiţiile intervenirii în activităţile poliţieneşti, de
servicii de îngrijire şi de sănătate, va ajunge la valoarea de 400 de milioane de euro pe an64.

63
Declaraţia Comisiei permanente a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Bucureşti, 25.11.2005.
64
Sursă: CDEG nr. 3 pe 2006, op.cit., p. 10-11

60
 DRAFT

Dar costurile violenţei în familie se estimează nu doar în bani. Există mai mult opinii ale
cercetătorilor, privind costurile exprimate în consecinţe asupra personalităţii victimei şi a
celorlalţi membri ai familiei, chiar dacă ei nu sunt în direct implicaţi în actele violente.
Un studiu al medicului pediatru Kajsa Asling Monemi de la Universitatea Uppsala65 ne
avertizează că chiar cei mai mici copii resimt consecinţele negative ale violenţei în familie.
Cercetătoarea a realizat în acest sens o investigaţie asupra mai multor mii de copii din două
comunităţi cu caracteristici etnice si culturale diferite. A urmărit evoluţia mamelor lor de când li
s-a confirmat că sunt însărcinate si până când micuţii au împlinit vârsta de doi ani.
Concluziile studiului vin să tragă un semnal de alarmă asupra efectelor negative pe care violenţa
în familie le are asupra celor mai mici copii.
Analizăm efectele violenţei în familie asupra celor mai frecvente victime - a femeilor şi
copiilor.
Efectele violenţei în familie asupra femeilor
In funcţie de tipul de abuz exercitat asupra lor, femeile prezintă anumite efecte la nivel
psihic, fizic şi social. Acestea au fost identificate prin contactele directe cu victimele, prin
înregistrarea comportamentului lor.
Efectele psihologice au fost identificate ca aparţinând sindromului femeii bătute, tratat ca
şi categorie separată în DSM III (Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale
DSM-III, editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, 1981) sub numele de stres posttraumatic.
Stresorul care produce acest sindrom poate fi extrem de dureros pentru aproape oricine, şi de
regula este experimentat cu o frică intensă, teroare şi neajutorare. Cele mai comune traume
implică o ameninţare serioasa, fie a vieţii, fie a integrităţii corporale proprii sau o ameninţare şi
vătămare serioasa a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent tulburarea, pe când alţii o
produc numai ocazional.
Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat intr-o varietate de moduri. De regula,
persoana are amintiri recurente şi intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente în
timpul cărora evenimentul este retrăit.
In afara de reexperimentarea traumei, exista o evitare permanenta a stimulilor asociaţi cu
ea sau o diminuare a reactivităţii generale care nu era prezenta înainte de traumă. Diminuarea
reactivităţii la lumea exterioară, denumită "insensibilitate psihică" sau "anestezie emoţională"
începe de regulă curând după evenimentul traumatic. Persoana se poate plânge de faptul că se
simte detaşată sau înstrăinată de ceilalţi oameni, că şi-a pierdut capacitatea de a mai fi interesată
de activităţile plăcute anterior sau că i-a scăzut considerabil capacitatea de a simţi emoţii de orice
tip, în special pe cele asociate cu intimitatea, tandreţea şi sexualitatea. Simptomele persistente de
65
http://www.revistafelicia.ro/da_mama_si_copilul-violenta_domestica_afecteaza_copiii

61
 DRAFT

alertă crescută care nu erau prezente înaintea traumei includ dificultăţile de adormire sau în a
rămâne adormit (coşmaruri recurente în cursul cărora evenimentul se repetă, sunt acompaniate
uneori de tulburări de somn mediane sau terminale), hipervigilenţă şi reacţie de alarmă
exagerata.
Unele victime se plâng de dificultate în concentrare sau în realizarea sarcinilor.
Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie şi anxietate, iar în unele cazuri pot fi
suficient de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasa sau tulburare depresiva. Pot
exista simptome de tulburare mentala organică, ca de exemplu scăderea memoriei, dificultate de
concentrare, labilitate emoţională, cefalee şi vertij.
Deteriorarea pe care o implică acest sindrom poate fi uşoară sau severă şi afectează
aproape fiecare aspect al vieţii. Labilitatea emoţională, depresia şi culpa pot conduce la un
comportament autodestructiv sau la acţiuni suicidale.
Se dezvolta hipersenzitivitatea la violenţa potenţială şi femeia, daca nu găseşte modalităţi
de apărare, atunci adopta mecanisme prin care sa facă faţă şi sa menţină potenţialul violenţei la
un nivel minim. Dar unele femei se simt incapabile de a face acest lucru şi atunci adoptă o
atitudine pasivă, de neajutorare. Acest comportament este numit "neputinţa învăţată". Acest
concept a fost folosit pentru a explica reacţiile femeii abuzate, sau mai degrabă lipsa de reacţii la
repetatele abuzuri fizice, psihice şi sexuale. Femeile declară ca se simt copleşite de aceste acte
violente şi de aceea le este dificil să reacţioneze altfel decât aşteptând să treacă „furtuna”. Unele
victime renunţă la orice apărare şi se aşteaptă oricând să moară. Multe dintre ele, însa, se
adaptează la ceea ce se întâmplă în viaţa lor şi îşi schimbă modul de a gândi, de a simţi şi de a
reacţiona pentru a fi cât mai în siguranţă.
La nivel fizic, victimele pot prezenta
 răni
 leziuni
 fracturi
 probleme de auz
 probleme ginecologice
 dinţi sparţi
 vaginism
 amenoree
 tulburări de alimentaţie
 palpitaţii
La nivel social
În ceea ce priveşte munca şi sarcinile cotidiene:

62
 DRAFT

 probleme de concentrare a atenţiei

 multe zile de concediu medical
 senzaţia ca nu poate face faţă lucrurilor
 gândul ca nu ar trebui sa lucreze
 minciună
 izolare
 dificultăţi în a se scula din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a mânca, a face cumpărături
În relaţia cu partenerul apar următoarele manifestări:
 sunt foarte atente la schimbările de dispoziţie
 dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja
 ascund lucrurile de el
 încep sa mintă pentru a se proteja pe sine şi pe copii
 devin distante
 îşi pierd interesul sexual
 fac sex cu el ca să îi schimbe dispoziţia
Comportamentul lor în societate şi familie are următoarele caracteristici:
 inhibare
 simţ ca au dezamăgit pe toata lumea
 le este frica sa nu afle ceilalţi şi să fie judecate
 pot pierde familia şi prietenii
 nu mai au dispoziţie pentru activităţi sociale
Şi relaţia cu copiii are de suferit:
 se simt inadecvate ca mame, neajutorate şi vinovate
 au fost etichetate ca mame rele
 se simt judecate
 se simt vinovate pentru ca nu pot pleca
 nu-şi pot controla copiii
 devin agresive cu ei
Într-un studiu făcut pe femeile victime ale violentei în familie 25% au declarat ca şi-au
abuzat copiii în timpul convieţuirii cu agresorul. Acest procent s-a redus cu 5% când femeile
convieţuiau cu un partener non-violent. Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvoltă anumite
modele comportamentale, după cum urmează:
1. Sindromul Stockholm
Victimele violentei în familie au un comportament asemănător cu cel al ostaticilor.
Sindromul Stockholm apare în următoarele condiţii:

63
 DRAFT

 viaţa victimei este în pericol

 victima nu poate scăpa sau crede ca nu are scăpare
 abuzatorul este prietenos la un moment dat
 victima este izolată de lumea de afară
Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în preluarea de către
victimă a perspectivei abuzatorului, identificarea cu acesta şi ajungerea chiar de a-i lua partea,
distorsionarea percepţiei situaţiei sale de victimă.
2. Ataşament traumatic
 Ca rezultat al izolării şi creşterii dependenţei, victimele adera tot mai mult către singura
relaţie pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub impactul acestui „ataşament traumatic”,
propriile interese ale femeilor, nevoile şi părerile lor ajung sa fie influenţate şi controlate
de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică, încât dorinţele lor pot fi
anihilate. Doar ameninţarea cu violenţe asupra copiilor va induce în femeie dorinţa de a
lupta. Oricum, daca abuzul continua o perioada mai lunga, cele mai multe femei nu-şi vor
mai putea proteja pentru mult timp copiii. Complet demoralizate, vor renunţa. Unele pot
avea tentative de suicid.
3. Strategii de confruntare şi de a face fata violentei
În dorinţa de a-şi asigura supravieţuirea şi de a preveni actele violente tot mai grave,
victimele dezvoltă un număr de strategii axate pe încercarea unei schimbări de situaţie. Aceste
strategii de coping ar putea fi centrate pe problemă sau centrate pe emoţii.
 Strategiile centrate pe problema urmăresc schimbarea practică a situaţiei (ex. separarea)
şi luarea în considerare a faptelor.
 Strategiile centrate pe emoţii încearcă adaptarea la situaţie la nivel interior.
În cele mai multe cazuri, victima va încerca adoptarea ambelor strategii, simultan sau
succesiv. Daca abuzatorul exercită o putere totală asupra victimei, aceasta, într-o primă fază, se
va centra pe emoţii, dorind o adaptare la situaţie (îşi va pune întrebări de genul „cum aş putea să
nu-l bag în seamă”), pregătindu-se pentru o schimbare de situaţie.
4. Contra-atacul
Daca femeile sunt cu adevărat speriate de ameninţările asupra vieţii lor sau a copiilor lor,
ar putea sa folosească contra-atacul fizic. Daca ajung sa rănească agresorul, riscă o intensificare a
violenţei din partea lui sau ca acesta să răspundă cu o chemare în judecată. Câteodată se întamplă
ca femeia să-l rănească mortal pe agresor, conform studiilor americane acesta fiind un semn al
lipsei de intervenţie din afară.
Efectele asupra copiilor

64
 DRAFT

Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleaşi comportamente ca şi
părinţii lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învăţaţi că violenţa este o metodă eficientă de a
controla alţi oameni. Studiile au arătat că adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent sunt
următoarea generaţie de agresori şi victime.
Copiii din familiile violente invata ca:
 este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie
 violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei
 oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie
 bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi adevăraţi
 exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune
 nu se vorbeşte despre violenţă
 nu se merită să ai în cineva încredere
 nu trebuie să fii simţitor, senzitiv
Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor verbale, aruncării
obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor de sinucidere,
crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi şi victime în timpul acestor incidente.
Studiindu-se copiii care se află într-o familie cu mediu violent, au fost observate următoarele
efecte ale violenţei, în funcţie de stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau
victimă a agresiunilor.
 Sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi plâng, refuză mâncarea
sau se închid în sine şi sunt foarte susceptibili faţă de deprivarea emoţională. Sunt foarte
vulnerabili.
 Copii antepreşcolari prezintă probleme de comportament, cum ar fi îmbolnăvirile
frecvente, timiditatea profundă, stima de sine scăzută şi problemele sociale la grădiniţă,
cum ar fi lovirile, muşcările sau contrazicerile. La acest stadiu apar diferenţele de gen.
 La vârsta preşcolară copiii cred ca tot se învârte în jurul lor şi este provocat de ei. Dacă
sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede ca ei le-au provocat. Unele studii au
arătat ca baieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi cele mai multe
probleme somatice, faţă de alte grupe de vârstă.
 Copiii de vârstă şcolară mică, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că violenţa
este calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie. Deseori au
probleme la teme iar la fetele din aceasta grupa de vârstă au fost identificate cele mai
ridicate nivele de agresivitate şi depresie.
 Adolescenţii vad violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră victima ca
fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra dezvoltării

65
 DRAFT

adolescenţilor şi a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai puternic predictor al

delincvenţei violente.
Există numeroase efecte principale la copiii martori ai violentei în familie şi unele efecte
subtile. Cel mai bine documentate şi notabile efecte sunt cresterea agitatiei şi comportament
agresiv, ca şi depresia şi anxietatea.
 Comportament agresiv şi neobedient
Copiii care au fost martori ai violenţei în familie deseori devin agresivi cu colegii,
prietenii şi profesorii. Ei tind sa fie neobedienţi, iritabili şi uşor de înfuriat. Copiii care distrug
obiectele şi au tendinţa de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în
adolescenţă. Aceste comportamente sunt mai pronunţate la baieţi, dar au fost identificate în
numar semnificativ şi la fete.
 Emoţii şi conflicte interioare
Problemele emoţionale interioare, cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scazută,
închiderea în sine şi letargia, au fost identificate la copiii expuşi la violenţa în familie. Alţi copii
prezintă afecţiuni somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri fără o cauză medicală).
Aceste simptome apar pentru că exista o tensiune interna acumulată, la copiii care nu găsesc
moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima conflictele sau nu pot căuta ajutor.
Mulşi observatori au constatat că interiorizarea problemelor, alături de nevoia de a se comporta
exemplar şi dorinţa exagerata de a-şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore
ale abuzurilor în familie.
 Efecte la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale
Alte studii au arătat că acei copii martori ai violenţelor sunt influenţaţi la nivelul
dezvoltării sociale şi educaţionale. Copiii care sunt sau au fost implicaţi în incidente familiale
violente sunt preocupaţi de această problemă şi nu se pot concentra asupra cerinţelor
educaţionale. Dezvoltarea lor sociala poate fi afectată pentru că ei sunt foarte trişti, anxioşi sau
prea preocupaţi ca să se implice, sau tendinţa lor de a folosi strategii violente în rezolvarea
problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt respinşi.
 Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder - PTSD)
Studiile recente au demonstrat ca mulţi copii martori ai violenţelor prezintă PTSD.
Definiţia tulburării post-traumatice, găsita în DSM-IV explică: persoana care suferă de stres
post-traumatic a fost expusă unei ameninţări cu moartea sau unei răniri sau unei ameninţări a
integrităţii sale fizice; răspunsul persoanei include frica intensă, neputinţa sau oroarea; în cazul
copiilor – comportamentul agitat sau dezorganizat. În plus, evenimentul este reexperimentat prin
coşmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.;
exista o evitare continua a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente

66
 DRAFT

simptome ale unei permanente stări de veghe, cum ar fi dificultăţile în adormire, iritabilitatea,
izbucnirile de furie, dificultăţile de concentrare, hipervigilenţa şi o teamă exagerată. Mulţi copii
care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut niciodată un mediu calm, paşnic, chiar din
copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi reacţiile lor sunt afectate în mod diferit şi cronic decât ale
copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu linistit şi
suportiv.
Simptome ascunse
În mod frecvent, sunt şi multe simptome ascunse la copiii expuşi la violenţă în familie,
cum ar fi atitudinile improprii fata de folosirea violenţei în rezolvarea conflictelor; atitudinile
improprii faţă de folosirea violenţelor împotriva femeilor; acceptarea violenţelor în relaţiile
intime; hipersenzitivitatea faţă de problemele din mediul familial; sentimentul ca sunt vinovaţi
pentru violenţe.
Trebuie accentuat faptul că, chiar daca nu există dubiu că copiii martori şi/sau victime ale
violenţei în familie sunt afectaţi în plan comportamental, cognitiv şi emoţional, cercetările nu
sunt foarte concluzive în ceea ce priveşte efectele definitive la nivelul sexului, vârstei sau
stadiului de dezvoltare. Inconsistenţele sugereaza că sunt multi factori care trebuie luati în
considerare: durata şi frecvenţa violenţelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor şi
mutărilor, dezavantajele sociale şi economice.

67
 DRAFT

Tema III. IMPLICAREA ŞI RESPONSABILITĂŢILE AUTORITĂŢILOR

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE ŞI LOCALE DE SPECIALITATE
În conformitate cu Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
autorităţile şi instituţiile abilitate cu funcţii de prevenire şi de combatere a violenţei în familie
sunt următoarele66:
1) la nivel de autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate: Ministerul Protecţiei
Sociale, Familiei şi Copilului, Ministerul Educaţiei şi Tineretului, Ministerul Sănătăţii,
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Administraţiei Publice Locale, Ministerul Justiţiei;
2) la nivel de autorităţi ale administraţiei publice locale de specialitate: secţiile/direcţiile de
asistenţă socială şi de protecţie a familiei; direcţiile generale de învăţământ, tineret şi sport;
organele ocrotirii sănătăţii; organele afacerilor interne; comisiile pentru probleme sociale de
pe lângă autorităţile administraţiei publice locale; centrele/serviciile de reabilitare a
victimelor şi agresorilor; alte organizaţii cu activităţi specializate în domeniu.
Autoritatea publică centrală abilitată cu funcţii de elaborare şi de promovare a politicilor
de prevenire şi de combatere a violenţei în familie şi de asistenţă socială a victimelor şi
agresorilor este Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului. Conform legii, elaborarea şi
promovarea politicilor în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie urmează să revină
Direcţiei oportunităţi egale şi prevenirea violenţei a MPSFC
Legea privind administraţia publică locală nr. 123 din 18.03.2003 67 stabileşte, printre
multiplele funcţii ale administraţiei publice locale, cele cu referinţă la acordarea de asistenţă şi
protecţie socială populaţiei, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept.
Reieşind din conţinutul Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
se poate menţiona despre rolul important pe care îl au direcţiile municipale de asistenţă socială şi
secţiile raionale de asistenţă socială şi protecţie a familiei, constituite de consiliile raionale
(municipale) în prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Legea cu privire la asistenţa
socială specifică68 că „direcţiile municipale asistenţă socială şi secţiile raionale asistenţă socială
şi protecţie a familiei, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale şi în colaborare cu
reprezentanţii societăţii civile, realizează politica de asistenţă socială şi asigură aplicarea
legislaţiei la nivel teritorial”.
În acest context, direcţia municipală de asistenţă socială coordonează şi evaluează
activitatea direcţiilor de sector asistenţă socială şi protecţie a familiei; asigură acordarea de

66
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nr. 45 din 01.03.2007, Monitorul Oficial Nr. 55-
56, 18.03.2008, art. 7.
67
Legea privind administraţia publică locală nr. 123 din 18.03.2003 // http://lex.justice.md/
68
Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003, art. 13 // http://lex.justice.md

68
 DRAFT

servicii sociale în funcţie de specificul local; creează sistemul informaţional în domeniul

asistenţei sociale la nivel de municipiu; generalizează şi sistematizează informaţia privind
asistenţa socială şi analizează eficienţa acesteia la nivel de municipiu; informează populaţia
municipiului despre situaţia în domeniul asistenţei sociale, despre modul de acordare a
prestaţiilor şi a serviciilor sociale.
Secţiile raionale de asistenţă socială şi protecţie a familiei exercită următoarele atribuţii
principale: relevă problemele sociale locale, organizează şi acordă asistenţă socială în funcţie de
solicitările locale; elaborează, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu
antrenarea reprezentanţilor societăţii civile, programe locale de dezvoltare a asistenţei sociale şi
exercită controlul asupra realizării acestora; evaluează situaţia persoanei sau familiei ce solicită
asistenţă socială prin întocmirea anchetei sociale şi propune căi de soluţionare a problemelor
sociale; creează sistemul informaţional în domeniul asistenţei sociale la nivel de raion;
generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială şi analizează eficienţa
acesteia la nivel de raion; informează populaţia raionului despre situaţia în domeniul asistenţei
sociale, despre modul de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale; colaborează cu unităţile
de asistenţă socială din raza teritorială în care activează, supraveghează activitatea acestora şi
înaintează primarilor propuneri în vederea optimizării acesteia.
În contextul legii enunţate mai sus, autorităţile administraţiei publice locale dispun de
posibilitatea identificării şi analizei violenţei în familie pe teritoriul subordonat, iar în baza
rezultatelor obţinute şi pornind de la posibilităţile financiare reale, adoptării şi dezvoltă
strategiilor locale de sprijin al victimelor, prin aprobarea unor programe şi exercitarea
controlului asupra realizării acestora, asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare
necesare pentru soluţionarea aceste probleme stringente.
Deoarece Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie stabileşte
competenţe ale Ministerului Educaţiei şi Tineretului şi direcţiilor generale de învăţământ, tineret
şi sport, prin analiza Legii învăţământului s-a identificat, că printre obiectivele majore se
numără: cultivarea respectului pentru drepturile şi libertăţile omului; pregătirea copilului pentru
a-şi asuma responsabilităţile vieţii într-o societate liberă, în spiritul înţelegerii, păcii, toleranţei,
egalităţii între sexe69. La nivel de direcţii în conformitate cu Legea cu privire la prevenirea şi
combaterea violenţei în familie 70 se asigură un şir de activităţi privind prevenirea şi combaterea
violenţei în familie: informarea şi instruirea cadrelor didactice în vederea calificării actelor de
violenţă în familie, aplicării metodelor şi mijloacelor de prevenire a unor astfel de acte şi de

69
Legea Învăţământului nr. 547 din 21.07.95 // Monitorul Oficial nr. 062 din: 09.11.95.
70
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nr. 45 din 01.03.2007, Monitorul Oficial Nr. 55-
56, 18.03.2008, art. 7.

69
 DRAFT

sesizare a autorităţilor abilitate; realizarea, în comun cu alte autorităţi abilitate şi în colaborare cu

organizaţiile neguvernamentale din domeniu, de programe educaţionale pentru părinţi şi copii în
vederea prevenirii şi combaterii violenţei în familie; asigurarea desfăşurării activităţilor de
consiliere în vederea reabilitării psihologice şi psihosociale a copiilor victime ale violenţei în
familie; comunicarea autorităţilor abilitate, prin intermediul cadrelor didactice, sesizând de
îndată în mod obligatoriu autoritatea tutelară şi poliţia, cazurile de violenţă în familie, inclusiv
cazurile de violenţă în familie împotriva copiilor.

70
 DRAFT

Tema IV. ROLUL ŞI FUNCŢIILE ECHIPEI MULTIDISCIPLINARE ÎN

PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

IV.1. Principii ale asistenţei violenţei în familie

În ultimii ani mişcarea internaţională privitoare la prevenirea şi combaterea violenţei în
familie a elaborat şi a publicat un număr impunător de documente şi studii care prevăd diverse
propuneri şi metodologii de lărgire a drepturilor şi posibilităţilor victimelor şi de influenţare prin
metode recuperatorii şi de sancţionare a abuzatorului în familie. În acest context principala
problemă constă în definirea formelor de implicare în scop de prevenire, profilaxie, recuperare.
Se remarcă patru abordări generale, principiale ale acestei probleme: definirea volumului,
calităţii şi spectrului de servicii asistenţial-sociale, crearea condiţiilor de readaptare a subiecţilor
violenţei în familie, sancţionarea abuzatorilor, implicarea unor institute anti-penale cu caracter de
mediere. Autorii contemporani relevă aceste tendinţe ca principii de organizare a activităţii de
prevenire şi combatere a violenţei în familie 71.
Principiul asistenţei sociale afirmă necesitatea diminuării sau a eliminării dificultăţilor
condiţionate de victimizare şi manifestate în îmbolnăviri, insuficienţe volitive, izolare socială,
nerealizare în câmpul muncii sau alte probleme de natură bio-somatică, psihologică, socială. În
conformitate cu acest principiu, accentul se pune mai mult pe susţinerea victimelor, decât pe
sancţionarea abuzatorilor, în acest scop analizându-se problemele de amploare ce depăşesc
cadrul subiectiv, dar care condiţionează şi susţin psihologia neajutorării – victimizării: sressul,
anxietatea, traumatismele psihice, problemele de asigurare a existenţei, dependenţa etc. În
conformitate cu acest principiu se pune problema implementării unor servicii de ajutor şi
despăgubire pentru victimele violenţei în familie, susţinute de către stat. Implementarea acestui
principiu prezintă aspecte favorabile: analiza trebuinţelor victimelor şi înfiinţarea unor servicii
sociale cu menirea susţinerii lor psihologice şi economice, dar şi părţi nefavorabile: riscul creării
unor aşteptări irezolvabile edificării poziţiei de neajutorare şi dependenţă de sistemul de servicii,
incapacitatea sistemului de a oferi servicii suficiente şi care să acopere diversele categorii de
victime în familie. Oricum, în cadrul legislaţiei din ţara noastră principiul asistenţei sociale în
organizarea activităţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie capătă posibilităţi de
realizare prin abilitarea cu funcţii speciale a ministerului de resort (Ministerul Protecţiei Sociale,
Familiei şi Copilului), a secţiilor/direcţiilor de asistenţă socială şi de protecţie a familiei la nivel
local, prin crearea de centre/servicii de reabilitare a victimelor finanţate din alocaţiile prevăzute

71
Cîmpeanu, I. Victimizarea şi tehnicile specifice de asistenţă a victimei // Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii.
Coord. G. Neamţu şi D. Stan. Ed. Polirom, Iaşi, 205, p. 92-94.

71
 DRAFT

la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale, din donaţii, granturi, din alte surse, conform
legislaţiei în vigoare.
Principiul readaptării, care la fel este unul din principiile pe care se bazează activitatea
de prevenire şi combatere a violenţei în familie stipulată legislativ în Republica Moldova,
solicită aplicarea programelor de restituire şi reintegrare a victimelor şi abuzatorilor, precum şi
medierea eficientă a conflictelor familiale. În conformitate cu acest principiu urmează să fie
aprobate programe eficiente, car ar viza subiecţii violenţei în familie, dar şi potenţialele victime
şi agresori, astfel realizându-se activităţi de profilaxie. Totodată, în aplicarea acestor programe
trebuie să se ţină cont de efectul lor.
Principiul remuneraţiei sau al compensării a fost determinat de reacţia de dezamăgire în
cât priveşte efectele programelor de reabilitare şi ale sancţiunilor aplicate abuzatorilor. În
conformitate cu acest principiu se preconizează o sancţiune aplicată abuzatorului proporţională
cu prejudiciu suferit de victimă şi societate în general. În conformitate cu acest principiu,
abuzatorul urmează să repare daunele provocate, în care scop în justiţie se rezervă o poziţie mai
bine susţinută victimei. La fel precum în celelalte cazuri, acest principiu are anumite puncte
slabe, principalul din ele constând în admiterea unei justiţii excesiv de represive. Or, în cazul
legislaţiei antiviolenţă din Republica Moldova se întâlnesc mai multe prevederi care ţin de acest
principiu, realizarea lor în conformitate cu principiile legislaţiei (legalitate, echitate, egalitate,
acces la justiţie etc.) înlătură riscul manifestării careva abuzuri.
Principiul anti-penal preconizează realizarea unui sistem de justiţie aflat în colaborare cu
instituţiile de mediere. Şi acest principiu comportă, pe lângă aspecte pozitive, anumite critici,
mai ales din cauza pericolului profitării abuzatorilor de această instanţă, care în lipsa
capacităţilor volitive ale victimei pare a fi destul de evidentă, şi evitarea de către aceştia a
sancţiunilor penale. Deoarece în legislaţia antiviolenţă din Republica Moldova efectele acţiunii
acestui principiu sunt denotate de prezenţa în articolul 11 a prevederii posibilităţii medierii la
cererea părţilor în cazurile de violenţă în familie, efectuează de către mediatori atestaţi, iar în
lipsa acestora, de către comisiile pentru probleme sociale, cu participarea, după caz, a
asistentului social, se poate vorbi despre posedarea încă a unui mod de realizare eficientă a
activităţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie.
Principiile nominalizate mai sus determină necesitatea şi posibilitatea legal consfinţită a
creării unui sistem eficient de asistenţă multidisciplinară a violenţei în familie în Republica
Moldova.

72
 DRAFT

IV.2. Aspecte generale privind constituirea şi funcţiile echipei multidisciplinare

Vom defini echipa multidisciplinară în cazurile de violenţă în familie grupul constituit
din specialişti desemnaţi de autorităţile şi instituţiile locale abilitate prin lege cu funcţii de
prevenire şi combatere a violenţei în familie, cu menirea analizei, managementului, monitorizării
şi intervenţiei în cazurile concrete de violenţă în familie. În conformitate cu prevederile Legii cu
privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie această echipă întruneşte reprezentanţi ai
poliţiei, justiţiei, asistenţei sociale, secţiilor de asistenţă socială şi protecţie a familiei, direcţiilor
învăţământ, tineret şi sport, medicinii, organizaţiilor neguvernamentale, centrelor/serviciilor de
reabilitare a victimei şi agresorului violenţei în familie, alţii în funcţie de oportunitatea
intervenţiei eficiente.
Vom defini echipa multidisciplinară în cazurile de violenţă în familie grupul constituit
din specialişti desemnaţi de autorităţile şi instituţiile locale abilitate prin lege cu funcţii de
prevenire şi combatere a violenţei în familie, cu menirea analizei, managementului, monitorizării
şi intervenţiei în cazurile concrete de violenţă în familie. În conformitate cu prevederile Legii cu
privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie această echipă întruneşte reprezentanţi ai
poliţiei, justiţiei, asistenţei sociale, secţiilor de asistenţă socială şi protecţie a familiei, direcţiilor
învăţământ, tineret şi sport, medicinii, organizaţiilor neguvernamentale, centrelor/serviciilor de
reabilitare a victimei şi agresorului violenţei în familie, alţii în funcţie de oportunitatea
intervenţiei eficiente.
Formarea echipelor multidisciplinare în scop de asistenţă a cazurilor de violenţă în
familie prezintă o modalitate de sporire a eficienţei activităţii, asigurând o structură orizontală în
care se realizează colaborarea dintre diverse verigi şi implicarea lor în comun în funcţie de
configuraţia fiecărui caz. Oportunitatea lor a fost determinată de ineficienţa structurilor verticale
care: nu asigură identificarea, înregistrarea tuturor cazurilor de violenţă intrafamilială semnalate
la diverse instanţe, astfel fiind lipsă o statistică capabilă să genereze programe nu doar de
combatere, dar şi de prevenire a fenomenului; nu scoate întotdeauna în evidenţă ambii subiecţi ai
cazului – victima şi abuzatorul, mai ales dacă prima s-a adresat doar unor instituţii de reabilitare,
medicale; nu realizează serviciile de consiliere în orice circumstanţe care ar contribui la
schimbarea mentalităţii părţilor, dar şi formarea unei conştiinţe sociale anti-violenţă.
Eficienţa activităţii echipelor multidisciplinare depinde de un şir de momente.
În primul rând, este nevoie de stabilirea competenţelor şi atribuţiilor certe pentru fiecare
din instituţiile/persoanele abilitate cu funcţii de asistenţă a cazurilor de violenţă în familie. În
prezenţa unei asemenea divizări a competenţelor se evită atât dublările serviciilor şi
suprapunerea de responsabilităţi, cât şi lipsa unor acţiuni necesare. Practica altor state a arătat că
pentru realizarea acestui moment este nevoie de crearea grupurilor de lucru în baza protocoalelor
73
 DRAFT

de colaborare, care unifică aceste instituţii, planifică, iniţiază şi monitorizează programele de

intervenţie, stabileşte competenţele furnizorilor de servicii. În calitate de exemplu a unei
asemenea coordonări şi colaborări poate servi practica României72.
Rolul de coordonare a activităţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie revine
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei. Pe lângă preşedintele Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Familiei funcţionează un Consiliu Consultativ format din 7 membri, care are în
componenţa sa câte un reprezentant al Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse,
Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerului
Internelor şi Reformelor administrative, Ministerului Justiţiei, Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Drepturilor Copiilor şi Agenţiei Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. La lucrările
Consiliului Consultativ pot fi invitaţi să participe reprezentanţii altor instituţii ale administraţiei
publice centrale şi locale, precum şi reprezentanţi ai societăţii civile implicaţi în prevenirea şi
combaterea violenţei în familie.
În anul 2006, la nivelul fiecărui judeţ precum şi la nivelul municipiului Bucureşti s-au
constituit grupuri de lucru consultative în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie,
care funcţionează în baza unui Regulament de organizare şi funcţionare propriu şi care au
elaborat şi adoptat planuri judeţene de acţiune.
În rândul al doilea, prin crearea echipelor multidisciplinare şi constituirea structurilor de
coordonare a activităţii acestor echipe se realizează managementul eficient al fiecărui caz,
circuitul victimei pe traseul asistenţial în condiţia realizării eforturilor de înregistrare, referire şi
raportare a cazurilor. Acest moment este asigurat şi de utilizarea unor fişe speciale care
consemnează informaţie unică cu referinţă la victimă: numele, prenumele, patronimicul,
apartenenţa sexuală, datele de contact, INDO, viza de reşedinţă şi domiciliul de facto, cetăţenia,
naţionalitatea, religia, starea civilă, nivelul de studii, ocupaţia, locul de muncă sau învăţământ,
actele de violenţă în familie suportate anterior şi tipul violenţei, inclusiv asupra copiilor,
antecedentele penale şi psihiatrice, consumul de alcool sau stupefiante. Fişa conţine aceeaşi
informaţie cu privire la agresor.
În următoarele secţiuni este consemnată informaţie caracteristică necesităţilor fiecărei din
instituţiile reprezentate în echipă de către specialişti, dar şi cu referinţă la celelalte verigi ale
traseului asistenţial. Astfel, se poate contribui şi la crearea unei baze unice de date care
facilitează activitatea profesionalizată de rezolvare a cazurilor.
Unul dintre momentele importante, care se asigură prin implicarea echipei
multidisciplinare în asistenţa cazurilor de violenţă în familie, se referă la instituirea principiilor

72
Exemplul României este preluat din Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

74
 DRAFT

unice de activitate. În conformitate cu opiniile autorilor implicaţi în cercetarea şi tratarea aplicată

a activităţii echipelor multidisciplinare în domeniul violenţei în familie aceste principii se referă
la:
1) oferirea unui spaţiu securizant victimei, care să-i afirme sentimentul de siguranţă şi de
protejare de atacurile de orice natură din partea agresorului;
2) asigurarea confidenţialităţii prin efectuarea oricărei activităţi doar cu acordul victimei;
3) evaluarea riscurilor în scop de evitare pe cât posibil a acestora;
4) tratarea problemei cu seriozitate, ţinându-se cont de modul cum aceasta este percepută de
către victimă;
5) manifestarea empatiei şi înţelegerii faţă de situaţia şi problemele victimei;
6) responsabilitatea agresorului de actele comise în raport cu victima şi de repercusiunile pe
care acestea le au asupra altor persoane din mediul familial;
7) colaborarea profesioniştilor la nivel de echipă şi cu alte structuri implicate în funcţie de
specificul fiecărui caz.

IV.3. Rolul şi funcţiile poliţiei în echipa multidisciplinară

În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr.416-XII din
18.12.1990, poliţia Republicii Moldova este un organ armat de drept al autorităţilor publice, aflat
în componenţa Ministerului Afacerilor Interne, chemat să apere, pe baza respectării stricte a
legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului de atentate
criminale şi de alte atacuri nelegitime 73.
Sarcinile principale ale poliţiei sunt:
1) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor şi averii
cetăţenilor de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime;
2) prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;
3) constatarea şi descoperirea infracţiunilor, urmărirea persoanelor care le-au săvârşit;
4) menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;
5) acordarea de ajutor, conform condiţiilor şi modului stabilit de Legea Republicii Moldova cu
privire la poliţie, cetăţenilor, autorităţilor administraţiei publice, întreprinderilor, instituţiilor
şi organizaţiilor în vederea ocrotirii drepturilor lor şi exercitării atribuţiilor lor, stabilite de
lege;

73
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr.416-XII din 18.12.1990, art. 1, Monitorul Oficial nr.17-19
din 31.01.2002, pag.4.

75
 DRAFT

6) efectuarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele care acordă ajutor în procesul
penal, în conformitate cu legislaţia în vigoare74.
În activitatea sa poliţia mizează pe respectarea personalităţii cetăţenilor, constituind un
garant al apărării demnităţii, drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. Poliţia îi apără pe
cetăţeni indiferent de situaţia lor socială, patrimonială, de apartenenţa naţională, de rasă, de sex
şi vârstă, de studii şi limbă, de atitudinea faţă de religie, de convingerile politice şi de altă
natură75.
În atribuţiile poliţiei se includ un şir de responsabilităţi cu referinţă la protejarea
persoanelor de pericolul violenţei în familie şi curmarea acţiunilor agresive 76. În particular pot fi
remarcate următoarele obligaţii ale poliţiei:
1) de a lua măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi averii cetăţenilor în
cazurile în care ei sunt ameninţaţi de acţiuni nelegitime, de alt pericol;
2) de a înregistra informaţia sosită cu privire la infracţiuni, contravenţii administrative şi la alte
evenimente care periclitează securitatea publică, să reacţioneze prompt la sesizările şi
comunicările despre infracţiuni; sa aduce la cunoştinţa autorităţilor administraţiei publice
respective evenimentele care i-au devenit cunoscute şi care pun în pericol securitatea
personală, socială şi a statului şi cer reacţionarea lor promptă;
3) a exercita măsurile de protecţie de stat a victimei în conformitate cu legislaţia în vigoare;
4) a lua măsuri de investigare operativă şi alte măsuri necesare, prevăzute de legislaţie, pentru
stabilirea, prevenirea, curmarea infracţiunilor, pentru identificarea şi punerea sub urmărire a
persoanelor care le-au săvârşit în cazurile prevăzute de legislaţie;
5) a identifica cauzele şi condiţiile la săvârşirea crimelor şi a contravenţiilor administrative, a
lua măsuri în limitele drepturilor ei pentru înlăturarea lor; să înfăptuiască o muncă de
profilaxie în mediul persoanelor criminogene; a participa la educarea juridică a populaţiei;
6) a acorda, în limitele posibilităţilor, prim ajutor persoanelor care au suferit de pe urma
infracţiunilor şi accidentelor, dacă starea lor prezintă pericol pentru viaţa, sănătatea sau
averea lor sau dacă se află în stare de neputinţă sau într-un alt impas, precum şi minorilor
rămaşi fără supravegherea părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc.
Un şir de prevederi asupra rolului poliţiei în prevenirea şi combaterea violenţei în familie
se conţin în Codul de etică şi deontologie al poliţistului 77. În conformitate cu acest document
sarcinile principale ale poliţiei sunt asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii

74
Idem, art. 2
75
Idem, art. 4
76
Idem, art. 12
77
Codul de etică şi deontologie al poliţistului nr.481 din 10.05.2006, Monitorul Oficial nr.75-78/527 din 19.05.2006

76
 DRAFT

publice în societate; protecţia şi respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului;

acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Însă delimitarea strictă a contribuţiei organelor poliţieneşti este făcută în Legea cu privire
la prevenirea şi combaterea violenţei în familie78. Organele afacerilor interne, la nivel de
structură specializată, în conformitate cu prevederile legii date:
a) identifică, înregistrează şi raportează cazurile de violenţă în familie;
b) asigură evidenţa nominală a agresorilor;
c) sesizează, în cazul copiilor victime ale violenţei în familie, autorităţile tutelare;
d) examinează cererile şi sesizările parvenite din partea cetăţenilor, instituţiilor medicale,
centrelor medico-legale referitor la conflicte familiale, la acte de violenţă, la ameninţări cu
moartea sau la existenţa unui pericol iminent de realizare a lor;
e) vizitează familiile ai căror membri sunt luaţi la evidenţă, efectuează lucrul de prevenire a
comiterii repetate a actelor de violenţă în familie;
f) efectuează, în situaţii de criză, reţinerea administrativă a agresorului, în funcţie de gravitatea
cazului;
g) se adresează către autorităţi judecătoreşti pentru obţinerea ordonanţei de protecţie în situaţie
de criză în baza cererii depuse de victimă sau a sesizării de caz; asigură executarea
ordonanţei de protecţie;
h) în cazul comiterii actului de violenţă în familie, explică victimei drepturile ei, iar la cererea
acesteia, îi acordă ajutor spre a fi plasată în centrul de reabilitare;
i) informează victima despre dreptul ei de a beneficia de asistenţă juridică gratuită;
j) asigură agresorilor, inclusiv celor aflaţi în arest administrativ, accesul la serviciile de
reabilitare;
k) asigură securitatea, paza şi ordinea publică în centrele de reabilitare a victimelor;
l) monitorizează şi instrumentează, în comun cu asistenţii sociali, cazurile de violenţă în familie
din teritoriul deservit, actualizează baza de date cu informaţii din domeniu;
m) conlucrează cu autorităţile abilitate în domeniu, cu societatea civilă în vederea prevenirii şi
combaterii violenţei în familie.
În cazul conflictelor familiale, poliţia poate acţiona în urma depunerii unei sesizări scrise,
orale sau prin intermediul telefonului la organul afacerilor interne, făcute de către victima; în
situaţie de criză, de către membrii familiei; persoanele cu funcţie de răspundere şi profesioniştii
care vin în contact cu familia; de autoritatea tutelară; alte persoane care deţin informaţii despre

78
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nr. 45 din 01.03.2007, Monitorul Oficial Nr. 55-
56, 18.03.2008.

77
 DRAFT

pericolul iminent de săvârşire a unor acte de violenţă sau despre săvârşirea lor. Sunt recepţionate
şi sesizările verbale făcute de către poliţiştii aflaţi în serviciu de patrulare.
Întrucât acest gen de evenimente au loc la domiciliul persoanelor fizice, cu ocazia
intervenţiei, poliţiştii vor respecta un şir de reguli.
1. Intervenţia se face de către câţiva poliţişti, pentru a realiza mai multe acţiuni, atât de eliminare
a situaţiei de pericol, cât şi de evacuare, în caz dacă este nevoie, a victimei şi copiilor, de
realizare a cercetării la faţa locului în conformitate cu necesitatea.
2. În conformitate cu principiul inviolabilităţii domiciliului, în locuinţă se va pătrunde doar în
conformitate cu prescripţiile legii. Însă atunci când există indicii ai unei situaţii de pericol
pentru viaţa şi sănătate unei persoane, poliţiştii se folosesc e dreptul de a interveni chiar
folosind forţa, chiar dacă nu li se permite accesul în locuinţă. În asemenea caz se recomandă
folosirea în calitate de martori asistenţi a unor persoane terţe.
3. După deschiderea uşii, poliţistul va saluta, se va prezenta, va prezenta legitimaţia şi va explica
motivul prezenţei sale. Înainte de a acţiona, va cere în timp operativ cât mai multe informaţii de
la persoanele aflate la faţa locului. Vor fi ascultate mai întîi părţile, fără a se interveni, pentru a
face să scadă tensiunea conflictului, precum şi pentru a crea un climat de încredere. În cazul
unui cuplu, cei doi trebuie intervievaţi separat. Apoi se va încerca să se discute deschis
problemele ce au generat conflictul, fără a emite judecăţi sau aprecieri ce ar putea fi greşit
interpretate. După aplanarea conflictului părţile vor fi invitate, în scris, la sediul poliţiei pentru
a da declaraţii cu privire la evenimentul în cauză.
4. Atât victima, cât şi abuzatorul, urmează să fie informaţi asupra procedurilor penale sau
administrative aplicabile şi asupra demersurilor pe care trebuie să le facă în continuare. Le sunt
explicate toate drepturile. În funcţie de starea de sănătate şi leziunile produse de agresor,
victima va fi consultată să se prezinte la medicul legist pentru eliberarea unui certificat de
constatare a agresiunii (cu aceleaşi haine pe care le purta atunci când s-a produs agresiunea şi
fără să se spele) sau va fi condusă la o unitate medicală pentru acordarea de îngrijiri medicale,
ori evacuată din locuinţă şi amplasată într-un centru de reabilitare sau în alt loc pentru a i se
garanta securitatea. În cazul în care sunt de faţă minori a căror viaţă şi sănătate este în pericol,
se va anunţa secţia de asistenţă socială şi protecţie a familiei.
5. Dacă agresorul este într-o vădită stare de ebrietate, dacă a ameninţat victima sau a utilizat
împotriva acesteia o armă sau chiar atunci când se consideră că prezenţa acestuia în locuinţa
familiei constituie un grav pericol pentru ceilalţi membrii, poliţistul poate cere pentru agresor
măsura reţinerii administrative.
6. Se va adresa către autorităţile judecătoreşti pentru obţinerea ordonanţei de protecţie în baza
cererii depuse de victimă sau a sesizării de caz. Va asigura supravegherea îndeplinirii

78
 DRAFT

măsurilor de protecţie stabilite de instanţă, conlucrând cu organele de asistenţă socială,

reprezentanţii administraţiei publice locale şi ai altor organe, după caz.

IV.4. Rolul şi funcţiile asistenţei sociale în echipa multidisciplinară

În conformitate cu Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003, asistenţă socială se
prezintă ca o componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul căruia statul şi
societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau
permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea
ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate 79.
În literatura de specialitate asistenţa socială este definită ca un ansamblu de instituţii,
programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu
probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile 80.
În organizarea serviciilor de asistenţă socială se ţine cont de motivele care limitează
posibilitatea persoanei de a se integra prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele
unui mod normal, decent de viaţă: de natură economico-materială, socio-culturală, biologică sau
psihologică. Din aceste motive ea, pentru o anumită perioadă de timp, nu poate duce o viaţă
activă, autosuficientă, fără a i se acorda un ajutor economico-material sau fără un suport fizic,
moral, social din exterior.
Ca mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecţie socială precum şi ca o
componentă esenţială a acesteia, prin serviciile şi activităţile ei specializate asistenţa socială ajută
persoanele şi grupurile în nevoie nu numai să facă faţă momentelor dificile, de criză, situaţiilor
anormale de viaţă care pot să apară pentru o anumită perioadă de timp, dar şi susţine, prin
mobilizarea resurselor instituţiilor de stat, voluntare şi a eforturilor comunităţii, prin crearea unor
condiţii socio-culturale favorabile, refacerea capacităţilor proprii de integrare socioculturală
normală a categoriilor defavorizate. Se elimină astfel treptat situaţia de dificultate.
Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii
specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de
protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în dificultate de a influenţa
activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor financiar, material, moral,
psihoterapie, consiliere.
În conformitate cu Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie 81,
secţiile/direcţiile de asistenţă socială şi de protecţie a familiei:

79
Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003, art. 1 // http://lex.justice.md
80
Dicţionar de sociologie. Coord.L. Vlăsceanu. C. Zamfir // http://www.dictsociologie.netfirms.com/
81
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nr. 45 din 01.03.2007, Monitorul Oficial Nr. 55-
56, 18.03.2008.

79
 DRAFT

a) conlucrează cu organele afacerilor interne în activitatea de identificare a persoanelor

predispuse la comiterea actelor de violenţă în familie;
b) actualizează baza de date, la nivel teritorial, ce vizează fenomenul violenţei în familie;
c) plasează, după caz, victima în centrul de reabilitare, oferindu-i asistenţa corespunzătoare;
d) desfăşoară activitate de consiliere psihologică şi psihosocială a victimelor, în vederea
lichidării consecinţelor actelor de violenţă în familie, prin mijloace proprii sau redirecţionând
cazul către specialişti din centrele de reabilitare;
e) înlesnesc, la solicitarea organelor de drept, accesul agresorului la programele de reabilitare;
f) apără drepturile şi interesele legitime ale victimelor, inclusiv ale victimelor minore;
g) realizează, în comun cu alte autorităţi abilitate şi în colaborare cu organizaţiile
neguvernamentale din domeniu, programe informaţionale în vederea prevenirii violenţei în
familie;
h) determină necesitatea creării de centre/servicii de reabilitare a victimelor şi a agresorilor,
asigură acestor centre/servicii sprijin metodologic şi informaţional;
i) monitorizează şi coordonează activităţile profesionale ale asistenţilor sociali din cadrul
primăriilor de prevenire a violenţei în familie, de sprijinire/ consiliere a victimelor şi de
resocializare a agresorilor;
j) prezintă Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului rapoarte semestriale despre
activităţile desfăşurate în teritoriu de secţii/direcţii, asistenţi sociali conform parteneriatelor
stabilite;
k) monitorizează victimele şi le acordă asistenţă după ce au părăsit centrele de reabilitare.
Aşadar, asistenţa socială a fenomenului violenţei în familie include două componente
esenţiale: serviciile acordate victimei şi programele de recuperare a agresorului. În primul caz
este vorba de un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare
şi reabilitare a victimelor violenţei în familie. În cadrul acestora numărăm:
a) serviciile de reabilitare – instituţii medicale, centre de reabilitare, servicii psihologice şi
psihoterapeutice, echipe multidisciplinare de intervenţie etc., care vizează sănătatea fizică şi
mentală a persoanei supuse victimizării, sporirea capacităţii de adaptare a acesteia şi a
celorlalţi membri ai familiei afectaţi de violenţă, asigurarea protecţiei lor;
b) servicii de suport, care asigură sprijin pe termen lung victimei, asistând-o în procesul de
reabilitare şi asigurându-i menţinerea capacităţii de autoprotejare;
c) serviciile de prevenire a violenţei repetate, ocupate de schimbarea mentalităţii, educaţie
civică, formarea abilităţilor pentru o viaţă de familie armonioasă.
În acordarea acestor servicii asistenţa socială are un loc central, determinat de poziţia în
sistemul de realizare a politicilor sociale. În primul rând, în conformitate cu statutul şi funcţiile

80
 DRAFT

sale asistenţa socială va determina forma de servicii acordate: prestaţii în bani (alocaţii,
compensaţii, indemnizaţii etc.) sau prestaţii în natură; servicii sociale82. În rândul al doilea, va
realiza aceste servicii în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu
reprezentanţii societăţii civile 83. În final, ţinând cont de prevederile Legii cu privire la prevenirea
şi combaterea violenţei în familie, asistenţa socială conlucrează cu toate celelalte structuri ale
echipei multidisciplinare, realizând în multe privinţe funcţia de coordonare a activităţii de
prevenire şi combatere a violenţei în familie.
Serviciile acordate agresorului prin intermediul asistenţei sociale au menirea înlăturării
pericolului violenţei în familie.
Pot fi nominalizate şi câteva particularităţi specifice de acordare a serviciilor de asistenţă
socială categoriilor de victime în conformitate cu vârsta lor. Pentru victimele adulte, inclusiv
vârstnice, se recomandă:
1) evaluarea situaţiei socio-economice a victimei, a nevoilor şi resurselor acesteia prin
completarea fişei sociale;
2) asigură furnizarea de informaţii şi servicii adecvate în vederea refacerii şi dezvoltării
capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii
situaţiile de dificultate;
3) acordă victimei asistenţei şi sprijinului pentru exercitarea dreptului său la exprimarea liberă a
opiniei;
4) asigurarea măsurile necesare pentru protecţia în regim de urgenţă a victimei, inclusiv prin
organizarea şi asigurarea funcţionării în structura proprie a unor centre specializate;
5) realizarea activităţilor de reabilitare a victimei conform planului individualizat privind măsurile
de asistenţă socială.
În cazul victimelor minore şi în conformitate cu necesitatea de asigurare a protecţiei
drepturilor copiilor se efectuează următoarele acţiuni:
 întocmirea raportului de evaluare iniţială a copilului victimă a violenţei în familie, şi familiei
acestuia;
 stabilirea programului de măsuri de protecţie specială;
 monitorizarea activităţilor de aplicare a hotărârilor de instituire a măsurilor de protecţie specială a
copilului;
 contactarea autorităţilor tutelare în condiţia unor probleme speciale în cadrul relaţiei copilului cu
părinţii;

82
Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003, art. 9 // http://lex.justice.md
83
Idem, art. 13

81
 DRAFT

 reevaluarea periodică a împrejurărilor care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială
şi propunerea după caz a menţinerii, modificării sau încetării acestora;
 prestarea serviciilor specializate pentru nevoile copiilor victime ale abuzului familial sau
neglijării şi ale familiilor acestora.
Reieşind din faptul că asistenţa socială acordă sau orientează spre servicii de reabilitare
atât victima, cât şi abuzatorului, se solicită clarificarea atitudinilor de care urmează să se dea
dovadă în raport cu ambii subiecţi ai cazului. Astfel, faţă de victimă se denotă atitudini de
asigurare a confidenţialităţii, manifestare a încrederii în capacităţile şi resursele ei personale, de
empatie, comprehensiune, susţinere şi respectare a deciziilor ei personale. În raport cu agresorul
se ţine cont de faptul că violenţa este un comportament intenţional şi instrumental, aplicat cu
intenţie şi conştiinţă, care nu merită a fi tolerat, limitându-se şi confidenţialitatea, solicitându-se
alte servicii.

IV.5. Rolul şi funcţiile instituţiilor medicale în echipa multidisciplinară

În conformitate cu Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
instituţiile medicale de toate tipurile şi nivelurile:
a) organizează campanii de informare;
b) comunică poliţiei şi autorităţii tutelare, prin intermediul cadrelor medicale, cazurile de
violenţă în familie;
c) asigură consiliere şi asistenţă medicală victimelor;
d) iniţiază şi realizează programe şi servicii adresate agresorilor; asigură realizarea
programelor de dezalcoolizare, dezintoxicare, de tratament psihoterapeutic, după caz, cu suportul
cheltuielilor din mijloacele abuzatorului sau, după caz, din fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală;
e) iniţiază parteneriate durabile cu toate programele care vizează sănătatea mamei şi a
copilului;
f) încheie contracte de prestare a serviciilor medicale cu centrele/serviciile de reabilitare a
victimelor şi agresorilor.
Deoarece violenţa este o cauză majoră a afecţiunilor negative care variază de la tăieturi
minore sau zgârieturi până la handicap permanent sau chiar deces, implicarea serviciilor
medicale în scop de tratament, dar şi de constatare a leziunilor corporale se prezintă ca un
moment central în activitatea echipei multidisciplinare.
Potenţialele consecinţe severe ale violenţei în familie implică necesitatea depistării
victimelor în serviciile medicale de urgenţă, de către medicii de familie, secţiile din cadrul
clinicilor (de chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie şi psihiatrie).

82
 DRAFT

Pe lângă oferirea de tratament, instanţa medicală poate deveni o instanţă de consiliere a

victimei, identificând problema şi în discuţie orientând-o spre beneficierea de servicii de
asistenţă socială şi juridică. În asemenea condiţii se mărește posibilitatea ca victima să
recunoască abuzul, primind asigurări că nu va fi judecată public sau pusă în pericol în momentul
în care dezvăluie situaţia în care se află şi sunt începute demersurile de sprijinire.
În cadrul asistenţei medicale a victimei se realizează diagnosticul şi constatările clinice
asupra leziunilor, intervenţia în scop de tratament.
Pentru prima acţiune, după ce s-au completat antecedentele personale şi anamneza, se
constată urmele fizice de violenţă sau există suspiciuni, examinarea fizică este următorul pas în
evaluarea pacientei.
În cadrul intervenţiei primare se realizează o informare în limitele competenţei medicului
cu referinţă la violenţa în familie, privind: explicarea fenomenului abuzului familial, a
consecinţelor lui asupra victimelor sau martorilor violenţei, inclusiv asupra copiilor, a tratării
legale a fenomenului şi a serviciilor de care poate beneficia victima. Înainte ca victima să
părăsească unitatea medicală trebuie evaluată siguranţa ei şi întocmit planul de siguranţă.
Există câteva particularităţi ale raportului medicului cu victima violenţei în familie:
 tratarea de către personalul medical a situaţiei cu seriozitate şi compasiune;
 comunicarea despre resursele disponibile unde poate beneficia de suport, informaţii şi
consiliere de specialitate în siguranţă şi deplină confidenţialitate;
 crearea convingerii victimei în necesitatea de a recurge la servicii care i-ar asigura securitate
ei personal şi altor membri ai familiei supuşi riscului.
În condiţiile când victima a dat acordul de colaborare şi şi-a prezentat disponibilitatea de
a primi servicii de asistenţă chiar de la prima vizită, medicul discută cu ea, comunicându-i
informaţia necesară, completează fişa se evidenţă a cazului.
Pentru pacienţii suspecţi sau cunoscuţi ca victime, care deja au antecedente medicale, dar
care nu au întreprins careva acţiuni de semnalizare a cazurilor de abuz, este recomandat
următorul conţinut al discuţiei medicului cu victima:
 clarificarea chestiunii cu privire la incidentele care au avut loc în intervalul de timp scurs de
la ultima vizită;
 stabilirea consecinţelor victimizării asupra echilibrului psiho-emoţional şi sănătăţii mentale a
victimei;
 identificarea serviciilor specializate la care a recurs victima;

83
 DRAFT

 stabilirea atitudinii victimei faţă de starea proprie şi în general faţă de situaţia de violenţă în
familie: cum o apreciază, la cine a recurs după ajutor, dacă a comunicat despre aceasta
apropiaţilor şi prietenilor, a prevăzut careva măsuri de securitate etc.;
 estimarea altor riscuri în cadrul familiei violente, inclusiv asupra copiilor sau a unor persoane
cu capacităţi limitate de autoapărare;
 relatarea despre propria atitudine de susţinere, prin acordarea de ajutor, consiliere, sprijin,
confidenţialitate;
 reamintirea opţiunilor pe care le posedă (servicii specializate de adăpost şi reabilitare, servicii
juridice, prieteni, servicii medico-legale de stabilire a urmelor violenţei, servicii medicale de
urgenţă, etc.).
Pentru fiecare pacientă suspectă sau cunoscută ca fiind victimă a violenţei în familie, este
recomandat să fie completată fişa serviciilor, indicându-se cât mai multe informaţii, dar ţinându-
se cont de principiul confidenţialităţii şi neamestecului în viaţa privată, care solicită căpătarea
acordului victimei asupra înregistrării unor date. În cadrul acestei fişe se conţin informaţii cu
referinţă la:
 datele personale despre victimă;
 datele despre agresor;
 istoricul de violenţă în familie, inclusiv acuzele şi rănile actuale;
 descrierea rănilor prezente;
 descrierea altor probleme medicale, fizice sau psihologice, care pot avea legătură cu violenţa;
 recomandarea pentru examinare medico-legală;
 recomandarea pentru beneficierea de alte servicii de consiliere şi suport în cadrul echipei
multidisciplinare.
Pentru victimele care nu au avut un istoric de violenţă în familie la ultima vizită, este
indicat să fie reevaluată situaţia. Dar decizia victimei asupra beneficierii de servicii specializate
nu influenţează calitatea intervenţiei medicale. Indiferent dacă victima alege să fie ajutată de
serviciile disponibile sau nu, intervenţia personalului medical este foarte importantă.
Comportamentul corect al medicului poate contribui la diminuarea fricilor, renunţarea la
conduite de izolare, declararea actelor de violenţă şi luarea de decizii în favoarea serviciilor de
suport şi reabilitare. Astfel, medicul se prezintă ca o persoană importantă, care poate ajuta
victima în a-şi dezvolta abilitatea de a pune capăt violenţei din viaţa personală, astfel contribuind
la reducerea şi prevenirea violenţei în familie.
Între consecinţele violenţei, afectarea severă a stării de sănătate a victimei, imediate sau
pe termen lung este întâlnită în toate cazurile de violenţă. De aceea, furnizorii de servicii

84
 DRAFT

medicale joacă un rol semnificativ atât în reducerea şi prevenirea violenţei în familie, cât şi în
intervenţia pentru protejarea victimelor.
În asistenţa medicală a victimelor violenţei în familie se ţine cont de situaţia specifică a
victimei, realizându-se servicii medicale în condiţiile în care se poate afla victima:
- asistarea medicală a victimelor violenţei în spaţiul familiei, atunci când violenţa nu pune în
pericol viaţa victimei;
- îngrijirea medicală a victimelor violenţei în familie în cadrul centrelor şi adăposturilor;
- tratamentul medical al victimelor violenţei în familie în cadrul secţiilor clinicilor, atunci când
e nevoie de o intervenţie complexă specializată.
Un rol special în cadrul echipei multidisciplinare revine medicului legist. Medicina legală
este o specialitate medicală care aplică principiile şi metodologia ştiinţelor medicale la domeniul
juridic (se află la graniţa dintre medicină şi ştiinţele juridice). Ea urmăreşte, în interesul justiţiei,
să obiectiveze şi să evalueze la solicitarea organelor de justiţie sau a părţilor implicate aspectele
medicale conţinute în speţele juridice cu privire la omul în viaţă sau cel decedat oferind un
suport probatoriu. Medicul legist trebuie să aplice cu corectitudine, obiectivitate si imparţialitate
cunoştinţele sale.
Medicina legală vine în sprijinul victimelor violenţei în familie, în primul rând prin a
confirma vătămările (leziunile) suferite de acestea şi a oferi suport necesar în formă de expertiză
derulării celorlalte proceduri judiciare, dar şi în a oferi sprijinul pentru soluţionarea problemelor
de sănătate care pot apărea după consumarea agresiunii (consult si trimitere spre unităţi medicale
cu scop diagnostic şi curativ – spitale de urgenţă, etc.).
Serviciile oferite victimelor violenţei în familie se referă la consultaţii medico-legale
(certificate medico-legale la cererea victimelor) sau constatări şi expertize medico-legale (la
cererea organelor de justiţie în cazul în care victima s-a adresat mai întâi organului de justiţie
unde a depus plângere). Victimele violenţei în familie au acces la consultaţia medico-legală în
oricare dintre serviciile medico-legale, in cadrul unui program non-stop.
Medicul-legist tratează victimele violenţei în familie cu seriozitate, realizând activităţi
speciale:
 intervievarea persoanelor care se prezintă pentru eliberarea unui certificat medico-legal cu
privire la cauzele care au provocat leziunile;
 întocmirea unei evidenţe separate a cazurilor de violenţă în familie prin completarea unor fişe
speciale;
 îndrumarea victimelor violenţei în familie către poliţie şi către serviciile sociale specializate;
 colaborarea cu reprezentanţii altor servicii din cadrul echipei multidisciplinare în vederea
monitorizării cazurilor de violenţă în familie.
85
 DRAFT

IV.6. Rolul şi funcţiile instituţiilor de învăţământ în echipa multidisciplinară

Direcţiile generale de învăţământ, tineret şi sport:
a) asigură informarea şi instruirea cadrelor didactice în vederea calificării actelor de violenţă în
familie, aplicării metodelor şi mijloacelor de prevenire a unor astfel de acte şi de sesizare a
autorităţilor abilitate;
b) realizează, în comun cu alte autorităţi abilitate şi în colaborare cu organizaţiile
neguvernamentale din domeniu, programe educaţionale pentru părinţi şi copii în vederea
prevenirii şi combaterii violenţei în familie;
c) asigură desfăşurarea activităţilor de consiliere în vederea reabilitării psihologice şi
psihosociale a copiilor victime ale violenţei în familie;
d) comunică autorităţilor abilitate, prin intermediul cadrelor didactice, sesizând de îndată în
mod obligatoriu autoritatea tutelară şi poliţia, cazurile de violenţă în familie, inclusiv cazurile
de violenţă în familie împotriva copiilor.

IV.7. Rolul şi funcţiile centrelor de reabilitare a victimelor în echipa multidisciplinară

Centrul de reabilitare a victimelor violenţei în familie se prezintă ca o instituţie
specializată care oferă cazare, hrană, asistenţă juridică, socială, psihologică şi medicală de
urgenţă, pază şi protecţie, precum şi asistenţă pentru contactarea rudelor victimelor şi a altor
membri ai familie afectaţi de violenţa în familie.
În conformitate cu legea antiviolenţă, Centrul de reabilitare a victimelor violenţei în
familie poate fi creat de Guvern, la propunerea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi
Copilului; de autorităţile administraţiei publice locale, la propunerea comisiei pentru probleme
sociale; de organizaţiile internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale, cu informarea
Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului; de autorităţile administraţiei publice şi
organizaţiile neguvernamentale sau private, în baza unui acord de activitate comună.
Centrul:
e) asigură protecţie şi cazare victimelor până la rezolvarea situaţiei familiale, dar nu mai
mult de 3 luni;
f) acordă asistenţă psihologică, pedagogică, socială şi juridică, îngrijire medicală membrilor
de familie care sunt sau care pot fi victime;
g) efectuează, în caz de urgenţă, atunci când izolarea de agresor se impune ca o măsură de
protecţie, plasamentul victimei, la cererea ei, iar al copilului, cu acordul reprezentantului
legal sau al autorităţii tutelare;
h) interzice agresorului accesul în incintă;
i) anunţă organele de resort despre săvârşirea actelor de violenţă în familie;

86
 DRAFT

j) studiază şi generalizează cauzele şi condiţiile producerii actelor de violenţă în familie.

Fondatorii centrului aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare, elaborat în baza
unui regulament-cadru, aprobat prin hotărâre de Guvern. Cheltuielile aferente activităţii
centrului se suportă de la bugetul comun al fondatorilor. Organizarea şi funcţionarea centrului
pot fi susţinute material şi financiar şi de agenţi economici şi întreprinzători în condiţiile Legii cu
privire la filantropie şi sponsorizare.
Pentru asigurarea securităţii localurilor în care sunt cazate victimele, centrul beneficiază
de asistenţa gratuită a poliţiei.
În scopul protejării victimei pot fi create centre de zi sau de plasament, dar şi adăposturi
pentru victime. Adăposturile pot asigura o mai bună securitate şi siguranţă victimele, locaţia lor
fiind secretă, angajaţii şi ceilalţi specialişti care intră în contact cu victimele având obligaţia de
păstrare a confidenţialităţii cu privire la aceasta şi la datele de identificare ale victimelor şi
copiilor acestora. Confidenţialitatea poate fi încălcată doar cu acordul beneficiarului.
Primirea în adăpost se face numai în caz de urgenţă, cu scopul de a izola victima de
agresor. Adăposturile trebuie să asigure securitatea şi siguranţa victimelor, să aibă paza
asigurată, în cazul adăposturilor publice aceasta fiind de competenţa organelor de poliţie. De
asemenea, fiecare adăpost are obligaţia de a încheia o convenţie de colaborare cu un spital sau cu
o altă unitate sanitară, în vederea asigurării îngrijirii medicale şi psihiatrice.
Adăpostul şi centrele de plasament oferă anumite servicii de găzduire, asistenţă socială;
consiliere psihologică; consiliere juridică; îngrijire medicală.

IV.8. Rolul şi funcţiile serviciilor de reabilitare a abuzatorilor în echipa

multidisciplinară
Serviciul de reabilitare a agresorilor, conform Legii cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie:
a) oferă programe specializate de dezalcoolizare, dezintoxicare, tratament
psihoterapeutic;
b) acordă asistenţă psihologică, socială agresorului, realizează programe corecţionale;
c) colaborează cu autorităţile teritoriale specializate în vederea promovării unui mod
sănătos de viaţă, prevenirii şi tratării alcoolismului, narcomaniei, infecţiilor sexual
transmisibile etc.;
d) colaborează cu instituţii, întreprinderi, organizaţii neguvernamentale pentru
organizarea de cursuri de instruire şi recalificare a agresorilor, pentru plasarea lor în
câmpul muncii;

87
 DRAFT

e) informează autorităţile abilitate despre ridicarea măsurii de protecţie şi de reintegrare

în familie a agresorului;
f) studiază şi generalizează cauzele şi condiţiile producerii actelor de violenţă în familie.
Centrele de asistenţă a agresorilor sunt unităţi de asistenţă socială care asigură în regim
rezidenţial sau semi-rezidenţial reabilitarea şi reinserţia socială a agresorilor familiali, măsuri
educative, precum şi consiliere şi mediere familială.
Servicii minime oferite în cadrul unui centru pentru agresori:
 consiliere psihologică;
 consiliere juridică;
 medierea conflictului;
 tratamente psihologice, psihiatrice, de dezalcoolizare şi dezintoxicare (acordate în
spitale sau unităţi sanitare);
 informare şi orientare.

IV.9. Rolul şi funcţiile serviciilor psihologice în echipa multidisciplinară

Consilierea este o relaţie umană, care implică empatie şi respect faţă de persoana
consiliată. Consilierul nu oferă sfaturi, ci trebuie să stimuleze victima sau agresorul să găsească
cele mai potrivite răspunsuri la problemele sale. Consilierea este centrată pe potenţialul uman, pe
resursele disponibile ale victimei sau agresorului. În consiliere trebuie respectat dreptul victimei
sau agresorului la autodeterminare (capacitatea acestuia de a alege soluţia optimă pentru
rezolvarea problemelor sale). Consilierul îl ajută pe client să-şi folosească şi să-şi dezvolte
capacităţile necesare soluţionării problemelor.
Consilierea se bazează pe abilităţi de comunicare şi relaţionare şi reprezintă un aspect
important al prevenirii şi promovării sănătăţii psihice şi morale, ajutându-l pe beneficiar să-şi
amelioreze bunăstarea personală. Consilierea îşi propune să atingă următoarele scopuri:
- să încurajeze victimele/agresorii să reflecteze şi să conştientizeze asupra problemelor cu
care se confruntă, să înţeleagă cauza, originea acestor probleme;
- odată conştientizată problema, se are în vedere trecerea la acţiunea de schimbare a
comportamentului său în vederea depăşirii, rezolvării situaţiei problematice;
- actul de consiliere este condus de către specialist, însă decizia asupra schimbării
personale aparţine întotdeauna victimei/agresorului;
- orientarea lui către instituţiile competente, în cazul identificării unor probleme specifice,
respectiv către instituţii medicale de psihiatrie, cu secţii de dezalcoolizare/dezintoxicare.
În activitatea de consiliere a victimelor/agresorilor, ascultarea activă şi comunicarea
nonverbală reprezintă abilităţi esenţiale. Ascultarea activă implică necesitatea comunicării în

88
 DRAFT

două sensuri: consilierul are informaţii care pot ajuta victima/agresorul, dar pentru aceasta
consilierul trebuie deja să ştie ce informaţii are deja clientul cu privire la istoria medicală,
socială, cunoştinţe, grad de cultură, credinţe şi atitudini, valori, trăiri emoţionale. Unele persoane
întâmpină dificultăţi în a se exprima, de aceea, ascultarea activă are un rol încurajator, esenţial în
această situaţie. Există anumite strategii pentru ascultarea activă a victimelor violenţei în familie:
se asigură un spaţiu confortabil, securizant, consilierul trebuie să accepte clientul şi să-l trateze
ca pe o individualitate; consilierul va asculta ceea ce spune victima/agresorul cu preocupare şi va
fi atent la felul în care acesta descrie, vorbeşte despre propria sa situaţie; va da atenţie tonului
vocii, expresiei faciale, modului în care acesta îşi alege cuvintele. O altă strategie este aceea de a
menţine un contact vizual fără a deranja, va încerca să se simtă empatic cu clientul.
În consilierea psihologică a agresorului se va pune accentul pe:
- conştientizarea de către acesta a efectelor negative pe care faptele violente le pot avea
asupra întregii familii;
- responsabilizarea agresorului pentru a nu mai comite fapte de violenţă în viitor;
- remodelarea comportamentală care urmăreşte învăţarea de modele şi reacţii nonviolente
la situaţii de stres, frustrare şi conflict.
Dincolo de orientarea teoretică, următoarele calităţi ale consilierului sunt necesare (şi
chiar suficiente) pentru consilierea eficientă:
- autenticitatea;
- înţelegerea empatică;
- atitudinea pozitivă;
- specificitatea în comunicare;
- relaţia de tip suportiv.

IV.10. Rolul şi funcţiile serviciilor juridice în echipa multidisciplinară

În cadrul consilierii juridice beneficiarii primesc informaţii privind:
 drepturile de care pot beneficia
 modul în care îşi pot exercita drepturile
 procedurile juridice aplicabile
Consilierul juridic oferă ajutor în elaborarea unor documente şi orientarea către
instituţiile competente. Scopul consilierii juridice îl reprezintă asigurarea confortului şi securităţii
prin respectarea prevederilor legale şi a drepturilor fiecărei persoane. Prin prezentarea
mijloacelor legale care stau la îndemâna victimei, consilierul juridic o poate încuraja pe aceasta
să iasă din relaţia conflictuală de cuplu şi să utilizeze instrumentele legale de protecţie.
Consilierul o va ajuta pe victima violenţei în familie să conştientizeze şi să înţeleagă drepturile

89
 DRAFT

pe care le are, îi va explica modul corect în care o va afecta fiecare decizie şi efectele juridice
care decurg din acţiunile sale.
În ceea ce priveşte consilierea juridică a agresorului, aceasta va urmări informarea
acestuia cu privire la consecinţele legale care decurg din faptele sale de violenţă şi la tipurile de
sancţiuni specifice în cazul violenţei. Acest tip de consiliere va avea un rol principal de
„avertizare”, dar şi de conştientizare de către agresor a gravităţii şi urmărilor negative pe care le
are violenţa în familie. În furnizarea serviciului de consiliere a agresorului se va avea în vedere
principiul interesului victimei, siguranţa acesteia fiind prioritară, fără a neglija dreptul la apărare
al agresorului.

IV.11. Rolul şi funcţiile organizaţiilor non-guvernamentale în echipa

multidisciplinară
Organizaţiile neguvernamentale sunt organizaţii colaborative, transparente opiniei
publice, dornice de prezentare şi informare. În conformitate cu statutul organizaţiei, ONG-urile
pot presta diverse servicii beneficiarilor.
De fapt, însăşi preocuparea faţă de problematica violenţei în familie în Republica
Moldova a aparţinut exclusiv societăţii civile până în ultimii ani, ONG-urile posedând o
experienţă anterioară de circa 5 ani, acumulată prin promovarea unei atitudini speciale de
netolerare a violenţei şi furnizarea de servicii sociale specializate pentru victimele violenţei în
familie. Societatea civilă s-a numărat printre iniţiatorii Legii cu privire la prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, accentuând necesitatea apariţiei unui cadru legal care să
protejeze victimele violenţei în familie.
În momentul când organizaţia neguvernamentală şi-a specificat în statut funcţiile de
acordare de servicii victimelor violenţei în familie, aceasta poate participa în calitate de partener
la activitatea de prevenire şi combatere a fenomenului dat. Distingem în cadrul ONG-urilor din
Republica Moldova organizaţii care se preocupă de acordarea de servicii beneficiarilor –
persoanelor care se confruntă cu fenomenul violenţei în familie, prin crearea de adăposturi,
centre de zi, servicii specializate etc., şi organizaţii implicate în susţinerea metodologică a
programelor de asistenţă a subiecţilor violenţei în familie.
Dacă e să ne referim la activitatea organizaţiilor neguvernamentale care promovează
servicii pentru subiecţii actului de violenţă în familie, se poate menţiona că există câteva centre
de plasament sau de zi pentru victimele violenţei. În cadrul acestor centre se oferă servicii
complexe: asistenţă socială, medicală, juridică şi psihologică, în anumite condiţii – adăpost. În
echipa multidisciplinară organizaţiile date se implică ca parteneri egali cu instituţiile publice,
dând dovadă de colaborare eficientă cu cetăţenii, beneficiarii serviciilor, cu alte organizaţii

90
 DRAFT

neguvernamentale şi cu instituţiile publice. Colaborează cu alte organizaţii neguvernamentale,

instituţii publice în vederea dezvoltării de activităţi comune şi /sau a finanţării acestor activităţi.

IV.12. Participarea bisericii în calitate de partener în echipa multidisciplinară

Biserica joacă un rol foarte important în comunitate prin sprijinul oferit categoriilor
sociale vulnerabile şi prin promovarea valorilor familiale. Prin aşezămintele constituite pe lângă
biserici şi mănăstiri, Biserica poate ajuta persoanelor în dificultate, inclusiv victimele violenţei în
familie. Eforturile Bisericii pot fi de natură materială – punerea la dispoziţie a locaţiilor şi a
banilor necesari, cât şi de natură socio-umană, prin implicarea preoţilor în rezolvarea
problemelor victimelor şi prin efortul continuu de formare profesională a asistenţilor sociali
proprii.
Tipurile de activităţi benefice pe care le poate desfăşura Biserica sunt:
 educarea comunităţii cu privire la valorile familiei şi la dreptul fiecărui om la viaţă,
sănătate şi demnitate;
 informarea şi orientarea persoanelor victime ale violenţei în familie cu privire la
serviciile de care pot beneficia în comunitate;
 identificarea familiilor care se confruntă cu violenţa în familie şi sesizarea instituţiilor
competente;
 medierea conflictului în vederea reconcilierii membrilor de familii implicaţi în acte de
violenţă;
 promovarea înţelegerii şi întrajutorării în cadrul familiei şi al comunităţii;
 implicarea în activităţi specifice prevenirii şi combaterii violenţei în familie la nivel
local;
 crearea/sprijinirea unei reţele locale de suport pentru victime;
 dezvoltarea de servicii, înfiinţarea de centre pentru victimele violenţei în familie şi
pentru agresorii familiali;
 derularea de campanii în şcoli împotriva violenţei în familie şi a violenţei în general.
Preoţii pot contribui la formarea unei atitudini de intoleranţă faţă de violenţa în familie,
de respect faţă de copil, femeie, bătrân, persoană cu disabilităţi şi faţă de drepturile acestora.
Preoţii au rolul de a îndruma familiile în direcţia creării şi menţinerii unui climat pozitiv,
afectuos, dându-le exemple de familii fericite, lipsite de violenţă.
Totodată, preoţii intervin în situaţiile de confuzie şi dezorientare pe care le
experimentează atât victimele, cât şi agresorii, restabilind în viaţa acestora reperele unei conduite
normale, creştineşti. Preotul poate atenţiona familiile care se confruntă cu violenţa în familie
asupra repercusiunilor acestui fenomen în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică şi fizică a copiilor

91
 DRAFT

implicaţi, în menţinerea stabilităţii mentale şi emoţionale a victimelor şi în păstrarea echilibrului

familiei. Preoţii pot contribui la reintegrarea socială a victimelor violenţei în familie prin
promovarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de acestea şi prin implicarea celorlalţi actori ai
comunităţii în rezolvarea problemelor cu care se confruntă victimele şi agresorii.

92
 DRAFT

Tema V. MODELUL ABORDĂRII MULTIDISCIPLINARE INTEGRATE A

CAZURILOR DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE

V.1. Managementul cazului de violenţă în familie

În conformitate cu analiza propusă în temele anterioare, victima violenţei în familie se
poate adresa în următoarelor instituţii pentru a căpăta ajutor şi îngrijire specializată:
 poliţiei – pentru a depune o plângere şi a-şi asigura securitatea sie şi altor membri ai familiei,
confruntaţi cu riscul violenţei, a fi informată despre dreptul de a beneficia de asistenţă
juridică gratuită;
 secţiei de urgenţe, medicului de familie – pentru a obţine asistenţă medicală;
 medicului legist din cadrul centrului de medicină legală – pentru a obţine un certificat
medico-legal;
 secţiilor/direcţiilor de asistenţă socială şi de protecţie a familiei – pentru a beneficia de
servicii sociale complexe;
 centrului de reabilitare a victimelor violenţei în familie – pentru a beneficia de găzduire
temporară, asistenţă socială, consiliere psihologică şi juridică, reinserţie socială şi
profesională, informare, îndrumare către alte instituţii;
 organizaţiei non-guvernamentale care oferă servicii sociale specializate pentru victimele
violenţei în familie.
Managementul de caz este o metodă de coordonare a tuturor serviciilor de asistenţă
juridică, medicală, psihologică şi socială şi constă în activitatea de identificare a necesităţilor
victimei violenţei în familie/agresorului familial, planificarea, coordonarea şi monitorizarea
implementării măsurilor din planul individualizat de asistenţă a acesteia/acestuia, în funcţie de
resursele disponibile, având ca scop:
 prevenirea fenomenului de violenţă în familie
 asistarea şi protejarea (din punct de vedere medical, psihologic, juridic, social) victimei
violenţei în familie aflată în situaţii de criză sau ante/post criză
 asistarea şi protejarea altor membri ai familiei, indirect afectaţi de fenomenul violenţei în
familie
 reinserţia socio-profesională a victimei violenţei în familie/membrilor indirect afectaţi,
activităţi desfăşurate de profesionişti în domeniul violenţei în familie din diferite servicii sau
instituţii publice sau private.

93
 DRAFT

Toţi furnizorii de servicii sociale în domeniul violenţei în familie vor folosi

managementul de caz, ca metodă de lucru, cu respectarea standardelor prevăzute de legislaţia în
vigoare.
Principiul fundamental al practicii managementului de caz este ca resursele să fie alocate
în raport cu nevoile individului într-un mod care să fie eficient pentru ambele părţi: rezultate
pozitive pentru persoanele asistate şi cost scăzut pentru servicii. Eficienţa managementului de
caz este analizată în raport cu:
 alocarea resurselor în funcţie de cerinţele fiecărui caz;
 gradul de coordonare al serviciilor astfel încât să fie acoperite toate cerinţele unui caz fără ca
resursele să fie irosite;
 creşterea eficienţei raportului: cost scăzut pentru serviciu-beneficii pentru persoana asistată.
Managementul de caz ca practică de lucru propune evaluarea nevoilor individului, a
mediului social în care acesta trăieşte şi a reţelei de servicii disponibile, în acord cu care
managerul de caz construieşte o strategie individuală de intervenţie pe baza nevoilor prioritare şi
a resurselor disponibile. Această orientare de lucru arată că asistentul social manager de caz nu
se mai focalizează pe selectarea beneficiarilor eligibili pentru un serviciu ci se focalizează pe
identificarea problemelor persoanei asistate şi a serviciilor din reţea care sunt eficiente pentru
acoperirea acestor nevoi. Se va pune accentul pe stabilirea gradului de urgenţă şi al gravităţii
actelor de violenţă, victimele astfel identificate având prioritate în acordarea de servicii.
Managerul de caz (MC) este profesionistul care asigură coordonarea activităţilor de
asistenţă si protecţie socială specială a victimei violenţei în familie, desfăşurate prin intermediul
unei echipe multidisciplinare si a unui responsabil de caz (care poate fi asistentul social, conform
legislaţiei în vigoare).
Managerul de caz este profesionistul specializat în servicii sociale (din administraţia
publică sau organizaţii neguvernamentale) care stabileşte, împreună cu furnizorul de servicii
sociale în domeniul violenţei în familie, criteriile de eligibilitate pentru accesul clientului la
servicii, colaborează cu responsabilul de caz, facilitează interacţiunea între specialiştii din
instituţii diferite implicate în procesul asistării victimei - guvernamentale sau neguvernamentale.
Atribuţii ale managerului de caz:
- coordonează toate activităţile de asistenţă şi protecţie specială a victimei violenţei în
familie, asigură respectarea etapelor managementului de caz;
- elaborează planul individualizat de intervenţie/celelalte planuri specializate prevăzute în
legislaţia privind serviciile sociale, stabileşte componenţa echipei
multidisciplinare/interdisciplinare, stabileşte responsabilul de caz, organizează întâlnirile de
caz;
94
 DRAFT

- asigură colaborarea tuturor factorilor identificaţi ca fiind importanţi în gestionarea situaţiei

de violenţă în familie sau în privinţa reintegrării socio-profesionale a victimei (instituţii,
familie, agresor, specialişti);
- coordonează activitatea persoanelor responsabile, angajate în asistarea şi intervenţiile
specializate, facilitează comunicarea responsabilului de caz cu toţi factorii importanţi
necesari în gestionarea situaţiei de violenţă în familie;
- monitorizează cazul în cât priveşte raportarea şi referirea lui – asigură circuitul
interinstituţional al cazului;
- monitorizează evidenţa cazului, inclusiv prin completarea fiţelor în cadrul fiecărei
instituţii/serviciu implicat în asistarea lui;
- elaborează planul de siguranţă şi evaluare a riscului;
- verifică cum se realizează îndeplinirea prescripţiilor ordonanţei de protecţie;
- comunică deciziile de închidere a cazului;
- monitorizează implementarea planului de intervenţie sau a celorlalte planuri elaborate
necesare în gestionarea situaţiei de violenţă în familie.
Responsabilul de caz (RC) (medicul, juristul, asistentul social, psihologul,
psihopedagogul şi alţi specialişti cu competenţe în domeniul violenţei în familie, prevăzute legal)
este profesionistul din domeniul violenţei în familie care, prin delegarea atribuţiilor de către
managerul de caz, asigură coordonarea activităţilor şi implementarea programelor de intervenţie
specializate (planul de intervenţie individualizat, planul de reabilitare şi reinserţie socio-
profesională, planul de prevenire a redeschiderii cazului, planul de siguranţă şi de evaluare a
riscului, ş.a.).
Atribuţii ale responsabilului de caz:
- asigură implementarea planului individualizat de intervenţie, a celorlalte planuri de intervenţie
prevăzute de legislaţie, asigură furnizarea serviciilor sociale necesare gestionării situaţiei de
violenţă în familie, de reabilitare şi reintegrare conform planului de intervenţie elaborat;
- completează fişa de evidenţă a cazului şi o conferă spre înregistrare a informaţiei în baza de
date – raportarea cazului;
- întocmeşte / reactualizează dosarul cazului;
- asigură comunicarea tuturor deciziilor şi serviciilor ce vizează victima violenţei în familie
(asigură explicarea pe înţelesul beneficiarului a tot ceea ce se întreprinde în folosul acesteia şi
numai în condiţiile în care victima îşi dă acordul pentru serviciile propuse);
- asigură comunicarea între toate părţile implicate în rezolvarea cazului/ medierea intrafamilială
şi colaborează cu echipa interdisciplinară – realizează referirea cazului;
- monitorizează implementarea serviciilor presupuse de planul individualizat de intervenţie.

95
 DRAFT

V.2. Etapele managementul cazului de violenţă în familie

Etapele managementului de caz:
1. evaluarea iniţială, înregistrarea cazului;
2. identificarea resurselor;
3. stabilirea obiectivelor;
4. elaborarea planului de intervenţie;
5. realizarea intervenţiei prin implementarea planului de asistenţă şi îngrijire;
6. monitorizarea intervenţiei de către managerul de caz;
7. supervizarea cazului de autorităţile publice abilitate cu funcţii de prevenire şi combatere a
violenţei în familie;
8. evaluarea rezultatelor intervenţiilor specializate;
9. monitorizarea situaţiei post-intervenţie;
10. evaluarea post-intervenţie, în acst context realizându-se şi evaluarea opiniei beneficiarului;
11. închiderea cazului în condiţii când aceasta se prezintă ca oportun sau punerea lui din nou în
circuit, iniţierea unui nou management de caz.

Evaluarea iniţială, înregistrarea

cazului

Identificarea resurselor Închiderea cazului

Stabilirea obiectivelor Evaluarea post-intervenţie

Monitorizarea post-intervenţie

Planificarea intervenţiei

Evaluarea rezultatelor

Realizarea intervenţiei
Supervizarea cazului

Monitorizarea intervenţiei

Fig. 6. Etapele managementului de caz

1. Evaluarea iniţială, înregistrarea cazului
Implică o evaluare iniţială a cazului/actului de violenţă în familie, datele despre victimă
şi agresor fiind înregistrate în fişa specială, stabilindu-se problema şi modurile de acordare de
96
 DRAFT

ajutor în cadrul tuturor serviciilor implicate, în conformitate cu criteriile aprobate în cadrul

fiecărui serviciu pentru stabilirea persoanelor care pot beneficia de asistenţă şi tipul de asistenţă.
Atunci când este semnalat un caz de violenţă în familie, asistenţii sociali din cadrul
secţiilor/direcţiilor de asistenţă socială şi de protecţie a familiei sau din primăriile locale trebuie
să facă o investigaţie socială în maxim 72 de ore de la înregistrarea solicitării directe, a referirii
sau a semnalării cazului de către o altă instituţie, pentru a determina:
- dacă este necesară o intervenţie de urgenţă, care se impune atunci când victima violenţei
este în pericol de abuz imediat;
- serviciile de urgenţă spre care să fie îndreptat cazul.
Pentru a decide dacă victima este în pericol, este necesar ca asistenţii sociali:
- să identifice aspectele care determină intervenţia în regim de urgenţă şi să stabilească
modul în care acestea afectează victima;
- să examineze riscurile actuale în care se află membrii familiei;
- să determine dacă membrii familiei sau alţi membrii ai comunităţii pot interveni fără să
fie necesară intervenţia serviciilor de asistenţă specializate în regim de urgenţă.
Managerul de caz asigură realizarea evaluării iniţiale în cel mai scurt timp posibil, dar
fără a depăşi intervalul de 24 de ore de la înregistrarea sesizării, solicitării directe, a referirii sau
a semnalării cazului, în funcţie de urgenţa şi gravitatea cazului.
În situaţii de urgenţă în cazul în care deplasarea managerului de caz sau a echipei mobile
de intervenţie necesită o durată mai mare de o oră, evaluarea iniţială este efectuată de către
responsabilii de caz din cadrul autorităţii publice locale din comunitatea în care se află victima.
2. Identificarea resurselor
Sunt stabilite în conformitate cu rezultatele evaluării iniţiale modurile de asistenţă a
victimei şi serviciile spre care aceasta va fi referită. Se ţine cont de resursele din teren: servicii
medicale, juridice, de asistenţă socială, psihologică, centrele de zi sau de plasament în cazurile
când este nevoie de a proteja victima de atentate posibile din partea abuzatorului.
3. Stabilirea obiectivelor
Ţinându-se cont de specificul cazului, de doleanţele victimei sunt stabilite obiectivele.
Obiectivele se specifică de către managerul de caz – asistentul social, în colaborare în funcţie de
configuraţia cazului cu poliţia, juristul, serviciile medicale, alte servicii, implicate în asistenţa
cazului. Ele pot viza sănătatea şi protecţia victimei şi a persoanelor aflate în grija ei, acordarea de
suport material şi asistenţial psihologic, de servicii de îngrijire medicală, servicii juridice,
amplasarea în centrele de plasament sau direcţionarea spre centrele de zi, alte obiective,
determinate de specificul cazului.

97
 DRAFT

În timp ce informaţia iniţială orientează intervenţia în regim de urgenţă, pentru a se stabili

obiectivele în cadrul asistenţei cazului este nevoie de o evaluare complexă a cazului, care vizează
cunoaşterea problemelor şi a resurselor persoanei asistate necesară pentru elaborarea planului de
intervenţie.
Pentru o evaluare corectă a nevoilor şi resurselor, asistentul social trebuie să înţeleagă
modul în care elementele contextului social, familial şi individual afectează situaţia persoanei
asistate:
- voinţa persoanei asistate de a utiliza sprijinul asistentului social pentru îmbunătăţirea
eliminarea formelor de violenţă în familie
- cadrul familial (relaţiile dintre membrii familiei; compoziţia familiei şi relaţia cu rudele;
situaţiile în care membrii familiei au mai beneficiat de suportul serviciilor sociale şi modul
în care au fost folosite resursele pentru soluţionarea problemelor; distribuţia rolurilor şi a
puterii în familie, etc.)
- gradul de integrare al persoanei asistate în comunitate (sentimentul de apartenenţă la
grupurile sociale; responsabilităţile asumate în cadrul comunităţii; modul de utilizare a
resurselor comunitare pentru a răspunde nevoilor personale sau familiale, etc.)
- aspectele de natură emoţională (tendinţa de a se retrage şi a se izola de ceilalţi; înclinaţia
spre stări cum ar fi furia, teama, ruşinea, etc.)
- aspectele de natură intelectuală (modul de utilizare al informaţiilor pentru înţelegerea
propriei persoane, a problemelor şi a celorlalţi; modalitatea de folosire a informaţiilor şi
cunoştinţelor pentru a lua decizii, etc.)
- aspectele economice (disponibilitatea resurselor şi capacitatea de a administra şi aloca banii
necesari plăţii bunurilor şi serviciilor, etc.)
Procesul de evaluare complexă urmăreşte aspectele care se referă la situaţia
individualizată a beneficiarului. Datele colectate în cadrul acestei etape provin din interviul
asistentului social cu:
- persoana asistată;
- membrii familiei;
- agresorul;
- părinţii/persoanele care o îngrijesc;
- specialiştii serviciilor comunitare.
După colectare şi înregistrare, asistentul social analizează informaţiile raportându-se la
punctele tari şi punctele slabe ale persoanei asistate şi ale mediului în care aceasta trăieşte pentru
găsirea celor mai potrivite soluţii. În baza acestei analize, asistentul social, împreună cu
persoanele asistate, stabileşte modalitatea de acţiune şi de utilizare a resurselor existente. După

98
 DRAFT

această analiză, asistentul social stabileşte împreună cu persoana asistată (în cazul persoanelor
adulte care au capacitate de discernământ) resursele pe care aceasta doreşte să le utilizeze pentru
remedierea situaţiei şi îndepărtarea factorilor de risc care favorizează repetarea violenţei.
4. Elaborarea planului de intervenţie
Se întocmeşte un raport de evaluare iniţială (în maxim 24 ore de la înregistrarea cazului)
în baza căruia se ia decizia continuării managementului de caz sau închiderii cazului prin referire
sau orientare către alte servicii/instituţii abilitate. În cazul confirmării cazului, acesta trebuie
repartizat unui manager de caz care va prelua gestionarea întregii probleme cu ajutorul
responsabilului de caz şi a echipei multidisciplinare. Se comunică beneficiarului conţinutul
raportului de evaluare iniţială.
În cazul referirii către alte instituţii, dacă înregistrarea se face la o instituţie care nu poate
prelua cazul, se transmite instituţiei către care se face referirea şi raportul de evaluare iniţială.
Se stabilesc detaliile planului de intervenţie, ţinându-se cont de tipul serviciilor, durata
prestării acestora, instituţiile care le prestează.
Planul individualizat de asistenţă şi îngrijire reprezintă intenţia de realizare a schimbărilor
necesare şi dorite pentru protecţia victimelor violenţei şi asistenţa agresorului. Asistentul social
manager de caz împreună cu echipa interdisciplinară, elaborează planul individualizat de
intervenţie în maxim 3 de zile de la înregistrarea cazului.
Factorii de bază ai planificării intervenţiei sunt:
- stabilirea obiectivelor intervenţiei;
- identificarea a ceea ce trebuie schimbat pentru atingerea obiectivelor;
- stabilirea activităţilor pe care părţile implicate urmează să le realizeze;
- stabilirea procedurilor de lucru;
- stabilirea timpul de lucru.
Planul individualizat de protecţie reprezintă o intenţie de realizare a unei schimbări
dorite şi intenţionate, de modificare a comportamentelor individuale într-o perioadă de timp
limitată utilizând resursele alocate şi având capacitatea de menţinere a modificărilor produse la
nivelul beneficiarului.
Planul de intervenţie trebuie să respecte alegerile, aşteptările, scopurile pe termen
scurt/lung ale beneficiarului, efectele trebuie explicate pe înţelesul acestuia.
5. Realizarea intervenţiei prin implementarea planului de asistenţă şi îngrijire
Asistentul social manager de caz este specialistul care asigură coordonarea implementării
activităţilor de asistenţă si protecţia victimei violenţei în familie. Intervenţia este partea cea mai
vizibilă a procesului de asistenţă. Asistentul social asigură implicarea echipei multidisciplinare în
asistarea victimei în conformitate cu nevoile ei. Ţinând cont de legislaţia în vigoare, asistentul

99
 DRAFT

social va controla îndeplinirea prescripţiilor ordonanţei de protecţie de către abuzator, inclusiv a

urmării tratamentelor şi formelor de asistenţă în scop de reabilitare prevăzute. În cadrul acestei
activităţi se va colabora cu instituţiile implicate în intervenţie, fiind monitorizat procesul de
referire/raportare a cazului.
6. Monitorizarea intervenţiei de către managerul de caz
Pe parcursul implementării acţiunilor planificate, asistentul social trebuie să monitorizeze
modalitatea de implementare. În funcţie de efectul intervenţiei asupra situaţiei persoanei asistate,
asistentul social manager de caz va decide dacă continuă sau modifică acţiunile prevăzute în
planul de intervenţie. Monitorizarea implică verificarea modului în care sunt alocate resursele şi
efectele acestora asupra persoanei asistate.
Implementarea planului de intervenţie trebuie continuu monitorizată cu scopul de a se
cunoaşte pe de-o parte dacă serviciile mai sunt corespunzătoare nevoilor persoanelor asistate, iar
pe de altă parte să poată fi realizate modificările cerute de evoluţia cazului.
7. Supervizarea cazului de autorităţile publice abilitate cu funcţii de prevenire şi
combatere a violenţei în familie
În activităţile de supervizare se includ autorităţile publice locale, abilitate cu funcţia de
prevenire şi combatere a violenţei în familie: secţiile/direcţiile de asistenţă socială şi de protecţie
a familiei; consiliile locale, primăriile şi comisiile specializate din cadrul acestora, direcţiile
generale de învăţământ, tineret şi sport; organele ocrotirii sănătăţii; organele afacerilor interne,
alte organizaţii cu activităţi specializate în domeniu.
8. Evaluarea rezultatelor intervenţiilor specializate
În condiţia rezolvării obiectivelor planului de intervenţie se realizează evaluarea
rezultatelor intervenţiei, pentru a se decide asupra continuării sau întreruperii acesteia.
9. Monitorizarea situaţiei post-intervenţie
În cazul violenţei în familie, monitorizare post-intervenţie, în special în cazurile în care
victima rămâne în preajma agresorului, se prezintă ca o activitate de prevenire a actelor repetate
de violenţă. Chiar dacă agresorul urmează un program individual de asistenţă (consiliere,
psihoterapie, tratament sub medicaţie pentru scoaterea de sub dependenţa diferitelor substanţe,
etc.), rămâne riscul ca acesta să repete actele de violenţă.
10. Evaluarea post-intervenţie
Închiderea unui caz trebuie făcută numai după o monitorizare de durată a cazului şi
numai după ce specialiştii care au gestionat cazul dispun de suficiente informaţii care să arate
faptul că victima şi agresorul pot face faţă situaţiilor de risc care pot apare.
Evaluarea post-intervenţie oferă informaţie pentru a decide dacă cazul poate fi închis, sau
preluat, fiind stabilite noi modalităţi de intervenţie.

100
 DRAFT

11. Închiderea cazului în condiţii când aceasta se prezintă ca oportun sau punerea lui
din nou în circuit, iniţierea unui nou management de caz.
Închiderea cazului trebuie făcută numai după ce victimei i s-au comunicat toate
elementele pe care specialiştii le identifică în privinţa posibilităţii de „recidivă” a actelor de
violenţă. Închiderea cazului se face prin decizia autorităţii competente la recomandare
asistentului social manager de caz şi se înregistrează într-o bază de date pentru facilitarea
accesului la informaţii în situaţia de redeschidere a cazului.
În decizia de închidere a cazului se ţine cont de eficienţa în asistarea persoanelor aflate în
nevoi şi rezultatele activităţilor prestate. De asemenea, specialistul trebuie să fie preocupat de
performanţa metodelor folosite în rezolvarea cazului şi cunoaşterea schimbărilor necesare pentru
îmbunătăţirea calităţii serviciului. Gradul de satisfacţie va fi stabilit prin evaluarea opiniei
beneficiarului cu privire la serviciile de care a beneficiat.
Dacă rezultatele sunt nesatisfăcătoare, se iniţiază un nou management de caz.

101
 DRAFT

Tema VI. PRINCIPII ETICO-DEONTOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE

PREVENITE ŞI COMBATERE A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
A. Confidenţialitatea
Este obligatorie păstrarea confidenţialităţii cu privire la locaţiile centrelor de adăpostire a
victimelor violenţei în familie şi a datelor de identificare ale acestora şi ale agresorilor. Principiul
confidenţialităţii poate fi încălcat numai cu acordul victimei sau agresorului.
B. Respectarea drepturilor şi demnităţii oricărei persoane
Orice persoană are dreptul să-i fie apreciată valoarea înnăscută de fiinţă umană, această
valoare nu este sporită sau diminuată de cultură, naţionalitate, etnie, culoare sau rasă, religie, sex
sau orientare sexuală, statut marital, abilităţi fizice sau intelectuale, vârstă, statut socio-economic
sau orice altă caracteristică personală, condiţie sau statut.
Aderarea la acest principiu presupune respectarea următoarelor reguli:
 Nediscriminare pe criterii de cultură, naţionalitate, etnie, rasă, religie, sex, orientare sexuală;
 egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la informaţii, servicii, resurse şi
participarea acestora la procesul de luare a deciziilor;
 utilizarea un limbaj ce exprimă respectul faţă de demnitatea celorlalţi atât în comunicarea
scrisă cât şi în cea orală;
 interes şi grijă pentru victima violenţei în familie;
 atmosferă neameninţătoare, în care victima să se simtă în siguranţă.
C. Responsabilitate profesională şi socială
Specialiştii care intervin în cazurile de violenţă în familie manifestă o maximă
responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ, familie, grup ori comunitate faţă de care
îşi exercită rolul. Această preocupare include atât pe cei direct cât şi pe cei indirect implicaţi în
activităţile lor, prioritate având cei direct implicaţi.
Scopul este de a asista persoanele sau comunităţile/interveni în cazul persoanelor sau
comunităţilor aflate în nevoie prin identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea
problemelor sociale. Intervenţia trebuie să ţină cont de implicaţiile juridice şi psihologice, cât şi
de sănătatea publică.
Activitatea specialiştilor trebuie să contribuie la consolidarea relaţiilor dintre persoane, cu
scopul de a promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor,
grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor. În concordanţă cu normele deontologice ale profesiei,
ei trebuie să acţioneze cu responsabilitate faţă de beneficiari, instituţii şi societate.
Aderarea la acest principiu presupune respectarea următoarelor reguli:

102
 DRAFT

 respectarea intimităţii, confidenţialităţii şi utilizarea responsabilă a informaţiilor obţinute în

actul exercitării profesiei;
 implicarea victimei în conştientizarea intereselor ei, pentru a-i asigura autonomia,
demnitatea şi dezvoltarea umană;
 practicarea profesiei cu probitate morală, demnitate, onestitate şi competenţă.
D. Integritate profesională
Specialiştii care intervin în cazurile de violenţă în familie vor căuta să manifeste cel mai
înalt grad de integritate morală şi profesională în toate relaţiile lor. Este de datoria lor să prezinte
onest pregătirea şi calificările sale oriunde se află în relaţii profesionale şi, de asemenea, să nu
permită sau să tolereze practicile incorecte şi discriminatorii.
Aceştia trebuie să promoveze şi să aplice principiile prevăzute în actele normative care le
reglementează activitatea şi domeniul de activitate, în speţă principiile justiţiei sociale, prevăzute
în actele normative cu privire la asistenţa socială şi serviciile sociale.

103
 DRAFT

Tema VII. RECOMANDĂRI DE AUTOPROTECŢIE ÎMPOTRIVA

VICTIMIZĂRII
Specialiştii care intervin în cazurile de violenţă în familie vor recomanda victimelor
violenţei în familie să:
 pregătească într-un loc uşor accesibil documentele importante ale sale şi ale copiilor
(certificate de naştere, cărţi de sănătate, informaţii medicale, reţete, etc.), o geantă cu lucruri
strict necesare, o sumă oarecare de bani, de care se va folosi în eventualitatea în care trebuie
să plece imediat de acasă, pentru a-şi salva viaţa;
 stabilească din timp pe cine poate chema din vecini în ajutor, unde să se ducă şi ce să facă
exact dacă situaţia scapă de sub control. Etapele exacte pot fi discutate în detaliu cu
consilierul dacă acesta este prezent în timpul evaluării iniţiale sau al întâlnirilor următoare;
 elaboreze un plan de securitate care să includă schimbarea/adăugarea de încuietori la
uşi/ferestre, informarea prietenilor, rudelor, şcolilor, colegilor de serviciu, proprietarilor şi
vecinilor cu privire la situaţie;
 adauge pe formare rapidă numerele de telefon care trebuie utilizate în caz de urgenţă şi să le
prezinte şi copiilor sau celorlalţi membrii ai familiei care pot deveni victime;
 refuze întâlnirile cu partea adversă, în ciuda rugăminţilor si promisiunilor de a rezolva
problemele, de a returna obiecte sau îndeplini promisiuni, întrucât asemenea invitaţii pot
constitui adesea capcane pentru noi acte de violenţă şi pot mări riscul pentru victimă;
 ţină un jurnal scris al tuturor contactelor, hărţuirilor sau abuzurilor, inclusiv datele şi orele
incidentelor şi eventualii martori, pentru eventualitatea întocmirii unui raport de către poliţie;
 să păstreze şi să înregistreze casetele robotului telefonic, listele cu numerele de telefon
formate şi telefoanele date pentru a le anexa unei plângeri adresate poliţiei.
Recomandări pentru victimele violenţei în familie privind paşii de urmat în cazul în care
au suferit o agresiune fizică sau sexuală:
1.Victimele violenţei în familie ce au suferit o agresiune fizică trebuie să ştie că:
Daca au fost victime ale unei agresiuni fizice, atunci trebuie mai întâi să meargă la spital
pentru a-şi îngriji de urgenţă starea de sănătate probabil alterată de bătaia primită. După aceasta
să solicite consultul medico-legal, în caz contrar îşi pot pune în pericol viaţa, vătămările suferite
putând evolua neaşteptat şi rapid, uneori grav.
Consultul medico-legal se face întotdeauna retroactiv şi este valabil legal astfel încât
victima nu trebuie să fie în cursă cu medicina legala, ci cu propria stare de sănătate.
Să nu uite să ceară din spital acte medicale care să dovedească că aţi fost examinat/ă (pe
foi cu antet original, datate, cu ştampila instituţiei şi parafa medicului), precum şi rezultatele de

104
 DRAFT

la orice alt tip de investigaţie (radiografie, ecografie, etc.), în cazul în care aţi fost supus/ă la
astfel de examinări. Dacă trebuie să se interneze, să dea curs recomandării medicilor şi sub nici
o formă să nu plece din spital împotriva indicaţiei medicale (îşi risca viaţa, numeroase lovituri
putându-se complica ulterior). După ieşirea din spital poate să îşi caute dreptatea, şi nu înainte!
a. Poate cere ea însăşi/el însuşi o consultaţie medico-legala de constatare a vătămărilor
corporale sub forma unui certificat medico-legal.
 Se duce la cea mai apropiată instituţie medico-legală pentru a solicita o examinare medico-
legală de constatare a leziunilor pe care le-a suferit. Are timp 30 zile sau până când leziunile
au dispărut de pe corpul său. Va primi contra cost un certificat medico-legal.
 In continuare trebuie să se gândească bine ce vrea să facă: doar să îl sperie pe agresor, vrea
să divorţeze, vrea să îl reclame la poliţie sau vrea doar să deţină o dovada şi apoi să decidă ce
doreşte să facă mai departe? Daca doreşte să meargă mai departe, trebuie să de ducă la secţia
de poliţie pe raza căreia s-a întâmplat evenimentul şi declară ce a păţit. Se va deschide un
dosar de urmărire penală şi se angrenează sistemul juridic.
 Daca din anumite motive (nehotărâre, boală) nu ai putut să te prezinţi spre a fi
examinat/consultat medico-legal sau între timp, deşi nu au trecut 30 zile, leziunile de pe
corpul tău au dispărut, trebuie să se ducă în mod obligatoriu la poliţie şi să anunţe ce a păţit,
explicând de ce a întârziat. Va primi o adresă cu care se va prezenta la instituţia medico-
legală în vederea examinării. Va fi examinat/ă oficial în baza adresei de la poliţie, în cadrul
unei constatări sau expertize medico-legale care nu îi va fi înmânată personal, ci va fi trimisă
poliţiei. Poliţia va desfăşura o anchetă la faţa locului (acasă), la serviciu, în vecini, etc. Să nu
uite, chiar daca vine cu adresă din partea poliţiei, să aibă bani în buzunar pentru a fi
consultat/examinat/ă medico-legal, întrucât orice examinare medico-legală este contra cost,
conform legii.
b. Doreşte de la început să anunţe poliţia, întrucât consideră că este insuportabil,
inadmisibil şi periculos pentru viaţa sa şi a copiilor săi ceea ce s-a întâmplat:
 Merge la secţia de poliţie pe raza căreia s-a întâmplat evenimentul şi declară ce a păţit. Se va
deschide un dosar de urmărire penală şi se angrenează sistemul juridic. Va primi o adresă cu
care sa se prezinte la instituţia medico-legală în vederea examinării. Calea este oficială,
poliţia fiind în cunoştinţă de cazul său încă de la început, ea fiind cea care cere examinarea.
Să nu uite să aibă bani în buzunar, întrucât orice examinare medico-legala este contra cost.
Mai departe, se va desfăşura o anchetă la faţa locului (acasă), la serviciu, în vecini, etc. Să nu
uite că şi în această etapă se poate împăca cu agresorul dacă consideră că merită. Trebuie să
analizeze situaţia şi să se gândească bine.

105
 DRAFT

2. Victimele violenţei în familie ce au suferit o agresiune sexuală (viol, perversiune

sexuală) şi/sau agresiune fizică trebuie să ştie că:
 Daca are probleme de sănătate, trebuie să se ducă mai întâi să-şi îngrijească starea de
sănătate probabil alterată de agresiunea suferită. În spital trebuie să anunţe ce a păţit.
Medicii sunt obligaţi să anunţe poliţia care, în cazul în care se va interna, vor veni să îi ia
declaraţia în spital. Să nu uite să ceară din spital acte medicale care să dovedească că a fost
acolo (pe foi cu antet original, datate, cu ştampila instituţiei şi parafa medicului), precum şi
rezultatele de la orice alt tip de investigaţie (radiografie, ecografie, etc.). Dacă trebuie sa se
interneze, va urma indicaţia medicilor şi se va interna; de-abia la ieşirea din spital îşi va
căuta dreptatea!
 Daca nu are probleme de sănătate, trebuie să se ducă în primul rând la poliţie. Ei o/îl vor
îndruma ce să facă. În plus, o/îl vor însoţi pentru a face examinarea de constatare a
leziunilor traumatice la instituţia medico-legală. În problemele grave trebuie să ia
obligatoriu legătura cu poliţia, şi numai după aceea poate veni la instituţia medico-legală.
Victima ar trebui să aibă şi un avocat care sa o consilieze. Nu trebuie să încerce să rezolve
singură/singur cele întâmplate. Legea îi dă dreptul să solicite sa vină singur/ă spre a fi
examinat/consultat/ă medico-legal, dar în cazul agresiunilor sexuale este de dorit ca victima
să anunţe poliţia de la început. Legea pedepseşte sever agresiunea sexuală, atât în afara
familiei, cât şi în familie. Oricum medicul legist, daca va constata că a fost victima unui
viol/perversiuni sexuale, etc., este obligat să anunţe la rândul său poliţia, dar în acest fel se
pierde mult timp preţios.

106