Stigmatizarea in boala mentala si cum

poate fi depasita

Exemple de stigmatizare i discriminare a persoanelor cu dizabiliti mintale:

Retard/ntrziere mintal() lenos, prost, inadaptat, incapabil, debil;
Autism nebun, nedezvoltat, nu nelege nimic;
Tulburare Hiperkinetic cu deficit de atenie distrat, alintat, btu, este ru;
Tulburrile de alimentaie, anorexia i bulimia obsedate de diete, uuratice, obsedate de mncare;
Tulburrile afective, depresia lenos, face abuz de substane, slab, plictisitor, pisimist;
Anxietatea,fobii, atac de panic, obsesii fricoi, lipsii de putere interioar;
Dependena de substane psihoactive, alcool, droguri neputincioi, nu au putere de voin, copii de
bani gata, nemernici;
Schizofrenia violeni, periculoi, incapabili de a avea grij de sine, nebuni.
Conotaiile negative i presupunerile false n legtur cu dizabilitile mintale pot fi la fel de
duntoare ca i boala n sine.

Se fac progrese mari in incercarea de indepartare a stigmatizarii

persoanelor cu boli mentale sau tulburari de sanatate mentala. Intre timp
pacientul poate urma cativa pasi de inlaturare a stigmatizarii.

Majoritatea pacientilor cu boli mentale au auzit, nu o data, cuvinte de

genul "nebunule", "schizofrenicule" spuse de semenii lor. Sau au vazut
cum acest tip de pacienti sunt tinta unor glume sau a unor personaje de
televiziune in "camasi de forta".

Dar pacientul sau ruda unui pacient cu tulburare mentala, stie ca acestea
nu sunt doar glume nevinovate. Ele perpetueaza stigmatizarea atasata tulburarilor de sanatate mintala.

Stigmatizarea il poate face pe pacient manios sau suparat, si ii poate face pe cei din jur sa inteleaga gresit
boala mintala. Dar in timp ce stigmatizarea din boala mintala poate fi dureroasa si rusinoasa, pacientul
poate gasi modalitati sa se descurce cu ea sau sa o combata.

Stigmatizarea incepe cu etichetarea cuiva

Stigma este, prin definitie, o marca a dizgratiei sau a rusinii. Stigma are patru componente:
- etichetarea cuiva cu o anumita boala
- generalizarea persoanelor care au acea boala
- crearea unei divizari - grupul "nostru" al celor superiori si grupul "lor" al celor fara valoare, acest lucru
determinand pierderea statutului in comunitate
- discriminarea persoanelor pe baza acestei etichetari.
Etichetarile pot fi folositoare, totusi, si nu sunt intotdeauna negative. In medicina, spre exemplu,
diagnosticul este, in esenta, o etichetare. Eticheta poate fi o reasigurare ca acea conditie a pacientului are o
cauza medicala, si il poate orienta pe acesta spre un tratament adecvat.
Etichetele nu determina intotdeauna stigmatizarea. Astazi, multe tulburari obtin acceptare
si empatie.Cancerul de san este un astfel de exemplu. In trecut supravietuitoarele se simteau rusinate si
tineau in secret afectiunea de teama de a nu fi stigmatizate. Astazi, supravietuitorii vorbesc deschis despre
aceasta boala, strang fonduri sau poarta fundite sau bratari pentru a-si arata sprijinul.

De ce bolile mentale se confrunta cu stigmatizarea?

In timp ce majoritatea persoanelor nu ar glumi pe seama unei persoane cu cancer de san, afectiunile
mentale raman deschise ridiculizarii.

Mental vs fizic

De ce continua stigmatizarea tulburarilor mentale? In primul rand, termenul "tulburare mentala" sugereaza
ca nu este acelasi lucru cu boala medicala sau fizica. Pentru necunoscatori, cuvantul "mental" sugereaza ca
boala nu este o conditie medicala legitima ci mai degraba o problema cauzata de propriile actiuni si alegeri
ale bolnavului. Oamenii pot blama pacientul, spunandu-i "este doar in capul tau". Pot crede ca tulburarea
mentala inseamna ca pacientul este slab sau lenes. Si mai cred ca pacientul ar trebui sa iasa din starea in
care se afla. Astfel, chiar pacientul poate sa creada ca asa stau lucrurile.
In realitate, bolile mentale au cauze complexe, deseori un amestec de cauze genetice, biologice si
experiente de viata - majoritatea acestor cauze depasesc controlul omului. Studiile neuroimagistice, spre
exemplu, arata modificari fizice ale creierului asociate tulburarilor mentale. Studiile arata ca unele
tulburari mentale apar la mai multi membrii ai aceleiasi familii, sugerand ca ele se datoreaza partial unor
gene.

Crimele si violenta

Unii oameni cred, de asemeni ca un pacient cu o afectiune mentala este periculos si violent. Aceasta
perceptie este deseori exagerata de mass-media care prezinta uneori infractorii in termeni vagi ca "bolnavi
mental".
Statisticile, totusi, nu realizeaza o conexiune intre boala mentala si violenta. Majoritatea persoanelor care
sufera de afectiuni mentale nu sunt nici violenti nici criminali.

Unele afectiuni sunt mai stigmatizante

Ca rezultat al acestui tip de perceptii gresite, stigmatizarea continua, iar bolile mentale raman unul din
motivele de glume din cultura populara. Portrete negative ale unor persoane cu boli psihice alimenteaza
teama, neincrederea si perceptia distorsionata. Acestea determina si mai multa stigmatizare, ducand la
aparita unui cerc vicios.
Totusi, unele afectiuni mentale se confrunta cu mai multa stigmatizare decat altele. Schizofrenia, spre
exemplu, este mult mai stigmatizata decat depresia. Este de obicei ridiculizata si determina mult mai rar
compasiune. Depresia, pe de alta parte, este mai rar ridiculizata, poate si datorita reclamelor facute de
firmele ce produc antidepresive, facand astfel boala mai cunoscuta si mai acceptata.

Efectele negative ale stigmatizarii

Pentru unele persoane cu boli mentale, consecintele stigmatizarii pot fi devastatoare - in unele cazuri, sunt
mai rele decat boala in sine. Unele din efectele negative ale stigmatizarii includ:
- incercarea de a pretinde ca nu este nimic in neregula
- refuzul de a cauta tratament
- respingerea de catre familie si prieteni
- probleme in gasirea unui serviciu sau discriminarea
- dificultati de gasire a unei locuinte
- pot fi subiectul violentei fizice sau al hartuirii
- acoperire a asigurarilor de sanatate neadecvata pentru boala mentala.

Cum pot face fata pacientii stigmatizarii?

Discutiile deschise pot ajuta la disparitia stigmatizarii

Totusi, nu toate lucrurile sunt rele. Astazi, stigmatizarea ce inconjoara tulburarile mentale se erodeaza
incet. Acest lucru se datoreaza in parte intelegerii bolii mentale de catre public si a bazelor biologice pe
care multe dintre acestea le au. Pe masura ce se descopera cauzele afectiunilor mentale si tratamente mai
bune, stigmatizarea ar putea sa scada si mai mult.
In plus, multe persoane celebre si oameni publici au discutat deschis experientele proprii cu diverse
afectiuni psihice. Acest lucru poate ajuta la scoaterea afectiunilor psihice din coltul rusinii.

Deci, ce se poate face cu stigmatizarea?

Pacientul cu afectiuni psihice poate decide cui sa spuna despre suferinta, daca sa spuna si cat sa spuna.
Poate sa se simta mai bine daca nu spune nimic nimanui despre boala. Pe de alta parte, daca pacientul se
confeseaza persoanelor in care are incredere, ar putea gasi compasiunea, suportul si acceptarea de care are
multa nevoie.
Unii pacienti isi doresc sa combata activ stigmatizarea. Altii s-ar putea simti bine doar daca ii fac pe cei
dragi constienti de boala psihica reamintindu-le cat de daunatoare sunt glumele si stereotipurile. Iar pentru
pacientii care se simt in stare sa-si asume incercari si riscuri mai mari, poate decide sa-si faca cunoscut
propriul caz.

In oricare dintre cazuri, iata cateva cai de a ajuta in eradicarea stigmatizarii:

- Urmarea unui tratament adecvat. Este bine ca pacientul sa caute tratament adecvat pentru boala fara
sa-i fie teama de stigmatizare. Pentru unii pacienti, precizarea diagnosticului poate oferi usurare deoarece
nu trebuie sa se mai ascunda si incepe sa inteleaga ca nu este singur cu boala sa - multe alte persoane
prezinta aceeasi boala.
- Inconjurarea de persoane care sa-i ofere sprijin. Deoarece stigmatizarea poate duce la izolare sociala,
este important ca pacientul sa mentina legaturile cu familia si prietenii care sunt intelegatori. Izolarea il
poate face pe pacient sa se simta si mai rau.
- Sa-si faca cunoscute asteptarile. Este posibil ca oamenii sa nu stie cum sa acorde sprijin unei persoane
cu afectiune mentala, chiar daca isi doresc sa ajute. Se recomanda ca pacientul sa le ofere sugestii specifice
si sa le reaminteasca sa folosesca un limbaj respectuos si adecvat.
- E bine ca pacientul sa nu se confunde cu boala. Un om nu este boala pe care o are. Deci in loc sa spun
"sunt bipolar" este mai indicat sa spuna "am tulburare bipolara"; in loc sa se numeasca "un schizofrenic" sa
se numeasca "o persoana cu schizofrenie", sa nu spuna "sunt depresiv" ci "am depresie".
- Sa imparta cu cei din jur propriile experiente. Vorbitul in diverse ocazii ii poate incuraja pe altii sa
infrunte aceleasi probleme si de asemeni, poate ajuta la educarea publicului despre bolile psihice. Pentru a
obtine incredere pacientul poate incepe sa vorbeasca despre aceste trairi in cadrul unor grupuri mici cum
sunt grupurile de suport sau in comunitatea de la biserica.
- Monitorizarea mass-mediei. Este bine ca pacientii care vad sau afla despre povestiri stigmatizante,
glume, filme, spectacole de televiziune sau chiar felicitari cu continut stigmatizant pentru persoanele care
sufera de afectiuni mentale, sa scrie scrisori de protest care identifica problema si ofera solutii.
- Implicarea in grupuri care lupta pentru drepturile pacientilor cu afectiuni psihice. Exista grupuri
locale care lupta impotriva stereotipurilor vechi, informarii gresite si portretizarii lipsite de respect a
persoanelor cu afectiuni mentale.

In fata unor comentarii lipsite de sensibilitate sau a glumelor crude, poate fi dificil ca pacientul sa se simta
bine in pielea proprie. Dar e bine sa-si aminteasca ca are o conditie medicala, care nu a aparut din vina sa
si ca exista tratamente eficiente. E bine sa nu se simta rusinat, umilit de glume despre boala mentala, pe
 care le pot face unele persoane cu stiinta sau din nestiinta. Psihoterapia poate ajuta la recastigarea
increderii in sine si la a ignora mai usor rautatile pe care le pot spune cei din jur.
Daca pacientul se simte confortabil sa vorbeasca, poate ajuta la educarea oamenilor despre durerea care
poate rezulta din stigmatizarea bolilor mentale.

Atitudinea societatii fata de persoanele cu dizabilitati

Dizabilitatea reprezinta afectarea uneia sau a mai multor functii esentiale ale fiintei umane, de natura sa
diminueze libertatea de expresie sau de actiune a acesteia. Nu este vorba aici de liberul arbitru, ci de
libertatea de miscare si de actiune restrictionata de disfunctiile simturilor de distanta, ale facultatilor de
mobilitate si deplasare, precum si ale instantelor cognitive.

Din cauza discriminarii care aduce cu sine marginalizarea si segregarea anumitor categorii de indivizi vizati de
astfel de practici, societatea actuala perpetueaza inegalitatea in drepturi a oamenilor, judecandu-i si condamnandu-
i pe cei carora nu le acorda nici macar sansa de a putea sa duca un trai decent.
Dizabilitatea este doar o chestiune de perceptie. Fiecare om poate face anumite lucruri lucruri pe care altii nu le
pot face...

Discriminarea persoanelor cu diferite handicapuri se poate manifesta in mod direct prin:

limitarea sanselor egale de a participa la viata publica;

limitarea posibilitatilor de a avea o viata sociala obisnuita;

imposibiliatatea de a se angaja si a-si castiga existenta;

imposibilitatea de a avea acces la anumite institutii sau utilitati care intervin in viata de zi cu zi.
Mai dureroasa insa, este acea discriminare subtila, pe care majoritatea oamenilor care nu sufera de nici un handicap
nu o constientizeaza, ci dimpotriva o genereaza si o perpetueaza prin standardele si normele pe care direct/indirect
sau intentionat/neintentionat le impun asupra tuturor celorlalti. O asemenea discriminare se regaseste spre
exemplu in "etichetele" atribuite acestor persoane. Termenii folositi pentru a le identifica nevoile sunt in sine
disciminatorii deoarece de exemplu prin insasi termenul de "dizabiliatate", analizat etimologic, li se neaga absolut
orice fel de abilitate. Aceasta falsa negare are un impact deosebit asupra identitatii si demnitatii individului.

O alta terminologie interpretabila este cea a "handicapului", o persoana nu poate fi in sine "handicapata".
Handicapul nu este altceva decat o stare consecutiva deficientei cu care persoana s-a nascut sau pe care a dobandit-
o. Societatea naste "handicapul" prin normele impuse, norme construite de o majoritate care dicteaza o anumita
stare de "normalitate".
Negarea anumitor drepturi fundamentale cum ar fi dreptul la o educatie adaptata in functie de "diferitele abilitati",
accesul la o ingrijire medicala adecvata, posibilitatea de a invata o meserie in concordanta cu abilitatile individuale
si posibilitatea de a-si castiga propria existenta, dreptul de a isi exprima sexualitatea, etc. Toate aceste aspecte
reprezinta acte discriminatorii, iar privite in ansamblu au un impact deosebit asupra individului si dezvoltarii sale
armonioase.

Persoanele cu dizabilitati sunt excluse de la viata sociala (plimbandu-se doar intre locuinta si institutii
specializate), fiindu-le adesea ingradit dreptul de a intra in contact cu un mediu care i-ar putea face sa simta
realitatea care ii inconjoara. Pentru subiectii dizabilitatii, barierele sunt exterioare, au caracter mecanic, tehnologic
sau administrativ. Independenta specific in plan social inseamna, pentru acesti oameni, rampe si alte mijloace de
acces si de deplasare pe care le intelegge toata lumea pentru ca, daca nu sunt vizibile, pot deveni vizualizabile.
Dar, peste toate acestea, e nevoie de servicii specifice, de organizare, de educatie adecvata, de profesionalizare
onoranta si onorabila, de amenajarea unor locuri de munca si, mai cu seama, de recunoasterea de catre autoritatea
publica a adevarului ingradirii sociale a libertatii unui important numar de cetateni si purcesul la decizia politica
reparatoare in spiritul imperativ al drepturilor omului.
Numai ca lumea e in asa fel facuta incat, prin adancul si pe fata ei, luneca unele dizabilitati si disfunctii omenesti,
care se vad si altele, care nu se vad. Odata cu acestea mai de pe urma, sunt afectate constiinta, spiritul... Loviturile
i le cara omului deficientele mintale si cele psihice. Iar aici, precumpanitor, nu se cade sa mai vina vorba despre
libertate, ci despre handicap. In acest context, nu este de mirare faptul ca persoanele cu handicap sunt foarte putin
vizibile in societate, neavand sustinere pentru a-si putea dezvolta atitudinea civica si pentru a putea participa in
diferite moduri la luarea anumitor decizii care le influenteaza prezentul si viitorul.

La urma urmei, speranta, nu doar ca moare ultima, dar ofera si sanse egale pentru toata lumea... asa ca,
mergem inainte cu sanse egale la speranta!