Curs Sociologie

Scoala Postliceală Sanitară ”Grigore Ghica Vodă” Iași
Str. Nicolae Bălcescu nr. 19, cod 700117, Telefon / fax: 0232 / 219.516
grigore.ghica.voda@scoalasanitara-iasi.ro
http://scoalasanitara-iasi.ro/new/
MODULUL 8
SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE ȘI DE

SĂNĂTATE
SUPORT DE CURS
(numai pentru uz intern)
ANUL I ASISTENT MEDICAL GENERALIST
prof. HOCEANU CARMEN LILIANA
1
SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE ȘI DE SĂNĂTATE
PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
1. Definirea sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa
socialului.
Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce
înseamnă social şi altul ce provine din limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca urmare
putem considera că sociologia este o ştiinţă despre social, despre societate.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul de
cunoaştere şi de explicare a socialului.
Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a folosit pentru prima dată termenul de
„sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838. În
lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”.
Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale, care
are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui
Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei
static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale
realizate”.
Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se
ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.
Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază
ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că
„sociologia este o ştiinţă despre societate”.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind
elementele fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.
Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de
cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei, ci
şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume conferă specificitate
2
sociologiei ? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe

sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea.
Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul
faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.
Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a vieţii
umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din care
se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu sistemul social-global, cât şi cu celelalte
subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:
 teoria generală a socialului.
 teorie a societăţii globale
 teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.
Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea şi reflectarea
asupra vieţii sociale, descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului
şi comunităţilor umane de posibilitatea de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă
societatea.
2. Obiectul de studiu a sociologiei
Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială şi
instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin industrializare, profesionalizare
şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale fără precedent, concretizate atât în
apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia, aglomerarea, înstrăinarea şi
depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de societate a fenomenelor sociale
cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia, divorţialitatea, naşterile ilegitime,
criminalitatea şi sinuciderea.
Schimbările produse au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a
vieţii indivizilor, situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere,
explicaţie şi predicţie - atât a fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor
sociale care le-au determinat. Astfel a început să se constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei
ca ştiinţă de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în
societatea europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele
ridicate de aceste schimbări.
Auguste Compte (1798 - 1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă:
una statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de
3
schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie
epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia
ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.
Emile Durkheim (1858 - 1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi
anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă
celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes intrisec, autonom.
Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste fapte
sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a
putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte părţi
componente (fapte sociale) ale acestui tot.
Max Weber (1864 – 1920) născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi
filosofie, după care activează ca profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În lucrările sale
abordează trei teme majore:
 natura dominaţiei
 caracteristicile raţionalităţii
 raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică).
În definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi
judecăţile de raportare la valori. Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc la
selecţia şi ierarhizarea faptelor sociale devenite subiect al ştiinţei. A doua etapă a metodei propuse
de Weber constă în explicaţia cauzală a faptelor sociale, care trebuie să fie universal valabilă. La
acest nivel, cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţii axiologice, trebuind să dea
dovadă de obiectivitate, verificabilitate independenţă şi consistenţă logică.
În viziunea lui Weber, sociologia este o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin
interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele activităţii
sociale. Astfel, sociologia este o ştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale. Ea are
obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare. Sarcina sociologiei este
de a reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă.
Talcott Parsons (1902 – 1979) născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor
prestigiose universităţi americane şi europene, după care va activa ca profesor la Universitatea
Harvard. Este principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist din sociologia americană,
în viziunea sa, sistemul social constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-un proces
de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. El a introdus şi conceptele de rol şi
status social, statusul reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul
defineşte latura dinamică a acestuia, activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiunea umană este
4
modelată de norme, valori şi simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis
al actorilor implicaţi în viaţa socială.
Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială a
indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia de
integrare, adaptare, atingere a scopului şi păstrare a structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor.
Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializarea valorilor şi prin controlul social asupra
indivizilor. Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
 a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
 a se preciza raporturile cu alte discipline
 elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii sociologiei.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei.
Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum: familia,
stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de funcţionare a
societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai după constituirea
sociologiei ca ştiinţă: sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia
copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane
şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi comportamentul uman în interiorul
grupurilor şi comunităţilor umane.
Drept urmare în cadrul cursului se vor studia probleme referitoare la acţiunea socială,
structura socială, grupurile sociale, organizaţia, socializarea, grupurile de vârstă, genul social,
relaţiile interetnice, rasiale şi naţionale, familie, religie, devianţă, cultură.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi
complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem de
discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre care
enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia economică,
sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor,
sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii,
sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate
în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca ştiinţă. Un prim aspect are în
vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis şi nuanţat al obiectului de studiu al
sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea sociologiei de a evolua ca ştiinţă a
socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca să răspundă provocărilor
agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii sociale.
5
3. Funcţiile sociologiei
Sociologia, ca ştiinţă teoretică având deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are
o serie de funcţii:
Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi
informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie,
sociologia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
 de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare
pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate;
 evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate;
 maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute
despre acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum sem prezintă ele);
Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice
mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale , de producere şi derulare a
faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce
se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii
sociale. Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite
grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Funcţia predictivă, prognotică sau previzională - prin intermediul căreia sociologia
cercetează atent şi aprofundat realităţile sociale prezente pentru a identifica direcţiile cele mai
probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Studiind trecutul şi prezentul, sociologia poate
identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi
explicarea societăţii aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de
evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a
reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se prezintă ea la un
moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză comparativă
se reduce la încercarea de surprindere a nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul
realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească
a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare,
conducere, structurare, deficienţe predominant subiective posibil de remediat). Pentru ca analiza
să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:
 să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii
sociale;
6
 să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop

perfecţionarea realităţii sociale;
Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea
disfuncţionalităţilor este contraproductivă. Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o
certă utilitate socială, dar o poate face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii factori aflaţi în
posturi de decizie sau de conducere, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale
atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.
Funcţia practic - operaţională - prin intermediul căreia sociologia îţi propune să
identifice modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile
constatate în vederea modelării realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ
stabilit. Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de următoarele:
 soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente
cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale;
 soluţiile propuse să fie realiste;
 să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţionat, set de
soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă;
 sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească
efectele acesteia;
NOȚIUNI DE ANTROPOLOGIE
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială. Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor
recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici
diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază societăţile arhaice.
NATURA UMANĂ DIN PERSPECTIVA RELIGIOASĂ, NATURALISTĂ,

SOCIALĂ
1. Conceptul de religie
Se referă la acele moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu

supranaturalul. După E. Durkheim, credinţele și practicile religioase sunt strâns legate de lucrurile
7
sacre şi opuse profanului. Sacrul este extraordinarul, misteriosul sau chiar pericolul potenţial, ceva
care iese din cotidian sau din viaţa normală.
Rudolf Otto (în lucrarea „Sacrul”, editura Dacia, 1992, p. 13), scrie: „Sacrul este înainte
de toate o categorie de interpretare şi evaluare a ce nu există ca atare, decât în domeniul religios.
Ea este o categorie complexă şi, prin urmare, poartă în sine un element de un gen cu totul aparte,
unul care se sustrage raţionalului şi care rămânând complet inaccesibil înţelegerii conceptuale este
un arreton, ceva inefabil”.
E. Kant – vorbeşte de voinţa sacră, voinţa care dintr-un impuls al datoriei se supune fără
şovăire legii morale; la fel se vorbeşte despre caracterul sacru al datoriei, al legii, avându-se de
fapt în vedere necesitatea practică şi caracterul ei de obligaţie general valabilă.
Mircea Eliade, în lucrarea „Sacrul şi profanul” aduce o perspectivă inedită asupra acestui
concept. Sacrul este o categorie a religiozităţii opusă profanului. „Sacrul este o categorie specifică
unei existenţe religioase de tip arhaic sau tradiţional, care relevă o anumită modalitate ontologică
într-un spaţiu şi un timp, socotite esenţialmente pure şi sfinte, aşa cum le relevă credinţa
generalizată pentru începuturile lumii”. Spre deosebire de Otto care pune accent pe iraţional, omul
trăind „experienţa terifiantă şi iraţională” ce se bazează pe „sentimentul temerii religioase” faţă de
forţele supranaturale, Eliade analizează sacrul având în vedere Homo religuosus.
Acesta crede întotdeauna că există o realitate absolută, sacrul, care transcede lumea
aceasta, dar care se manifestă în ea şi, prin urmare, o sanctifică şi o face reală. El crede că lumea
are o origine sacră şi că experienţa umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care
este religioasă, adică participă la realitate.
Profanul este opus sacrului. Omul modern s-ar caracteriza, după Eliade, ca fiinţă ce se
face pe sine însuşi şi nu reuşeşte să se facă pe sine în întregime decât în măsura în care se
desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelentă, în faţa libertăţii sale.
Omul nu va deveni el însuşi decât în măsura în care va fi demistificat radical. Omul modern este
areligios, dar mai dispune încă de o întreagă mitologie camuflată şi de numeroase ritualuri
degradate.
Experienţa religioasă are loc în timp şi spaţiu. Spaţiul sacral se referă la primele forme ale
sacralităţii lumii. Hierofaniile relevă centre şi puncte fixe ale spaţiului sacralizat: locuri
privilegiate, locuri sfinte, semne ale spaţiului. Consacrarea unui loc se datorează credinţei în
„repetarea cosmogoniei”.
Timpul sacru este un timp mitic repetabil şi recuperabil, dar etern în acelaşi timp. El
este recuperabil în rituri şi sărbători când se repetă ca în primele lui apariţii. Se regenerează prin
repetarea lui în formele originale, prin timpul festiv şi structura festivităţilor, prin mituri ca
metode exemplare ce relevă istoria sacră a misterelor cosmice, ca şi prin activitatea eroilor
8
civilizatori. Sacrul şi profanul, arată Eliade, „constituie două modalităţi de a fi în lume, două
situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei”.
Aşadar, religia diferă de alte aspecte ale vieţii sociale pentru că ea referă la un sistem de
convingeri şi credinţe care se referă la care nu este disponibil pentru observare.
Termenul de religie provine din limba latină – religio – teamă, scrupul, lealitate,
superstiţie, pietate dar şi teamă faţă de zei.
V. Kernbach (1995) arată că religia înseamnă credinţă religioasă, cult, sacralitate,
ceremonie, jurământ, loc sacru. Religia are sens şi de refugiu mistic în supranatural, printr-un
sistem de credinţe în doctrina transcedentală; încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii
forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune în mod conştient.
Religia a apărut dintr-o serie de curente: animatism, animism, toteism, fetişism,
demologie şi mitologie prin care omul ar fi încercat să domine forţele ambientale şi să răspundă
întrebărilor fundamentale despre viaţă şi moarte, destin individual, fenomene din cer.
Religia este considerată ca un instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice
religie este un ecosistem coerent de postulate care admit în cadrul cunoaşterii mistice, prin
credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine,
creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin legi
prestabilite sau prin voinţă. Se afirmă în literatura de specialitate, de pildă Kernbach, că încercările
de a defini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantică. De multe ori se confundă
religia cu mitologia, cu filozofia, cu superstiţia şi cu magia, toate aceste fiind, în diferite perioade,
cadre sau instrumente de constituire a religiei fără ca religia să se confunde cu ele.
J.G. Frazer a formulat o schemă de succesiune în evoluţia gândirii umane: magie-religie-
ştiinţă, religia fiind condiţionată de dezvoltarea superioară a inteligenţei, teză respinsă de alţi
cercetători care consideră că în societăţile primitive coexistă atât practicile magice şi actele
religioase, cât şi elementele de ştiinţă empirică şi chiar în societăţile moderne se menţin practici
elementare de magie.
2. Alte concepte folosite în studiile despre religie
a) Magia:
Este un sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în puterea magului de a
acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul unor forţe supranaturale şi prin mijloace oculte şi
paranormale. Magia se bazează pe credinţa în existenţa unor forţe în natură numite la unele
popoare mana.
9
În credinţele melanisiene, mana este o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată

constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: animatismul şi
animismul.
Termenul a fost pus în circulaţie de către R. Codrington „relaţiile melanisienilor, în
înţeles de credinţe, constă în convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ţinând
de domeniul invizibilului; practic ea se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a acestor
forţe din partea solicitantului.
Magia este o practică prin care forţele supranaturale sunt invocate în sprijinul individului
sau împotriva acestuia. Magia primitivă are un raport direct cu anumite activităţi practice:
vindecarea bolilor, relaţii de dragoste, atragerea vânatului sau a peştelui, acţiuni militare, practici
agresive (distrugerea duşmanului sau a individului indezirabil prin străpungerea imaginii lui
plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine); practicarea purificării în al cărui ritual se
include obligatoriu noţiunea de tabu, adică interzicerea atingerii unor obiecte, locuri sau fiinţe
considerate fie sacre fie necurate.
Magia este de două feluri:
 magia albă (obişnuită) – ale cărei procedee principale rezidă în forţa sonoră a rostirii:
incantaţii, nume, cuvinte magice fără sens – de exemplu abracadabra, blesteme) şi în forţa
creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin simbolurile reprezentării ei grafice.
 magia neagră – este procesul invocării demonilor în sprijinul săvârşirii actelor magice
(unul din procedeele curente ale magiei negre constă în scrierea numelui acestuia pe frunze de laur
şi arderea acestora, procedeu ce trebuia să aducă o nenorocire asupra purtătorului acelui nume);
J.G. Frazer – delimitează magia în magie teoretică (pretins ştiinţifică) și magia practică
(pretins artă).
C. Lévi-Strauss consideră că deosebirea esenţială între magie şi ştiinţă constă în faptul că
una postulează un determinism global şi integral, pe când cealaltă operează prin diferenţierea
nivelurilor dintre care numai unele admit forme de determinism.
b) Superstiţia – este falsa credinţă despre necunoscut reprezentând sindromul
complexului de inferioritate în faza misterului. Superstiţia răstălmăceşte realitatea. Ea nu intră în
lumea magiei dar foloseşte practici magice elementare. Superstiţia poate fi considerată o
infrareligie de uz individual. O regăsim în multe religii încă din antichitate.
c) Varietatea credinţelor religioase:
Cercetătorii admit existenţa unei enorme varietăţi de credinţe religioase şi practici.
Societăţile diferă în modurile, tipurile de fiinţe supranaturale sau forţe în care cred şi caracterul
acestei fiinţe. Diferă şi prin structura sau caracterul acestor fiinţe, în ceea ce fac real fiinţele şi ce
10
se întâmplă după moarte, precum şi în căile prin care supranaturalul este conceput în interacţiunea
cu oamenii.
3. Funcţiile religiei
Într-un context social dat, religia îndeplineşte anumite funcţii:

a) funcţia cognitivă – este conferită de rolul ei în cunoaşterea lumii. în principal, cunoaşterea
realizată de religie este antropomorfică, datorită explicaţiilor date existenţei prin trăsăturile fiinţei
umane.
b) funcţia acţională – este concretizată în virtutea ei de a oferi insului modalităţi de
influenţare a forţelor supranaturale.
c) funcţia de diminuare a anxietăţii - este determinată de capacitatea religiei de a reduce
spaima trăită de om în faţa unor evenimente sau situaţii necontrolate de ei.
d) funcţia socială: prin intermediul credinţelor, normelor şi cutumelor se implică în
evenimentele cotidiene din viaţa individului şi a societăţii:
 intervine în reglementarea relaţiilor dintre generaţii prin intermediul unor practici şi norme
proprii;
 concomitent cu afirmarea credinţei într-o forţă divină, religia se implică, prin instituţiile ei
în rezolvarea unor probleme, uneori esenţiale, ale vieţii personale sau ale vieţii sociale;
 promovarea comportamentelor de viaţă sănătoase şi descurajarea unor practici negative;
religia contribuie în cel puţin patru direcţii distincte privind configurarea comportamentului uman;
 implicarea religiei în internalizarea normelor cu privire la stilurile de viaţă personală şi de
conduită; încălcarea acestor norme poate să ducă la vinovăţie;
 în colectivităţile religioase se pot constitui grupuri de referinţă prin intermediul cărora se
încearcă implementarea unui mod de viaţă,
 nerespectarea standardelor unei comunităţi religioase este sancţionată;
 implicarea puternică în activităţile şi în grupurile religioase reduce oportunitatea de a
participa la alte activităţi; toate aceste patru direcţii sunt de fapt mecanisme religioase de control
social;
 implicarea grupurilor religioase în integrarea socială a individului: implicarea în viaţa
credincioşilor, cultivarea prieteniei, asistarea de către biserică a persoanelor cu nevoi speciale,
participarea permanentă la congregaţiile religioase, reprezintă modalităţi de formare, prin
intermediul religiei, a comportamentului prosocial;
e) funcţia de constituire şi conservare a identităţii etnice sau naţionale. Instituţiile religioase
au fost primele care s-au implicat şi au promovat idealul etnic sau naţional. Mişcările naţionale au
11
găsit un sprijin real în credinţa religioasă. În acelaşi context trebuie subliniat rolul bisericii în
prezentarea unor tradiţii, în susţinerea, afirmare şi promovarea unor valori culturale şi spirituale.
Contribuţia bisericii la dezvoltarea culturii este fundamentală. Însăşi civilizaţia modernă,
paradoxal, în tendinţa ei spre secularizare, a fost dezvoltată din valori religioase şi cu sprijinul
bisericii.
4. Organizaţiile religioase
Esprimarea credinţelor, normelor şi a ritualurilor au loc în cadrul unor structuri

organizaţionale unde oamenii se întâlnesc pentru a participa la activitatea unui cult, sau pentru a
stabili relaţii cu persoane ce aparţin acelui cult. Biserica este o organizaţie religioasă care tinde să
includă cei mai mulţi membri ai societăţii. Are o structură birocratică la fel cu orice altă instituţie.
Apartenenţa la un cult sau altul derivă mai mult dintr-o legătură prin naştere la un cult religios
decât ca urmare a unei decizii conştiente. Bisericile sunt de regulă conservatoare în ceea ce
priveşte modul de organizare şi ierarhia din interiorul ei.
a) Biserica ortodoxă - îşi are baza în comunitatea credincioşilor ce fiinţează prin
participarea la liturghie. Ele sunt autocefale şi de aici deriva autonomia lor. Biserica ortodoxă este
una sfântă, sobornicească şi apostolească fiind alcătuită din totalitatea credincioşilor botezaţi, care
se împărtăşesc din aceleaşi sfinte taine. Ea funcţionează pe principiul succesiunii apostolice. În
fruntea ierarhiei ecleziastice se află patriarhul. Toţi episcopii au aceeaşi putere şi a căror reuniune
determină structura sinodală. Biserica ortodoxă este structurată pe patriarhii, mitropolii,
arhiepiscopii, protoerii şi parohii. Viaţa călugărească este organizată în mănăstiri şi schituri. În
cadrul bisericii ortodoxe nu există ordine şi congregaţii religioase.
b) Biserica catolică – este comunitatea credincioşilor asociată cu comunitatea credinţei,
a sacramentelor şi fidelitatea faţă de Evanghelie. Ca şi biserica ortodoxă funcţionează pe
principiul succesiunii apostolice. Episcopii săi sunt consideraţi succesorii primului episcop al
României, apostolul Petru. Şeful suprem al bisericii catolice, ales pe viaţă, este Papa; el are puteri
monarhice, iar acţiunile lui au puteri infailibile. Totodată el este şi şef de stat, al cetăţii
Vaticanului.
Conducerea administrativă a bisericii catolice este asigurată prin intermediul curiei
alcătuită din 11 congregaţii cardinalice, 3 tribunale pontificale, oficiile curiei şi comisiile
pontificale. Legătura dintre papă şi dioceză este asigurată prin intermediul episcopilor reuniţi în
jurul papei în cadrul consiliului ecumenic. Comunitatea de bază a bisericii catolice este parohia, o
subdiviziune teritorială a diocezei. Catolicismul cunoaşte ordinele şi congregaţiile cu ierarhie şi
legi proprii şi care depind direct de papă.
12
Bisericile şi confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea în

care funcţionează. Astfel, sunt sisteme de organizare de tip episcopal, caracteristice bisericilor
anglicane, bisericii lutheriene şi metodiste, desprinse de anglicanism.
Sistemul prezbiterian sinodal este alcătuit dintr-o ierarhie de adunări şi consilii în care
unitatea fundamentală este parohia, administrată de un consiliu prezbiterian care alege pastorul, iar
la nivel regional şi naţional se aleg consistoriile constituite din pastori şi laici.
Un alt tip de organizare este cel de tip congregaţionist în care există doar nivelul local de
structurate. Alianţa reformată şi biserica baptistă sunt astfel organizate. Cea mai mare extindere o
cunoaşte anglicanismul, lutheranismul, calvinismul şi baptismul.
c) Biserica anglicană este condusă de o singură ierarhie. Deciziile conducerii bisericii
trebuie să fie confirmate în parlament şi ratificate de rege care este şeful suprem al bisericii.
Trebuie reţinut că laicii se întrunesc în adunări anuale la nivel naţional şi în conferinţe diocezane,
dar fără să decidă în probleme de dogmă. Anglicanismul funcţionează în Anglia şi în ţările foste
colonii engleze.
d) Bisericile episcopale lutheriene şi metodiste – dispun de o ierarhie episcopală şi de o
structură sinodală în care sunt incluşi şi laicii. Lutheranismul fiinţează în Germania, în ţările
scandinave, în ţările baltice, Elveţia şi în alte ţări ale lumii. Metodismul activează în S.U.A. şi în
Canada, iar într-o mică răspândire în Marea Britanie şi în alte ţări ale Europei centrale.
e) Biserica baptistă – se organizează pe principiul alegerii de către credincioşi ai
bisericii şi separat de structurile statului.
Există aşadar, o varietate de structuri în organizarea vieţii religioase creştine, aceasta ca
urmare a evoluţiei concepţiilor creştine de-a lungul timpului. Biserica romano-catolică are cea mai
puternică ierarhie şi se manifestă sub formă de organizare statală. Papa, conducător al statului
Cetatea Vaticanului, apare ca reprezentant a lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă are o organizare mai
flexibilă, deciziile importante aparţin Sfântului Sinod al fiecărei biserici naţionale. Nu există un
şef suprem al ortodoxiei. Celelalte tipuri de biserici de care pomenim reflectă modul de organizare
stabilit de doctrina religioasă, o organizare orientată spre comunitatea religioasă de bază, anume
parohia.
e) Denominarea este o gruparea religioasă care cuprinde un mare număr de credincioşi,
dar niciodată nu ajunge să includă în structurile ei majoritatea populaţiei unei ţări. Acceptă
existenţa altor religii, normele şi valorile societăţii în care fiinţează. Denominarea poate avea o
biserică dintr-o ţară şi statut de denominare într-o altă ţară. De pildă, catolicismul are statut
ecleziastic în Italia şi Spania şi statut de denominare în România. Denominarea acordă atenţie
tuturor dimensiunilor vieţii credincioşilor, cu deosebire educaţiei religioase a tinerilor.
13
f) Cultele religioase reprezintă o grupare religioasă organizată pe principiul relaţiilor

directe membrii lor în modalităţi care nu ţin cont de întotdeauna de normele şi valorile societăţii în
care fiinţează. Sunt culte religioase care se manifestă prin acte de devianţă, iar membrii lor
dovedesc o devoţiune fanatică. Preocupate în mică măsură de doctrină, cultele sunt structurate în
zone în care tradiţiile au un caracter nesemnificativ. De asemenea, ele apar în perioade de
schimbare socială. Deşi fiecare cult are reguli proprii şi sisteme de educaţie, multe dintre ele se
bazează pe metoda introspecţiei şi auto descoperirii. Cultele apar ca o alternativă la formele de
viaţă spirituală derivate din civilizaţia materială şi industrială, ele căutând să răspundă unor nevoi
psihologice ale unor grupuri umane.
g) Sectele sunt comunităţi desprinse dintr-o religie, restrânse ca număr şi ca influenţă,
opuse normelor şi valorilor societăţii. Ele resping celelalte religii ca fiind false, iar societatea este
judecată ca aparţinând forţelor răului. Aceste forme de organizare a vieţii religioase caută să dea
răspuns unor trebuinţe reale ale individului sau grupului, speculând dificultăţile personale sau
sociale. De regulă ele apar acolo unde nu funcţionează structurile sociale şi unde biserica nu are o
influenţă puternică.
Sectele funcţionează ca alternativă la biserică, adică la formele de organizare şi
instituţionalizare religioasă. Figura centrală o reprezintă preotul sau parohul. Sectele apar ca forme
de perfecţionare a omului. Din această poziţie ele promit salvarea în lumea de apoi a celor ce s-au
impus prin puritate şi perfecţiune astfel că vor fi aleşi să stea alături de Dumnezeu. Există peste
350 de secte care au putut fi inventariate. Amintim câteva dintre sectele mai cunoscute:
 anabaptiste: Biserica Fraţilor, Biserica Fraţilor Uniţi după Evanghelie;
 mişcările de deşteptare: Adunarea fraţilor, Armata Salvării, Mişcarea Penticostală;
 milenariste: Adventiştii de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova;
 mormonii, Vindecătorii etc.
Religia în România
Conform recensământului din anul 1992, cea mai mare parte a populaţiei ţării s-a declarat
de religie ortodoxă. Considerată în vechiul regat înainte de anul 1918) ca Biserică naţională,
Biserica Ortodoxă Română şi-a păstrat acelaşi statut şi în perioada interbelică, cel puţin în opinia
publică, deşi Legea Cultelor din anul 1928 nu a sancţionat această poziţie. Evoluţia societăţii
româneşti a condus la creşterea numărului de ortodocşi, 87,6% din populaţie fiind de religie
ortodoxă. Un eveniment decisiv în afirmarea acestei ponderi a fost desfiinţarea cultului greco-
catolic în anul 1948 şi trecerea adepţilor acestui cult la religia ortodoxă.
14
Cultul greco-catolic a apărut ca urmare a unirii unei părţi a clerului ortodox din
Transilvania cu Biserica Romei, în contextul presiunilor exercitate de Curtea de la Viena. Din anul
1700, anul constituirii cultului greco-catolic, acesta a cunoscut o istorie deosebit de complexă din
care se desprinde contribuţia sa esenţială la afirmarea idealului naţional românesc, la redeşteptarea
conştiinţei naţionale a românilor, la crearea unor valori ale culturii române. Recunoscută legal
imediat după evenimentele din decembrie 1989, biserica greco-catolică caută să-şi redobândească
poziţia ei în societatea românească în cadrul unui context social complex.
Compararea situaţiei fiecărei religii în anul 1930 şi în anul 1992 relevă modificări
importante cunoscute de toate cultele. Cu excepţia bisericii ortodoxe nici o altă religie nu a
cunoscut creşteri de adepţi.
Probabil după anul 1992 au apărut şi alte grupări religioase. Societatea românească
actuală manifestă interes pentru religie şi biserică, sondajele de opinie evidenţiază constant
încrederea românilor în instituţia bisericii, instituţie apreciată ca fundamentală în statul român.
VIAȚA SOCIALĂ, RELAȚII INDIVID SOCIETATEA, SOCIALIZAREA,

UMANIZAREA
1. Conceptul de socializare
Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interacţiuni între

individ, în calitate de socializat şi societate, în calitate de socializator. Din perspectiva societăţii,
socializarea este procesul de pătrundere a noi indivizi într-un mod organizat de viaţă și într-o
tradiţie culturală stabilită. Din perspectiva individului, socializarea este un proces prin care
animalul uman devine fiinţă umană şi dobândeşte un sine. Socializare începe din copilărie,
continuă de-a lungul vieţii oamenilor şi constă în învăţarea modului de viaţă din societatea şi din
grupurile din care face parte individul.
Prin procesul de socializare, societatea exercită o putere considerabilă asupra noilor
membri pe care îi învaţă cum ar trebui să se comporte. În formarea comportamentului intervin
două influenţe puternice: ereditatea şi mediul social. Adepţii influenţei „naturale” susţin:
comportamentul uman este produsul eredităţii persoanei, ereditate cu care este înzestrat la naştere
şi care se află în afara controlului uman. Conform acestui punct de vedere multe dintre
caracteristicile, abilităţile şi trăsăturile de personalitate sunt dictate de „echipamentul” nostru
biologic, de inteligenţa înnăscută, de structura hormonală.
15
Cei care susţin prioritatea mediului social asupra eredităţii arată că fiinţa umană este
adaptabilă şi flexibilă, iar comportamentul său este determinat de învăţare şi de contactele sociale
din cadrul lungului proces de maturizare.
Filozoful John Locke susţine că fiinţa umană se naşte „tabula rasa”, fără nici o capacitate
de înţelegere şi cunoaştere. El afirmă că oamenii au puţine limite biologice impuse, iar
comportamentul şi abilităţile sunt rezultatul învăţării din cadrul procesului de socializare. Fără a
diminua importanţa eredităţii, trebuie precizat că în viaţa noastră şi, mai ales în primii ani de viaţă,
contactul cu ceilalţi membri ai societăţii este vital.
Interacţiunea socială din această perioadă de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea
normală din punct de vedere biologic, psihic şi social. Fără socializare, disponibilitatea omului de
a folosi şi crea semne şi simboluri rămâne nerealizată. Capacitatea omului de a învăţa este direct
legată de capacitatea lui pentru limbaj. În calitatea sa de vehicul pentru cunoştinţe şi atitudini,
limbajul este factorul cheie în crearea societăţii umane. El face posibilă depăşirea graniţelor
limitate ale biologicului pur, comunicarea ideilor, interacţiunea simbolică de care depinde
societatea umană. Acest punct de vedere este puternic susţinut de studii efectuate asupra copiilor
lipsiţi de contactul uman. Contactele umane şi afecţiunea au rol deosebit în învăţarea
comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un copil să nu poată învăţa elementele
rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinită pentru totdeauna.
Socializarea poate fi definită ca un proces de comunicare interactivă a valorilor, normelor
şi metodelor de comportament specifice unui grup sau unei societăţi, desfăşurat în evoluţia
individului pe parcursul întregii sale vieţi. Socializarea este realizată în modalităţi diferite, de
oameni diferiţi şi într-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberată sau
neintenţionată, formală sau informală. Socializarea poate fi făcută în beneficiul celui ce urmează a
fi socializat sau în beneficiul socializatorului; deci cele două interese pot fi compatibile sau opuse.
Ca urmare, socializarea poate decurge lin, proces în care credinţele, valorile şi normele societăţii
sunt internalizate de către individ în aşa mod încât aderenţa la acestea pare a fi din propria
iniţiativă. Dar socializarea poate fi aspră sau chiar brutală, cu reciprocă a coerciţiei şi conflictului,
fiind marcată de discontinuităţi.
Fiinţa umană percepe influenţele mediului în raport cu modul propriu de gândire şi de
acţiune. Ea are, totodată disponibilitatea de a-şi structura comportamentul conform cerinţelor
sociale. Procesul socializării îl formează pe individ pentru stimuli sociali şi îi dezvoltă deprinderile
şi conştiinţa asumării obligaţiilor sociale.
Transmiterea normelor, tradiţiilor, valorilor, concepţiilor sau a modurilor de viaţă de către
grup sau de către societate urmăreşte integrarea individului în structurile cu o conduită adecvată
scopurilor sociale fundamentale, adică asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale.
16
Socializarea nu obligă pe indivizi la o asimilare mecanică a normelor şi valorilor, ci ea îi

determină la o readaptare continuă în funcţie de condiţiile specifice de diferenţiere socială.
Individul este pregătit astfel ca fiinţă socială cooperantă şi participantă. Prin socializare omul se
„califică să fi om”. Prin socializare, insul devine conştient de sine însuşi, devine o persoană
capabilă de cunoaştere.
Aşadar, socializarea este procesul prin care individul deprinde, treptat, prin interacţiune
cu alţi semeni şi participare la viaţa socială, normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele unei
anumite culturi în care s-a născut.
Socializarea este un proces activ şi o formă de „programare culturală” a individului,
materializată printr-o serie de finalităţi de ordin psihic, social şi cultural.
 finalitatea psihică – constă în dezvoltarea, la copil, a trăsăturilor psihice constante prin
care el percepe sinele său, propria identitate în raport cu ceilalţi semeni.
 finalitatea socială – înseamnă formarea deprinderilor de exercitare corectă a status-urilor şi
a rolurilor sociale necesare în integrarea socială, ţinând cont de faptul că acestea se schimbă odată
cu vârsta, condiţia socială, profesia etc.
 finalitatea culturală – se referă la asimilarea simbolurilor, a limbajului şi a valorilor
mediului de viaţă, a unui model cultural.
În urma procesului de socializare, individul tinde să atingă, conştient sau nu, un anumit
tip de personalitate propriu societăţii în care trăieşte. De-a lungul timpului s-au impus diferite
modele de personalitate: în Grecia Kalokagathon, model care promova cultiva idealul armonizării
virtuţilor morale cu frumuseţea fizică; în Roma antică s-a impus Civis Romanus, ce însuma o
sinteză a trăsăturilor civice; în lumea modernă capitalistă, self –made-man-ul, omul care se
realizează singur; iar socialismul a promovat modelul omului nou.
Socializarea se deosebeşte de alte procese psihologice prin care individul este integrat
precum: invitaţia, adaptarea, integrarea, culturală, procese ce se pot regăsi în cadrul socializării.
2. Tipuri de socializare şi agenţii socializării
Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii existenţe. În
primii ani copilul este introdus, prin intermediul limbajului, în elementele sociale de bază: norme,
valori, credinţe. Dimensiunile dobândite iniţial sunt completate cu elemente noi, care intervin pe
parcursul diferitelor cicluri de viaţă. Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o
perioadă de pregătire în care învaţă comportamentele pretinse de rolul respectiv, drepturile şi
îndatoririle specifice acestuia.
17
Deşi este un proces social global, socializarea se realizează în cadrul unor grupuri, în
medii sociale diferite. Grupurile şi mediile sociale se raportează în mod diferit la cultura societăţii
globale. Din acest punct de vedere socializarea poate fi: pozitivă (conformă cu valorile, normele şi
aşteptările sociale dezirabile şi promovate de societate) şi negativă (adică contră aşteptărilor,
valorilor şi normelor sociale generale, dar conformă cu cele ale unui grup sau ale unei subculturi),
concordantă (conformă cu normele şi valorile sociale generale) şi discordantă (neconformă cu
valorile şi normele sociale generale). Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primară,
socializarea secundară, socializarea continuă, socializarea anticipativă şi resocializarea.
Socializarea primară:
 are loc în copilărie.
 este profund afectivă.
 reprezintă un proces de transformare a copiilor în adevărate fiinţe umane, sociale prin
învăţarea valorilor de bază, prin pregătire şi limbaj.
 cunoaşte o dezvoltare pozitivă din punct de vedere social şi psihologic atunci când copii
sunt crescuţi în familii de către ambii părinţi.
Socializarea secundară:
 se manifestă ca proces de învăţare a normelor şi valorilor altor instanţe de socializare
(şcoala, grupul de prieteni, grupul de adulţi etc.),
 este orientată către neutralitate afectivă,
Socializarea continuă:
 este procesul de transmitere şi însuşire a unor modele culturale şi normative de-a lungul
întregii vieţi a unui individ.
 acest tip de socializare reflectă necesitatea învăţării permanente de către individ, inclusiv
pe perioada adultă, a noi norme şi valori.
 educaţia adulţilor este, în esenţă, un act de socializare a adultului.
Socializarea anticipativă:
 implică învăţarea valorilor, credinţelor şi comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi
aparţine în prezent, dar la care aderă.
 acest tip de socializare permite oamenilor să facă schimbări în atitudinile şi acţiunile lor,
schimbări ce le vor fi necesare de îndată ce vor intra în noul grup; - exemplu: studenţii care se
pregătesc pentru noua profesie.
Resocializarea:
 se referă la învăţarea unui nou set de valori, credinţe şi comportamente care sunt diferite de
cele anterioare,
 presupune că o persoană trebuie să se dezveţe de ce este vechi şi să înveţe ceea ce este nou,
18
Orice persoană care îşi schimbă statutul social sau grupul de apartenenţă cunoaşte un
proces de resocializare. Acest proces este normal când individul îşi schimbă slujba sau devine
părinte; dar produce schimbări dramatice atunci când este şomer sau emigrant.
3. Agenţii socializării:
Socializarea este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi,

dintre care oamenii, grupurile şi instituţiile sunt cei mai importanţi.
Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea
globală şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi
familiile realizează funcţii socializatoare comune, în realitate numeroase diferenţe în modul în care
fiecare familie îşi socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradiţională
sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinţilor, de rezidenţă. Familia este cea care
ne oferă o poziţie în societate, determină atribuirea de statusuri precum rasa şi etnia şi influenţează
alte statusuri precum religia şi clasa socială. În familie învăţăm să fim umani. În socializarea
realizată la nivelul familiei, imitaţia are un rol important, mai ales în primii ani de viaţă când este
dominantă.
Ulterior copiii încep un proces de separare de gen, băieţii se detaşează de mamă şi se
apropie de tată printr-un mecanism de identificare, iar fetele realizează identificarea fără a se
detaşa de mamă. În societăţile tradiţionale identificarea cu părinţii şi imitarea rolurilor se realizau
relativ uşor, mai ales în mediul rural. Băiatul precum şi fata trăiau alături de părinţi, îi ajuta în
muncă, le continua activitatea. În societăţile moderne, identificarea nu se poate realiza decât
parţial, mai ales în mediul urban. Locul de domiciliu este separat de locul de muncă, iar copiii nu
au decât o imagine foarte vagă a rolului profesional exercitat de părinţi.
Cercetările de sociologia familiei scot în evidenţă faptul că, în societăţile urbane
moderne, familia a pierdut din importanţa sa socializatoare tradiţională. Mai ales în situaţiile în
care ambii părinţi îşi desfăşoară activitatea în afara menajului, iar copilul interacţionează cu
părinţii doar câteva ore pe zi. În acest context funcţia socializatoare a familiei se exercită mai
dificil şi mai sumar, o parte din elementele ei sunt preluate de alţi agenţi socializatori, îndeosebi de
către scoală.
Grupul de prieteni (anturajul) constituie un grup social ai cărui membri au aceeaşi vârstă
şi poziţii relativ similare. Acesta se manifestă ca un puternic agent socializator în perioada
copilăriei şi a adolescenţei. Grupul de prieteni le oferă copiilor posibilitatea să se manifeste
independent în afara controlului părinţilor. În grupul de prieteni copii se află pe poziţii egale.
Spontaneitatea, limitată ori cenzurată de adulţi sau autocenzurată, se exprimă liber în absenţa
19
adulţilor. Aici copii învaţă să interacţioneze ca egali, ca parteneri de cooperare şi colaborare, într-
un cadru cooperant, conform principiului „primeşti ceea ce oferi”.
Deşi stăpânesc mai puţin simbolurile şi mijloacele de comunicare comparativ cu adulţii,
copiii comunică mai uşor decât aceştia. S-a constatat că doi copii care vorbesc limbi diferite şi au
fost socializaţi în culturi diferite stabilesc uşor raporturi, în timp ce, în aceiaşi situaţie, doi adulţi s-
ar simţi nesiguri şi incapabili să interacţioneze.
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât şi un
întreg climat valoric şi normativ, formal şi informal. Reprezintă primul contact major al copilului
cu lumea din afara familiei. În cadrul şcolii copilul învaţă despre noi statusuri şi roluri care nu sunt
în familie şi în grupul de prieteni din care a făcut parte până atunci. Şcoala accentuează efectul
socializator al grupului de prieteni şi reduce influenţa familiei. Socializarea din perioada şcolii este
o socializare dominant participativă şi anticipativă. Şcoala suplineşte familia în transmiterea
componentelor culturii. Prin intermediul acestui agent de socializare cultura societăţii respective
îşi pune amprenta sa distinctivă asupra personalităţii umane.
Mijloacele de comunicare de masă tind să devină, în societăţile contemporane, unul
dintre principalii agenţi de socializare. Mass-media reprezintă ansamblul organizaţiilor (radio,
T.V., filme, ziare, reviste, afişe) care vehiculează informaţii către un număr mare de oameni.
Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare de masă au făcut obiectul a numeroase
analize, iar concluzia comună a fost că acestea s-au impus ca un influent agent socializator pentru
copii, cu efecte atât pozitive, cât şi negative, în funcţie de conţinutul mesajului.
Emisiunile T.V. cu conţinut prosocial oferă modele comportamentale conforme cu
normele şi valorile sociale, învăţându-i pe copii normele unui comportament acceptat, în timp ce
emisiunile ce propagă violenţa induc copiilor comportamente violente sau accentuează
predispoziţiile agresive. Violenţa din filme determină un comportament agresiv sau violent mai
ales la băieţii cu vârste cuprinse între 8 - 12 ani.
Socializarea nu se limitează doar la cei patru agenţi principali amintiţi. Ea se realizează şi
prin intermediul organizaţiilor religioase, politice, asociaţiilor voluntare, în mod difuz, de
ansamblul comunităţii în care trăieşte individul.
RELAȚIILE INDIVID - SOCIETATE
1. Relațiile sociale
Fiinţa umană intră în relaţie cu ceilalţi membri ai societăţii din nevoia intrinsecă de
celălalt. Oamenii intră în contact unii cu alţii dintr-o necesitate. Orice societate sau grup social nu
20
este o simplă sumă de indivizi, ci constă într-o reţea de legături între aceştia, în mijloacele
materiale şi simbolice pe care ei le folosesc în interacţiunile şi activitatea lor, precum şi în
rezultatele sau produsele materiale şi spirituale ale activităţii lor sociale.
Relaţiile interindividuale pot fi întâmplătoare, efemere sau spontane, având în această
situaţie, din punctul de vedere al vieţii sociale un rol derivat, secundar. În toate colectivităţile,
grupurile şi unităţile sociale există însă relaţii fundamentale, ce se caracterizează prin durată şi
stabilitate, se desfăşoară după norme şi reguli stabilite, sunt consfinţite în legi, coduri, reguli,
obiceiuri sau tradiţii. Nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale.
Relaţiile interumane prezintă mai multe forme: contactul spaţial, contactul psihic,
contactul social, interacţiunile sociale Contactul spaţial are în vedere diversele împrejurări în care
indivizii intră în contact (locul de muncă, locul de studiu, locuinţe, adunări publice). Contactul
psihic este o formă de relaţie de lungă durată în care indivizii îşi observă reciproc caracteristicile,
aspectul, trăsăturile de caracter, pregătirea intelectuală, preocupările etc. Contactele sociale se nasc
prin intermediul relaţiilor dintre cel puţin doi oameni care manifestă un interes comun pentru un
obiect şi acţionează împreună.
Contractele sociale pot fi: trecătoare şi durabile; particulare şi publice; directe şi
indirecte; personale şi impersonale; materiale şi personale. Indiferent de natura lor, contractele
sociale stau la baza relaţiilor sociale. Absenţa acestor contacte poate duce la marginalizare,
însingurare, la consecinţe negative asupra echilibrului psihic al indivizilor.
În situaţia în care contactele sociale sunt durabile, între indivizi apare un fenomen nou, ei
caută să se influenţeze reciproc. În acest mod se naşte interacţiunea socială. Ea generează
procesele de adaptare, de acceptare, de socializare, de cooperare, de opoziţie, de conflict.
Interacţiunile sociale se realizează după anumite modele statornicite în practica vieţii sociale.
Intrând într-un grup, individul trebuie să se conformeze modelelor de interacţiune existente în
grupul respectiv. Interacţiunile pot fi directe sau indirecte. Interacţiunile sociale sunt mai durabile
decât contactele sociale. Pe baza lor apar relaţiile sociale.
Relaţiile sociale – reprezintă un sistem de legături ce cuprinde minimum doi parteneri
(indivizi sau grupuri), un contact, atitudini, interese şi situaţii, un sistem de drepturi şi obligaţii pe
care partenerii trebuie să le realizeze. Relaţiile sociale reprezintă elementul durabil al legăturilor
sociale care unesc oamenii în grupuri. Fără relaţii sociale şi interacţiuni interioare un grup nu
poate exista un anumit timp, în mod organizat şi coeziv. Relaţiile sociale sunt raporturi între
unităţile sociale (grupuri, instituţii, colectivităţi) și prezintă o mare diversitate, fapt care face ca să
existe mai multe criterii de clasificare.
 după natura lor relaţiile sociale sunt: economice, politice, educaţionale, juridice etc.,
 după tipul partenerilor relaţiile sociale sunt:
21
 relaţii interindividuale - reprezintă relaţiile stabilite între doi indivizi. În acest caz relaţiile
pot fi: de prietenie, de colaborare, de duşmănie, de conflict, de întrajutorare, de indiferenţă;
 relaţii între individ şi grup - în acest tip de relaţii individul reprezintă o entitate şi grupul
cealaltă entitate în care sunt incluse valorile, interesele şi normele grupului; de regulă în cadrul
grupurilor mici relaţiile sociale sunt relaţii de cunoaştere, afective, de comunicare, de mobilitate; o
altă clasificare a relaţiilor sociale la nivelul grupului mic este dată de Jean Piaget, conform căruia
relaţiilor sociale se împart în relaţii intelectuale, afective şi morale;
 relaţii intergrupale sunt acele relaţii care au ca parteneri grupurile luate ca totalităţi.
Un alt criteriu de clasificarea a relaţiilor sociale îl constituie influenţa exercitată de
acestea asupra coeziunii sociale. Conform acestui criteriu deosebim:
 relaţia de cooperare - personală sau impersonală, deliberată sau simbolică. În grupurile
mici cooperarea este directă şi personală. În grupurile mari ea este impersonală şi simbolică;
 relaţii de subordonare şi supraordonare - un grup sau un individ este dominat de un grup
sau individ sau domină, prin diferite mijloace un alt grup sau individ;
 relaţii de compromis şi toleranţă - presupun existenţa a doi indivizi sau grupuri cu interese
şi scopuri diferite, pe care nu şi le pot impune şi se acceptă reciproc;
 relaţia de marginalitate - apare când indivizii participă la grupuri cu modele valorice
diferite fără a se identifica în totalitate cu nici unul dintre ele;
 relaţii de competiţie - apar când resursele de putere, prestigiu, produse, afecţiune, statusuri
etc. sunt limitate, percepute ca atare; aspectul competitiv reiese din obţinerea unui rezultat pe
seama celorlalţi participanţi în relaţie;
 relaţii conflictuale - apar când deosebirea de interese nu admite compromisul , iar
partenerii încearcă să se supună reciproc unul pe celălalt.
Natura activităţii reprezintă un alt criteriu de clasificare a relaţiilor sociale. Se deosebesc
din perspectiva acestui criteriu relaţii de muncă, relaţii familiale, relaţii de vecinătate, relaţii de
petrecere a timpului liber. Investigarea acestor relaţii este obiectul de studiu al unor ramuri ale
sociologiei: sociologia muncii, sociologia familiei, sociologia timpului liber etc.
ELEMENTE DE SOCIOLOGIE A COLECTIVITĂȚII
1. Noţiunea de grup social (grup social mare)
Sociologia operează cu două accepţiuni ale termenului de grup social - una generică şi
foarte largă, aplicabilă tuturor formelor de grupare umană şi alta specifică şi mai riguroasă
22
aplicabilă numai grupurilor umane. În această ordine de idei, în literatura sociologică se întâlnesc
mai multe înţelesuri ale termenului de „grup”, astfel:
 considerarea grupului ca reprezentând orice colecţie fizică de oameni ce presupune doar o
apropiere fizică (de exemplu: publicul la un spectacol; călătorii din mijloacele de transport;
numărul cumpărătorilor dintr-un magazin);
 un alt sens consideră că grupul este un număr de oameni care au anumite caracteristici
comune (exemplu: gruparea socială, categoria socială, colectivităţile sociale);
 grupul considerat ca un număr de persoane care au în comun anumite modele de
organizare, au conştiinţa apartenenţei la grup şi a interacţiunii;
Având în vedere diversitatea grupărilor umane, se consideră de către sociologi că esenţial
pentru definirea grupului social este nu apropierea fizică şi conştiinţa unei interacţiuni, care poate
fi prezentă chiar atunci când nu există interacţiune personală între indivizi. Există mai multe
definiţii asupra conceptului de grup social, unele dintre ele fiind legate de anumite orientări
teoretice. În general noţiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de indivizi constituite
în anumite contexte situaţionale şi de timp între care există unul sau mai multe tipuri de
interacţiune.
Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în relaţie de
interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocită de o activitate comună şi care dezvoltă norme şi
valori comune pentru componenţii grupului.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un număr de persoane pentru a constitui un
grup social:
 existenţa unui număr mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii grupului;
 existenţa unei interacţiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a fi o relaţie
directă; interacţiunea poate avea loc şi printr-un document scris sau al unei comunicări verbale;
 perceperea calităţii de membru, o anumită conştiinţă de sine, adică persoanele din grup să
se vadă ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane formează un grup (de
exemplu călătorii din staţia de metrou); uneori calitatea este atribuită, chiar şi atunci când indivizii
înşişi nu exprimă calitatea de membru al unui grup (grupurile etnice, religioase, rasiale);
 existenţa unei structuri specifice de statusuri şi roluri şi a unui anumit nivel de organizare;
o ierarhie internă, efectiv existentă, chiar dacă incomplet conştientizată;
 existenţa unui set de norme şi scopuri împărtăşite de membrii grupului; caracteristic este că
normelor şi regulile de comportament sunt acceptate şi susţinute de membrii lor;
 existenţa unor acţiuni comune în care sunt implicaţi, într-un fel sau altul toţi membrii
grupului;
23
 existenţa şi manifestarea unor forme de control şi presiune a grupului ca întreg asupra

membrilor săi, durabilitate în timp;
 una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a cărui realizare
este posibilă doar având condiţia de membru a acelui grup;
 interdependenţa de destin, adică implicarea tuturor persoanelor ce alcătuiesc grupul la
evenimentele care îi afectează;
2. Motivele asocierii în grup
Orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea naţională,
statusul social etc. ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi. S-a evaluat că circa
80% din activităţile pe care oamenii le fac în grup pot fi făcute de unul singur şi totuşi oamenii se
asociază mereu şi extrem de divers, aceasta fiind o caracteristică a societăţii contemporane. Se
apreciază că principalele motive ale asocierii în grup sunt următoarele: atracţia pentru activităţile
grupului, simpatia pentru membrii grupului şi satisfacerea nevoilor per se.
a. Atracţia pentru activităţile grupului este considerat ca fiind unul din principalele
motive de constituire a grupurilor sociale. Acest motiv este susţinut de dorinţa omului de a
participa la activităţi de grup şi mai ales de faptul că atingerea unui obiectiv este mai uşor de
realizat în grup decât singur. Pot fi evidenţiate mai multe tipuri de grupuri de această natură
precum:
 grupurile de muncă – formate pentru a realiza o sarcină mai eficient şi mai rapid,
 grupurile de soluţionare – mai ales atunci când apar probleme legate de activităţi civile şi
sociale,
 grupuri legislative – grupurile constituite în vederea elaborării legilor, regulamentelor etc.,
Experimentul lui M. Sherif a urmărit să demonstreze cum scopul poate influenţa formarea
unui grup. Experimentul s-a derulat pe mai multe faze. Au fost constituite 2 grupe de băieţi cu
vârste de 11 - 12 ani, care au fost aşezate în locuri opuse ale unei tabere de vară.
Faza I – antrenarea în copiilor în activităţi care puteau fi realizate doar în grup (căratul
unei canoe, curăţatul plajei). Grupurile au evoluat distinct, şi-au dat nume, au stabilit de comun
acord norme de comportament etc.
Faza II – a constat în organizarea unor competiţii şi întreceri între cele două grupuri de
copii deja formate. Competiţia a degenerat: cele două grupuri şi-au atacat şi devastat zona; la
vizionarea unui film în comun s-au luat la bătaie. Pentru detensionarea situaţiei a fost introdus un
alt grup de copii. Noul grup a fost prezentat ca ostil, dar rivalitatea dintre cele două grupuri nu s-a
redus.
24
Faza III - s-a pornit de la strategia iniţială şi anume că un scop comun a transformat o
grupare umană oarecare de băieţi într-un grup social prin crearea condiţiilor de formare şi
existenţă ale unui grup social. A fost elaborată o strategie prin care cele două grupuri ostile au fost
puse să îndeplinească scopuri comune în situaţii aparent excepţionale: defectarea depozitului de
apă, căutarea unui băiat „rătăcit” în pădure. După mai multe asemenea evenimente s-a constatat
diminuarea ostilităţii, dezvoltarea prieteniilor şi în final unificarea grupurilor. Experimentul a pus
în evidenţă importanţa scopurilor în explicarea calităţii de membru al grupului.
b. Simpatia pentru membrii grupului reprezintă un alt motiv care stă la baza
constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la observaţia că adeseori oamenii aderă la un grup nu
pentru că sunt interesaţi de scopurile sau activităţile grupului, ci pentru că membrii grupului
respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal. Grupurile care se formează pe baza
atracţiei interpersonale apar în mod spontan. Ex: clicile, bandele de stradă, grupurile de prieteni,
cluburile sociale apar şi se şi se dezvoltă ca o alternativă la interacţiunea inadecvată social.
Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de susţinere a activităţii din
partea membrilor săi.
Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidenţia acest motiv al asocierii în
grup. S-a bazat pe trăsături ale spaţiului de locuit: zonă, sistem stradal, forma clădirilor, trotuare,
holurile, scările etc., trăsături care au provocat simpatia individului pentru locuitorii zonei.
Această simpatie l-a determinat pe individ să-şi aleagă prietenii din spaţiul respectiv. Odată ce
prietenia s-a stabilit, grupurile s-au născut spontan şi un mare număr de oameni se simt atrase de
acestea.
c. Satisfacerea nevoilor emoţionale personale
Oamenii devin membri ai unui grup pentru că numai în cadrul unei colectivităţi le sunt
îndeplinite nevoile emoţionale de comparare, de evaluare socială. Omul în stare izolată nu are
posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-şi compara abilităţile în raport cu ceilalţi oameni. De
aceea omul caută oameni asemănători pentru a-şi evalua calităţile, abilităţile, pentru a maximaliza
vizibilitatea socială a acestora.
6. Clasificarea grupurilor
O preocupare constantă a sociologiei a constituit-o găsirea unor modalităţi de clasificare

tipologică a grupurilor sociale. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe „scheme
clasificatorii”, având la bază o diversitate de criterii. Literatura sociologică a înregistrat ca cele
mai des utilizate următoarele proprietăţi: mărimea grupului, cantitatea de interacţiune fizică dintre
25
membrii grupului, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizării regulilor ce

guvernează relaţiile dintre membri, locul controlului activităţilor în grup etc.
A) Grupul primar – este un grup format dintr-un număr mic de membri, aflaţi într-o
relaţie directă, coezivă şi de lungă durată.
 fiecare membru se simte angajat în viaţa şi activitatea grupului, îi percepe pe ceilalţi ca
membri de familie sau prieteni,
 grupul reprezintă pentru membri acestuia un scop şi nu un mijloc în vederea realizării unor
scopuri,
În cadrul acestui grup individul trăieşte sentimentul propriei identităţi direct şi totodată îşi
afirmă specificitatea pe care ceilalţi membri o acceptă ca atare. Tipuri de grupuri primare:
 familie
 grupul de joc al copiilor
 grupul de vecinătate
 comunitatea de bătrâni.
Funcţiile grupului primar
Funcţia de socializare reprezintă o funcţie fundamentală a grupului primar.

Grupurile primare au rol esenţial în socializare. Primele procese de socializare copilul le
învaţă în familie. În cadrul familial copilul achiziţionează normele şi valorile prin intermediul
cărora descifrează mecanismele vieţii sociale. Grupurile primare sunt punţi între individ şi
societate pentru că ele transmit şi oferă modele culturale ale societăţii după care individul îşi
organizează propria viaţă. Orice individ de formează ca om între-un grup primar, de aceea
grupurile primare sunt fundamentale pentru individ şi societate. În cadrul acestora oamenii
experimentează prietenia, iubirea, securitatea şi sensul global al existenţei.
Funcţia de control social - prin intermediul acestei funcţii grupurile primare se
manifestă ca puternice instrumente de control asupra comportamentului individului.
Comportamentul individului trebuie să se conformeze normelor grupului. În acest sens grupul
impune individului un comportament care să se conformeze atât la valorile şi normele sale interne
cât şi la cerinţele societăţii.
B) Grupul secundar
Dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o tendinţă

accelerată de trecere spre o societate bazată, în principal, pe grupuri secundare, în care relaţiile
26
sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective şi interese. Rezultă că grupul
secundar este acel grup format din două sau mai multe persoane implicate într-o relaţie
impersonală şi care au un scop practic specific. În grupul secundar oamenii cooperează pentru
atingerea unui ţel, iar relaţiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe care, fie că le
acceptă sau nu, trebuie să le respecte.
În acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferenţele ce-i marchează pentru că
nu au altă cale de înfăptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor secundare individul fiinţează ca
realitate socială. Grupul primar acţionează pentru insul concret, în timp ce grupul secundar
activează individul prin status-urile sale. De pildă în grupul primar poţi fi prieten ceea ce este o
condiţie suficientă în timp ce în grupul secundar apartenenţa este dictată în special de status-ul
social, de profesiune, de cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esenţial în afirmarea
socială şi profesională a individului.
Raportul grup secundar / grup primar
Trebuie reţinut că în societatea contemporană grupul secundar, deşi a pus în umbră

grupul primar, nu l-a eliminat şi nu-l va putea înlătura. Grupurile primare persistă şi vor persista
într-o lume dominată de grupul secundar, deoarece nevoia umană de asociere intimă simpatetică
este o nevoie permanentă. Omul nu poate trăi bine fără să aparţină unui grup mic de oameni cărora
realmente să le pese ce se întâmplă cu ei. Aşa se explică de ce în cadrul grupului secundar apar şi
se dezvoltă relaţii interumane care duc la formarea grupurilor primare.
C) Grupul de referinţă
Conceptul şi teoria aferentă au fost elaborate de Robert Merton, care l-a definit ca fiind
un număr de oameni care interacţionează unii cu alţii, în conformitate cu modelele stabilite
anterior. Aşadar grupul de referinţă reprezintă o unitate socială utilizată pentru evaluarea,
compararea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor individului. Grupul de referinţă poate fi
grupul din care face parte individul sau unul exterior lui. Grupul de referinţă este baza din care
individul vede lumina.
Funcţiile grupului de referinţă
 funcţia normativă – prin intermediul acestei funcţii grupul de referinţă influenţează direct
criteriile şi standardele individului. Individul în tendinţa sa firească, pentru o poziţie mai bună
27
întru-un grup, în societate, aderă la valorile şi normele grupului de referinţă. Aceasta se face prin
adaptarea stilului de viaţă, atitudinilor politice, preferinţelor muzicale, alimentaţiei specifice
grupului de referinţă.
 funcţia comparativă – conform acestei funcţii individul face o evaluarea propriei
activităţi şi comportament prin comparaţie cu standardele grupului de referinţă. În acest fel,
oamenii judecă viaţa, comportamentul, valorile proprii precum sănătatea, inteligenţa, nivelul de
trai, poziţia socială etc. Uneori individul conştientizează că există o diferenţă între ceea ce
reprezintă grupul de apartenenţă şi ceea ce crede el că ar putea fi, prin comparare cu grupul de
referinţă. În aceste situaţii apare sentimentul de deprimare relativă care contribuie la alienarea
socială.
 funcţia asociativă – are în vedere posibilitatea preluării status-ului membrilor grupului de
referinţă de către o persoană din afară lui. În îndeplinirea acestei funcţii se porneşte de la teza
conform căreia un grup poate influenţa comportamentul unui individ din afara sa.
D) Grup intern - grup extern
În orice societate există grupuri interne şi grupuri externe. Grupul intern este acel tip de
grup de care aparţin membrii săi şi cu care se identifică. La membrii acestui tip de grup există
conştiinţa de NOI, adică ei realizează că fac parte din acel grup şi sunt implicaţi în tot ceea ce se
întâmplă în grup. Prin conştiinţa de NOI, membrii grupului realizează că, simultan, existenţa lor se
situează şi în afara altor grupuri.
Deci, conştiinţa de se afirmă în raport cu conştiinţa de ei. Această diferenţă a conştiinţei
de NOI şi de EI, conferă membrilor unui grup identitatea lor. Clasificarea grup intern – grup
extern este semnificativă în evidenţa graniţelor sociale. Liniile de demarcaţie între structurile
grupale apar acolo unde începe şi sfârşeşte interacţiunea socială. Graniţele unui grup încadrează
indivizii într-o structură de desfăşurare a acţiunilor astfel încât ei se simt incluşi în ea. Unele
graniţe se bazează pe modul de aşezare spaţială: vecinătate, comunitate, naţiune, stat. Alte linii de
demarcaţie îşi au temeiul în diferenţele sociale şi culturale: religioase, etnice, politice,
ocupaţionale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-economice etc.
E) Grup formal-grup informal
Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de către societate pentru

îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective. Ceea ce caracterizează, atât structura, cât şi
28
relaţiile dintre membrii grupurilor formale este faptul că sunt reglementate oficial, instituţionalizat,
prin acte normative, decizii etc. Caracteristici:
 structura, atât pe orizontală, cât şi cea ierarhică, este determinată de specificul sarcinii
grupului (formaţii de muncă, clase de elevi, pluton de soldaţi);
 relaţiile dintre componenţii grupului, conduita membrilor acestuia, sunt precis
reglementate şi obligatorii, fiind menite să asigure funcţionalitatea optimă a grupului;
 liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite reglementări legale sau
statutare;
 nerespectarea regulilor de conduită, a raporturilor de lucru, a regulamentelor specifice
grupului atrage sancţiuni,
De subliniat că în cadrul grupurilor formale, dincolo de relaţiile formale, obligatorii
dintre membrii acestora pot exista şi relaţii interpersonale foarte variate, de la relaţii afective,
prieteneşti, până la relaţii deschis conflictuale.
Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale (echipă de muncă, clasă de
elevi, grupă de studenţi), fie în afara acestora, independent de grupurile formale.
Grupurile informale sunt grupuri mici şi primare, care nu crează instituţii formalizate. Se
constituie în mod spontan bazându-se preponderent pe afinităţi şi contacte personale. Atât
structura, cât şi relaţiile interpersonale, sunt informale în sensul că nu sunt oficial reglementate.
Liderii sunt recunoscuţi spontan, nu beneficiază de un status oficial.. caracterul informal nu
înseamnă lipsa organizării. Dimpotrivă, uneori grupurile informale au o organizare internă foarte
bine pusă la punct, o structură ierarhică proprie, anumite norme de conduită şi valori proprii bine
conturate.
GRUPURI SOCIALE MICI
1. Conceptul de grup mic. Relaţiile şi funcţiile grupului mic.
Grupurile sociale se disting între ele ăi prin mărimea lor, prin numărul de membrilor. Este
de domeniul evidenţei că oamenii fac parte , simultan sau succesiv, în decursul vieţii lor, dintr-un
număr considerabil de grupuri mari şi mici, în cadrul cărora furnizează răspunsuri personale la
normele, valorile şi simbolurile specifice fiecărui grup. Deşi în literatura sociologică s-au afirmat o
diversitate de puncte de vedere referitoare la grupurile mici, s-au impus câteva caracteristici
specifice acestora, precum: un număr relativ mic de membri; relaţiile sociale se manifestă direct,
nemijlocit, prin aceasta diferenţiindu-se de alte grupuri sociale; au o structură simplă, neexistând
în cadrul lor nici un fel de subgrupuri distincte.
29
Fără a avea o structură foarte complexă, grupurile mici dezvoltă, în schimb, un sistem
deosebit de complex de relaţii, atât în interiorul său, cât şi în raporturile cu societatea. Relaţiile din
interior sunt orientate şi structurate în funcţie de sarcinile grupului, de personalităţile membrilor,
de raporturile dintre aceştia. Relaţiile cu mediul social ia în considerare faptul că grupul mic este
un sistem deschis, relativ independent, integrat în viaţa socială şi aflat în interrelaţia cu ea.
Relaţiile interumane din grupul mic se clasifică după mai multe criterii. În funcţie de
conţinutul lor psihologic: cognitiv (oamenii se văd, se aud, se cunosc, emit păreri, impresii sau
convingeri unii faţă de alţii), comunicaţional ( oamenii comunică, fac schimb de informaţii unii cu
alţii) şi afectiv (se simpatizează, se resping, se preferă), iau naştere următoarele categorii de relaţii
interumane, în cadrul grupului:
 relaţii cognitive sunt cele prin care se realizează strângerea, interpretarea şi utilizarea
corectă a informaţiilor despre parteneri. Existenţa unor informaţii corecte, reale asigură o
funcţionare optimă a grupului şi o eficienţă ridicată în îndeplinirea scopurilor;
 relaţii comunicaţionale sunt considerate de unii sociologi ca esenţiale în perceperea şi
descrierea relaţiilor umane. Procesele de comunicare au un rol vital în afirmarea grupului ca
entitate şi favorizează mecanismele prin care grupul îşi promovează originalitatea pentru a fi
acceptat în mediul social. Calitatea relaţiilor comunicaţionale influenţează în mod direct
performanţele grupului, coeziunea şi unitatea sa, eficienţa în îndeplinirea sarcinilor, în timp ce o
comunicare precară determină disfuncţionalităţi în funcţionarea acestuia;
 relaţiile afective au la bază sentimente şi afecte; pot fi de cooperare sau conflictuale şi au
capacitatea fie de a stimula, fie de a împiedica buna funcţionare a grupului. Cele trei tipuri de
relaţii determină apariţia în cadrul grupului de structuri adecvate fiecăreia dintre ele, respectiv:
structuri cognitive, structuri comunicaţionale, structuri afective. Aceste structuri se combină într-o
diversitate de configuraţii care determină însăşi evoluţia grupului.
În analiza socială se acordă a importanţă deosebită problemei efectelor de grup. Grupurile
nu pot fi reduse la suma indivizilor care îl compune, iar cunoaşterea grupului este altceva decât
studierea fiecărui individ în parte. Efectele de grup pot fi constatate în eficienţa grupului (modul
cum îşi îndeplineşte sarcinile), în existenţa lui ca structură socială de sine stătătoare, în influenţa
asupra comportamentului şi personalităţii membrilor săi. În cazul grupului mic efectele de grup
sunt puse în evidenţă de: eficienţa lui; de existenţa şi dezvoltarea ca fenomen de sine stătător; de
influenţa sa exercitată asupra personalităţii prezente şi viitoare a membrilor grupului. Rezultă că
grupul mic este un fenomen calitativ distinct, o structură care poate să dezvolte o forţă sau să aibă
un efect mult mai mare decât al membrii săi luaţi separat.
Cele mai mici grupuri sunt diada şi triada. În interiorul acestora iau naştere relaţii le
diadice. Unii sociologi consideră orice grup mai mare ca diada nu este altceva decât o extensie a
30
acesteia (a diadei), de fapt a relaţiilor diadice. Din totalul activităţilor umane, 71% - se desfăşoară
în diadă, 21% - în triadă, 6% - la 4 persoane, 2% în grupul de 5 persoane. Mărimea optimă a
grupului este discutabilă. Unii autori consideră că grupul de 5 persoane e optimal.
Pe baza analizei făcute asupra grupului mic, în calitatea sa sistem social deschis, având o
calitate proprie, diferită de cea a elementelor componente, se pot evidenţia caracteristicile de bază
ale grupului mic, precum: un număr redus de membri; relaţii interpersonale între aceştia şi grup; o
anumită durată; o anumită solidaritate, atât timp cât membrii se identifică cu grup; diferenţierea
membrilor grupului de ceilalţi membri din afara acestuia; ţeluri comune; simboluri comune; o
anumită autonomie în stabilirea metodelor şi măsurilor pentru realizarea sarcinilor.
În concluzie se poate afirma că grupul mic este o realitate supraindividuală, născută ca
urmare a interacţiunii directe a unui număr redus de persoane în scopul realizării unor sarcini
(obiective) şi are o importanţă atât pentru membrii săi, întrucât contribuie la formarea şi
dezvoltarea personalităţii lor, prin transmiterea unor sisteme de norme şi valori, cât şi pentru
societate, deoarece asigură mediază integrarea indivizilor în societatea cărora le aparţin.
Funcţiile grupului mic
a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor – grupul nu poate satisface în mod egal dorinţele şi

aspiraţiil membrilor săi;
b) nevoia de încorporare socială şi de dominare – grupul distribuie roluri ce permit afirmarea
membrilor după calităţile lor:
- indivizi cu potenţial de lider – prin care se acoperă nevoia de dominare.
- indivizi cu potenţial participativ – indivizi ce simt nevoia de a fi încorporaţi în grup, de a
lucra în echipă;
c) crearea de noi nevoi – aderând la grup, nevoile individului se schimbă, se transformă
potrivit noilor cerinţe şi aspiraţii specifice grupului respectiv;
d) funcţia de securitate, de integrare;
Se manifestă tendinţa de a identifica grupul mic cu grupul primar. Între cele două tipuri
de grupuri sunt foarte multe asemănări. Dar sunt şi deosebiri de fond. Deosebirea principală constă
în modul de percepere a grupului de către indivizi. Grupul primar este vital pentru individ datorită
relaţiilor directe , nemijlocite, de lungă durată şi cu o încărcătură afectivă deosebit de puternică
dintre membrii acestuia (de exemplu familia). Deşi în grupul mic individul este perceput într-o
configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă, grupul nu dobândeşte
acelaşi caracter vital pentru membrii săi, întrucât diferă gradul de implicare afectivă.
31
Raportul grup mic / grup mare
În grupul mic individul este perceput direct, nemijlocit ca individ, care posedă o
configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă. De aceea, relaţiile în
grupul mic capătă un pronunţat caracter psihologic şi au o importanţă deosebită asupra vieţii
cotidiene a individului. În grupul mare individul este evaluat prin status şi constituie o unitate
statistică.
Unii autori consideră că grupurile mici sunt raţionale, conştiente, pe când cele mari sunt
inconştiente şi iraţionale, de aici rezultă concepţia psihologică asupra societăţii. Asta înseamnă că
elementul psihologic este fundamental în constituirea societăţii
2. Grupul conformist
Conformismul de grup – apare în grupurile puternice, coezive, în care toţi membrii sunt
interesaţi în menţinerea consensului, reprimarea oricărei tendinţe spre critică, asigurarea
unanimităţii şi sprijinirea liderului. Caracteristicile grupului conformist:
 iluzia că grupul este invulnerabil şi nu poate comite erori importante,
 efortul este îndreptat spre raţionalizarea şi reducerea informaţiilor contradictorii,
 alte grupuri sunt percepute ca neimportante (subestimarea adversarului),
 se fac presiuni asupra membrilor grupului pentru a adopta punctul de vedere majoritar şi de
a elimina opiniile divergente, minoritare,
 membrii grupului îşi reprimă opiniile sau convingerile personale care nu sunt conforme cu
opinia dominantă,
 există opinia unanimităţii, ca efect a presiunii făcute asupra membrilor grupului pentru a se
conforma,
 grupul este protejat prin anumite persoane de informaţiile divergente sau contradictorii,
Un caz de notorietate în demonstrarea efectelor gândirii de grup îl reprezintă modul
simplist de organizare şi executare a atacul american asupra Cubei, în anul 1962. O analiză
statistică a deciziilor militare luate de armata americană în timpul celui de al doilea război mondial
a arătat că 42% din soluţii au fost bune, 37% din soluţii au fost impuse de grupul conformist, iar
diferenţa greşite.
32
Tehnici de diminuare a gândirii de grup
Comunicarea de informaţii membrilor grupului asupra consecinţelor şi cauzelor existenţei

situaţiei specifice grupului conformist.
 liderul să fie imparţial şi să nu adopte nici o poziţie,
 instruirea membrilor grupului pentru a evalua critic problemele şi a exprima îndoielile şi
obiecţiunile lor,
 desemnarea unuia sau a mai multor membri din grup drept „avocat al diavolului”,
 dividerea grupului în grupuri mai mici în vederea evaluării separate a temei,
 urmărirea atentă a semnalelor de avertizare ale adversarului,
Influenţa grupului asupra comportamentului individual sau colectiv.
Procesele şi funcţiile grupurilor evidenţiază în mod clar că aceste influenţează în mod clar
comportamentul individual şi colectiv. Această influenţare are o mare semnificaţie pentru individ
şi societate câteva efecte ele acestei influenţe:
 facilitatea socială,
 economia de efort,
 dilema socială,
Facilitatea socială = consecinţă a integrării în grup şi se manifestă prin îmbunătăţirea
performanţelor individuale datorită tendinţelor individului de a răspunde cât mai bine la sarcinile
de grup. Teoria facilităţii sociale a fost elaborată de către Robert Zagonec, care a ajuns la
concluzia că, prezenţa altor persoane induce o motivaţie puternică ce sporeşte tendinţa pentru
îndeplinirea de sarcini importante, fie că aceste sunt corecte sau incorecte. Alţi sociologi şi
psihologi precum Robert Feldman, H. Markus, N.B. Conttrell au dezvoltat cercetările privind
facilitatea socială şi au adus importante contribuţii la descifrarea mecanismelor psihologice care
inflenţează activitatea grupurilor umane.
Economia de efort (lenea socială) descoperită de Max Ringelmann a descoperit că în
cadrul grupului acţionează principiul „mai multe mâini fac munca mai uşoară”.
Experimentul a constat în punerea subiecţilor de a trage de o funie în mod individual sau
în grupuri de diferite dimensiuni. S-a constat că în situaţia când a fost solicitată o singură
persoană, aceasta a dezvoltat o forţă de 85,3 de kg. Când au fost implicate mai multe persoane s-a
observat o descreştere a forţei cu care s-a implicat fiecare persoană din grup. În situaţia de şapte
persoane a rezultat o medie de 65 de kg; iar la grupul de 14 persoane media a fost de 61,4 kg. S-a
33
constatat o diminuare a efortului colectiv într-o acţiune comună, fapt care a fost denumit
fenomenul „economiei de efort”.
În acest caz indivizii sunt dispuşi să muncească mai puţin şi să nu răspundă pe deplin la
efortul cerut de activitatea în grup. Cauze care explică fenomenul economiei de efort:
 perceperea de către membrii grupului a faptului că o parte din aceştia sunt mai motivaţi sau
mai puţin calificaţi decât ei,
 alegerea de către membrii grupului a unor scopuri mai puţin semnificative, pornind de la
premiza că astfel de scopuri sunt mai uşor de realizat împreună cu ceilalţi,
 convingerea indivizilor că eforturile lor nu pot fi cuantificate în cadrul efortului general,
Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor
Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii, dar aceştia aşa cum am
văzut chiar la începutul acestei teme, au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în
afara grupurilor.
Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri
de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Am
putea spune, mai mult decât atât, există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi
nu doar la nivel individual, proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Potrivit unui
asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne
propunem voluntar anumite comportamente.
Spre exemplu, un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi
asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au
analizat doar cazurile de atac de cord. S-au observat modalităţile de intervenţie ale echipei
medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. Cercetarea a relevat un aspect extrem de
interesant. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical, procesul intervenţiei avea
durate foarte diferite. Mai mult, durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta
pacienţilor.
Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta, pentru persoanele vârstnice durata
intervenţiei fiind practic dublă. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul
bătrânilor decât în cazul tinerilor. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea
că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. În cazul persoanelor tinere, atacul de
cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă
decât în cazul bătrânilor, pentru care se considera mai normal un eventual deces. Nimeni din
echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru, de altfel problematic din punct de
34
vedere deontologic. Acţiunea medicală, dealtfel perfect sincronizată, se producea la fel, numai că
în ritmuri diferite. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la
ritmul acţiunilor, totul ţinea de o presiune exercitată de grup membrilor săi.
Efectul de aşteptare
Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor, ilustrativ pentru mecanismele
prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. El a
fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. Studiul său se referea la un viol, produs
într-un cartier din New York, unde o femeie a fost agresată, chiar în faţa blocului unde locuia. La
scenă au fost martori zeci de vecini, care puteau urmării scena de la ferestre.
Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care
puteau să o ajute pe femeie, dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie, aceasta a fost chemată
abia după aproape jumătate de oră. Vecinii, marea majoritate, erau persoane respectabile,
religioase, cu un puternic sentiment civic. Cu toate acestea ajutorul lor, cel mai simplu posibil,
chemarea poliţiei, s-a făcut cu o mare întârziere.
Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul
de aşteptare. Acest efect apare în orice situaţii de grup, sau în situaţii în care indivizii doar îşi
definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Efectul de aşteptare spune că un comportament de
ajutor reclamat de o anumită situaţie, apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul
celor care îl pot oferi. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul, cu atât acesta va fi oferit
mai repede.
Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de grup
ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în
poziţii superioare. Astfel, cei mai mulţi, aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. Efectul a fost
verificat şi prin experimente de laborator, care au dovedit că acest mecanism se produce în orice
situaţii de acest tip. Spre exemplu, Latene a efectuat un experiment, care a dat chiar o măsură
temporală cantitativă aşteptării. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor
că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi
testate.
Asistentul, la un moment dat, pleca într-o cameră alăturată. Imediat, din camera alăturată,
se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Au fost organizate mai multe situaţii de
experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect, doi, trei etc. Atunci când în sală se afla un
singur subiect, aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea
ce s-a întâmplat, încercând evident să îşi ofere ajutorul. Atunci cînd se aflau două persoane timpul
35
de reacţie al acestora era mai mare, timp care, în general, creştea odată cu creşterea numărului de
subiecţi. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu
reacţionau deloc, rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic.
Efectul pierderii de vreme
Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau, rebotezat tot de B. Latene, efectul
pierderii de vreme. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o
sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul
participanţilor. Cu alte cuvinte, dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve
împreună, în condiţii de anonimat al efortului individual, implicarea acestora va fii invers
proporţională cu numărul membrilor.
Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al
pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. Explicaţia este aceea că, puşi
să rezolve sarcini în condiţii de anonimat, oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu
atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de
o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Dacă vom
pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară, forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor
individuale (pentru cazul în care ar trage singuri), adică F1 + F2. Dacă vor trage patru persoane,
forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor
patru forţe individuale.
Acest efect ne explică de ce activităţile colective, în care nu pot fii cuantificate eforturile
individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai ne sugerează un
aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. Creşterea numărului
de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul
acestora, ba mai mult, dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în
pericol activitatea respectivă
Conducerea grupurilor şi liderii
Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor, extrem de
frecvent, este semnalată nevoia unui lider, adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv.
Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant, dat fiind faptul că pregătirea
liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei
organizaţii sociale. Au existat şi există chiar, în istoria ştiinţelor sociale, adevărate şcoli de
cercetare a liderului şi a conducerii.
36
Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă, dat fiind faptul că
poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia, cât şi de caracteristicile grupului
din care liderul face parte. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine
acest statut în orice tip de grup. Pe de altă parte, nu întotdeauna un grup reclamă un lider.
Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider.
Este vorba în principal de:
 experienţă
 competenţă de comunicare
 competenţă profesională sau de sarcină
 capacităţi empatice
 personalitate puternică
 înălţimea
 forţa
Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular, grup la nivelul
căruia putem identifica aceste caracteristici. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul
experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută, la fel şi competentele de comunicare, sau
cele de sarcină. Spre exemplu, un student de anul II poate mai uşor să se impună ca lider într-un
grup de studenţi de anul I, dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. Pe de altă parte,
o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare.
Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi
mai înaltă spre exemplu, dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie, covârşitoarea
majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. Conducerea implică
deci un complex de calităţi, fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. O
regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor
handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Nu trebuie
să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice, este adevărat nu
foarte multe.
Dintre toate atributele semnalate, capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de
comunicare par a fi de o importanţă capitală, de multe ori chiar, înnaintea competenţelor
profesionale. Spre exemplu, într-un experiment unor grupuri, care aveau de rezolvat o problemă, li
s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei
respective.
Existau două categorii de consilieri. Unii, pe de o parte, care dădeau sfaturi pertinente,
dar vorbeau puţin şi alţii care, dimpotrivă, vorbeau foarte mult, dar nu dădeau sfaturi utile. Cei mai
37
apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care
dădeau sfaturi utile.
Tipologia liderilor
Există înainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. Putem
vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali.
Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup
formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri.
Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza
unor caracteristici personale. Ei pot exista însă atât în grupuri informale, cât şi în grupuri formale
(în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care
să le confere drept).
Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. La
nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali, cei care conduc grupul în
vederea rezolvării unor sarcini, cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. Aceşti liderii au o
funcţie mai degrabă integrativă. Ei sunt cei care întreţin atmosfera, buna dispoziţie, mediază
conflictele, menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Cele două caracteristici pot să se
reunească în una şi aceeaşi persoană, dar acest lucru nu este unul uzual.
O alta clasificare a liderilor, din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul,
face distincţia între liderii autoritari, democraţi şi “laissez-faire”.
Etichetele cu care operăm, trebuie să menţionăm, nu au nici un fel de încărcătură
ideologică, ele se referă doar la stilul de conducere. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi
monopolizează total actul conducerii, sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice
aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru
luarea anumitor decizii, nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii, controlează doar
parţial membrii.
Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită, în care nici nu mai avem de a face
propriu-zis cu lideri. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei, nu
intervin decât minimal în influenţarea acestora.
Cea mai eficientă categorie, la nivelul conducerii grupului, o reprezintă liderii autoritari.
Pentru anumite situaţii însă, sunt mai eficienţi liderii democraţi. Spre exemplu în cazul unor
grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le
desfăşoare, liderii democraţi sunt mai eficienţi. La fel, atunci când este vorba de activităţi care
trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie, sunt din nou mai eficienţi liderii
38
democaţi. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o

situaţie.
Conducere, decizie şi efecte de grup
Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul
modului în care se i-au decizii în grup, cât şi la nivelul conducerii ca atare.
Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru
aceste tipuri de presiuni de grup.
Dilemele sociale
Dilema socială – este situaţia în care membrii unui grup se confruntă cu alternativa între
maximalizarea propriilor interese şi maximalizarea interesului public.
Dilema socială apare în legătură cu contextele sociale derivate din experienţa unor
resurse limitate, este denumită „tragedia comunelor ” și a fost descrisă de Garrett Hardin într-un
studiu din anul 1968. Alte dileme sociale: dilema controlului populaţiei; dilema barierelor vamale;
dilema O.P.E.C; dilema sindicalistului; dilema soldatului; dilema bugetului etc.
Dilemele desemnează situaţii în care la nivelul unui grup, (dar ele apar şi la un nivel mai
larg, comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii).
Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte
mai mult decât ceilalţi. Dacă spre exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi
petrece vacanţa, iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic, o dilemă socială apare atunci
când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi
în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum, sau de a imita pe cel care a consumat
mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult.
Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula, atunci resursa în cauză se va epuiza
rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest
caz el va pierde, comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. Mai mult decât atât, dacă
majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul, este posibil ca în final resursa să dispară
şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. Practic orice ar face un membru al
grupului rezultatul poate fi unul distructiv.
Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului, şi
eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dilemele sociale apar însă, în special în
momente de criză, în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales
39
eficient. Dacă extindem dilemele de la grup, la comunitate, atunci ele apar ca fiind chiar mult mai
periculoase.
Resursa (patrimoniul) a dispărut, iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au
mai obţinut absolut nimic în final. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale
principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate.
Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice.
Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a
unor resurse, ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri).
Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu
efortul propriu la producerea bunului respectiv. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se
produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va
utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. Dacă însă comportamentul lui este
imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Dacă spre exemplu locatarii
unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la intrare şi un vecin nu contribuie
este posibil să se pună totuşi acel interfon, care evident însă va deservi şi pe cel care nu a
contribuit. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public,
care implică activităţi voluntare nu se realizează.
Groupthink este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care
grupurile le exercită asupra membrilor lor. Termenul a fost propus de sociologul american Irving
Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea
război mondial. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei, de la Bay of Pigs, din 17 aprilie 1961.
Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat într-o lucrare
unsprezece ani mai târziu. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele
J.Kennedy, care a planificat şi condus operaţiunile militare. Operaţiunea presupunea debarcarea la
Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi, care fuseseră pregătiţi de C.I.A., şi sprijiniţi de armata
americană ei trebuiau să producă revolte în provincie, iar în final să conducă la o revoltă aparent
populară, care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro.
Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de
americani după al doilea război mondial. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi
prizonieri, toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. Janis şi-a propus să explice
cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit.
El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink, adică a unui
efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care
produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra judecăţilor morale şi a
eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive.
40
Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a estompa

atitudinile critice, de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului.
Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe, analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe
care specialişti, chiar mult mai slabi profesional, nu le-ar fi făcut în condiţii normale.
Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii,
supraîncrederea, credinţa absolută în justeţea cauzei, subaprecierea adversarului, tendinţa
exagerată de asumare a riscului etc. Pe de altă parte acest efect este însoţit întotdeauna şi de o
tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor, care are şi ea, la rândul său, efecte negative
majore. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari,
tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele
operaţiunilor.
Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină, deşi avea loc o debarcare şi astfel
debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut
ajunge, datorită reliefului marin, acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă.
Exemplele pot continuua.
STRUCTURA SOCIALĂ
1. Conceptul de structură socială
În ştiinţă, conceptul de structură desemnează părţile componente ale unui obiect, fiinţă,
concepţie, doctrină.
Structura socială se referă la modul de alcătuire al realităţii sociale, la modul în care
elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează, la relaţiile necesare, esenţiale ce se
stabilesc între aceste elemente. Teoriile despre stratificare sunt destinate în special analizei
ierarhiilor sociale ale indivizilor şi grupurilor. Ele încearcă să explice nivelurile existente în
diferite comunităţi sociale şi relaţiile acestora cu stabilitatea sau schimbarea socială. Aproape toate
pornesc de la premisa că toate societăţile cunosc sisteme variate de stratificare socială ( nu există
societăţi fără ierarhii sociale.
Structura socială reprezintă un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate într-
un sistem, căruia îi conferă omogenitate şi continuitate şi-i determină identitatea şi stabilitatea.
Structura socială ca sistem include pe axa orizontală forme precum familia, satul, oraşul,
naţiunea, iar pe verticală – grupările clasice, de stratificare, ocupaţionale, generaţii, sexe, vârste,
nivel de instruire şcolară etc. Structura socială cuprinde relaţii sociale repetate şi stabile între
41
componenţii unui sistem social. Datorită existenţei structurilor sociale, viaţa umană şi socială
capătă caracterul de regularitate şi organizare.
Orice societate nu poate fiinţa decât dacă dispune de structuri, adică de elemente de
durabilitate, în temeiul cărora să se desfăşoare viaţa socială. Însuşi convieţuirea oamenilor întru-un
anumit spaţiu şi într-o anumită epocă este determinată de structuri sociale.
Aşadar, structurile sociale sunt colective de indivizi care acţionează în anumite moduri
percepute ca o convieţuire. În raport de relaţiile de convieţuire, oamenii se grupează pe diferite
niveluri ale societăţii, rezultând stratificările de diferite tipuri.
Studiul structurilor sociale asigură descoperirea elementelor esenţiale pentru evaluarea
oamenilor, a modului lor de viaţă, a poziţiei în ansamblu social a diferitelor colectivităţi umane, a
coeziunii interne a unui sistem.
2. Status social
Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să interacţioneze cu

alţii şi ajunge să ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii. Astfel spus, în cadrul structurii sociale,
indivizii deţin anumite statusuri şi joacă anumite roluri.
Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană în societate. În mod obişnuit,
statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul grupului sau ale unui grup în
raport cu alte grupuri.
În literatura de specialitate se întâlnesc diverse definiţi date conceptului de status social.
Astfel Septimiu Chelcea consideră că statusul social exprimă drepturile şi obligaţiile unei
persoane, puterea de care dispune. Max Webber aprecia că statusul social este echivalent cu
prestigiul social. Robert Linton a definit statusul social ca fiind o colecţie de drepturi şi datorii
determinate de locul ocupat de individ în societate.
Statusul social este, aşadar, treapta pe care se află un individ într-o structură socială şi
reflectă tipul de apreciere asupra lui dată de către ceilalţi membri din structură. Fiecare om este
evaluat în funcţie de poziţia ocupată în cadrul structurii din care face parte. Recunoaşterea status-
ului depinde atât de personalitatea individului, cât şi de normele şi valorile specifice structurii
sociale din care face parte. (ex. medic/dar şi membru al celei mai înalte asociaţii ştiinţifice din
lumea medicală).
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri şi trece mereu de la un status la altul.
Talcott Parsons a evidenţiat două tipuri de statusuri sociale: status atribuit sau prescris, care
reprezintă poziţia, treapta, recunoaşterea dată de societate, ca urmare a unor dimensiuni
42
psihosociale (vârstă, religie, sex, rasă, mediu familial etc.) şi status dobândit, care este poziţia
câştigată de o persoană prin învăţare, prin efort.
Atribuirea statusurilor se face în raport cu sexul, vârsta, naţionalitatea, rasa, religia sau
clasa socială. Socializarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. Încă de la naştere, în
majoritatea societăţilor, copiii sunt socializaţi diferenţiat în raport cu sexul. Prima diferenţiere
simbolică apare în culoarea cu care sunt îmbrăcaţi băieţii şi fetele. Ulterior jocurile pe care le
practică fetele, jucăriile pe care la folosesc sunt diferite de cele ale băieţilor. În mod tradiţional
fetele sunt socializate pentru a deţine statusuri de mame, soţii, gospodine, în timp ce băieţii sunt
socializaţi în raport cu alte aşteptări sociale; ei trebuie să dea dovadă de forţă, curaj şi fermitate.
Atribuirea statusurilor în funcţie de sex se face pe baza unor modele culturale, în temeiul
normelor sociale dominante. Spre exemplu în unele societăţi, pregătirea hranei este o activitate
exclusiv feminină, în altele predominant masculină; în unele societăţi activitatea agricolă este
exercitată predominant de către bărbaţi, în altele, de către femei; în unele societăţi din Asia de
Sud-Est şi din Orientul Apropiat, munca de secretariat este făcută de către bărbaţi, pentru că se
apreciază că femeile nu pot ţine un secret şi nu pot lucra în acelaşi loc cu bărbaţii. Realizarea
statusurilor specifice de sex este supravegheată de către societate prin diverse mijloace. Un individ
care nu-şi îndeplineşte atribuţiile statusului său riscă să fie penalizat social şi marginalizat. În
general, societăţile (mai ales cele moderne, industrializate) au devenit mai tolerante în raport cu
prescrierea statusurilor de sex.
Atribuirea statusurilor în funcţie de vârstă se face în societate în raport cu categoriile de
vârstă (copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni). Societatea atribuie fiecărui individ un anumit status în
funcţie de vârsta pe care o are. Importanţa statusurilor de vârstă s-a achimbat pe măsura
modernizării societăţilor. Societăţile moderne sunt mult mai puţin riguroase, comparativ cu cele
tradiţionale, în prestabilirea statusurilor în funcţie de vârstă. În societăţile tradiţionale exista o
puternică diviziune comunitară a statusurilor în funcţie de vârstă. Trecerea de la o vârstă la alta era
pregătită şi marcată prin ceremonii şi ritualuri. În societăţile tradiţionale, bătrâni aveau un status
cu prestigiu social ridicat. Ei erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi judecători.
În societăţile moderne, trecerea de la vârsta de adolescent la cea de adult este mai puţin
marcată şi nu mai constituie obiectul unui control comunitar. În prezent, bătrânii sunt
marginalizaţi social în majoritatea societăţilor. După ieşirea la pensie ei îşi reduc brusc importanţa
statusului social. Societăţile moderne au dezvoltat un o formă de cvasiatribuire de status:
meritocraţia - un sistem social în care statusul este prescris în raport cu meritul, care este măsurat
prin performanţe educaţionale şi profesionale.
43
Statusul dobândit se conturează şi se obţine de către individ în cadrul competiţiei cu

ceilalţi membri ai societăţii care aspiră la el (exemplu de statusuri dobândite: student, director,
actor economist etc.).
Toate societăţile distribuie un număr limitat de status-uri dobândite. Spre deosebire de
statusurile atribuite care sunt caracteristice pentru întreaga populaţie dintr-o comunitate (ex.
bărbaţi, femei, copii, tineri, adulţi, bătrâni etc.), statusurile dobândite fiinţează într-un număr
stabilit de societate, în raport cu oportunităţile sale. Dobândirea unui status este rezultatul unei
alegeri individuale şi al unei competiţii. Statusul de bărbat este prescris / atribuit, cel de soţ este
dobândit. Nu toţi bărbaţii ajung soţi.
Căsătoria este rezultatul unei alegeri individuale. În societăţile tradiţionale, majoritatea
statusurilor erau prescrise în raport cu condiţiile sociale ale familiei din care se năştea copilul.
Societăţile industriale au redus sfera statusurilor prescrise şi oferă posibilităţi mari de mobilitate a
statusului descendenţilor faţă de cel al părinţilor şi de dobândire de statusuri noi prin preformanţe.
Dobândirea unui status se face prin eforturi personale şi este însoţit de anumite costuri personale,
întrucât obligă individul la alegeri multiple: carieră şcolară, ocupaţională, relaţii cu prietenii, loc
de rezidenţă etc. Dobândirea unui nou status este asociată cu schimbări în raport locuinţa, grupul
de prieteni, relaţiile sociale, raporturile cu rudele, inclusiv cu distanţarea faţă de părinţi.
Un tip special de status este status-ul fundamental. Vârsta, sexul şi, în anumite condiţii -
ocupaţia, sunt status-uri fundamentale. În virtutea acestui status, societatea, membrii acesteia,
aşteaptă de la noi un anumit comportament. Într-un fel se manifestă cerinţele legate de acţiunile şi
abilităţile unui copil (conformarea la regulile sociale, inocenţă, puritate) şi în cu totul alt mod este
perceput adultul, judecat, în principiu, prin asumarea responsabilităţilor sociale, competenţă
profesională şi socială.
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază între ele şi formează un
ansamblu denumit status global. Statusul global poate fi unitar, coerent, dacă statusurile care îl
compun sunt congruente între ele. Tendinţa generală a oricărui individ este de a asocia statusurile
pe care le deţine, de a evita orice conflict între ele, de ale face congruente. Conflictele sau
incongruenţa de status se manifestă între componentele profesionale, familiale, economice,
politice, sociale etc. ale statusului global. Absenţa congruenţei între diferitele statusuri provoacă la
nivelul individului un anumit sentiment de insecuritate sau de culpabilitate, care se poate
compensa fie printr-un conformism accentuat, fie prin revoltă. Inconsistenţa statusurilor pot crea
confuzie. Soţul şi soţia au, de regulă, vârste apropiate. Statusul de soţ bătrân şi de proaspăt tată
sunt considerate statusuri incongruente.
44
3. Rolul social
Rolul social exprimă totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor

exprimate în drepturi şi responsabilităţi ca fiind proprii sau improprii pentru ocuparea unui status.
Statusul este o poziţie ocupată de individ în societate iar rolul social reprezintă comportamentul
aşteptat de societate de la cel care ocupă acel status.
Rolurile sociale sunt expresia comportamentului social direcţionate pentru îndeplinirea
unui scop bine definit. Rolurile pun în evidenţă toate sarcinile ce-i revin sau pe care şi le asumă un
individ din poziţia socială ocupată. Rolul este comportamentul real al unei persoane care deţine un
status. Rolul îndeplinit de fiecare este unic, el nu poate fi reprodus sau recreat de altcineva. În
schimb societatea dispune de un sistem de norme şi de mijloace ce obligă pe membrii săi să-şi
adapteze comportamentul la rolurile derivate din status-ul dobândit sau atribuit.
Rolurile sunt primele legături între structurile instituţionale şi experienţele personale ale
membrilor unei societăţi. Rolurile sociale por fi dobândite sau pot fi atribuite. Fiecare rol are, în
societate sau în grup, semnificaţia sa. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobândirea
capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobândirea atitudinilor,
sentimentelor aşteptărilor pretinse de rol. Primul aspect se realizează mai uşor, al doilea presupune
reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea eficientă a rolului.
Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, modul de exercitare al acestora. În acelaşi
timp, dobândirea unui rol produce modificări ale eului, ale personalităţii. O fată îşi schimbă
personalitatea după căsătorie, iar o soţie după ce naşte. Faţă e fiecare rol există aşteptări din partea
celorlalţi. Se deosebesc trei tipuri de aşteptări: necesare, obligatorii şi facultative. Aşteptările
necesare se impun cu forţă maximă, iar deţinătorul unui rol nu se poate sustrage lor. Dacă
individul nu satisface aceste aşteptări, el este sancţionat în mod sever. Un poliţist care fură este
sancţionat mai sever decât alte persoane care fură. În mod asemănător sunt sancţionaţi: un
judecător care ia mită, un preot imoral, un contabil care fraudează etc. Aşteptările obligatorii se
manifestă la nivelul grupurilor sociale, care impun anumite reguli de conduită, iar gradul de
conformare la ele este variabil. Aşteptările facultative exprimă libertatea individului de a le
respecta mai mult sau mai puţin.
Un rol nu fiinţează autonom. Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri. Fiecare
status este determinat de mai multe roluri. Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un set
de roluri. Statusul unui individ este determinat de contextul social şi de numărul de roluri jucate.
De exemplu statusului de student îi revin mai multe roluri: rolul de membru al comunităţii
universitare; rol de învăţare şi pregătire; rolul de coleg; rolul de membru al familiei; rolul de
45
prieten; rolul de cititor al bibliotecii universitare; rolul de membru al societăţilor ştiinţifice; rolul
de membru al consiliului facultăţii etc.
Rolurile jucate de o persoană se pot combina într-un ansamblu omogen, persoanele
exercitând fără dificultăţi întregul set de roluri. Persoanele care realizează aceste performanţe sunt
puţine. În foarte multe cazuri stresurile de rol care desemnează dificultăţile pe care le au oamenii
în exercitarea cerinţelor de rol. Stresul de rol se datorează pregătiri inadecvate pentru rol,
dificultăţilor în tranziţiile de rol, conflictelor de rol şi eşecurilor de rol.
Orice rol are cel puţin un rol reciproc ataşat lui. Drepturile legate de un rol sunt îndatoriri
legate de un alt rol. De aceea există situaţii când individul este obligat să joace simultan mai multe
roluri şi atunci apare conflictul interroluri. De exemplu un individ care medic fiind trebuie să-şi
opereze propriul copil.
FAMILIA CA GRUP SOCIAL
1. Interpretarea sociologica a familiei
De-a lungul timpurilor, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze intim
în grupuri sau cupluri, statuate sub denumirea de familie. Reuşind să asigure supravieţuirea,
calitativ şi cantitativ a tot mai multe persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională, viaţa
a elaborat, a uniformizat şi a impus tot mai multe norme de formare şi existenţă a acesteia. Familia
a fost prima instituţie socială din istoria lumii.
Familia este definită drept un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate între
ele prin relaţii de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au grijă de
copii.
Familia s-a delimitat, în funcţie de posibilităţile concrete, într-o diversitate de forme.
Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de condiţiile economice, de contexte istorice şi
culturale specifice diferitelor culturi umane. Indiferent de mărimea ei, familia constituie o
instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu este valabil pentru alte
tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale. Nu exista societate fără
relaţii familiale.
46
Modele teoretice de familie
Se bazează pe distincţia dintre domeniul privat al familiei, asociat naturii şi sfera publică,
cu instituţiile şi dezideratele ei, în intenţia de a identifica modalităţile de coroborare a celor două
aspecte şi explicarea unor fenomene noi apărute în sfera familiei.
1. Modelul tradiţional european. Conform acestui model familia este considerată o
asociere naturală cu caracter privat. Este alcătuită dintr-un bărbat, o femeie şi copii lor naturali.
Soţul este capul familiei, este responsabil cu asigurarea mijloacelor economice necesare
acesteia. Fiind soţ şi tată este recunoscut ca autoritatea centrală în raport cu ceilalţi membri ai
familiei, deţine controlul asupra modului de alocare a resurselor în interiorul şi în afara familiei,
este reprezentantul familiei în sfera publică. Soţia răspunde de organizarea vieţii domestice,
conduce gospodăria, îngrijeşte şi educă copiii, ea nu este implicată în deciziile majore ale familiei.
Modelul se bazează pe o diviziune strictă a rolurilor domestice, pe subordonarea femeii.
2. Modelul contractualist - are ca punct de plecare individul autonom, stăpân pe viaţa sa.
Consideră relaţiile interumane ca opţionale, selective şi susceptibile de a fi negociate şi tratate ca
subiecte ale unor înţelegeri de tip contractual.
Căsătoria este considerată un parteneriat încheiat conform voinţei părţilor. Soţii pot
decide prin contract modul de administrare a relaţiilor personale şi financiare în timpul căsătoriei
şi în eventualitatea unui divorţ. Statul nu se amestecă în încheierea contractelor maritale, astfel
încât libertatea oricărui om este limitata doar de obligaţiile autoasumate. Adepţii acestui model
identifică următoarele avantaje:
 manifestarea pluralismului şi a diversităţii în viaţa de familie;
 contractul este o modalitate de detaşare de stereotipiile de gen;
 ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor în familie, inclusiv prin sarcini
contractuale (mame surogate);
 ar permite cuplurilor homosexuale şi persoanelor singure să devină părinţi.
Criticii acestui model consideră că teoria contractualistă promovează libertatea
individuală dar neglijează valorile sociale; reglementările contractualiste nu modifică mediul
economic şi condiţiile sociale care creează relaţiile de subordonare dintre bărbaţi şi femei.
3. Modelul comunitar - se fundamentează pe ideea că familia este expresia unor
relaţionări personale şi sociale mai ample decât cele individuale. În primul rând orice persoană
devine autonomă după ce a parcurs o perioadă îndelungată de dependenţă, în care a fost modelată
de apartenenţa la o comunitate etnică, religioasă, socială, regională.
În al doilea rând familia este precondiţia oricărei forme de viaţă socială, iar mariajul nu
este în primul rând o relaţie între doi oameni, ci posibilitatea perpetuării generaţiilor. În
47
consecinţă, rolurile şi îndatoririle sociale sunt o sarcină politică, ceea ce implică opţiuni şi valori.
În consecinţă, problema căsătoriei între persoane de acelaşi sens aparţine domeniului decizional
comunitar care operează pe baza sistemelor colective de judecată, după principiul:”cei mulţi au
dreptate”. Acest model articulează valorile comune, dar limitează libertatea individuală şi
pluralismul social.
4. Modelul bazat pe drepturi. Abordarea legislaţiei familiei din perspectiva drepturilor
subliniază importanţa caracterului privat al familiei. Recunoaşte natura politică dar şi caracterul
negociabil al normelor şi valorilor sociale. Există două poziţii distincte privind drepturile:
 concepe familia ca entitate unitară îndreptăţită să fie ocrotită de amestecul din partea
statului;
 atribuie drepturile fiecărui individ care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul le-ar
putea aduce opţiunilor şi comportamentelor sale intime.
Se conturează conflictul dintre drepturile individuale şi drepturile familiei. Ex: violenţa
domestică necesită intervenţia statului pentru protejarea victimei, dar sunt stabilite condiţiile
legale ale intervenţiei, dreptul la contracepţie este un drept al cuplului dar şi al soţiei sau soţului
chiar împotriva deciziilor partenerului.
5. Modelul bazat pe drepturi şi responsabilităţi relaţionale. Consideră individul o
entitate distinctă dar şi o persoană puternic implicată în relaţii de dependenţă, îngrijire,
responsabilitate, iar familiile ca asociaţii cu caracter privat, entităţi modelate de ordinea politică şi
juridică. Ex: respectarea gradelor de rudenie prohibite de la relaţii sociale şi căsătorie; adopţiile
legale care permit alcătuirea unei familii, măsura în care nelegitimitatea unui copil duce la
ignorarea legală a relaţiilor tată-copil.
Drepturile nu mai sunt privite ca aparţinând indivizilor ci, mai curând, ca revendicări
fundamentale ce decurg din relaţii umane de diferite grade de privatitate. Această teorie are în
vedere atât libertăţile individuale, dar şi drepturile de a întemeia şi menţine asocieri private
compatibile cu concepţiile publice asupra responsabilităţilor pe care acele asocieri le atrag după
ele.
Tipologia familiei
Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:

1. Clasificări conjuncturale utile doar la gruparea unor date statistice sub sintagme ale
limbajului cotidian (bogate – sărace, tinere – bătrâne, active - pasive).
48
2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, şi pentru necesităţile unor cercetări

sociologice concrete, pe anumite teme privind familia (agrare – non-agrare – mixte , muncitoreşti
– ţărăneşti – intelectuale, tradiţionale – moderne, reprimatoare - liberale).
3. Cu valoare generală pentru sociologia familiei (nucleară – extinsă, consangvină –
conjugală, patriarhală – matriarhală, biparentală - monoparentală).
Ne vom ocupa doar de cea de-a treia categorie. Începem cu binomul nuclear - extins:
 familia nucleară sau simplă este unitatea compusă dintr-o pereche maritală şi copiii
dependenţi de ei care locuiesc şi gospodăresc împreună. Este considerată unitatea pan - umană
minimală, este tipică pentru societăţile industriale şi post – industriale;
 familia extinsă, lărgită sau compusă - cuprinde pe lângă un nucleu familial şi alte rude sau
generaţii (de regulă trei). Este tipică, fără a fi exclusiv prezentă,în societăţile tradiţionale rurale.
Familia nucleară şi extinsă, aşa cum au fost prezentate sunt tipuri ideale; cazurile
concrete fiind abateri, mai mult sau mai puţin semnificative, de la modelul teoretic. În ambele
tipuri identificăm familii complete şi incomplete. Dacă examinăm tipurile de familie din diferite
contexte socioculturale, ca şi cazurile concrete de structuri familiale din interiorul acestor
contexte, constatăm un continuu, nuclear (ideal) extins (ideal). Între ele întâlnim mai multe
variante intermediare. Cele mai semnificative sunt:
 familia tulpină – reuneşte trei generaţii: tată, mamă, unul dintre copii cu soţia şi copiii lor
precum şi copiii rămaşi celibatari. Toţi aceştia formează un grup domestic.
 familia extinsă modificată - conceptul sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea
contemporană şi constă în următoarele: deşi noile cupluri devin independente se separă teritorial
de părinţi, familia continuă să se manifeste ca extinsă. Între părinţi şi copii, între fraţi, între bunici
şi nepoţi se menţin puternice relaţii socioafective dar şi economice. Toate deciziile şi evenimentele
importante sunt trăite împreună.
În continuare vom analiza binomul familie consangvină – familie conjugală.
 familia consangvină – este familia din care provin indivizii - mamă, tată, fraţi, surori,
bunici, unchi, veri. Este principala sursă de socializare primară, de aceea mai este numită şi
familie de orientare;
 familia conjugală – este constituită de regulă prin căsătorie alcătuită din soţ / soţie, copii,
socri, cumnaţi. Mai este numită familia de procreare.
Cei mai mulţi adulţii (bărbaţi şi femei) aparţin simultan celor două tipuri. Acest fapt
aduce beneficii dar şi costuri importante.
49
Familia matriarhală şi patriarhală
 în familia patriarhală relaţii economice, sociale şi politice sunt dominate de bărbaţi. În

unele societăţi este admisă poligamia. Sunt legate de descendenţa pe linie paternă şi rezidenţa
patrilocală;
 în familia matriarhală relaţiile sunt dominate de femei; e mai puţin prezentă azi în forma
clasică. Este tipică pentru societăţile matrilineare şi matrilocale.
În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai mare de configuraţii
centrate pe mamă din care cele mai multe sunt monoparentale. Relaţiile dintre bărbat şi femeie în
cadrul familiei au cunoscut de-a lungul timpului următoarele modele:
 monogamia – de fapt cuplul conjugal. Este forma preferată de către societăţile civilizate.
 poliginia – un bărbat, soţul cu mai multe soţii.
 poliandria – o femeie, soţia cu mai mulţi soţi.
 grupul de cupluri – doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii.
Familia se constituie prin mariaj ca modalitate istoric standardizată şi socialmente
acceptată de unire a două persoane de sex diferit. Mariajul se realizează prin oficiere juridică,
facultativ şi religioasă, sub forma de contract între parteneri şi între aceştia şi stat, prin care părţile
îşi recunosc reciproc drepturile şi obligaţiile. Oficierea mariajului, cunoscută oficial prin termenul
de nuntă, realizându-se sub forma unei ceremonii, constituie prilejul iniţial şi major de
recunoaştere socială a noii familii şi de conştientizare publică de către comunitate şi de către
parteneri a noului lor status, atât ca familie cât şi ca indivizi. Constituie totodată şi unul din marile
prilejuri comunitare de a se strânge legăturile şi de a se sprijini material, prin daruri, tinerele
mariaje.
Un aspect important al sociologiei familiei îl reprezintă analiza descendenţei şi a
raporturilor de rudenie. Rudenia – relaţia dintre un individ şi alţii dar care provin dintr-un strămoş
comun. Rudenia poate fi: biologică (consangvină) – bazată pe legături de sânge; afină – rezultată
din căsătorie şi spirituală – determinată de un eveniment deosebit din viaţa individului (frăţia de
cruce, năşia etc.).
Pentru a se realiza compatibilizarea, alegerea partenerilor se realiza, în societăţile
tradiţionale, în majoritatea cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiaşi comunităţi
rasiale, etnice şi religioase) şi în mod homogam (din aceiaşi arie geografică şi de aceiaşi condiţie
socială şi culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă înmulţire a mariajelor exogame şi
heterogame datorită mobilităţii sociale şi emancipării.
Descendenţa – este totalitatea inşilor în linie directă care se trag dintr-un cuplu conjugal
sau dintr-o persoană. Principiul descendenţei atribuie indivizii la grupuri de rudenie în funcţie de
50
linia de descendenţă. Cele mai multe societăţi preferă numai o linie de descendenţă. Descendenţa
poate fi:
 patrilineală – tatăl este considerat important în afirmarea individualităţii unei persoane şi
în stabilirea dreptului asupra moştenirii şi a proprietăţii,
 matrilineală – mama este responsabilă de evoluţia descendenţilor şi stabilirea drepturilor în
cadrul societăţii se face în raport de familia mamei – societatea evreiască,
 bilineală – ambii părinţi sunt luaţi în considerare la stabilirea descendenţei,
Familia modernă îşi transmite, în succesiunea generaţiilor, majoritatea valorilor (status
social, idealuri, avere) în mod biliniar, însă numele se transmite în mod patriliniar, cu excepţia
cazurilor când numele tatălui este inestetic sau al mamei este foarte cunoscut şi prestigios.
Rezidenţa familială - este determinarea relaţiilor intrafamiliale şi interfamiliale
determinate de modul de locuire al tinerilor căsătoriţi. Din acest punct de vedere rezidenţa poate
fi:
 patrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţului.
 matrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţiei.
 neolocalismul - tânăra familie locuieşte independent de familiile părinţilor. În societate
românească multă vreme a dominat tipul de reşedinţă patrilocală. În prezent în majoritatea
cazurilor reşedinţa familiei se stabileşte neolocal.
2. Funcţiile familiei
Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit funcţii

specifice ale acesteia. O familie este constituită în scopul realizării unor scopuri clare, derivate din
trebuinţele fiecăruia, dar şi din oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei sunt:
Funcţia de reproducere biologică. Familia este locul de procreare şi naştere a copiilor
(descendenţilor biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă regresivă, mai ales în ţările
dezvoltate, datorită: diminuării semnificaţiei valorice a copilului în comparaţie cu alte valori
(serviciu, carieră, confort) şi opţiunii, mai ales a femeii pentru aceste valori; conştientizării
răspunderii faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării părinţilor, mai ales a mamelor,
dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului conform standardelor ştiinţifice,
tehnologice şi economice; ofertei medico-farmateutice de produse anticocepţionale etc.
Funcţia economică - este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor materiale
necesare vieţii de familie, a creşterii şi educării copiilor. În familiile tradiţionale, soţul era singurul
furnizor de venituri acesta fiind principalul argument de stabilire a autorităţii paterne în familie. În
societăţile preindustriale, funcţia economică a familiei era şi mai pregnantă deoarece familia
51
întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în vederea susţinerii materiale a
familiei.
În societatea modernă ambii soţi sunt aducători de venituri în familie ceea ce îi conferă
acesteia un mai mare echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic şi social al femeii
au dat posibilitatea obţinerii de către aceste a unor drepturi de care nu beneficia în societăţile
vechi, tradiţionale:
 creşterea posibilităţilor de putere şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi soţie,
 creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie,
 augmentarea gradului de satisfacţie,
Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile
câştigate în statusul social al femeii pot avea şi aspecte negative:
 diminuarea rolului familiei,
 sărăcirea conţinutului vieţii de familie,
 diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi supravegherea,
Funcţia de socializare. În mod firesc familia constituie mediul primar de îngrijire a
copiilor încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt
inoculate valorile, motivaţia şi comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de
dezvoltare a copilului este de lungă durată şi autonomia şi răspunderea reală îi sunt acordate
acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă din copilărie până la
obţinerea independenţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în cadrul familiei.
Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi cutume
reglementează comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi
controlată. Această funcţie cunoaşte particularităţi semnificative în societatea contemporană
datorită scăderii controlului social în marile aglomeraţii urbane, heterogenitatea modelelor şi
rapiditatea schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate comportamentală. Modele
alternative ale vieții de familie - relaţiile sexuale s-au liberalizat sub forma:
 sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentri întemeierea
familiei;
 sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se consistenţa şi
durabilitatea familiei;
 sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se ontologoc familia şi viaţa,
Funcţia educativă - se manifestă prin efortul familiei de a educa pe membrii săi conform
unor norme şi cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În foarte multe
cazuri familiile îşi educă membrii în spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.
52
Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor

locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul refugiu sufletesc
într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă, impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai
diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici şi mai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să
devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către singurătate, relaţii efemere,
reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a căror stabilitate instinctuală este
interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.
3. Problemele sociale ale familiei
În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală

economică, fizică, psihică, mai ales a femeii şi a copiilor. În prezent s-a produs o diminuare a
funcţiei protectoare a familiei prin apariţia instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei femeii şi
copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o serie de dificultăţi sociale, dificultăţi care îşi au
origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea modernă, diminuează mult
prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în relaţiile cotidiene cu copii. De aici rezultă o serie de
modificări în relaţiile din cadrul familiei. Întrucât soţia lucrează acelaşi timp cu soţul determină o
redistribuire a timpului destinat implicării ei în activităţile gospodăreşti. Evident că aceasta nu se
poate face decât după perioada achitării obligaţiilor profesionale, ceea ce măreşte în mod
considerabil efortul fizic şi intelectual al femeii.
În asemenea circumstanţe poziţia soţului în cadrul familiei suferă modificări prin
împărţirea sau preluarea unei părţi din atribuţiile din sfera de activitate tradiţională a soţiei. Dar
această schimbare, de regulă, se produce cu încetinitorul deoarece este încă predominantă
mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere tradiţională a masculinităţii concomitent
cu perpetuarea de către femeia însăţi a mentalităţii existente de veacuri privind poziţia lor în
familie. În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte necesitatea şi
voinţa acestora de a se despărţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli. În plan
personal divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea celor
doi parteneri, care provin fie din două moduri de socializare prea diferite, fie din două segmente
sociale prea distanţate. Dificultăţile materiale şi sociale îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre
soţi şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în majoritatea cazurilor de către
femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de bărbaţi prin gradul de ocupare, uzură,
abrutizare, vulgaritate şi imoralitate; susceptibilităţii specifice psihismului lor; reducerii, prin
emanciparea lor culturală şi economică a ataşamentului faţă de familie.
53
Divorţul este traumatizant pentru ambii soţi din cauza: sentimentului reciproc de
dependenţă inerţială a partenerilor; percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice golului
relaţional în care rămân partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind
încredinţarea şi creşterea copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materiale etc. Posibilitatea femeii
de a-şi asigura singură un venit prin prestarea unei activităţi este un factor ce acţionează în
hotărârea pentru despărţire. În perioada actuală, în România se constată cea mai înaltă rată a
divorţurilor.
Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă de ceilalţi
membri ai familiei (copii, părinţi) ea este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de
educaţie, de modelul parental cunoscut în copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de a
interzice un asemenea comportament, de tipul de comunicare dintre membrii familiei, de respectul
pe care îl / şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi manifestată şi din partea mamei.
Stresul social generat atât de mediul social cât şi de evenimentele din viaţa socială (divorţ,
pierderea slujbei, exercitarea unei activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi de pregătire
profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre aşa-zişii
copii ai străzii provin din familii în care se manifestă un comportament abuziv şi violent.
Problema bătrânilor – În epoca actuală s-a înregistrat o modificare semnificativă a
mentalităţii şi comportamentului faţă de bătrâni. În general, în societăţile dezvoltate se constată o
foarte scăzută implicare a familiilor în întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în S.U.A circa 80%
dintre persoanele în vârstă nu au primit nici o îngrijire din partea altor membri ai familiei. În
societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o comunicare permanentă între
generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă. Totuşi, evenimentele din 1989 au erodat
şi la noi relaţiile dintre părinţi şi copii, fără însă a putea susţine că acest fenomen este o tendinţă
generalizată a societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în societatea românească actuală,
bătrânii nu dispun de un sistem de asigurări de sănătate sau de viaţă adecvat şi de aceea sprijinul
acordat de copii rămâne fundamental. Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă
măsura în care familia a decăzut şi, totodată, măsura prin care este concurată de stiluri de viaţă
alternative precum:
Celibatul – reprezintă opţiunea individului de a trăi singur fără ca această opţiune să se
manifeste ca o constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul direct al diminuării funcţiilor de
protecţie, economice şi afective specifice familiei, şi indirect, al funcţiei de socializare în familia
de provenienţă, al incapacităţii tinerilor de a socializa roluri de părinte ţi soţ. Celibatul include
persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au relaţii sexuale cu alte
persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care determină scăderea natalităţii,
ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe
54
celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe din
fondurile publice etc.
Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de persoane
de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional acest tip de
cuplu determină o percepere reductivă a funcţiilor familiei, stimulează efemeritatea şi
instabilitatea, reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de tineri, mai ales în
perioada studiilor.
Căsătoria fără copii – este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie, copii).
Dacă tradiţional acest tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi ponderea lui a crescut foarte mult.
Cauzele rezultă din incapacitatea de procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea specifică
opţiunii spre valori mai mici precum serviciu, confort, distracţii sau din maturitatea specifică unei
meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru societate. În prezent, în România, cauza
principală pentru familiile tinere de a nu avea copii o constituie insuficientele resurse financiare
necesara creşterii şi asigurării educaţiei acestora.
Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a unui sau mai
multor copii. Apariţia familiilor monoparentale poate fi determinată de:
 divorţ – în majoritatea cazurilor.
 decesul unuia dintre soţi.
 naşteri în afara căsătoriei.
 adopţii din partea unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un copil.
Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată, aparent similar
familiei, dar cu reducţia responsabilizării şi a funcţiilor specifice acesteia şi deci, cu o durată
imprevizibilă.
Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de vedere
organic, fiziologic şi psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare şi complexare.
În unele ţări s-a legiferat căsătoria între persoane de acelaşi sex (Olanda). Manifestarea acestui
mod de raporturi dintre bărbaţi sau femei trezeşte în opinia publică românească atitudini de
respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a existat dintotdeauna familia
sub forma cuplului heterosexual.
55
CULTURA ORGANIZAȚIONALĂ
1. Structura culturii
Prin cultura intelegem ansamblul modelelor de gandire, atitudine si actiune care

caracterizeaza o populatie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucruri.
Cultura cuprinde, deci, componente ideale (credințe, norme, valori, simboluri, modele de
actiune) și componente materiale (unelte, locuințe, imbracaminte, mijloace de transport etc.).
Cultura se dobandeste prin convietuire sociala.
Prin cultura intelegem produsele ideale si materiale ale unui grup, iar prin societate
intelegem un grup relativ autonom, care se autoreproduce, ocupa acelasi teritoriu si participa la o
cultura comuna. Cultura ofera oamenilor posibilitati multiple de adaptare la medii naturale foarte
diferite. Sa vedem care sunt principalele elemente ale culturii:
A. Simbolurile
Simbolurile sunt semne arbitrare utilizate la nivel social pentru a desemna ceva (un
obiect, o actiune, o atitudine etc.). Modurile in care ne imbracam, mancam, ne adresam altora, ne
iubim sau ne dusmanim, vorbim sau gandim sunt orientate de simboluri.
Simbolurile pot lua forme foarte diferite de la o societate la alta sau de-a lungul istoriei
unei societati. Dinamica simbolurilor este uneori foarte rapida, producandu-se modificari de la o
generatie la alta.
B. Ritul
Ritul se poate defini ca o secventa formalizata si stereotipa de acte savarsite intr-un
context religios sau magic. In societatile industriale, riturile magice sau religioase si-au diminuat
importanta sau au disparut. In schimb, s-au multiplicat riturile profane: protocolul,
ceremonialurile, regulile de politete si de comportare, sarbatorile etc.
C. Limbajul
Limbajul este un sistem structurat la nivel social de modele sonore, cu semnificatii
specifice si arbitrare. Insusirea limbajului semnifica nasterea omului ca fiinta sociala, ca om.
Limbajul este principalul depozitar al simbolurilor. De asemenea, limbajul depoziteaza achizitiile
culturale trecute si, in acelasi timp, organizeaza perceperea lumii de catre noi. Un specialist, de
exemplu, distinge zeci de tipuri de computere si pe fiecare il desemneaza cu un nume diferit. Un
cioban, la randul lui, foloseste in activitatea sa numeroase vase si ustensile de lemn, fiecare cu
denumirea sa.
56
D. Normele
Normele sunt reguli sociale care specifica comportamentele de adoptat in situatiile date.
Astfel, nu traversam strada pana cand nu se aprinde o lumina verde, nu ne amuzam in timpul unei
ceremonii funerare, ne ridicam in picioare la intonarea imnului national etc.
E. Traditiile
Traditiile sau cutumele sunt modalitati comportamentale obisnuite si practicate de multa
vreme de un grup. Astfel, in mod obisnuit, trebuie sa fim punctuali la o intalnire; ajunsi in acelasi
moment in fata unei intrari, barbatul o lasa pe femeie sa intre mai intai etc.
F. Moravurile
Moravurile sunt idei, afirmatii puternice cu privire la ceea ce este drept si gresit si, in
raport cu aceasta, permis si interzis de intreprins in situatii date. Astfel, o persoana care umbla
neingrijita, murdara, va fi considerata de catre comunitate ca fiind nesimtita.
Prohibitiile fata de violarea anumitor moravuri poarta numele de tabu-uri. Astfel, tabu-
urile reprezinta o forma specifica a moravurilor (tabu-ul referitor la incest, etc.).
G. Legile
Legile sunt reguli stabilite sau intarite de un organism politic (statul) compus din
persoane carora li se recunoaste dreptul de a folosi forta. Reglementarea prin norme atinge forta
maxima in cazul legilor. Trasatura particulara a legilor este utilizarea legitima a constrangerii
fizice.
H. Valorile
Valorile sunt idei abstracte despre ceea ce este dezirabil, corect si bine sa urmareasca
majoritatea membrilor unei societati. Ele sunt variabile de la o societate la alta si de-a lungul
istoriei unei societati.
Cea mai simpla caracteristica a unei culturi este denumita trasatura. Trasaturile culturii
se asociaza si se combina intre ele, formand complexe culturale. Au fost identificate numeroase
trasaturi si complexe culturale, comune majoritatii sau totalitatii culturilor; acestea poarta numele
de universalii culturale.
In cadrul unei culturi generale a unei societati apar ansambluri specifice de trasaturi si
complexe culturale caracteristice unor anumite grupuri, care sunt denumite subculturi. In unele
situatii, trasaturile si complexele culturale specifice unor grupuri nu numai ca se deosebesc de
cultura dominanta, dar se si opun acesteia; este cazul contraculturilor.
In situatia in care celelalte culturi sunt judecate in raport cu propria cultura, cand modul
propriu de viata este considerat singura cale normala de a gandi, simti si actiona avem a face cu
fenomenul de etnocentrism.
57
Preferinta fata de ceea ce este strain, credinta ca produsele, normele, ideile propriului
grup sunt inferioare celor produse in alta parte poarta numele de xenocentrism.
Socializat cu normele si valorile unei culturi, cum va reactiona sociologul atunci cand va
studia alta cultura, diferita de a sa ? Daca va studia si va judeca o cultura straina prin prisma
normelor si valorilor propriei culturi, el nu va putea realiza o analiza stiintifica obiectiva.
Raspunsul la aceasta dificultate a fost dat prin recurgerea la relativism cultural, care consta in
suspendarea judecatilor si in considerarea trasaturilor unei culturi din perspectiva persoanelor care
traiesc in acea cultura. Astfel, pentru a intelege fundamentalismul islamic, cercetatorul trebuie sa
se plaseze in situatia fundamentalistilor; sau, privit din perspectiva unei culturi europene,
canibalismul apare ca ceva oribil, anormal; privit din perspectiva celor care il practica,
canibalismul apare ca un mecanism social de impunere a ordinii in haos, de comunicare cu lumea
supranaturala, de regenerare a societatii, de captare a puterilor inamicului.
Relativismul cultural nu semnifica abandonarea de catre cercetator a propriilor standarde
morale. Nu inseamna ca el va accepta sau justifica canibalismul. El nu inseamna neutralitate
politica sau etica, ci invita cercetatorul sa fie obiectiv si onest.
Relativismul cultural indica faptul ca functia si semnificatia unei trasaturi culturale este
relativa in raport cu contextul cultural. O trasatura nu este buna sau rea prin ea insasi. Ea poate fi
apreciata intr-un sens sau altul, numai prin referire la cultura in care functioneaza.
2. Principalele funcţii ale culturii
Studiul diferitelor societăţi a condus la punerea în evidenţă a patru funcţii importante ale
culturii:
Prima este funcţia de adaptare. Pentru antropologul american Clyde Kluckhohn,
cultura permite individului adaptarea la mediul geografic şi climatic, oferindu-i un ansamblu de
soluţii pentru rezolvarea problemelor de supravieţuire (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte etc.).
Datorită culturii, societăţile umane s-au putut adapta climatului mai rece sau mai cald, cercului
polar sau deşertului.
O altă funcţie a culturii este comunicarea. Unii autori consideră că aceasta ar fi
principala sa funcţie. Comunicarea presupune folosirea limbajului şi simbolurilor care disting
grupurile sociale între ele şi pe acestea de animale. Comunicarea între indivizi se stabileşte mai
uşor în cadrul aceleiaşi culturi.
O a treia funcţie a culturii permite membrilor societăţii să prevadă comportamentele
celorlalţi. La om, cultura joacă acelaşi rol, precum instinctul la animal. Spre deosebire de animale,
care au comportamente instinctive, fiinţa umană nu dispune de comportamente înnăscute. Ea
58
învaţă comportamentele de-a lungul vieţii. Într-o cultură, indivizii adoptă comportamente
asemănătoare şi au aşteptări precise unii faţă de alţii. Dacă este cunoscută cultura unui popor, se
pot prevedea, în parte, şi comportamentele individuale ale membrilor săi.
Cea de-a patra funcţie are în vedere faptul că o cultură favorizează anumite tipuri de
relaţii afective între indivizii care aparţin unui grup. Ea propune individului identificarea cu
aceleaşi valori, simboluri, norme şi modele de conduită. Se asigură, astfel, unitatea grupului.
3. Evoluţie socioculturală
Altădată, tradiţiile făceau posibile schimbul şi vecinătatea între membrii unei comunităţi.
Fiecare îl cunoştea pe celălalt. Această cunoaştere crea un sentiment de apartenenţă la comunitate
foarte puternic. Desigur, multe dintre aceste tradiţii au slăbit sau au dispărut complet, luând cu ele
şi sentimentul de apartenenţă. Astăzi, relaţiile au devenit mai impersonale.
Cultura modernă se caracterizează printr-o creştere a individualismului şi o deplasare a
legăturilor de solidaritate din familie şi comunitate spre grupuri din ce în ce mai restrânse. Rata
ridicată a sinuciderii şi creşterea numărului de celibatari atestă neliniştile ce rezultă de aici. Nici
indivizii şi nici societăţile nu pot trăi izolaţi. Contactul cu alte culturi poate conduce la două
atitudini: o atitudine etnocentristă (afirmarea superiorităţii unei culturi asupra alteia) şi o
atitudine de relativism cultural (afirmarea egalităţii culturilor)
ELEMENTE DE SOCIOLOGIE MEDICALA
1. Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei
Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului

„sănătate“, cât şi pe ambiţia sociologiei care se dreşte, în conformitate cu dezioderatele enunţate
de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane.
Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide. Etude de
sociologie“ (1897) a lui Durkheim, în care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi
organică. Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor
primitive, definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de
viaţă comună şi o conştiinţă colectivă puternică.
Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a
muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi.
Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă
59
restrangându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a sistemului are propria mişcare,
diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului. Indivizii cooperează
pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită diferenţelor de rol şi a
interdependenţei impuse de diferenţelor de status.
Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru societate, dar şi
pentru persoane, acestea putând fi îminse către comiterea sucidului. Folosind date statistice,
demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora rata suicidului este
influenţată de factori geografici, climatici, biologici, rasiali sau psihologici. El a susţinut că
suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori sociali. Analizând
fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta variază în
funcţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa metodologică de
a explica un fapt social tot prin factori de natură socială.
Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ‟50 fiind elaborate de cercetători
celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale
instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de învăţământ
medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi au precizat şi principalele drepturi aşi
obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.
Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi
îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei,
precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a grupurilor
umane. Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică, relaţiile dintre
roluri, sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de conduite (R. Strauss,
1955).
Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în
medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar
şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care
influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. Strauss, 1972).
Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii, ale
locului sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler,
1972). Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de
sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale. Între obiectivele sociologiei medicale se numără:
 distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie, sex,
clase sociale, profesie.
 factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii
 tipul de tratament adoptat
60
 elementele sociale care intervin în procesul terapeutic

 etiologia socială şi ecologia bolii
 comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării
 medicina ca instituţie socială
 sociologia învăţământului social
 studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii
 relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici
 bazele economice ale serviciilor medicale
 influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei
 conexiunea dintre structura socială şi boală
 influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la
sănătate şi îmbolnăvire.
Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar exită
diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare disciplină în
parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.
2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medicale
Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor

medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ‟70, şi în ţările europene
se va dezvolta acest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale
se numără:
 evoluţia practicii medicale
 transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii
 creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii
 organizarea studiilor de medicină
 modificarea tabloului morbidităţii
 implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare
pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare,
3. Obiectivele sociologiei medicale
Obiectivul medical
Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul
fizic sau mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de epidemiologie socială,
61
la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar, în organizarea activităţii

sanitareşi elaborarea politicii sanitare.
Obiectivul economic
Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale, consumul
de medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate, oferind cunoştinţe
utile asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare.
Obiectivul sociologic
Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii,
domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor sociale.
Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să dezvăluie acest loc
particular al vieţii sociale.
4. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.
Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de

dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al
societăţii. Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul bolnavului şi natura stării,
considerată normală sau patologică, în funcţie de tipul de societate şi nivelul de dezvoltare la care
a ajuns aceasta.
În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a
analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi astfel
legitimând comportamentul bolnavului. Există însă şi factori care afectează negativ acest proces
medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei şi
tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli, precum şi
alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical.
Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită
entitate biologică, psihică şi socială în acelaşi timp. Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de
boală, unul plurisemantic, semnificaţia sa înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri, clase sociale
sau populaţii. În domeniul medical, sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate,
de către clinician ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983).
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism
neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în
homeostazie).
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre
comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând
62
starea organismului în care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate
este optimă. Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică,
mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune
stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale
omului.
Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala
este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau
deranjate de factori interni sau externi. Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept
o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în
interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit,
ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la
agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986).
Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă
nu conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o
reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament
structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice
majore şi de lungă durată.
Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi
opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor. Pentru
dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii termeni:
 illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală, ci
percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale.
 disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei
organismului.
 sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al bolnavului,
formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde.
Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit
afectând starea sa psihică:
 restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice,
 limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale,
 suprimarea unor activităţi extraprofesionale,
 modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi,
 dereglarea raporturilor familiale sau conjugale,
 pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării
subzistenţei,
63
 dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi,

Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de
nedorit. Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de
ordine ale unei forme de viaţă colective, iar comportamentul deviant este supus de obicei corecţiei,
tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control social.
În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de apartenenţa
indivizilor la medii culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi durere, stări
fiziologice părecum foamea sau durerea având şi determinare socio-culturală. Dacă durerea este
un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului, atât contextul biologic cât şi cel cultural
au un anumit rol în definirea lor.
Astfel, societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea
tipurilor de reacţie individuală faţă de durere. Durerea este identică la toţi indivizii având funcţia
de a provoca reacţii de evitare a stimulilor nocivi pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de
durere este diferită, depinzând de mediul cultural al indivizilor.Clasificarea bolilor a ţinut cont de
mai multe criterii, pentru sociologia medicală fiind important criteriul frecvenţei şi al celor mai
efecte asupra vieţii colective a oamenilor.
TIPURI DE RELATIE ASISTENT MEDICAL –PACIENT
Relaţia asistent medical – pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale,
psihologice şi sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. Această
relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceea ce priveşte
prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui alt grup care solicită
aceste îngrijiri de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat,
după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie se conturează extrem de bine conceptele de status
şi rol social.
Statusul social
Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate,

având determinare atât pe orizontală, în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu
persoane având acelaşi nivel social, cât şi pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate în poziţii
superioare sau inferioare în ierarhia socială. Statusul social a primit din aceste puncte de vedere
mai multe definiţii şi caracterizări:
64
 ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul
din care face parte,
 prestigiu social (M. Weber),
 colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ în societate (R.
Linton),
 statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele achiziţionate (profesie, poziţie
economică, stare civilă), pentru care individul a optat şi a depus anumite eforturi (T. Parsons),
Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie, ulterior
distanţându-se şi dezvoltându-se separat. Există de asemeni, distincţii, între statusul actual şi cel
latent, posibil de actualizat în alte contexte sociale. Fiecare persoană posedă mai multe statusuri,
grupate astfel:
 statusul biologic,
 statusul familial,
 statusul extrafamilial,
Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii acesteia, între
care cel cultural, cel economic şi cel profesional au cel mai importan rol în configurarea statusului
social al persoanei respective. Statusul profesional este cel mai important în societăţile moderne,
divizându-se în:
 statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama),
 informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei),
Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie angajaţilor
şi se exteriorizează printr-un set de simboluri:
 titluri profesionale,
 avantaje suplimentare,
 posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută,
 condiţii de lucru luxoase,
Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor trăsături necerute
expres de organizaţie:
 angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai înalt decât
ceilalţi colegi,
 cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt,
 femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizaţi mai puţin,
Dobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi:
 experienţă câştigată,
65
 trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase, care oferă posibilitatea dobândirii de
experienţă,
 concursuri sau numiri în posturi noi,
 calităţi excepţionale,
 status privilegiat al familiei individului, relaţii sociale de suport, intervenţii de susţinere în
momentul avansării,
Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusului economic (venituri şi
prestigiu social). Totodată, statusurile parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau
incongruente, putând genera conflicte (statusul profesional cu cel familial), iar poziţiile ierarhice
intermediare determină conflicte intersatus, depăşite doar prin modul în care persoana îşi percepe
propiul status.
2. Rolul social
Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea în act a
drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social.
Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilor
umane. Rolul social reprezintă atât comportamentul efectiv cât şi prescripţia normativă în legătură
cu acesta., fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă
ceilalţi de la individul care ocupă un status social.
În raport cu statusul social, rolul este mai flexibil. Statusl poate rămâne neschimbat, dar
rolul se poate modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale evoluează în
funcţie de aşteptările rolului (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un
rol), iar realizarea rolului este dependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ,
trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă.
Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a
comportamentului indivizilor în limite aşteptate de societate. Statutul social presupune existenţa
concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente.
Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, având potenţial
perturbator pe paln social şi personal, provocând chiar, prin amplificare la nivelul societăţii, o
revizuire a aşteptărilor şi a datelor obiective. Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în
condiţii similare statusurilor sociale, iar între rol şi personalitate există o strânsă interdependenţă
Relaţia asistent medical – pacient devine astfel şi o relaţie de roluri, asimetrică şi
consensuală, în care asistentul medical are poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută
soluţia la boala de care suferă pacientul, văzut aici ca un element pasiv.
66
Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea asistentului medical, iar relaţia terapeutică se

bazează pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar. Atitudinile pe care
asistentul medical le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi:
 tutor autoritar,
 mentor,
 părinte bun şi protector,
 avocat al „adevărului înainte de toate“,
Natura relaţiei asistent medical – pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi
stabilirea diagnosticului. În caracterizarea acestei relaţiei sociale s-au impus două puncte de
vedere:
1. relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două roluri sunt
complementare, iar drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict
interrelaţional, fără a-l elimina în totalitate. Acest model se referă însă la bolile acute, care în
societatea actuală au cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în activitatea socio-
economică cu responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu
vindecabile, relaţia a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind
diagnosticul şi prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de medic asupra
diagnosticului). În acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele
organice ale pacientului:
 activitate – pasivitate, asistentul medical este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă,
anestezie),
 conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute, infecţii),
 participare reciprocă, asistentul medical ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul,
întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice),
Relaţia asistent medical – pacient are şi o importantă coordonată socială, bolnavii
proveniţi din clasele medii şi înalte bucurându-se de o mai atentă îngrijire decât cei din clasele de
jos, acest aspect modificând natura raporturile existente între cei doi actori
2. relaţie potenţial conflictuală (E. Freidson), originile stării conflictuale fiind interesele
şi perspectivele diferite avute de medic şi pacient.profesia de medic este una dintre grupele de
interes din societate, iar codurile etice şi legile care reglementează exerciţiul medical devin
mecanisme care îî protejează pe medici de ingerinţa publicului şi de concurenţa altor profesionişti.
Medicul percepe boala şi bolnavul din perspectiva specializării sale profesionale şi va defini el
însuşi conţinutul şi formele serviciului pe care îl acordă bolnavului, în timp ce acesta din urmă îşi
percepe afecţiunea în funcţie de nevoile cotidiene şi de nivelul său cultural. Chiar dacă nu va reuşi
67
să îşi impună punctul de vedere în faţa medicului, bolnavul nu va fi un element docil pe parcursul
existenţei unei relaţii între el şi medic. Situaţiile conflictuale au la origini şi alţi factori:
 tipul de activitate medicală (chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.),
 tipul de pacient,
 tipul de boală.
De asemeni, tensiuni interrelaţionale pot apărea şi în cazul în care asistentul medical va
efectua sarcini fără acceptul pacientului, acesta putând deveni un pericol pentru anturaj (Baron):
 alcoolicul violent în stare de intoxicaţie acută
 psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive
 toxicomanul în lipsă de drog, solicitând violent doza
 pacienţii antrenaţi într-un conflict ce poate degenera în violenţe extreme
Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numără rezolvarea următoarelor
probleme:
 tulburări de comportament ale pacientului,
 suferinţei bolnavului,
 perturbarea ordinii publice,
Priorităţile diferite ale asistentului medical şi pacientului constituie o altă sursă
importantă de conflicte pe parcursul derulării relaţiei între cei doi. În timp ce pentru pacient
prioritatea absolută o are propria afecţiune şi tratamentul efectuat, asistentul medical trebuie să se
implice în ingrijirea unui număr mai mare de pacienţi.
Tot sursă de conflicte în relaţie este şi diferenţa dintre cei doi actori în ceea ce priveşte
evaluarea gravităţii bolii, diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi din
experienţa personală diferită a bolii. Astfel, de cele mai multe ori, asistentii medicali par a
subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, în timp
ce pacienţii o supraestimează, considerând-o extrem de gravă.
Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se
constituie într-o altă sursă de conflict între cei doi. În viziunea asistentilor, pacientul ideal este cel
capabil să îşi evalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a cunoaşte problemele
pe care trebuie să le supună atenţiei medicului, deci un individ cu suficiente cunoştiinţe medicale.
Acest ideal vine însă în contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc diagnosticul şi
tratamentul prescris, iar pacientul văzut în această dublă ipostază devine o potenţială sursă de
conflict. Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale, ele îmbrăcând rareori
forme deschise.
Strategiile de control în relaţia asistent medical – pacient se împart în patru categorii
(Morgan):
68
Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă că un anumit tip de tratament este

mai potrivit, prezentând informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor, şi asistentul
medical va încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun prin
copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa anterioară şi
nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient.
Negocierea – procesul prin care asistentii medicali şi pacienţii ajung la un compromis, de
obicei în ceea ce priveşte durata programului de tratament.
Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei
boli ori succesul unei terapii, asistentul medical poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul
economisirii de timp, evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra
pacientului.
Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în
influenţarea calităţii informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul
consultaţiei, ori pentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului non-
verbal, asistentul medical ocupă poziţia dominantă, conducând dialogul şi semnalând intrarea ori
ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţia
depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de gradul de disconfort creat de
boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa asistentului. Pentru
optimizarea relaţiilor, a fost elaborat chiar un cod de conduită (I. Saas).
Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale
 consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere,

 dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale,
 utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă,
 profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei
intervenţii medicale,
 cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial,
 definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe, pentru perioadele
de boală şi de sănătate şi bucuraţi-vă de ea,
 pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi deveni
dependent,
 folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune,
69
Reguli pentru personalul medical
 trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz,

 ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile medicale,
 integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial şi
pentru a stabili prognosticul,
 cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii,
 fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I punctele de vedere şi
valorile sale,
 preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele
mai bune servicii clinice şi personale pacienţilor,
 ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi
colaboraţi cu cei apropiaţi lui, în interesul său,
 folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune,
COMUNICAREA ȘI ROLUL SAU ÎN PRACTICA MEDICALĂ
Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea şi

utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării. Prin
comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele şi structurile
sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin intermediul reţelelor de comunicaţie
disponibile.
Claude Shannon emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia cel mai
elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător, care utilizând un limbaj codifică
un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primeşte mesajul
în decodifică şi îi înţelege sensul. Există de asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit,
fiind vorba de feedback. În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui
proces:
1. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu se
limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mişcării corporale voluntare sau
involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului individual, vestimentaţiei, toate acestea având o
valoare comunicativă foarte bogată.
2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea
oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi.
3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect
sau stimul răspuns.
70
4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

5. Comunicarea este ireversibilă.
6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare.
7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.
Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri, care au fost reliefate de N.
Stanton:
 să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi),
 să fim înţeleşi,
 să fim acceptaţi,
 să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine),
E. La Monica propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în procesul comunicării:
 a învăţa, transmite sau primi cunoştiinţe,
 a influenţa comportamentul cuiva,
 a exprima sentimente,
 a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora,
 a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra într-o colectivitate sau grup social,
 a clarifica o problemă,
 a atinge un obiectiv propus,
 a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict,
 a stimula interesele proprii sau ale celor din jur,
Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale:
 comunicarea verbală,
 comunicarea non-verbală,
Fiecare categorie poate avea două subgrupe:
 comunicare într-un sens,
 comunicare în ambele sensuri (cu feedback),
A. Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de
semnificaţii în societate şi reprezantând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare
umană.
În comunicare, limbajul are şase funcţii, conforme cu cele şase elemente ale procesului
comunicativ – emiţător, transmiţător, referent (realitatea la care se referă mesajul), codul, canalul
şi destinatarul
71
Funcțiile comunicării
 funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse de el,
 funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui anumit tip de răspuns din
partea destinatarului,
 funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul, interesul fiind pentru
semnificaţia, conţinutul exprimat,
 funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare dintre cei doi interlocutori,
 funcţia poetică – vizează mesajul, modul de exprimare şi forma care reţin atenţia la fel de
mult ca şi conţinutul cognitiv al mesajului,
 funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în
comunicare apare necesitatea atenţionării în legătură cu codul utilizat,
Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una dintre
ele, care determină, de altfel, şi structura verbală a acestuia. O altă caracteristică a limbajului este
productivitatea sa, orice utilizator putând construi mesaje inteligibile pentru orice recpetor
aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice, cu privire la orice subiect, real sau imaginar. Astfel pot
apărea şi mesaje sau relatări in absentia despre evenimente ori situaţii, generatoare ale unei
subclase degradate de mesaje, zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni, pe
lângă cele legate de obţinerea unor avantaje personale existând şi unele chiar altruiste.
B. Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de
informaţii despre emitent, vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de sănătate, originea
socială, geografică, starea de spirit din acel moment. Informaţiile verbale sunt însoţite de un
ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm,
pauze etc.) care contribuie la precizarea intenţiei vorbitorului. Aceste mijloace non-verbale au
fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel): paralimbaj, contact vizual, expresii, faciale, postură,
gesturi, atingere, proximitate, îmbrăcăminte. O altă categorisire a indicilor non-verbali (N.
Stanton):
 expresia feţei (zâmbet, încruntare),
 gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului),
 poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi),
 orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor),
 proximitatea (distanţa faţă de interlocutor),
 contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor),
 contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr),
 mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare),
72
 aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia),

 aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate),
 aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect vizual general)
În categoria limbajelor non-verbale se înscriu:
 limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea
presupune mai multe stări: neştiinţa răspunsului la o întrebare, plicitseală, meditaţie, ascultare.
 ascultarea nu este un proces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrarea
informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii, dar există şi posibilitatea ca individul să se
gândească la altceva în timpul ascultării, ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând astfel
ascultarea eficientă.
C. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de
informaţii despre vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre atitudinea sa faţă
de mesajul verbal pe care îl transmite. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii,
intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau fluenţa vorbirii. Toate acestea furnizează date extrem
de utile despre calităţile psihice ale vorbitorului şi despre starea în care acesta se află în momentul
comunicării (nesiguranţă, anxietate, nelinişte, furie, spaimă etc.).
D. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea
semnelor interpersonale, pentru că:
 multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul
contactului vizual pe care îl avem cu acestea,
 este un puternic indicator al stărilor interioare,
 are o mare putere de influenţare a sentimentelor,
Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcţie de
circumstanţe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile. Durata
medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste această limită putând fi
interpretată ca un act de agresiune şi determinând reacţii ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul
de a privi este în relaţie cu interesul acordat interlocutorului.
Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, totodată acest contact
denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. O durată mai mare a contactului vizual
presupune dorinţa de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaţie de
inamiciţie. Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul vizual este cel oferit de dilatarea
pupilei, proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm în legătură cu persoana privită.
E. Expresia facială: Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare,
musculatura feţei conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente.
Au fost distinse 21 de tipuri de trăsături faciale (Paul Eckman), împărţite în trei grupe:
73
 statice (structura osoasă a feţei)

 mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relifeul feţei)
 rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei)
Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care: temperament,
inteligenţă, emoţie, dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii. Totodată s-a demonstrat că multe dintre
expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute, manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor
medii culturale diferite, precum şi la persoane care nu au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin
învăţare. Emoţiile sunt astfel definite drept fenomene psihologice şi comportamentale care:
a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii
b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii
c) au un debut brusc
d) au în general durată scurtă
e) sunt percepute ca reacţii involuntare
f) sunt prezente şi la alte primate
g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele individuale produse de
ereditate sau educaţie
Emoţiile fundamentale au un număr variabil: fericire, mirare, furie, tristeţe, dezgust,
teamă, dispreţ, ruşinea, culpabilitatea, bucuria. Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau
mixte,alcătuite din combinarea celor de bază (gelozia = teamă + furie; anxietatea = teamă +
culpabilitate + tristeţe + ruşine). Aceste emoţii sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de
mediul social şi cultural din care provin, dar gradul de expresivitate facială variază. Au fost astfel
diferenţiaţi:
 internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă mare
 externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă.
Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii:
 conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor
 autoprezentarea într-o lumină favorabilă
 tendinţa de a înşela pe cineva
Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme:
 inhibarea reacţiei
 exagerarea reacţiei
 mimarea reacţiei contrare
F. Atitudinile şi poziţiile corporale
Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a
individului. Astfel, modul în care stăm în picioare, stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit o serie de
74
atitudini complexe, printre care pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială, dorinţa de dominaţie,
supunerea, ostilitatea, teama etc.
Atingerea: este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este
considerată cea mai veche formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este
permisă extrem de selectiv. Dacă mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci
cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturile occidentale prevăd norme ce au
stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către anumite persoane, în anumite împrejurări, existând
diferenţe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere al interlocutorului.
Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough)
 atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură
 atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate
 atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse
 atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect
 atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop
comunicarea, dar transmit şi o serie de informaţii afective
În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei
bioenergetice.
Indiciile non-verbale ale comunicării
Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S. Orrel):
 simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi
exprimată şi verbal
 ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea verbală
 manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective
 elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin comunicarea
 elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care ne
permit adaptarea la anumite situaţii.
Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire, învăţământ,
artă dramatică şi medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative privind comportamentul
non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni există corelaţii strânse şi între indicii
non-verbali utilizaţi în comunicare, precum şi între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de
individ. Între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi
numărul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură.
75
Efectele comunicării adecvate în practica medicală:
1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi indivizii, durerea

presupune, pe lângă „senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate şi o serie de stări afective
asociate în „experienţa durerii“. Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atât
nervozitatea acestora, care este legată de durere, cât şi durerile postoperatorii, contribuind la
îmbunătăţirea stării lor fizice.
2. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea intervenţiei
chirurgicale influenţează starea pacientului, uneori fiind necesară mărirea dozei de anestezic. O
bună comunicare cu pacientul înainte de actul operator contribuie la optimizarea stării fiziologice
generale a pacientului, la reducerea stresului şi la scăderea complicaţiilor somatice care survin
după operaţie.
Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările
medicului privind tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se găsesc
doi factori principali, calitatea consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa de comunicare.
Nerespectarea indicaţiilor medicale creşte astfel atunci când medicul nu oferă explicaţii privind
natura şi cauzele bolii ori când manifestă dezinteres în implicare pacientului într-o relaţie de
colaborare având drept scop ameliorarea stării de sănătate.
3. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţii au tendinţa de a
pune accent pe calităţile personale ale medicului, în defavoarea abilităţilor tehnice, profesionale.
Buna comunicare asistent medical – pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă în
ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale primite şi a acuzelor de neglijenţă profesională.
Metode de îmbunătăţire a comunicării în practica medicală
Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai actului medical, au fost
elaborate câteva sugestii:
 îndrumările şi recomandările să fie date la ănceputul interviului
 să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale
 să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte
 informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în propoziţii clare
 recomandările să fie repetate
 să fie furnizate informaţii concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informaţiile
generale.
 să fie date şi informaţii scrise pacientului, pentru a se putea orienta atunci când este cazul.
76
 desemnarea unei persoane specializate în comunicare a cu pacientul din rândul echipei

terapeutice.
METODE DE CERCETARE UTILIZATE IN SOCIOLOGIE
Metoda este ansamblul de procese şi tehnici folosite în activitatea de cercetare ştiinţifică.

În sociologie metoda se referă la ansamblul procedeelor şi tehnicilor de culegere şi prelucrare ale
datelor empirice, în vederea confirmării sau infirmării unor teorii sau ipoteze ştiinţifice.
Metodologia se referă la procesul de cercetare, la perspectiva teoretică adoptată în
procesul cunoaşterii realităţii de către cercetător. În sociologie, inclusiv în sociologia medicală,
sunt utilizate trei perspective metodologice complementare:
 perspectiva pozitivistă (studiază cauzele fenomenelor socio-medicale)
 perspectiva fenomenologică sau interpretativă (dezvăluie sensul actelor socio-medicale)
 perspectiva critică (studiază structurile sociale opresive, inegalităţile sociale şi rolul lor în
dinamica vieţii socio-medicale).
Metoda de cercetare sociologică include următoarele elemente:
 enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura patradigmatică a
unei teorii ce se transformă în principii metodologice de abordare a realităţii sociale.
 metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta,
studiul de caz, experimentul clinic, trialurile clinice).
 tehnicile şi procedurile de prelucrare a datelor empirice, de ordonare, sistematizare şi
corelare a acestora, pentru dezvăluirea semnificaţiilor lor teoretice.
 procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică, pe baza setului
de date empirice, în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice.
Cercetarea sociologică include următoarele etape:
 alegerea problemei, a temei de cercetare în funcţie de teoriile sociologice relevante şi de
experienţa de cercetare în domeniu,
 studiul bibliografiei, pentru a afla ce alte cercetări s-au mai întreprins în domeniul temei
alese, delimitarea clară a obiectivelor cercetării,
 operaţionalizarea conceptelor, care presupune:
 definirea conceptelor din punct de vedere teoretic
 meditaţia asupra diferitelor aspecte ale conceptului şi descompunerea sa în dimensiuni ce
acoperă sensul conceptului investigat
 elaborarea indicatorilor fiecărei dimensiuni
 selectarea unuia sau mai multor indicatori pentru fiecare dimensiune
77
 elaborarea de întrebări adecvate pentru a culege cu ajutorul lor informaţii pertinente

despre fiecare indicator
 stabilirea ipotezelor de lucru
 alegerea metodelor şi tehnicilor de investigaţie cele mai adecvate:
 observaţia propriu-zisă, care poate fi exterioară sau coparticipantă, cerectărtorul
implicându-se în viaţa grupului cercetat
 interviul, realizat direct sau prin telefon pe baza unui ghid de interviu
 ancheta, folosind chestionarul drept instrument de cercetare, care poate fi directă sau
indirectă (cu autocompletare)
 analiza documentelor sau analiza secundară a datelor înregistrate în biografii, documente
scrise personale sau instituţionale, statistici oficiale, etc.
 experimentul social care presupune analiza relaţiilor dintre variabila independentă şi cea
dependentă în grupul experimental comparat cu grupul de control, mai des întâlnit în psihologie şi
psihologia socială
 analiza de conţinut pentru desprinderea conţinutului tematic dominant prezent în
materiale scrise.
 construcţia instrumentelor de cercetare (chestionarul şi interviul) care trebuie să
îndeplinească două cerinţe majore:
 fidelitatea reprezintă capacitatea de a reproduce în mod consistent anumite însuşiri
constante ale mediului studiat. Un instrument de măsurare aplicat în mod repetat la acelaşi obiiect
va da aceleaşi rezultate de fiecare dată.
Validitatea desemnează capacitatea instrumentului de măsurare de a dezvălui ceea ce
urmăreşte să obţină prin cercetare, precizia cu care datele empirice măsoară dimensiunile
conceptului cercetat. Fiabilitatea anchetelor depinde de fiabilitatea instrumentului de cercetare
(chestionarul), respectându-se în acest sens următoarele norme:
 întrebările să nu fie prea generale şi imprecise
 să se folosească un limbaj accesibil pentru subiecţi, să se elibereze de prejudecăţile
operatorului
 întrebările să fie lipsite de ambiguităţi
 cuvintele vagi, care atrag răspunsuri vagi, trebuie evitate
 evitarea întrebărilor care sugerează răspunsul
 utilizarea unor întrebări ocolitoare în cazul problemelor delicate, personale, intime
 evitarea întrebărilor ipotetice care dau şi răspunsuri ipotetice
 formularea atentă a întrebărilor referitoare la probleme şi situaţiipersonale, stigmatizante
 evitarea întrebărilor ce afectează drepturile civile ale persoanei anchetate
78
 sporirea atenţiei la întrebările bazate pe memorie

Delimitarea universului de studiu şi a eşantionului, eşantionul reprezentativ constituind o
colecţie de cazuri din populaţia investigată, care din punct de vedere statistic este tipică pentru
populaţia respectivă.
Organizarea activităţii practice de cercetare, planificându-se desfăşurarea în timp a
studiului, procurarea şi distribuirea mijloacelor materiale şi stabilirea sarcinilor fiecărui membru al
echipei de cercetare.
Iniţierea şi realizarea studiului pilot, o modalitate de testare a validităţii şi fidelităţii
instrumentelor de culegere a datelor, familiarizarea operatorilor şi obţinerea de sugestii pentru
prelucrarea datelor. Poate include două etape: studiul pre-pilot în care se testează doar proiectul
de chestionar sau interviu şi studiul pilot complet, în care se verifică toate fazele cercetării, pe un
grup mai mic decât eşantionul proiectat.
 culegerea datelor se realizează de către cercetător cu ajutorul metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de cercetareaplicate populaţiei selectate în eşantion, reprezentând o măsurare a
unor variabile empirice stabilite prin procesul de operaţionalizare a conceptelor. Pentru ca
procesul de cercetare să fie eficient, datele trebuie să fie fiabile şi valide, măsurarea fiabilă
presupunând precizie şi lipsă de distorsionare sistematică (bias).
Principalele metode si tehnici utilizate in cercetarea sociologica sunt:
 experimentul sociologic: este tehnica ce permite cel mai bine verificarea legaturii dintre
doua variabile. Experimentul se poate desfasura in laborator sau in conditiile vietii sociale reale.
Experimentul de laborator are avantajul ca permite controlul variabilelor, masurarea exacta a
modificarilor de la nivelul grupului experimental si eliminarea unor influente necontrolabile;
 observatia sociologica: aceasta poate fi neparticipativa (cercetatorul observa din exterior
comportamentele si actiunile indivizilor si grupurilor) sau participative (cercetatorul devine
membru al grupului studiat si participa la activitatea acestuia); de asemenea, poate fi cantitativa
(se bazeaza pe date statistice colectate in scopuri generale sau in scopul efectuarii cercetarii ) sau
calitativa (poate imbraca o forma impresionistica sau mai sistematica).
 ancheta pe baza de interviu sociologic: o persoana pune anumite intrebari altei persoane si
inregistreaza raspunsul (in scris, pe reportofon etc.).Intrebarile formeaza o lista coerenta, pe baza
ipotezelor avansate in cercetarea respectiva. Interviul se poate desfasura prin telefon sau fata in
fata;
 ancheta pe baza de chestionar sociologic: Chestionarul se aseamana mult cu tehnica
interviului, cu exceptia faptului ca, intotdeauna, in chestionar, intrebarile si raspunsurile se dau in
scris. Chestionarul poate fi trimis prin posta sau prezentat subiectului de catre anchetator. Atat in
cazul interviului, cat si in cel al chestionarului, perosanele care culeg datele de la cei
79
intervievati/chestionati nu sunt, de regula, sociologii ce au initiat cercetarea, ci ajutoare ale

acestora, anume operatorii de ancheta;
 analiza documentara: aceasta este utilizata mai ales in situatiile in care cercetatorul nu are
acces direct la realitatile sociale pe care intentioneaza sa le studieze. Informatii referitoare la
aceste realitati se gasesc, insa, sub alte forme: arhive publice sau private, jurnale personale,
corespondenta, date statistice, ziare, reviste, carti etc. Aceste informatii sunt prelucrate si utilizate
de catre sociolog in verificarea ipotezelor enuntate.
EȘANTIONAREA SAU CERCETAREA SELECTIVĂ
Eşantionarea se referă la metode sistematice de selecţie a subiecţilor care vor fi studiaţi.

Precum am menţionat într-un capitol anterior, cel mai adesea este necesară selecţia unităţilor de
înregistrare din universul cercetării, deoarece mărimea populaţiei investigate depăşeşte interesul
ori resursele cercetătorului. Cel mai frecvent, eşantionarea se aplică în cazul anchetelor sau al
sondajelor, când unităţile de înregistrarea sunt indivizi. .
Scopul eşantionării probabiliste (denumită şi aleatoare) este de a oferi cercetătorului
capacitatea de a realiza inferenţe precise privitoare la o populaţie mare pe baza unui număr mult
mai mic de cazuri.
Cum funcţionează eşantionarea probabilistă? Eşantion probabilist (aleator) este acel
eşantion care este proiectat pe baza regulilor probabilităţii, care permite determinarea măsurii în
care eşantionul reprezintă populaţia din care a fost selectat. Este considerat aleator doar acel
eşantion în al cărui caz fiecare individ din populaţie a avut o probabilitate calculabilă de a fi
inclus.
Statistici implicate în estimarea reprezentativităţii:
 parametru – valoarea variabilei în populaţie – statisticile bazate pe eşantion încearcă
estimarea acestor parametri – de ex., media veniturilor unei populaţii,
 media pe eşantion (care estimează media din populaţie);
 varianţa, adică gradul de împrăştiere al caracteristicii estimate;
 eroarea de eşantionare – diferenţa dintre estimare şi mărimea parametrului în populaţie.
Erorile de eşantionare (aleatoare) trebuie deosebite de cele sistematice, datorate unor
erori în realizarea cercetării. Cele aleatoare nu sunt datorate unor greşeli ale cercetătorului ci
variabilităţii eşantionului selectat din populaţie.
Evident, cu cât eşantionul este mai mare, cu atât erorile de eşantionare vor fi mai mici.
Însă, cu creşterea mărimii eşantionului, creşte şi probabilitatea de apariţie a erorilor sistematice
(nealeatoare). Pentru a înţelege principiile estimării parametrilor prin eşantioanele aleatoare, un
număr de elemente merită să fie amintite. Se extrag eşantioane repetate din aceeaşi populaţie; câte
80
eşantioane de 1000 de persoane se pot extrage din 300.000 de mii de oameni? Combinaţii de
300000 luate câte 1000. Adică foarte multe.
Fiecărui eşantion i se calculează media parametrului estimat. Să zicem înălţimea. Dacă
avem un număr suficient de mare de eşantioane, se poate construi o histogramă a distribuţiei
acestor medii. – distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane – aici este baza înţelegerii
chestiunii. Ştim că media acestor medii este egală cu media din populaţie. Acestei distribuţii i se
poate calcula abaterea standard (abaterea medie de la medie) care poartă numele de eroare
standard.
Distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane este normală. Histograma ia forma unui
clopot (clopotul lui Gauss). Cu cât numărul eşantioanelor este mai mare cu atât mai mult se
apropie distribuţia de rigorile distribuţiei normale. Curba normală are anumite probabilităţi care
fac posibil calculul reprezentativităţii eşantioanelor. – plecând de estimarea proporţiei de estimări
care sunt la o anumită distanţă de la media din populaţiei (parametru).
Eroarea standard este afectată de varianţa populaţiei şi de mărimea eşantioanelor
realizate. Acum putem trece la măsurarea reprezentativităţii. A măsura reprezentativitatea
înseamnă a aprecia măsura în care estimările din eşantionul nostru se abat de la parametri din
populaţie. Dar nu ştim, de obicei, parametri din populaţie (altfel n-am mai face anchete) şi nici nu
am realiza un mare număr de eşantioane din aceeaşi populaţie. Putem înlocui eroarea standard a
distribuţiei de eşantionare cu eroare standard a eşantionului.
Cadre de eşantionare
Enumerarea, lista indivizilor dintr-o populaţie constituie cadrul de eşantionare. De

exemplu, listele electorale sunt folosite adeseori pentru constituirea de eşantioane aleatoare pentru
sondaje de opinie.
Calitatea unui eşantion aleator depinde de calitatea cadrului de eşantionare. Cărţile de
telefon, de exemplu, nu constituie un bun cadru de eşantionare pentru extragerea de eşantioane
reprezentative pentru sondaje preelectorale (sunt foarte bune pentru eşantioane de posesori de
telefon, însă). Este clar că cercetătorul are nevoie de ceva perspicacitate pentru a găsi cel mai
potrivit cadru de eşantionare.
Elaborarea unui eşantion aleator
Trebuie realizaţi trei paşi:

 stabilită unitatea de analiză (cine este inclus în analiză)
 realizată o listă a unităţilor de analiză
81
 aleasă o metodă de selecţie, astfel încât eşantionul să fie reprezentativ
Metode de eşantionare aleatoare
Simplă – numere aleatoare: înregistrările din cadrul de eşantionare au un număr de

identificare unic iar subiecţii din eşantion sunt extraşi pe baza acestor numere cu ajutorul unor
numere aleatoare. Pe vremuri se foloseau tabele de numere aleatoare dar astăzi, cu posibilităţile
tehnice disponibile, numerele aleatoare pot fi generate de către computere. Această metodă de
eşantionare mai poartă şi denumirea de eşantionare pură aleatoare.
Sistematică – metoda pasului (cvasi aleatoare): pentru această procedură de
eşantionare, ca şi în cazul celei de mai întâi, este nevoie de existenţa unui cadru de eşantionare
care să cuprindă toate unităţile de analiză. Împărţindu-se toată populaţia la mărimea dorită a
eşantionului se stabileşte pasul de eşantionare p. Apoi se alege aleatoriu un prim individ, care
trebuie să aibă un număr de ordine mai mic decât pasul de eşantionare. Respectându-se pasul de
eşantionare se alege, pornind de la primul subiect, întreg eşantionul, selectând fiecare ale p-lea
individ. Metoda est e numită cvasi aleatoare deoarece în momentul în care este stabilit primul
individ din eşantion este stabilit întreg eşantionul, astfel că nu se mai respectă condiţia stabilită
mai sus pentru eşantioanele aleatoare: probabilitate egală non-nulă de selecţie pentru fiecare
subiect. Mai mult, în cazul acestei proceduri, numărul eşantioanelor posibile pentru o populaţie
este egal cu mărimea pasului de eşantionare, ceea ce constituie din nou o restricţie greu de
acceptat de către unii metodologi.
Stratificată: în cazul în care anumite caracteristici sunt importante faţă de variabilele pe
care dorim să le măsurăm, şi cunoaştem distribuţia acestor variabile în populaţia investigată, este
bine să se realizeze grupuri omogene după respectivele caracteristici iar apoi se selectează
subiecţii aleator din aceste grupuri proporţional cu măsura în care aceste grupuri sunt reprezentate
în eşantion. De exemplu, dacă este important într-un sondaj de opinie ca reprezentarea pe
cartierele oraşului să fie proporţională cu distribuţia din populaţie, vom împărţi cadrul de
eşantionare – listele electorale să zicem – pe cartiere şi vom selecta aleator printr-una din
procedurile descrise mai sus din fiecare dintre populaţiile de cartier. Această procedură de
eşantionare produce erori mai mici decât eşantionarea pură aleatoare.
Ponderată: când aven nevoie de subeşantioane reprezentative pe anumite categorii mai
mici în populaţie. Să presupunem că dorim să comparăm români şi romi într-un eşantion de 200 de
persoane, putem selecta aleator 100 de români şi aleator 100 de romi. Evident, romii sunt
suprareprezentaţi, dar aşa putem face comparaţii mai precise. Altfel, dacă am fi atribuit tuturor
82
subiecţilor aceeaşi probabilitate de a fi selectaţi, nu am fi avut, probabil, mai mult de 2, 3 romi în

eşantion.
Cluster (ciorchine în limba engleză): adună grupuri eterogene care sunt deja formate ca
şi grupuri stabile. – şcoli, organizaţii, etc. Deci, în eşantionarea cluster, stabilim grupurile de acest
tip, din care facem apoi selecţia. Membri grupurilor selectate constituie eşantionul nostru. Situaţia
poate fi mai complicată. Aceste colectivităţi pot fi grupate, iar selecţia din acestea se poate face,
deci, stratificat. Să presupunem că dorim să facem o anchetă cu privire la practicarea sporturilor la
elevii de liceu. În acest caz putem să lucrăm cu o eşantionare multistratificată cluster. Stabilim că
cea mai eficientă tehnică de anchetă este cea indirectă cu aplicarea chestionarelor în colectivitate
(gen extemporal). În acest caz obiectivul eşantionării îl vor constitui clasele de elevi şi nu elevii
înşişi. Clasele de elevi le vom stratifica după an (a IX-a, a X-a), liceu, profil sau tipul liceului
(colegiu naţional, liceu teoretic, grup şcolar). După ce am realizat această grupare vom alege
clasele aleator din fiecare strat, astfel încât să se respecte proporţiile.
Eşantionarea nealeatoare: pe lângă procedurile de eşantionare expuse, care sunt
singurele care permit realizarea calculelor de reprezentativitate, în anumite situaţii se aplică şi
proceduri nealeatoare. Cea mai cunoscută este eşantionarea pe cote a cărei realizare presupune
următoarele etape:
 se stabileşte distribuţia populaţiei în funcţie de anumite caracteristici importante (pentru
care dorim să avem reprezentativitate).
 se împarte eşantionul în cote, funcţie de distribuţiile stabilite la etapa anterioară.
Cotele reprezintă numărul de subiecţi care au anumite caracteristici. Cotele pot fi simple
sau legate. Adică distribuţiile pe caracteristicile importante pot să fie legate sau pot fi luate
separat. În urma împărţirii eşantionului, fiecare dintre operatori ştie ce caracteristici trebuie să aibă
subiecţii pe care îi va intervieva, aceste criterii constituind şi criteriu de includere în eşantion.
OBSERVAȚIA SOCIOLOGICĂ
Observarea sociologică este o metodă de cunoaştere a realităţii sociale, care presupune

constatarea şi înregistrarea de către observator a faptelor aşa cum se desfăşoară ele, în mod natural
(firesc), fără ca el să intervină. Prin intermediul observării sociologice cercetătorul poate să
cunoască o diversitate de aspecte privind:
o atitudinile, comportamentele, relaţiile sociale;
o durata, frecvenţa de apariţie, repetarea, intensitatea, succesiunea faptelor sau evenimentelor
sociale.
83
 rolul observatorului este doar acela de a consemna, informaţii, date sau fapte despre
realitate, fie direct, în timpul producerii lor, fie după ce ele au avut loc.
Tipuri de observare sociologică
a) Observarea spontană (întâmplătoare):

 nu este pregătită din punct de vedere teoretic şi practice (este neintenţionată), deci, nu este
organizată şi sistematizată;
 nu se desfăşoară, în consecinţă, potrivit unui plan elaborate dinainte şi nu are un scop;
 observarea şi înregistrarea sunt fragmentare;
 are un caracter subiectiv, fiind orientată de interesele şi opiniile celui ce observă;
 informaţiile obţinute sunt vagi şi necritice;
 datele consemnate nu sunt tezaurizate.
b) Observarea ştiinţifică:
 se întemeiază pe o concepţie sau teorie ştiinţifică, care o orientează şi sistematizează şi îi
conferă coerenţă;
 este analitică şi critică;
 este metodică, întrucât utilizează metode şi tehnici adecvate;
 este verificată prin confruntarea cu rezultatele altor observări ştiinţifice.
c) Observarea participativă se caracterizează prin faptul că observatorul este integrat
direct în colectivitatea sau evenimentul pe care îl cercetează, participând nemijlocit la unele
activităţi. Observatorul, în acetst caz, trebuie să respecte anumite reguli:
 să ţină seama de normele şi tradiţiile locurilor, comunităţilor, colectivităţilor investigate;
 să nu facă opinie separată;
 să nu afişeze o superioritate, care i-ar putea inhiba pe cei investigaţi, chiar dacă ea ar fi
justificată de calităţile lui de cercetător în domeniu;
 să nu şocheze prin limbaj; trebuie să adopte tipul de limbaj specific comunităţii în care este
integrat;
 să nu se implice cu ostilitate în activităţile şi în discuţiile cu subiecţii;
 să fie discret;
 să demonstreze adaptabilitate la toate condiţiile existente în comunitatea studiată,
Conţinutul activităţii observatorului;
 notarea faptelor observate;
84
 notele trebuie să includă obligatoriu: data, ora, durata observării, locul desfăşurării
faptelor, aparatele utilizate, factorii ce afectează comportamentele, schimbările intervenite în
timpul observării;
 reţinerea exactă a conţinutului dialogului cu persoanele investigate;
 înregistarea separată a consideraţiilor personale, dacă ele există.
Calităţile observatorului: intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteză, experienţă,
rigoare şi precizie. Deşi este utilizată frecvent şi cu bune rezultate, observarea ştiinţifică are, ca
metodă de cercetare, anumite limite:
 nu permite cercetarea unor anume tipuri de comportament, din motive lesne de înţeles (ex.:
comportamentul sexual);
 se aplică cu dificultate studierii unor loturi mari şi condiţiilor de existenţă ale individului
sau grupului investigat, dincolo de momentul cercetării.
EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC
Este o metodă de cunoaştere (cercetare) a realităţii sociale care constă în modificarea

intenţionată a acestei realităţi, observarea ei în condiţii speciale, create de cercetători, potrivit
scopului cercetării. Particularităţi ale experimentului:
 oferă posibilitatea producerii şi repetării lui după dorinţa cercetătorilor, determinată de
nevoile cercetării;
 permite variaţia condiţiilor în funţie de interesul cercetării;
 fenomenul cercetat este desprins din interacţiunile lui fireşti cu alte fenomene, fiind studiat
în formă “pură”;
 datorită acestor caracteristici experimentul este numit “observare provocată”.
Ca şi observarea ştiinţifică, experimentul presupune existenţa unui moment teoretic, sub
forma unei ipoteze de lucru, care structurează munca experimentală, îi dă un sens, îi asigură
caracterul sistematic şi planificat. În acelaşi timp, permite ordonarea materialului experimental
existent şi chiar descoperirea unor aspecte noi. Experimentele sociologice se pot desfăşura în teren
sau în laborator.
a) Experimentele în teren prezintă interes deoarece surprind comportamentele
“naturale”, spontane ale subiecţilor, care au loc în situaţii sociale reale.
b) Experimentul în laborator asigură un control mai riguros a situaţiei experimentale,
fapt pentru care în laborator sunt provocate experimente majore, prin care se testează ipotezele
formulate. Interpretarea informaţiilor rezultate din experiment şi formularea concluziilor sunt
valabile numai pentru grupurile cercetate.
85
Experimentul psiho-sociologic analizează efectele unor variabile independente asupra

variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor; variabilele
independente sunt factori introduşi în experiment de către cercetător sau de către alte instanţe, care
se modifică în timp: valoare, intensitate, durată, frecvenţă. Practic, se organizează două grupuri
identice în toate dimensiunile lor:
 într-un grup se intrduce o schimbare (o variabilă independenţă); el este numit grupul
experimental;
 celălalt grup rămâne neschimbat; el se numeşte grup de control,
 prin raportarea celor două grupuri putem cunoaşte modul în care se produce un proces
social în lipsa intervenţiilor experimentatorului,
Deşi experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului în cunoaşterea realităţilor
sociale, aceasta nu înseamnă înlăturarea obiectivităţii în interpretarea datelor şi formularea
conluziilor.
METODA INTERVIULUI SOCIOLOGIC
Engl. interview, „întrevedere, întîlnire", tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a

informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi
chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sînt de regulă
scrise, interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă
elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decît o condiţie
care facilitează transmiterea indirecţională a informaţiilor: de la persoana intervievată spre
operatorul de interviu. În cercetările socioumane, se recomandă utilizarea interviului cînd se
studiază comportamente greu de observat, pentru că se desfăşoară în locuri private, în studiul
credinţelor, opiniilor şi atitudinilor.
Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizată în cercetarea
sociologică. Utilizarea interviului in cercetarea sociologică are mai multe scopuri:
 de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;
 ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;
 de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode şi tehnici
86
Avantajele utilizării interviului
 flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

 rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele
care nu ştiu să scrie şi să citească, precum şi cele care se simt mai protejate cînd vorbesc decît cînd
scriu;
 observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
 asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în
cazul chestionarelor poştale;
 asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
 spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor
mai fidel decât cele realizate sub control normativ;
 asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
 asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin aceasta, sporirea volumului informaţiilor;
 precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
 studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Dezavantajele utilizării interviului
 costul ridicat;
 timpul îndelungat;
 erorile datorate operatorilor de interviului;
 imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării
unor răspunsuri precise;
 inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia
psihică, de starea de oboseală etc.;
 neasigurarea anonimatului;
 lipsa de standardizare în formularea întrebărilor;
 dificultăţi privind accesul la cei incluşi în eşantion.
Atât avantajele cât şi dezavantajele interviului, sunt relative şi trebuie să fie evaluate prin
raportare la celelalte metode şi tehnici de cercetare şi, mai ales, în funcţie de diferitele procedee şi
tipuri de interviu.
87
Criterii de clasificare a interviurilor
 conţinutul comunicării,
 calitatea informaţiilor obţinute,
 gradul de libertate a cercetătorului în abordarea diferitelor teme
 formularea întrebărilor şi în respectarea succesiunii lor,
 repetabilitatea convorbirilor,
 numărul persoanelor participante, statusul socio-demografic al acestora,
 modalitatea de comunicare,
 funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se face distincţie între interviu de
opinie şi interviu documentar. În funcţie de calitatea informaţiilor, se disting interviuri extensive
de interviuri intensive. Trecerea gradată de la deplina libertate a cercetătorului de a inova pînă la
eliminarea oricărei libertăţi de inovare în alegerea temelor şi succesiunea întrebărilor a dat naştere
mai multor tipuri de interviului, prezentate de Madeleine Grawitz:
Interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nondirectiv. Interviul clinic a fost
propus ca tehnică de intervenţie psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers. Metoda
nondirectivă pe care o propune în Client-centred Psychotherapy (1952) presupune comunicarea
autentică bazată pe încredere şi înţelegere între pacient şi terapeuţi. Este o relaţie de ajutorare în
vederea dezvoltării şi maturizării persoanei, pentru o mai bună înţelegere a experienţei proprii şi
pentru sporirea capacităţii de confruntare cu viaţa interviului clinic nu se utilizează numai în scop
terapeutic, ci şi pentru psihodiagnoză, pentru acţiunile de orientare profesională şi de asistenţă
socială.
Interviul in profunzime ca si inteviu cu raspunsuri libere se utilizează atît în
psihoterapie, cît şi în cercetarea socioumană. Spre deosebire de interviului clinic, interviului in
profunzime, centrat tot pe persoana intervievată, vizează doar un singur aspect al personalităţii, nu
persoana în întregul ei. La fel stau lucrurile şi în cazul interviului cu răspunsuri libere.
Interviul centrat (ghidat sau focalizat) ca procedeu de cercetare în ştiinţele socioumane,
a fost prezentat pentru prima dată de sociologul american Robert K. Merton, în 1956. Este un
interviu semistructurat, în sensul că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările şi
succesiunea lor nu sînt prestabilite.
Acest tip de interviu impune centrarea convorbirii pe o experienţă comună tuturor
subiecţilor. Cercetătorul elaborează un ghid de interviu in care sînt fixate problemele ce vor fi
abordate în convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a implicării persoanelor intervievate în
situaţia analizată.
88
Interviurile cu intrebari deschise si interviurile cu intrebari inchise fac parte din

categoria i structurate. Astfel de interviuri sînt larg utilizate în cercetările sociologice. Interviurile
pot fi unice şi repetate, ca de exemplu în anchetele panel. Cel mai adesea, interviului se derulează
ca o comunicare între două persoane: operatorul de interviu şi persoana care răspunde.
Acesta este tipul de interviu personal. În cercetările sociologice se poate apela şi la
interviul de grup, care are exigenţe specifice în vederea elaborării prin interacţiunea grupului a
unui răspuns colectiv la problemele puse în discuţie.
Interviurile pot fi făcute cu adulţi, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalităţi ale
vieţii politice, ştiinţifice şi culturale. De fiecare dată diferenţele dintre statusurile socio-
profesionale ale cercetătorului comparativ cu persoana intervievată ridică probleme în ordinea
acceptării, desfăşurării şi valorificării interviului.
Problematica intervievării copiilor a fost explorată de Leon Yarrow, în 1960. Interviul cu
copii îşi găsește aplicabilitatea în studiul unor teme precum: socializarea, formarea prejudecăţilor,
relaţiile copii-părinţi, relaţiile între grupurile preşcolare şi şcolare etc. Interviurile se clasifică şi
după modalitatea de comunicare a informaţiilor, fiind luate în discuţie interviurile face-to-face
(directe, personale) şi interviurile telefonice.
Unii cercetători consideră că în deceniul al Vlll-lea al secolului nostru s-a produs o
minirevoluţie în cercetarea sociologică din S.U.A.: „copilul vitreg” al anchetelor sociologice,
interviului , a devenit „copilul favorit” al acestora. Această schimbare s-a produs datorită faptului
că în prezent aproximativ 98% din populaţia americană are acces la un post telefonic, precum şi
datorită punerii la punct a unui sistem de eşantionare adecvat - Random-digit dialing (ROD).
În cele mai murte ţări, între care şi România, dotarea limitată cu posturi telefonice a
populaţiei nu permite efectuarea încă a unor anchete telefonice reprezentative la nivel naţional. În
fine, interviurile pot fi clasificate - aşa cum preciza Fred N. Kerlinger în Foundations of
Behavioral Research şi după funcţia pe care o au în cadrul cercetării, identificîndu-se trei
tipuri:interviu explorative, interviu de cercetare(propriu-zis) si interviu de verificare.
METODA ANALIZEI DOCUMENTELOR
Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul,
ci şi procesele şi fenomenele, ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute, este analiza
documentelor sociale. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele
sociale ale oricărei societăţi, inclusiv contemporane. Documentele sociale pot fi:
 publice (exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, cărţi),
89
 oficiale (acte, certificate de naştere, de deces, fişe medicale, acte de proprietate,hotărâri de

divorţ, etc.),
 personale (autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc),
Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. Ea a
fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice
din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională), cât şi în al doilea război mondial, în
special de Marea Britanie. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a
anumitor unităţi de analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Unităţile de analiză
clasice sunt:
 spaţiul sau timpul - lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicate anumitor
probleme spre exemplu),
 cuvintele : se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte, de exemplu de câte ori
apare cuvântul dreptate într-un program electoral);
 temele - sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. (dăm câteva
exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”,
“Monarhia a distrus cultura romanească”, “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc.),
 personajele - utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care
implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. Putem spre exemplu studia
evoluţia rolului femeii în societatea americană, studiind personajele feminine dintr-un serial ca
Dallas, care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea
americană.
 itemul = un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu, articolul,
editorialul, etc.
Tipuri speciale de investigaţii
Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de
investigaţii, care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. Un
astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul
căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. Se pot efectua însă şi analize
de documente la fel de bine.
Un alt tip de investigaţie, derivat din anchetă este focus grupul. La limită, este un tip de
anchetă, adică de interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mult mai complex de
investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente), se pot
90
aplica teste, se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în
cadrul focus grupului etc).
Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă, în care se pot reuni mai multe
metode simultan, este vorba de studiul de caz. Studiul de caz se realizează evident asupra unui
singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. Putem studia de exemplu
modul în care s-au format relaţiile de muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse
metode, pe o anumită perioadă de timp, o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă.
Putem utiliza chestionare, putem realiza interviuri, putem să facem observaţie participativă etc.
Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare.
În fine, ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de
analiza temporală a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. În
cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode, ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă, cu
aceleaşi instrumente de investigaţie, asupra aceleiaşi populaţii, într-un anumit interval de timp
pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen.
Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei
longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar, grilă de observaţie etc)
aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii, în timp ce în cazul
panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion, pe o anumită perioadă
de timp. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi
evident sunt extrem de utile pentru analiza socială.
METODA INTERVIULUI SOCIOLOGIC
Ancheta sociologică și sondajul de opinie sunt metode predilecte actuale frecvent

utilizate în cercetarea sociologică, uneori identificată cu cercetarea sociologică însăşi. Literatura
de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. Prezint mai jos câteva
dintre acestea pentru a ilustra varietatea posibilităţilor de abordare.
„O metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de
afla informaţii despre populaţia din care este extras eşantionul” (Ferber, apud May, 1990, p. 65).
„Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat ( un stat,
un grup etnic, o regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub
formă cuantificabilă” (Javeau, 1970).
Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.) la
nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea
descrierii şi explicării lor (Cauc, 1997).
91
Raportul dintre anchetă şi sondaj
Ancheta sociologică include, ca şi categorie, sondajul. Sondajele sunt anchete pur şi

simplu. Dar trebuie să fie făcute de profesionişti. Nu ajunge să fii în stare să extragi un eşantion
aleator, pentru a putea accepta rezultatele unui sondaj.
Sondajul se ocupă mai ales cu descrierea opiniilor. Sondajele, spre deosebire de
majoritatea celorlalte anchete, sunt mai rapide, mai eficiente. Pe de altă parte, ancheta face uz de
metode complementare (observaţia, analiza documentară). Iluţ şi Rotariu (1997) dezbat pe larg
relaţia dintre anchetă şi sondaj ? Ei identifică următoarele caracteristici ale sondajelor:
 centrare pe aspectul opinional,
 centrare pe probleme de interes public,
 pronunţat caracter descriptiv,
 realizate foarte rapid,
 rezultatele sunt prezentate rapid,
 se realizează la comanda unui beneficiar,
 fac parte din viaţa unei societăţi democratice,
Anchetă şi interviu
De ce şi de către cine se identifică cele două metode ? Metodologul român Chelcea

precum şi mulţi autori anglo-saxoni operează această identificare. Logica lor ar fi următoarea:
aplicarea chestionarelor presupune adeseori intervievarea (discuţia între un operator şi subiect)
prin urmare, ancheta ar fi doar o formă a interviului standardizat – iar chestionarul – ghid de
interviu standardizat.
De fapt, diferenţele sunt esenţiale şi ţin de orientările metodologice diferite care susţin
cele două metode, de calitatea datelor obţinute, de modalitatea de prelucrare şi de finalitatea
teoretică şi paradigmatică a cercetării. Ancheta, tehnici (directă, indirectă) – de ce îi zice directă la
cea în care informaţia este obţinută prin intermediar (operatorul de interviu ?)
Interviul (individual, de grup)
Caracteristicile anchetei:
 metodă cantitativă, accent pe validitatea şi fidelitatea măsurărilor, prelucrare statistică,
 rezultatele sunt generalizabile – se lucrează pe eşantioane reprezentative,
 ţine de metodologia pozitivistă – empiristă,
Caracteristicile metodologice ale interviului:
92
 tehnică (metodă) etnografică, calitativă,

 datele sunt arareori cuantificate şi analizate statistic,
 se lucrează pe un număr redus de cazuri, pe loturi, grupuri care nu sunt reprezentative,
Este adevărat că uneori se utilizează protocoale de interviu pentru a obţine date care vor fi
utilizate în analize cantitative. Aceasta se întâmplă:
 în preanchetă (când se explorează o problematică mai puţin cunoscută şi se experimentează
construcţia unui instrument – chestionar – într-o temă sau pentru o populaţie – puţin cunoscută);
 când cercetătorii au dificultăţi în operaţionalizarea anumitor concepte, excluzând situaţiile
de mai sus, e vorba de cercetători cam tâmpiţei;
 când protocoalele de interviu sunt folosite pentru analiză secundară – analiza lor de
conţinut,
Faptul că se foloseşte interviul în asociere cu metodele cantitative nu-l face metodă
cantitativă în sine. În primele două situaţii interviul este doar o cale spre realizarea unui
chestionar, spre desăvârşirea unei anchete concrete. În situaţia în care interviurile se prelucrează
prin analiză de conţinut (ceea ce, îndeobşte, nu se face) pe analist îl interesează caracteristicile
discursului, ale textului, pe care încearcă să le descrie cantitativ. Premisa anchetei este că datele
obţinute se referă la o realitate obiectivă, la ceva care este dincolo de discurs. Ancheta poate servi
la înregistrarea următoarelor categorii de caracteristici ale populaţiei investigate:
 opinii, atitudini, comportamente,
 aspiraţii, trebuinţe, motivaţii,
 cunoştinţe,
 caracteristici demografice,
 caracteristici ale mediului sociale,
Ancheta poate servi la:
 descriere,
 explorare,
 explicare (verificare de ipoteze, construcţie de modele) – uzând de canonul variaţiilor
concomitente, pe care Durkheim l-a considerat calea fundamentală a sociologiei, care poate fi
aplicat în forme foarte diversificate disponibile în aplicaţiile statistice.
Etapele unei anchete sociologice: planificarea cercetarii, constructia instrumentului,
alegerea esantionului, pretestarea instrumentului, revizuirea instrumentului, culegerea datelor,
analiza datelor, elaborarea raportului / valorificarea rezultatelor.
Tehnicile de anchetă
93
Una dintre momentele importante ale planificării unei anchete sociologice este alegerea
tehnicii care va fi folosită. Modalitatea de administrare defineşte tehnicile de anchetă, care sunt
următoarele:
 anchetă directă,
 anchetă indirectă,
Diferenţa dintre cele două modalităţi constă în modalitatea de colectare a datelor. În cazul
anchetei indirecte instrumentul de cercetare, chestionarul, este completat de către subiect, în timp
ce la ancheta directă, operaţiunea aceasta îi revine operatorului de anchetă, care poate realiza
comunicarea cu subiectul pe diferite căi.
Tehnica de anchetă este aleasă în funcţie de obiective de reprezentativitate, validitate şi
fidelitate constrânse de tema cercetării şi de populaţia cercetării, pe de o parte, şi de considerente
de fezabilitate a culegerii datelor. Exemple:
 În cazul unei cercetări care are ca obiect adaptarea adolescenţilor la viaţa şcolară, vom
alege un eşantion stratificat de tip cluster (vom selecta aleator clase de elevi şi vom aplica
chestionarele la toţi elevii claselor selectate) tehnica cea mai fezabilă este cea indirectă de tip
extemporal.
 Anchetele privind incidenţa corupţiei în rândul agenţilor economici recurg cel mai adesea
la tehnica autoadministrarii, din motive lesne de înţeles.
Ancheta directă are ca variante, definite de modalitatea de comunicare dintre operator şi
subiect:
 faţă în faţă, la domiciliu, de obicei, dar oriunde unde e potrivit. Cel mai bine este la
domiciliul; cadrele de eşantionare trimit la domicilii (avem de fapt populaţii de domicilii din care
selectăm, apoi din fiecare locuinţă trebuie să alegem persoana). Când instrumentul este lung, e
recomandabil ca interviul să se realizeze la domiciliu (confort, sentimentul controlului). Se poate
face observaţie (să se valideze răspunsurile subiecţilor). Are cea mai mică rată de non-răspunsuri
parţiale datorită prezenţei operatorului,
 prin telefon, tehnică descrisă mai jos,
Anchetele realizate prin telefon, în care comunicarea între operator şi subiect se realizează
telefonic este o procedură foarte populară de culegere a datelor în ţările occidentale. Colectarea
telefonică a informaţiilor este o strategie fezabilă în aceste ţări deoarece un procent satisfăcător de
cămine dispun de abonament telefonic (peste 90%).
În alte contexte, mai deprivate din punct de vedere economic sau al infrastructurii
disponibile, aplicarea telefonică a chestionarelor nu este recomandabilă datorită problemelor de
reprezentativitate. Astfel este situaţia şi în România unde ponderea gospodăriilor care au acces
direct la reţeaua telefonică este de sub 50%. Deoarece deţinerea abonamentelor telefonice nu este
94
omogen distribuită în populaţie sunt rare situaţiile în care prin procedura aceasta se pot constitui
eşantioane reprezentative.
Americanii au dezvoltat cel mai bine tehnica anchetei telefonice. Aceasta se realizează
direct prin calculatoare conectate prin modemuri la reţeaua telefonică (computer assisted
telephone inteviewing), dotate cu microfoane şi căşti. Calculatorul generează aleator numărul de
telefon (random digit dialing) iar datele se introduc de către operator direct în baza de date. Este,
în mod cert, cea mai rapidă şi ieftină modalitate de a realiza o anchetă. Avantajele anchetelor prin
telefon:
 rapiditate (se pot realiza 500 chestionare cu 30 operatori, într-o zi);
 mare arie de acţiune (se pot lua eşantioane aleatoare din toate localităţile patriei);
 cost redus (telefonul e mai ieftin decât deplasare, diurnă etc.);
 fiabilitate (puţine refuzuri, oricum mai puţine decât în cazul în care subiectul este solicitat
să primească în casă un străin);
 studiu pilot în condiţii ideale (se poate îmbunătăţi instrumentul pe parcurs, cooperare,
coordonare permanentă între membri echipei de cercetare);
 control constant al terenului (întrucât totul se întâmplă într-o cameră cu telefoane);
 introducerea rapidă a datelor.
Anchetă indirectă (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)
Modalităţi de aplicare în scris:

 în prezenţa operatorului (care îi oferă instrucţiuni)
 aplicarea în grup (tip extemporal)
 prin poştă
 chestionare publicate în presă
Avantaje autoadministrării sunt multiple:
 cost redus;
 se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului;
 se înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare ale operatorului;
 anonimatul răspunsului este mai bine protejat;
 operatorul are timp de gândire;
 subiecţii pot fi dispersaţi în teritoriu.
Dezavantajele pot, la rândul lor, afecta validitatea cercetării:
 nu ştim, în funcţie de modalitatea de administrare, cine răspunde la chestionar
 se pierde spontaneitatea răspunsurilor
95
 se pierde posibilitatea de a se elimina efectul de contaminare a răspunsurilor

 multe non-răspunsuri
 se pierde multă informaţie (oamenii scriu greu)
 teama de răspunsuri în scris
 apar multe erori datorate chestionarului
 nu putem clarifica sensul anumitor răspunsuri.
Ancheta poştală (după Babbie, 1994)
Metoda de bază în acest caz este distribuirea chestionarelor în cutiile poştale. Se introduc
în cutiile poştale: chestionarul, scrisoare explicativă şi un plic timbrat. (în cazul în care introduceţi
plicuri timbrate plătiţi şi pentru subiecţii care nu vor completa chestionarul. Probabil că există
soluţii, negociabile cu Poşta Română, pentru problema asta).
Problema cea mai spinoasă la distribuirea prin poştă o constituie rata de retururi –
procentul din chestionare care sunt returnate completate cercetătorilor. În cazul de bază, în care se
face simpla distribuire, prezentată mai sus, rata obişnuită de retururi nu depăşeşte 30%, care este
arareori satisfăcătoare. Supărător este mai ales faptul că eşantionul astfel obţinut nu constituie
niciodată un eşantion reprezentativ, completarea şi returnarea chestionarelor depinzând de diferite
caracteristici socio-demografice ale subiecţilor. Esenţial este de a face completarea şi returnarea
chestionarului mai uşoară îmbunătăţeşte calitatea studiului.
Monitorizarea retururilor
Se poate urmări rata retururilor printr-un grafic care va cuprinde, pe zile, numărul de
chestionare returnate, ca şi frecvenţa cumulată a acestora. Urmărind curba retururilor va fi mai
uşor să stabiliţi când să interveniţi pentru a stimula completarea şi expedierea chestionarelor
completate.
Chestionarele primite vor primi numere de ordine, corespunzătoare ordinii în care au
sosit, chiar dacă au fost deja atribuite alte numere de identificare. Aceasta va contribui la evaluarea
erorilor induse de non-răspunsuri.
Exemplu: presupunem că vârsta subiecţilor este corelată linear negativ cu acest număr de
ordine (cei tineri răspund mai greu, nu-I interesează, spre exemplu). Este corect să presupunem că,
după utilizarea mai tehnicilor de stimulare a răspunsurilor, cei care nu au răspuns fac parte din
categoriile cele mai tinere. Datele pot fi ponderate în consecinţă:
 O strategie care poate fi aplicată este colectarea chestionarelor de către operatori de la
domiciliul subiecţilor. Aceasta va mări rata retururilor.
96
 Pentru mărirea ratei retururilor se pot folosi chestionare auto-timbrate, care nu mai solicită
introducerea în plicuri.
 Cea mai eficientă soluţie găsită până acum este stimularea periodică a subiecţilor în
direcţia completării şi returnării chestionarelor. Se utilizează aşa-numitele scrisori de urmărire
(follow-up mailing). Concret, după un număr de zile, cercetătorii trimit subiecţilor de la care nu au
primit încă instrumentele de cercetare completate plicuri conţinând chestionarul şi o scrisoare în
care se justifică necesitatea completării chestionarului. Treaba asta se poate face de 2 - 3 ori, şi se
pot obţine chiar 80% din chestionare completate.
 Utilizarea de stimulente materiale: Într-o cercetare realizată de noi la Cluj am organizat o
tombolă, în care cei care au returnat chestionarele completate puteau câştiga premii, cât de cât
substanţiale. Cu toate acestea nu ne-au fost returnate mai mult de 25% din chestionare.
Specialiştii Universităţii din Hawaii au identificat un model de retururi care transcede, se
pare, diferitele specificităţi. În primele 2 săptămâni se primesc aproximativ 40% din chestionare.
La alte două săptămâni de la prima scrisoare de urmărire revin încă 20% din chestionare. Iar în
cele două săptămâni care urmează expedierii ultimei scrisori de urmărire revin încă 10% din
chestionare. Chiar dacă realizarea unor cercetări prin cercetări poştale ar produce cifre diferite,
este evident că, odată cu trecerea timpului, probabilitatea ca un chestionar să fie returnat scade.
Ancheta directă
Calitatea datelor rezultate din anchetele directe depinde în mare parte de operatorii de
interviu. astfel, o buna parte din atenţia cercetătorilor trebuie sa se îndrepte către soluţionarea unor
probleme legate de selecţia, instruirea, motivarea si supervizarea operatorilor de ancheta.
Erori datorate operatorilor - Rotariu şi Iluţ trec în revista mai multe tipuri de erori din
anchete, care pot fi atribuite operatorilor:
97
 erori determinate de trăsături de personalitate - aspecte care variază de la aspectul fizic,

la cel comportamental până la aspectul moral care determina refuzuri sau erori de completare
intenţionate sau nu: aici intra si fraudele comise de operatori - când aceştia, în mod deliberat,
deformează răspunsurile subiecţilor sau completează de la sine din burta chestionare sau porţiuni
din instrumente de cercetare;
 erori determinate de corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opinia
intervievatorului: asemenea corelaţii pot apare în legătură cu temele investigate - operatori
puternic partizani vor tinde sa deformeze rezultatele cum ar fi de exemplu operatorul greco-
catolicul din Cluj, care avea sistematic, 80 - 90 din subiecţi greco-catolici şi votanţi ai PNŢCD;
 erori rezultate din anticipaţiile operatorului:
 anticipaţii de structura-atitudine: pe baza răspunsurilor la primele întrebări cercetătorul
evaluează structura atitudinală a subiectului îl etichetează, clasifica; ex: stânga, dreapta si va
interpreta răspunsurile la întrebările următoare prin prisma acestei clasificări;
 anticipaţii de rol: operatorii tind sa clasifice subiecţii după date obiective factuale iar în
cazul în care primesc răspunsuri ambigue, vagi, sa decidă pentru răspunsul "adecvat" respectivei
categorii rol;
 anticipaţii de probabilitate - operatorii au, uneori, supoziţii despre distribuţia anumitor
variabile opinii sau factuale în populaţia pe care o investighează; daca datele din teren nu confirma
aceste supoziţii, unii operatori tind sa schimbe răspunsurile pentru a le face conforme cu aceste
teorii.
Caracteristicile operatorului
Erorile datorate operatorilor pot fi minimizate printr-o selecţie riguroasa a operatorilor,

motivarea lor, instruire de calitate si control strict, care sa sancţioneze orice abatere se poate vorbi
de încercarea de a construi un portret robot al operatorului ideal (Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 184).
operatorul trebuie sa fie plăcut din punct de vedere fizic, de preferat de sex feminin.
Din punct de vedere psihologic, se recomanda ca operatorii sa fie extrovertiţi, cu abilităţi
de comunicare si cu un anumit grad de empatie vis-a-vis de subiecţi fără a exagera în momente de
compasiune, care pot compromite cercetarea pregătirea anchetei directe. Importante sunt şi
trăsăturile de caracter, cinstea, corectitudinea şi conştiinciozitatea fiind cerinţe fără de care nu se
poate imagine activitatea de operator. Operatorii trebuie să fie suficient de instruiţi şi de
inteligenţi pentru a îndeplini cerinţele anchetei, dar să nu depăşească anumite praguri superioare
deoarece:
98
 operatorii foarte educaţi sunt greu de motivat – adeseori aceştia consideră aplicarea
chestionarului ca subangajare, ceea ce determină superficialitate în aplicare sau chiar fraudă; o altă
consecinţă este că operatorii de acest gen se vor plictisi mult mai repede, vor încerca să producă
variaţie în desfăşurarea interviurilor – modifică formularea întrebărilor, comentează şi negociază
cu subiectul aspectele surprinse de întrebările din chestionar etc. ceea ce induce automat erori;
 operatorii foarte educaţi şi cei evident erudiţi / inteligenţi pot să inhibe subiecţii (reacţii de
prestigiu, dezirabilitate socială), ducând la deformarea răspunsurilor;
De ce acceptă oamenii să coopereze cu operatorii de interviu ?
Este greu de crezut pentru mulţi dintre cei care nu sunt familiarizaţi cu cercetările
realizate prin anchetă că mii de oameni, din diferite categorii sociale, acceptă să primească
necunoscuţi în căminele lor şi le oferă informaţii de natură personală, pe care le-ar împărtăşi cu
greu altor persoane. Rotariu şi Iluţ sintetizează motivaţiile care explică gradul destul de mare de
cooperare din partea subiecţilor în anchetele sociologice.
 reflexul de politeţe (e greu să refuzi...),
 dorinţa de influenţare,
 nevoia de a vorbi,
Problemele de securitate din mediul urban, şi măsurile de securizare a locuinţelor ridică
dificultăţi în calea operatorilor. Remarcarea gradul înalt de colaborare din partea populaţiei la
realizarea anchetelor sociologice nu înseamnă că refuzurile nu ar constitui, adeseori, o problemă
serioasă în desăvârşirea operaţiunilor de colectare a informaţiilor în anchetă. Dimpotrivă, în
funcţie de momentul realizării anchetei şi de tematica acesteia, rata refuzurilor poate ajunge la
valori îngrijorătoare. Un număr mare de refuzuri afectează negativ realizarea obiectivele cercetării
în cel puţin două modalităţi:
 îngreunează culegerea datelor, întârzie obţinerea rezultatelor şi sporeşte costurile;
 poate compromite reprezentativitatea eşantionului, persoanele care refuză să colaboreze cu
operatorul neconstituind un eşantion aleator.
Evitarea unei rate mari de refuzuri subliniază importanţa momentului realizării
contactului cu subiectul. O parte din refuzuri pot fi evitate printr-o atentă pregătire a operatorilor.
Cu toate acestea, contactul efectiv cu subiecţii depinde de ei, iar cercetătorii trebuie să urmărească
numărul de refuzuri obţinut de fiecare operator. Aceia dintre operatori care înregistrează sistematic
un număr mare de refuzuri vor trebui excluşi din echipa de cercetare.
99
Construcţia chestionarului
Ceea ce diferenţiază ancheta de alte metode de investigare ştiinţifică este faptul că este
necesară construcţia unui instrument de colectare a datelor nou cu ocazia fiecărei investigaţii.
Acest aspect este neplăcut mai ales deoarece face dificilă compararea rezultatelor din cercetări
diferite. Pe de altă parte, întrucât nu există instrumente standardizate, cu excepţia unor scale de
atitudini care au fost deja scalate pe populaţia care urmează a fi investigată, trebuie să se abordeze
faza elaborării instrumentului cu cea mai mare atenţie.
Consideraţii generale despre chestionarul sociologic
Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această

etapă se construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare
(exemplu: coeziunea grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru
participarea la orele de educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru
activităţi fizice, etc.). Finalitatea acestei etape este asigurarea unei cât mai bune validităţi şi
fidelităţi a măsurărilor noastre.
Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi
pentru conceptele pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de
orele de educaţie fizică poate să îi corespundă un singur indicator, şi deci, un singur item:
Cât de mulţumit sunteţi de orele de educaţie fizică?
4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR
Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze
referitoare la fenomenul cercetat. Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar
dacă nu sistematic şi conştient construcţia instrumentului.
Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se aplică atât în
anchetele indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne
bizuim pe aceştia, care putea adapta formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel mai
bine este ca întrebările să fie formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi
destinate auto-administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a
formulărilor din chestionar, intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca erori
sistematice.
100
Pretestarea chestionarului şi studiul pilot
Un moment care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este
pretestarea chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă, acesta este aplicat
unui lot de subiecţi selectat din populaţia cercetării. Analiza rezultatelor acestei aplicări poate
aduce mai multe contribuţii valoroase la producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun:
 identificarea întrebărilor care produc multe non-răspuunsuri sau răspunsuri evazive,
 identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor de răspuns,
 stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin înregistrarea acestora prin
întrebări deschise în pretestare,
 indentificarea unor întrebări necesare dar ignorate iniţial,
 aprecierea validităţii şi fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe,
Mărimea şi modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de
resursele şi obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte multe întrebări inedite,
în care precauţia metodologică este importantă, este bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane
aleatoare suficient de mari pentru a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor
sau validitatea concurentă a unor instrumente.
CHESTIONARUL ÎN ANCHETA INDIRECTĂ
La chestionarea cu operatori de anchetă subiectul depinde de operator pentru accesul la

întrebările de chestionar. Prin urmare, operatorul controlează aplicarea întrebărilor din chestionar,
înţelegerea lor de către subiecţi şi înregistrarea răspunsurilor. În acest caz, discuţia trebuie să se
concentreze, în mod evident, pe evitarea erorilor pe care le pot produce operatorii. În cazul
anchetelor indirecte, chestionarul se dovedeşte foarte important, de vreme ce este interfaţa prin
care subiecţii comunică cu echipa de cercetare. Chestionarul trebuie să fie astfel construit încât
datele colectate să fie valide şi fidele, altfel spus, să aibă acelaşi înţeles pentru toţi subiecţii, înţeles
care să fie identic cu cel plănuit de către cercetător.
Reguli generale pentru construirea chestionarelor în anchete indirecte
1. Se pot elabora câteva reguli generale pentru construirea chestionarelor auto-administrate.

2. Includeţi toate întrebările care acoperă interesele cercetării şi pe care planificaţi să le
analizaţi.
3. Faceţi chestionarul cât mai atrăgător pentru subiecţi.
101
4. Chestionarul să fie cât mai scurt, în măsura în care se acoperă temele care se
intenţionează a fi analizate.
5. Instrucţiunile să fie scurte, dar să conţină toate informaţiile necesare pentru completarea
corectă a chestionarului.
6. Luaţi în considerarea toate problemele pe care le poate întâmpina un subiect în momentul
în care primeşte chestionarul.
7. Fiţi siguri că instrumentul construit de voi rezolvă aceste probleme.
În afară de chestionar, setul de materiale recepţionat de subiect în cazul anchetei indirecte
trebuie să cuprindă şi o scrisoare de introducere şi un set de instrucţiuni.
Scrisoarea de introducere (cover letter)
Acesta va prezenta subiecţilor obiectivele cercetării şi solicită cooperarea din partea

subiectului. Obiectivele studiului trebuie prezentate onest, suficient de simplu pentru a fi înţelese
de orice subiect şi de o manieră care, într-un fel sau altul, indică importanţa cercetării. Importanţa
studiului susţine şi apelul al participare. Acesta poate fi egoist – cazul în care se subliniază
interesul subiectului în derularea cu succes a cercetării (fără a se exagera prea mult) sau altruist,
când i se solicită subiectului să facă un gest de generozitate faţă de cercetători prin completarea
chestionarului. Pe lângă aceasta, scrisoarea de introducere va include şi informaţii referitoare la
sponsorul cercetării, la modalitatea de selecţie a subiecţilor şi asigurări privind păstrarea
anonimatului răspunsurilor. Setul de instrucţiuni:
Instrucţiunile trebuie să conţină toate informaţiile necesare completării corecte a
formularului. Exemplificăm câteva probleme pe care trebuie să le abordeze aceste instrucţiuni:
 Modul de marcare a răspunsurilor – codurile se încercuiesc, sau se marchează în alt fel
 Numărul de variante care pot fi marcate în cazul întrebărilor închise. Problema este
importantă, multe seturi de date fiind compromise de exprimarea unui număr de opţiuni mai mare
decât cel dorit de cercetători. De regulă se alege o singură variantă, iar acest principiu se afirmă de
la început iar în cazul întrebărilor unde se solicită mai multe răspunsuri se va menţiona expres în
formular.
 Instrucţiuni clare pentru abordarea întrebărilor filtru.
102
Tipuri de întrebări
 după conţinut
a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor sau ale comunităţilor în
care trăiesc. Se referă la date direct observabile, dar deoarece observaţia ar costa prea mult,
preferăm să-i întrebăm direct pe subiecţi.
Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună? .....
Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului pentru a nu permite
modificarea răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că aceste informaţii socio-
demografice sunt solicitate doar datorită rigorilor cercetării, anonimatul răspunsurilor fiind
asigurat.
b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul interior al
subiectului, adică păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi obţinute prin
observaţie directă, e nevoie de interogarea subiecţilor. Interesul pentru opinii este justificat de
presupoziţia că universul „interior” al persoanei explică în mare parte comportamentul acesteia.
Măsurări valide şi fidele ale atitudinilor presupun utilizare scalelor, adică a mai multor
întrebări care să acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să elimine erorile sistematice care ne
pândesc la fiecare întrebare în parte.
c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care subiecţii cunosc anumite
subiecte, pentru a evidenţia preocupările intelectuale ale subiecţilor ori pentru a verifica
onestitatea sau doar simpla tendinţă a subiecţilor de a oferi răspunsuri dezirabile din punct de
vedere social.
 după formă de înregistrare:
1) închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;
2) deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns prestabilite. pe lângă acestea
apar destul de des următoarele variante:
3) întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este tipică întrebărilor închise,
dar subiectului nu i se cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul introduce
răspunsul liber primit într-una dintre variantele prestabilite din chestionar.
4) întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele prestabilite apare şi o
variantă deschisă, alta, care.....
103
Discuţie: întrebări închise şi întrebări deschise
Chestiunea merită ceva discuţie, mai ales în ceea ce priveşte alegerea între întrebările
deschise şi cele închise.
 răspunsurile la întrebările închise se înregistrează prin coduri. Codurile sunt pur şi simplu
nişte simboluri, asociate variantelor de răspuns. Este de dorit ca aceste simboluri să fie numerice,
deoarece programele de prelucrare a datelor se descurcă mai bine cu cifre decât cu litere.
 la întrebările închise, variantele de răspuns trebuie să satisfacă anumite cerinţe:
 exhaustivitate – oricărui răspuns posibil să i se poată asocia o variantă prestabilită; mai
mult în cazul întrebărilor de opinie, variantele pozitive trebuie să fie simetrice cu cele negative;
 exclusivitate – unui răspuns concret primit să-i corespundă o singură variantă prestabilită,
 întrebările deschise vor fi transformate în final tot în cifre - diferitele răspunsuri primite
sunt clasificate în categorii; categoriile acestea, stabilite după colectarea datelor seamănă foarte
mult cu variantele de răspuns ale întrebărilor închise;
 se discută mult despre avantajele şi dezavantajele celor două tipuri fundamentale de
întrebări; părerea mea este că avantajele sunt mult în favoarea întrebărilor închise din următoarele
motive:
 datele se prelucrează mult mai uşor şi mai rapid;
 chestionarele se completează mult mai repede;
 conţinutul întrebării este precizat în întregime;
 înţelegerea întrebării şi a răspunsurilor este uniformă;
 se evită erorile datorate operaţiilor de postcodificare;
 întrebările închise ajută la găsirea răspunsurilor potrivite (fiind mai uşor să recunoşti
decât să reproduci), numărul non-răspunsurilor fiind mai mic,
Întrebările închise au, bineînţeles şi dezavantaje:
 întrebările închise sugerează răspunsurile (s-a arătat, de pildă, că la formele închise,
ponderea răspunsurilor pozitive este semnificativ mai mare decât la formularea deschisă);
 nu se pretează la studierea fenomenelor complexe şi a celor prea puţin studiate,
Reguli de formulare a întrebărilor din chestionare
Am mai afirmat, în altă parte, că rezultatul operaţionalizării îl constituie, cel puţin în

cazul anchetei sociologice, chestionarul. Întrebările din chestionar reprezintă instrumentul prin
care se înregistrează indicatorii conceptelor şi dimensiunilor identificate. O bună parte din
chestionarele sociologice sunt alcătuite din scale de atitudine, a căror construcţie am abordat-o
într-un curs anterior.
104
Chiar dacă par mai simplu de elaborat, itemii care nu fac parte din scale de atitudine
trebuie să îndeplinească aceleaşi rigori vis-a-vis de validitate şi fidelitate. Recomandările de mai
jos sunt formulate tocmai în vederea rezolvării acestor probleme (Oppenheim, 1992, p.128):
 Lungime. Întrebările să nu fie prea lungi. Frazele să fie de mai puţin de 20 de cuvinte
(asta în limba engleză). Este bine ca înaintea fiecărei secţiuni să fie un text introductiv care să-l
acomodeze pe subiect şi să-l tempereze pe intervievator. Uneori, în cazul în care întrebarea solicită
lămuriri e bine să se renunţe la regula cu privire la lungimea întrebării.
 Evitaţi întrebările cu două sau mai multe sensuri (double barrelled questions): „Aveţi o
bicicletă sau o motocicletă?”
 Evitaţi proverbele, ele vor provoca o reacţie afirmativă. La fel, nici citatele nu ar trebui să
fie utilizate.
 Evitaţi dublele negaţii: textul întrebării trebuie să fie pozitiv. Deci, pe de o parte, textul
întrebării nu trebuie să conţină negaţii. În ceea ce priveşte dublele negaţii, este clar că nu sunt
recomandabile datorită caracterului lor confuz.
 Nu ştiu şi Nu e cazul nu trebuie să lipsească atunci când sunt posibile aceste răspunsuri.
Potrivit lui Chelcea răspunsurile „nu ştiu” indică neinformare sau lipsă de interes în tema abordată.
Nu este de mirare, deci, că primim mai des gen de răspunsuri de la cei cu un nivel de instrucţie
scăzut sau de la femei. Frecvenţa răspunsurilor „nu ştiu” poate fi redusă printr-o formulare şi
prezentare atractivă.
 Folosiţi cuvinte simple, evitaţi acronimele, abrevierile, jargonul şi termenii tehnici (de
exemplu termenii din jargon vor provoca reacţie de prestigiu – răspunsuri aiurea).
 Unele cuvinte sunt notorii pentru ambiguitatea lor – trebuie evitate ori sensul lor trebuie
făcut clar; de exemplu: „Aveţi o maşină ?” cine are maşina ? Familia, subiectul, firma ? Cum o
are, cumpărată, închiriată...?
 Toate întrebările închise trebuie să-şi înceapă existenţa ca întrebări deschise. (închiderea
întrebărilor se face în urma studiilor pilot). Nu trebuie să lipsească varianta Altceva.... acolo unde
este cazul;
 Evitaţi întrebările prezumtive. Altfel spus, întrebările nu trebuie să sugereze subiecţilor
răspunsul la acestea.
 Evitaţi cuvintele cu încărcătură axiologică şi afectogenă – democratic, negru, liber,
sănătos. Etc.
 Nu supralicitaţi memoria subiecţilor. Când se solicită estimarea unui frecvenţei unui
comportament întrebarea nu trebuie să fie generală ci să solicite o privire retrospectivă pe un
orizont temporal precis şi adecvat posibilităţilor memoriei. În nici un caz să nu suprasolicitaţi
memoria celor anchetaţi.
105
Ordinea întrebărilor în chestionar (după Chelcea, 1998)
Tipuri de întrebări după funcţia lor în chestionar
Introductive, de „spart gheaţa”, care au rolul de a „încălzi atmosfera”. Prima întrebare

trebuie să fie închisă şi simplă. A intrat deja în folclor întrebarea introductivă a chestionarelor din
Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă:
Credeţi că România se îndreaptă într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită?
Se îndreaptă într-o direcţie bună
Se îndreaptă într-o direcţie greşită
Nu ştiu
Este greşit să începeţi un chestionar cu întrebări de identificare (sex, naţionalitate, venit,

religie) care pot provoca reacţii negative din partea subiectului. La fel, primele chestionare nu
trebui să fie prea dificile pentru a genera refuz.
Întrebările de trecere – marchează, în structura chestionarului, trecerea de la o grupă de
întrebări (pe o temă) la o altă grupă de întrebări, referitoare la altă temă. Separarea grupelor de
întrebări se poate face şi grafic (grupările de întrebări pe teme pot fi separate prin chenare, semne
etc.), sau poate fi marcată de operator (pauză, schimbă tonul etc.), rostul lor fiind acela de
relaxare, de „pauză”, similar oarecum celor de introducere în raport cu segmente ale
chestionarului.
Întrebări filtru – blochează trecerea unor grupe de subiecţi la un grup de întrebări
Ex. Sunteţi membru în vreo asociaţie?

1. DA 2. NU
Dacă DA, ce fel de asociaţie/asociaţii? .... etc.
Este discutabilă utilitatea acestui gen de întrebări în chestionare. Mulţi afirmă că ele doar
complică instrumentele de colectare a datelor din anchete, ele putând fi incluse în întrebări simple.
Pentru exemplul de mai sus, în locul celor două întrebări, ar fi fost suficientă una singură:
Din ce fel de asociaţie faceţi parte?

1. Nu fac parte din nici o asociaţie 2. Asociaţie sportivă ....
Întrebările bifurcate – care distribuie subiecţilor grupe de întrebări diferite în funcţie de

răspunsul la acest tip de întrebare:
106
Ex. Sunteţi fumător?

1. DA 2. NU
Pentru cei care au răspuns DA:
Ce mărci de ţigarete fumaţi de obicei?.....
Pentru cei care au răspuns NU:
Menţionaţi câteva mărci de ţigarete ale căror reclame v-au atras atenţia în ultima
lună........................
Întrebările „ de ce”. Prin acestea se caută motivarea răspunsurilor primite. Acest tip de
întrebări sunt nerecomandate din cel puţin două motive:
Sunt recepţionate ca foarte directe, agresive de către subiecţi. Explicaţiile sunt meseria
cercetătorului, justificările subiecţilor interesează în măsura în care studiul vizează teoriile de bun-
simţ sau dimensiunea atribuţională a cogniţiei umane.
1. Întrebările de control sunt cele prin care se verifică fidelitatea, consistenţa
răspunsurilor primite. De obicei se aplică o formulare alternativă a întrebării a cărei consistenţă ne
interesează.
2. Întrebări de clasificare, cunoscute şi sub denumirea de întrebări de identificare sunt
introduse în chestionar la final şi servesc la gruparea indivizilor după variantele unor variabile
socio-demografice (sex, naţionalitate, vârstă, religie etc.). Elaborarea acestor întrebări pare pentru
mulţi un exerciţiu de rutină, ceea ce poate duce la erori. Absenţa sau proasta formulare a oricăreia
dintre aceste întrebări poate avea efecte dezastruoase asupra cercetărilor sociologilor deoarece
majoritatea ipotezelor implică raporturi dintre asemenea variabile „structurale” şi alte variabile
sociologice. Este necesar ca, secţiunea întrebărilor de clasificare să fie supusă unor verificări
atente, chiar încrucişate (experţi din afara echipei de cercetare să verifice chestionarul). Ca o
părere personală, sugerez ca la variabilele care sunt de tip numeric (vârstă, venit), cuantificarea să
se facă la nivel numeric, existând posibilitatea ulterioară de a transforma scalele la care sunt
măsurate variabilele.
Modalităţi de structurare a chestionarelor
Au fost propuse mai multe modalităţi de structurare a chestionarelor

Tehnica pâlniei - porneşte de la întrebări generale ajungându-se, treptat, la întrebări
specifice.
Tehnica pâlniei răsturnate - tehnica inversă celei menţionate anterior, pornindu-se de la
întrebări particulare ajungându-se apoi la întrebări mai generale. Utilizarea aceste tactici este
recomandabilă în cazul unor subiecţi cu un nivel de instrucţie scăzut, cu capacitate de abstractizare
107
redus, întrebările iniţiale constituind cadru de referinţă pentru cele generale. De exemplu – în
chestionarul de la CCD, întrebările de la 7 - 10.
Ambele tehnici prezentate presupun o ordonare a întrebărilor după o logică a trecerii de la
particular şi de grupare a întrebărilor care acoperă aceleaşi teme. Aceste procedee incumbă riscul
contaminării răspunsurilor de la o întrebare de la răspunsurile de la alte întrebări. Aceste
contaminări poartă denumirea de efecte, o discuţie extinsă a lor întâlnindu-se la Chelcea (1998, pp.
237 - 239).
Efectul halo derivă din presiunea spre consistenţă a cogniţiei umane. Odată ce au răspuns
într-un anumit fel la o întrebare care îi angajează poziţia, subiecţii sunt atenţi la consistenţa
răspunsurilor la întrebările ulterioare cu răspunsul la această întrebare.
Cine s-a declarat de acord cu propoziţia: „Tinerilor de astăzi le place să muncească” va
respinge probabil propoziţia: „Tinerii de astăzi preferă să se distreze decât să muncească”. Este
foarte probabil că înregistrata consistenţă din răspunsurile subiecţilor să fie datorată unei structuri
atitudinale bine configurate. Un număr de răspunsuri pot fi afectate, totuşi, şi de efectul halo.
Efectul de poziţie a diferitelor teme în chestionar poate influenţa orientarea şi
intensitatea răspunsurilor de la alte teme. Este bine în general ca întrebările generatoare de
tensiune să fie lăsate la final pentru a nu afecta răspunsurile la cele mai puţin neutre. Din acest
motiv, întrebările pe teme politice, pe teme care suscită polemici în viaţa publică trebuie plasate la
final. Diferenţe între chestionarele autoadministrate şi cele administrate prin operatori de interviu.
- Efectele de halo şi de poziţie nu mai pot fi controlate în cazul chestionarelor
autoadministrate.
POLITICA SOCIALĂ
Conceptul de politică socială
Politicile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni ale statului (strategii, programe, proiecte,
instituţii, legislaţie etc) care se adresează nevoilor de protecţie socială, educaţie, sănătate, locuire
şi care în general vizează promovarea bunăstării sociale.
Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieţii sociale a comunităţii într-
un sens considerat dezirabil. Elementul central este bunăstarea individului, a familiei, a
colectivităţii şi a societăţii în general. Statul este numai unul dintre furnizorii bunăstării. Sursle
bunăstării individuale sunt:
 economia / piaţa:
 venituri din muncă, salarii, profit, etc
108
 venituri private / individuale din proprietăţi (rente, chirii), din vânzări, din asigurări
private, din împrumuturi, etc.
 familia şi comunitatea (familia, rude mai îndepărtate, vecini, prieteni, instituţii sociale de
tip nuntă, botez, etc)
 sectorul neguvernamental (ONG-urile, fundaţii, asociaţii)
 statul prin politicile sociale
Principala consecinţă a politicilor sociale ale statului este protecţia socială a populaţiei,
însă aceasta se realizează prin efortul conjugat al tuturor factorilor implicaţi – economia, piaţa
muncii, sectorul neguvernamental, comunitate, stat.
Politicile sociale în sesul lor restrâns vizează numai acţiunile statului (şi parteneriate,
acţiuni comune cu alte organizaţii), însă în sens larg pot fi circumscrise şi acţiunile actorilor
neguvernamentali pentru asigurarea protecţiei sociale.
Politicile sociale sunt parte a politiclor publice. Politicile publice cuprind politicile
statului în toate domeniile funcţionării societăţii: politici economice, demografice, fiscale,
salariale, politici de mediu, etc. Toate celelalte politici publice au influenţe majore asupra
politicilor sociale (mai ales cele economice), adesea acţiunile se întrepătrund şi nu se poate face o
delimitare strictă a acestora.
Ca urmare, şi disciplina politicilor sociale este o disciplină de graniţă. Preia concepte,
teorii, metode din ştiintele sociale în general – sociologie, economie, ştiinţe politice, asistenţă
socială, etc.
Delimitări terminologice
Există unele neclarităţi la nivel terminologic privind politica socială.

 politica – în sensul de viaţă politică, partide, instituţii, ideologii etc. în cadrul sistemului de
reprezentare politică nu trebuie confundată cu
 politici – în sensul operativ, ca ansamblu de măsuri şi activităti prin care administraţia
centrală sau locală intervine într-un anumit domeniu.
În limba engleză distincţia este mai clară:
 politica este desemnată prin termenul de „politics”
 politicile (sociale, publice în general) sunt desemnate prin termenul „policy, policies”, în
sensul de strategii, planuri de acţiune pe diferite domenii (social, economic, fiscal, etc).
Această distincţie este necesară pentru a nu exista confuzii între politicile sociale /
publice în general şi politica în sensul ei larg.
109
Contextul (factorii) dezvoltării politicilor sociale
Creştere economică, industrializare şi urbanizare
Creşterea economică a condus la creşterea resurselor pentru stat şi a favorizat dezvoltarea

programelor sociale. Industrializarea şi urbanizarea au presupus migraţia masivă a forţei de muncă
din rural în urban şi creşterea populaţiei urbane şi au condus la apariţia populaţiei muncitoreşti, a
populaţiei salariate, vulnerabilă la mersul economiei, la crizele economice. În acelaşi timp,
amploarea şi puterea sindicatelor a crescut continuu, exercitând presiuni în momentele de criză, în
principal pentru recunoaşterea şomajului ca stare involuntară. Pe de altă parte, industrializarea a
favorizat consolidarea clasei mijlocii care în perioada postbelică a avut un rol crucial în
constutirea şi dezvoltarea statului bunăstării.
Schimbare demografică, îmbătrânirea populaţiei
Ameliorarea stării de sănătate, creşterea speranţei de viaţă au condus la creşterea

populaţiei şi la creştarea ponderii populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. Populaţia vârstnică este
o populaţiei inactivă, dependentă, cu nevoie sporită de suport. În trecut vârstnicii, ca şi restul
grupurilor dependente erau în grija familiei (extinse), dar industrializarea şi urbanizarea au
contribuit la nuclearizarea familiei care îşi pierde tot mai mult din funcţia de întreţinere a
dependenţilor. Presiunea pentru dezvoltarea de programe destinate vârstnicilor a devenit în acest
context tot mai puternică.
Consolidarea statului, întărirea statelor – naţiune
Statele naţiune au devenit mai puternice economic, mai centralizate şi industrializate.

Aceasta a contribuit la creşterea resurselor pentru guverne, la creşterea capacităţii de supraveghere
şi control, a favorizat dezvoltarea administraţiei centrale şi a bazelor instituţionale pentru
implentarea programelor şi politicilor sociale.
Consolidarea democraţiei politice
Creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor, dreptul de vot universal întâi pentru bărbaţi,
apoi pentru femei, dezvoltarea partidelor politice şi consolidarea ideologiei social-democraţiei au
reprezentat de asemenea elemente cheie pentru politicile sociale.
110
Creşterea puterii politice a social-democraţiei
Problemele sociale sau politice ale clasei muncitoare au fost promovate în special de
partide de stânga şi de sindicate. Social democraţia a contribuit la dezvoltarea politicilor sociale,
chiar dacă ulterior acestea au fost dezvoltate de toate partidele politice.
Crizele economice din anii 1930
Crizele economice di anii ‟30 au condus la probleme sociale grave: şoamaj de masă,
sărăcie, foamete, etc. În faţa crizelor economice, statelor occidentale au avut doua reacţii majore:
 în plan economic: intervenţia statului în economie
o necesitatea intervenţiei statului în economie pentru a preveni prăbuşirea sistemului de piaţă
 în plan social: întărirea potecţiei sociale
o necesitatea unor sisteme de asigurări sociale şi de protecţie socială adecvate (având in
vedere probleme sociale grave generate de criza economică)
Ca urmare a crizei economice, Statele Unite ale Americii au adoptat „New Deal” în 1935,
lege care pune bazele sistemului de sigurări şi asistenţă socială – sunt reglementate asigurările de
şomaj, pensii de bătrâneţe, asistenţă socială pentru copiii săraci, invalizi, pentru persoanele
nevăzătoare, pentru bătrâni, asigurări de sănatate pentru mame şi copii, etc. În 1933 Danemarca
întreprinde Marea Reformă Socială, iar Suedia în perioada 1933 – 1938 (când partidul social-
democrat a ajuns la guvernare pentru prima dată) elaborează pachete de legi fundamentale pentru
consolidarea statului bunăstării.
Războiul
Se pare că încă din Antichitate războiul a jucat un rol important în creşterea solidarităţii
sociale şi consolidarea politicilor soaciale. Unii speciaişti (Titmuss) susţin că statul Atenian ar fi
dezvoltat o astfel de politică după invazia persană.
După Primul Război Mondial au avut loc un val de schimbări sociale în majoritatea
statelor: dreptul de vot universal, creşterea ponderii femeilor pe piaţa muncii, reducerea şomajului,
educaţia a devenit obligatorie pentru copii, etc.
Cel de-al II-lea Razboi Mondial a provocat schimbări fără precedent. A întărit influenţa
statului în economie, şi a creat o nevoie acută de reconstrucţie nu numai economică, ci şi socială
datorită pierderilor înregistrate. A produs o uriaşă solidaridate socială în rândul populaţiei,
111
stimulând ideologii bazate pe egalitate, echitate si justiţie socială şi favorizând acceptarea largă a
intervenţiei sociale a statului.
Blocul Comunist, „Războiul Rece”
Unii specialişti (Th. Marshall) susţin că dezvoltarea politicilor sociale în statele

occidentale este în fapt o reacţie la sistemul socialist / comunist. Paradoxal, reformele sociale au
fost adesea promovate de liberali, de conservatori sau de creştin-democraţi, tocmai pentru a evita
răspândirea ideologiei socialiste în cadrul societăţilor occidentale. Un argument în plus în acest
sens – apreciază susţinătorii acestei teorii (Ramesh Mishra) – îl reprezintă faptul că după slabirea
regimului şi mai ales după prăbusirea blocului comunist, rolul satului în protecţia socială în
societătile occidentale a scăzut.
Structura sistemului de politici sociale
Politicile sociale sunt elaborate şi promovate de sat, prin instituţiile centrale şi locale, cu
sprijinul comunităţilor. Parlamentul adoptă legislaţia, Guvernul propune legi, le pune în practică
prin ministere, agenţii naţionale şi structurile din teritoriu.
1. Legislaţia în domeniul social reprezintă cadrul general al politicilor sociale,
stabilind responsabilităţile legate de finanţare, implementare şi chiar şi de evaluare a politicilor
sociale.
2. Finanţarea se referă la resursele necesare pentru implentarea programelor,
proiectelor, pentru acordarea beneficiilor, serviciilor etc.
3. Resursele umane reprezintă specialiştii în politici sociale, asistenţă socială,
personalul administrativ şi restul personalului necesar pentru funcţionarea sistemului.
Finanţarea politicilor sociale
Principalele surse de finanţare de care dispune administraţia centrală şi locală pentru a

finanţa politicile publice sunt:
 bugetul de stat şi
 bugetele locale – constituite prin colectarea de taxe şi impozite
o impozitul direct: se aplică pe venituri si bunuri – ex: impozitul pe venit, impozitul pe
salariu, impozitul pe profit, impozitul pe proprietate, etc.
112
o impozit indirect: se plaică pe consum – ex: tva, accize (pe anumite produse considerate de
lux sau cu externalităţi negative precum cafea, tutun, alcool, haine de blană)
 fondurile sociale – se constituie prin intermediul unor contribuţii speciale şi au destinaţie
specifică. ex: fondul de asigurări soaciale, fondul de şomaj, fondul de asigurări sociale de sănătate,
etc.
Resursele financiare pentru politicile socale
Taxe generale
Impozite
Bugetul de
indirecte
stat
TVA, accize
Impozite directe
venit, profit,
proprietăţi Bugete locale
(judeţene şi ale
oraşelor şi
comunelor)
Taxe locale
Transferuri de la
bugetul de stat Fonduri sociale
- fondul de asigurări
sociale
- fondul de şomaj
Cotizaţii sociale - fondul de asigurări
de sănătate
Instrumentele de intervenţie ale statului
Statul are ca instrumente de intervenţie:

 beneficii:
o beneficii monetare (de tip alocaţie),
o beneficii în bunuri şi „în natură” (alimente, rechizite pentru copii şcolari, etc),
 servicii sociale. la noi, cele mai importanete sunt (serviciile sociale – educaţie şi sănătate şi
servicii de asistenţă socială),
113
o educaţie gratuită sau subvenţionată,

o servicii de sănătate gartuite sau compensate de tip asiguratoriu,
o servicii pentru protecţia anumitor categorii defavorizate cum ar fi: copii abandonaţi,
persoane cu handicap, persoane victime ale violenţei etc,
o servicii de asistenţă socială în general: de prevenire a unor probleme sociale, de consiliere
şi de creştere a capacităţilor individului de a face fată situaţiei, pentru cei în nevoie ex cantina
socială, etc.,
 gratuităţi – oferirea de servicii gratuite sau plata integrală a celui care produce acele
servicii (ex: gratuităţile de transport, tabere gratuite),
o gratuitatea serviciilor are drept scop încurajarea consumului acestora, considerându-se ca
reprezintă externalităti pozitive; acestea cresc egalitatea şanselor pentru indivizi şi echitatea
distibuirii anumitor resurse în societate,
o ex: serviciile educaţionale primare sunt gratuite şi totodată obligatorii, considerându-se ca
educaţia este esenţială pentru reuşita individului în societate şi reprezintă una din cele mai
importante modalităti de creştere a egalităţii de şansă,
 subvenţii celor care produc anumite servicii sau pentru consumator (ex: subvenţii pentru
lapte praf pentru sugari),
 scutiri / reduceri de taxe şi impozite anumite categorii sunt scutite parţial sau total de la
plata impozitelor sau taxelor; ex: parintele care are copil în întreţinere este scutit de un anumit
procent din impozit,
Tipuri de transferuri sociale
Transferurile sociale pot fi:

 de tip contributoriu sau asiguratoriu: acordarea beneficiului este condiţionată de plata
anterioară a unei contribuţii – ex: pensia de vârstă, de invaliditate, de boală, concediul de
maternitate platit, ajutorul de şomaj, serviciile de sănătate.
 de tip non-contributoriu:
o beneficii şi servicii universale / categoriale: se acordă tuturor indivizilor (universale) sau
tuturor indivizilor dintr-o anumită categorie (categoriale). ex: alocaţii pentru copii, familii cu
copii.
o beneficii şi servicii focalizate / pe baza testării mijloacelor: se acordă numai celor în
nevoie, segmentelor defavorizate, săracilor sau persoanelor cu risc crescut de a ajunge în sărăcie.
114
Acordarea se face prin „testarea mijoacelor” de trai: analiza situaţiei familiei /

gospodăriei / individului atât financiară cât şi materială, a bunurilor, dotărilor, proprietătilor,
accesului la servicii, inclusiv a relaţiilor de familie dacă este cazul.
Testarea este efectuată prin organe ale administraţiei publice – când există criterii simple
şi omogene, de regula strict pentru testarea veniturilor, prin experţi, asistenţi sociali care evaluează
nivelul de trai şi nevoile individului, când este necesară evaluarea personalizată a cazurilor.
Protecţia socială şi metafora plasei de siguraţă
Individul îşi poate asigura singur nevoile în anumite limite. Când nu mai este capabil (îşi
pierde locul de muncă, se îmbolnăveşte, ajunge la bătrâneţe), este „prins” de către sistemele de
asigurări – prima plasă de siguranţă, cu ochiuri mai largi. Individul poate cădea printre ochiurile
acestei plase pentru că nu îi „prinde” şi pe cei care nu au cotizat. Atunci o nouă plasă, mai deasă
vine în ajutor: sistemul de beneficii universale / categoriele. Dacă totuşi individul trece şi de
aceasta, rămâne plasa asistenţei sociale focalizate care cel puţin teoretic îi „prinde” pe toţi indivizii
care au căzut.
Serviciile sociale
Primele măsuri de protecţie socială în România
În România prima lege mai importantă este dată în 1775 şi viza protecţia copilului şi a
persoanelor în nevoie; sunt înfiinţate instituţii specializte pentru mame tinere, săraci, bolnavi
cronici, vârstnici, persoane cu dizabilităţi. Primele măsuri asiguratorii datează din 1872, sub
forama unor asocieri ale muncitorilor de într-ajutorare în caz de boală.
Câteva legi sunt deosebit de importante în evoluţia politicilor sociale din România:
 privind sistemul de asigurări: Legea Missir adoptată în 1902 şi care introduce un sistem de
asigurăi de tip corporatist şi mai les Legea Neniţescu adoptată în 1912 care instituie obligativitatea
contribuţiei şi lărgeşte numărul şi tipul beneficciilor din asigurări. În 1933 a fost adoptată legea
care unifică şi generalizează sistemul de asigurări sociale, acoperind toţi angajaţii.
 privind sistemul de asistenţă socială: Legea privind organizarea serviciilor de ajutor
social din 1931 prin care s-au pus bazele dezvoltării în perioada interbelică a unuia dintre cele mai
moderne sisteme de servicii de asistenţă socială din Europa la acea vreme (Şcoala lui Dimitrie
Gusti având contribuţia esenţială).
115
POLITICI SOCIALE DE SĂNĂTATE
Consideraţii generale privind serviciile sociale de sănătate
Sfârşitul secolului XX poate fi considerat, cu optimism sau pesimism, ca un sfârşit de

secol marcat de o evidentă dezordine care va fi cu greu stopată. Motivul acestei neputinţe nu
rezidă numai în profunzimea şi complexitatea crizei mondiale, ci şi în incapacitatea aparentă a
programelor vechi sau noi de a gira şi a ameliora problemele umane.
Mai mult ca oricând omul este cauza, dar şi soluţia rezolvării multor probleme. Pe plan
internaţional există şansa de a ameliora viaţa locuitorilor Terrei, acum când războiul rece s-a
terminat, iar pe viitor există posibilitatea de a reorienta energiile în vederea găsirii unor soluţii
pragmatice pentru problemele presante (combaterea sărăciei în lume, îmbunătăţirea poziţiei femeii
în societate).
În realizarea sau nerealizarea acestor obiective nu sunt implicate numai inevitabilele
defecte ale naturii umane, ci şi controlul politic ce se poate exercita asupra acestei lumi
dezorganizate. Explicaţia rezidă în faptul că deşi războiul rece s-a terminat îi urmează alte două:
”războiul contra sărăciei şi cel contra statului” (ideologie neoliberală).
Acceptarea acestei dogme ar echivala cu cedarea în faţa disperării. Speranţa poate renaşte
numai dacă sunt contrazise aceste ideologii de război împotriva săracilor şi statului, lucru ce
semnifică recunoaşterea anumitor forţe pentru găsirea unor soluţii pragmatice.
Renaşterea societăţii va avea ca rezultat îmbunătăţirea vieţii locuitorilor ei şi va constitui
punctul de plecare la realizarea bunăstării sociale. Bunăstarea, ca situaţie opţională la care aspiră
individul, nu presupune agonisirea economică fără oprire şi nu provoacă obligatoriu distanţarea
bogat-sărac.
Formularea conceptului “economia bunăstării” şi elaborarea ulterioară a conceptului de
“bunăstare socială” au contribuit la formarea termenului de “stat al bunăstării”; de aceea, trebuie
reţinut, că, treptat, s-a trecut de la funcţia de protecţie statală exercitată asupra individului la
funcţia de asistenţă, având loc o deplasare de la apărarea drepturilor civile (viaţă, proprietate) la
apărarea drepturilor economice şi sociale (dreptul la muncă, asistenţă socială).
În ultimii ani, Internaţionala Serviciilor Publice a recunoscut importanţa mai mare a
serviciilor în acest context lărgit. În 1972 s-a creat un comitet al serviciilor sociale şi de sănătate,
care în 1991 decide să integreze serviciile sociale în Programul de principii, iar Congresul adoptă
Rezoluţia în acest sens:
 Programul Mondial de Principii pentru servicii sociale şi de sănătate;
116
 Serviciile Sociale şi de Sănătate;

Aceste rezoluţii recunoşteau necesitatea stabilirii unei legături mai strânse între serviciile
sociale şi cele de sănătate, având scopul ca amândouă să se axeze pe nevoile dominante şi să
înţeleagă importanţa prevenirii, îndepărtându-se de ideea unui control social axat pe lupta
împotriva mizeriei şi sărăciei.
Trebuie să se cunoască, deci, faptul că serviciile sociale şi de sănătate nu sunt simple
servicii de îngrijire a bolnavilor şi a celor nevoiaşi, ci şi mijloace prin care pot fi atinse multe din
numeroasele obiective sociale: egalitatea şanselor, securitatea financiară în perioada de boală,
bătrâneţe, educaţia copiilor etc. Ele îndeplinesc funcţia complexă de stabilire a reţelelor în calitate
de canal de comunicaţie între indivizi şi diversele servicii de care au nevoie aceştia la un moment
dat.
Politica serviciilor sociale de sănătate
Sfaturile nu sunt aceleaşi pentru toţi, creşterea importanţei serviciilor sociale şi a

influenţei lor asupra societăţii putând fi interpretată în mod diferit în funcţie de politica adoptată.
În literature de specialitate sunt prezentate mai multe puncte de vedere cu privire la politica
serviciilor sociale de sănătate.
Punctul de vedere tradiţionalist
Evoluţia dezvoltării poate fi în mare măsură pozitivă. Conform acestei teorii, sectorul de
stat s-a extins, viaţa economică şi socială a devenit mai complexă, iar democraţia se află din ce în
ce mai mult calea pe care trebuie să o urmeze orice societate, anumite aspecte din activitatea
economică, socială şi politică pot funcţiona sub egida autorităţilor publice.
Punct de vedere “neoliberalistul” este diametral opus şi enunţă ideea conform căreia
angajamentul colectiv ar împiedica libertatea personală şi ar frâna creşterea economică.
Întreprinderile care încearcă să vadă mai departe şi să menţină condiţii de muncă decente sunt
dezavantajate pe termen scurt, iar ţările lumii industrializate tind să se depărteze de ortodoxia
monetaristă, aplicând măsuri expansioniste sau generoase în materie de asistenţă, ele riscând să fie
readuse la ordine prin “lipsa de încredere” manifestată vis-a-vis de alte măsuri pe care acestea
mizează pe pieţele monetare mondiale.
Neoliberalismul a fost şi rămâne la originea prejudiciilor aduse economiei, el ridicând
profitul speculativ pe termen scurt la rangul de obiectiv prioritar, dispreţuind creşterile pe termen
lung. Dogma monetaristă a instituţiilor economice internaţionale se opune ideii de a lupta contra
sărăciei şi şomajului în lume, în ciuda faptului că mai mult de un miliard de persoane trăiesc într-o
sărăcie cruntă şi peste 120 de milioane se aflau în şomaj în anul 1994.
117
Concentrându-se asupra performanţelor personale, neoliberalismul punea accent pe faptul

că vina o purta individul, insistând pe faptul că şomerii erau responsabili de şomaj şi sărăcie.
Astfel, neoliberalii minimalizează rolul statului şi al organismelor care lucrează în numele său,
serviciile sociale punând în evidenţă modul cum statul a creat şi perpetuat problemele sociale în
loc să le rezolve.
Politicienii de dreapta s-au angajat să restructureze şi să distrugă serviciile sociale şi să
reducă la minimum resursele alocate. Al treilea aspect al repercusiunilor neoliberalismului asupra
serviciilor sociale este simplul fapt că serviciile sociale au fost chemate să preia problemele
victimelor şomajului, sărăciei, totul conducând la schimbări demografice, la restructurare.
Este necesar să se înţeleagă că politicienii de dreapta au fost capabili să încheie alianţe cu
oamenii de rând, pierzând din vedere anumite aspecte ale statului-providenţă sau convinşi că, în
viitor, drumul ales va fi mai mult un progres individual decât colectiv.
Punctul de vedere radical, al statului. Strategiile tradiţionale de dezvoltare din ţările lumii
a treia, fondate pe creşterea produselor de substituţie din importuri în vederea creării unei pieţe
naţionale pentru producţia internă şi finanţarea unui stat-providenţă, a înregistrat câteva progrese
începând cu anii „70.
Eşecul lor a contribuit la fenomenul de îndatorare. Este momentul când ISP-ul
(Internaţionala Serviciilor Publice) a înteţit campania pentru apărarea elementelor pozitive din
trecut ale acţiunii colective a statului, totul ducând către o a treia viziune despre stat, acesta
depăşindu-şi simultan radiţionalismul şi neoliberalismul fondate pe servicii sociale “radicale”.
Deşi acest al treilea mod de abordare a subiectului se sprijină pe o nouă reglare între stat
şi societatea civilă, el se opune total privatizării şi supunerii organizaţiilor din sectorul comercial şi
terţiar regimului de stat-providenţă. Acest mod de abordare se referea la ceea ce se cheamă
“comunalism”, incitând statul la a-şi abandona responsabilităţile comunităţii.
Perspectivele de succes ale aceste strategii sunt pe viitor mai mari ca niciodată.
Insuccesul neoliberalismului este evident, dacă se ia în considerare cortegiul de victime lezate şi
ostile pe care le-a lăsat în urmă, iar ISP poate, deci, să joace un rol chiar în orientarea către scopuri
constructive, opunându-se formelor mai puţin plăcute ale naţionalismului şi ale urii interetnice,
care, din nefericire, constituie reversul noii politici mondiale.
118
Programul mondial de servicii sociale şi de sănătate elaborat de Internaţionala

Serviciilor Publice
ISP-ul este una din cele mai vechi organizaţii sindicale de lucru creată în l907 pentru
dezvoltarea legăturilor de solidaritate între lucrătorii din serviciile publice din întreaga lume. La
ora actuală, ISP-ul numără 20.000.000 de membri. Comitetul serviciilor sociale şi de sănătate al
ISP a lansat un program mondial care urmăreşte două teme majore:
A) integrarea serviciilor sociale şi de sănătate;
B) funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate.
A) Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate
Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate este una din condiţiile prealabile,

indispensabile elaborării unui sistem ce va putea să răspundă nevoilor efective ale lumii a treia şi
să corecteze greşelile ţărilor industrializate.
Serviciile sociale şi de sănătate trebuie să contribuie la apărarea sănătăţii publice pentru a
pune capăt mizeriei şi altor handicapuri sociale şi să colaboreze cu serviciile administrative din
alte ectoare.
Dacă sănătatea este deja afectată, trebuie să fie administrat un tratament pentru a vindeca
afecţiunile avute sau cel puţin pentru a atenua efectele; în plus, un mod complex de a aborda
problemele este singura modalitate de a garanta că ajutorul orientat către individ va putea fi extins
pentru a putea răspunde nevoilor de grup ale societăţii şi creşterii populaţiei, cu scopul de a
elimina riscurile ce ameninţă desfăşurarea normală a vieţii.
Toate persoanele angajate în sectorul serviciilor sociale şi de sănătate trebuie să
beneficieze de un anumit tip de pregătire profesională, furnizând sectorului capacitatea lor de a
coopera, de a organiza şi administra în cazul schimbărilor de procedură.
Conform rezoluţiei numărul 22 adoptată la al XXIV-lea Congres Mondial se propunea:
“Tot personalul utilizat în sectorul serviciilor sociale şi de sănătate trebuie să beneficieze de
pregătirea profesională cerută pentru ca profesiunile medicale şi sociale să se completeze şi să
poată colabora unele cu altele”.
B) Funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate depind într-o mare

măsură de calificarea salariaţilor şi de condiţiile lor de muncă.
119
Colaborarea între diversele servicii şi ajutorul acordat persoanelor particulare sau

anumitor grupuri de persoane nu poate să fie fructuoasă decât dacă se are în vedere, în egală
măsură, nu numai tratare simptomelor, ci şi cercetarea şi eliminarea cauzelor răului.
Locurile de muncă propuse angajaţilor din cercetare în domeniul serviciilor sociale şi de
sănătate trebuie să fie concepute în aşa fel încât să atragă un personal suficient format. Cursurile
de pregătire axate pe domenii restrânse de specializare sau pentru locuri de muncă semicalificate
nu furnizează o bază destul de largă pentru a acoperi gama variată de servicii ce trebuie
îndeplinite; în consecinţă, nevoia de extindere a modurilor de pregătire profesională impune ca
pregătirea să insufle salariaţilor responsabilitatea şi capacitatea de a munci în echipă şi a-i pregăti
pentru o întreagă viaţă de ucenicie şi evoluţie profesională.
Motivul existenţei serviciilor sociale şi de sănătate este de a servi populaţia şi de a munci
cu indivizii în cauză. Atunci când este posibil, trebuie aplicat principiul: “Ajută-l pe individ, dar să
se ajute şi singur”.
Salariaţii vor resimţi o motivaţie reală dacă sunt implicaţi în procesul de realizare a
deciziilor. În consecinţă, trebuie să le fie acordate o autonomie suficientă în exerciţiul de sarcini
corespunzător nivelului de pregătire ca şi condiţii de muncă acceptabile, permiţându-le de a se
achita de funcţii fără a fi expuşi unui stress permanent.
Activitatea ISP-ului, prin câteva congrese care au avut loc de-a lungul timpului, s-a
concretizat în conturarea câtorva obiective majore. La al XXII-lea Congres Mondial al ISP, ţinut la
Singapore în 1981, s-a adoptat cu unanimitate rezoluţia numărul 4 asupra serviciilor de sănătate
care enunţă exigenţele de bază ale unui serviciu de sănătate structurat în funcţie de lucrători şi
nevoile populaţiei.
Prezentul program a fost fondat pe revendicările înscrise în această rezoluţie din 1981. El
are ca scop crearea cadrului de acţiune a diverselor organizaţii afiliate pentru realizarea
obiectivelor de mai jos:
 a elabora, lărgi şi garanta un serviciu de sănătate complet, gratuit, furnizat de stat şi evident
finanţat din banii publici;
 a-i asigura pe lucrători şi pe familiile lor de asistenţa şi protecţia materială totală a statului
contra riscurilor majore (boli, accidente etc.),
Sistemul de asigurare a stării de sănătate a populaţiei
Sistemul de asigurare a stării de sănătate a populaţiei este format din ansamblul

furnizorilor de servicii medicale, indiferent dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice:
medicii şi personalul sanitar (asistentele medicale care, potrivit legii pot presta servicii de sănătate
120
în spitale, policlinici, cabinete medicale şi independent la domiciliul asiguratului bolnav);

cabinetele medicale pentru practică individuală; dispensarele medicale pentru practică de grup;
centrele de diagnostic şi tratament; centrele de sănătate; spitalele; alte unităţi sanitare aflate în
relaţii contractuale cu casele de asigurări sociale cum ar fi: serviciile judeţene de ambulanţă;
furnizorii de medicamente; persoane fizice sau juridice acreditate pentru a produce şi furniza
diverse materiale sanitare, proteze.
Sistemul de asigurare a sănătăţi a suferit schimbări esenţiale în toată lumea începând cu
anii ‟90 ca urmare a nemulţumirilor apărute atât în masa contribuabililor şi a utilizatorilor de
servicii medicale, a medicilor şi instituţiilor sanitare, cât şi în rândul autorităţilor politice şi
administrative.
Insatisfacţiile au fost generate de creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu
de suportat, fără ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu
servicii medicale, absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii actului medical,
insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţă managerială etc.
Pornind de la aceste neajunsuri, specialiştii în domeniu au scos In evidenţă principalele
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sistemul de asigurare a sănătăţii: acoperire
generală;accesibilitate promptă; pertinenţa faţă de nervi; echitate; posibilităţi de alegere;
eficacitate şi eficienţă; acceptabilitate socială largă; responsabilitatea statului faţă de sănătatea
publică.
Până în prezent în nici-o ţară din lume nu s-a găsit formula unui sistem de asigurare a
stării de sănătate care să răspundă integral acestor criterii, dar se fac mari eforturi de diversificare
a furnizorilor de servicii medicale care să se adapteze rapid la schimbările, tot mai frecvente,
impuse de evoluţia tehnologiilor, priorităţile de dezvoltare, creşterea economică şi nu în ultimul
rând, descoperirile din această zonă sensibilă de activitate.
Întrucât între furnizorii de servicii de sănătate, cele mai importante categorii de prestatori
sunt dispensarele, spitalele, centrele de diagnostic şi tratament şi sănătate, în continuare vom face
referire la acestea.
Dispensarul medical este veriga de bază organizată în diferite localităţi, întreprinderi şi
instituţii, pentru aplicarea măsurilor sanitare şi acordarea asistenţei medicale generale, profilactice
sau curative.
Principalele atribuţii ale dispensarului medical sunt: aplică măsuri de prevenire şi
combatere a bolilor; urmăreşte evoluţia stării de sănătate a populaţiei din zona, întreprinderea sau
instituţia în care funcţionează; acordă asistenţă medicală de urgenţă în caz de boală sau accident;
controlează respectarea condiţiilor igienice şi aplicarea măsurilor privind înlăturarea factorilor
121
nocivi din zonele pe care le deservesc; analizează îmbolnăvirile care determină incapacitate de
muncă şi ia măsuri corespunzătoare etc.
Spitalul este unitatea sanitară care asigură asistenţa medicală completă – preventivă,
curativă de recuperare – într-o anumită zonă teritorială, având drept atribuţii apărarea sănătăţii
populaţiei şi prevenirea îmbolnăvirilor, asistenţa medicală a populaţiei şi a bolnavilor internaţi
Pe lângă aceste instituţii medicale care asigură şi menţin starea de sănătate a populaţiei
mai funcţionează în sistemul sanitar şi alte unităţi specializate: staţiile de salvare, centrele de
recoltare şi conservare a sângelui, sanatoriile şi preventoriile, reţeaua farmaceutică, centrele
sanitaro-antiepidemice etc.
Centrele de diagnosticare şi tratament au apărut în urma reorganizării unor dispensare
policlinici existente din dorinţa de a facilita accesibilitatea populaţiei la serviciile medicale de
specialitate. Structura organizatorică a acestora include următoarele componente:
 un staţionar cu maximum 20 de paturi, unde pot fi reţinuţi bolnavi pentru o zi în scop de
diagnostic sau alte practici terapeutice;
 un număr de cel puţin 12 cabinete de specialitate;
 un minim de servicii paraclinice de specialitate cu trei compartimente: laborator de
radiologie şi imagistică medicală; laborator de analize medicale; compartiment de recuperare şi
fizioterapie;
 săli de tratamente;
 farmacie;
 compartiment de evaluare şi statistică medicală;
 compartiment financiar-contabil;
 compartiment administrativ şi de resurse umane.
Centrele de diagnostic şi tratamente sunt bunuri publice destinate prestării de servicii
medicale de specialitate în condiţii de eficienţă sporită. Acolo unde este posibil, se recomandă ca
aceste centre să se organizeze în cadrul spitalelor judeţene sau municipale, situaţie în care costurile
de spitalizare se reduc sensibil şi în plus, se poate asigura bolnavilor masa de prânz.
Centrele de sănătate reprezintă furnizorul de servicii de îngrijire primară de sănătate a
populaţiei din zone geografice cu accesibilitate dificilă din cauza condiţiilor naturale, a distanţelor
şi a stării drumurilor. Consumatorii de servicii ale acestor centre sunt rezidenţii locali. Aceste
centre sunt în fapt mici unităţi de diagnostic şi tratamente echipate cu tehnologie medicală
avansată şi în care lucrează un personal medical adecvat. Un astfel de centru include în structura
sa următoarele componente:
 un sistem de dispecerat,
122
 un sistem de ambulanţă asigurată cu un cadru sanitar mediu pentru transportul bolnavilor

de la domiciliu la centru, de sănătate sau în caz de nevoie la cel mai apropiat spital,
 cabinete medicale pe profile de bază: urgenţă; pediatrie; ginecologie; interne,
 un calup (ansamblu; platou) tehnic constituit din laboratoare de analiză medicală,
radiologie, ECG.,
 sală de tratamente,
 punct de sterilizare,
 staţionar cu paturi – în medie 10-15 – care poate spitaliza pacienţii pe o durată de 1 - 3 zile.
Centrele de sănătate rurală care funcţionează în prezent în România, aproximativ 95, au
fost înfiinţate prin reorganizarea spitalelor comunale şi a dispensarelor cu spaţii corespunzătoare.
Organizarea centrelor de sănătate rurală conduce la îmbunătăţirea substanţială a asistenţei
medicale de urgenţă din mediul rural şi la reducerea timpului de intervenţie ca urmare a scurtării
distanţelor cu 30 - 40 km concomitent cu degrevarea secţiilor din spitalele orăşeneşti.
Centrul de sănătate rurală trebuie să fie astfel structurat, încât fiecare medic coordonator
să fie antrenat şi preocupat de perfecţionarea relaţiilor cu populaţia (asiguraţii) locală, făcându-se
astfel un pas important în acţiunea de deplasare a centrului de greutate şi problemelor stării de
sănătate, din sfera furnizorilor de servicii medicale, către comunitate, cu implicarea activă şi
responsabilă a autorităţilor locale.
Relaţia medic-pacient trebuie să fie una strict profesională, supravegherea modului de
respectare a drepturilor pacienţilor asiguraţi, revenind casei de asigurări.
Serviciile de sănătate şi asigurările sociale de sănătate
În Dicţionarul explicativ al limbii române, se precizează că prin ocrotirea sănătăţii se

înţelege un complex de măsuri luate de stat pentm prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea
sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor. În art. 33 din Constituţia
României se consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii şi se menţionează:
 dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat;
 statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice;
 organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boala, accidente,
maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale,
precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit
legii.
Acest drept constituţional valorifica la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în
materia sănătăţii.
123
Astfel, art. 25, alin. l din Declaraţia universala a drepturilor omului, adoptata de
Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie1948, prevede că orice
persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzătorasigurării sănătăţii sale, la îngrijire medicală
şi la serviciile sociale necesare.
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, adoptat de
către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966 consacră în art. 9 dreptul pe care îl are
orice persoană la securitate sociala, inclusiv asigurării sociale. În art. 12 din acest pact se
reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică
şi mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri:
 scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea
sănătoasă a copilului;
 îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
 profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum
şi lupta împotriva unor maladii;
 crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de
boală.
Asigurările sociale de sănătate, reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii
populaţiei. Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare putem defini asigurările sociale de
sănătate ca un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicala a
salariaţilor şi a altor categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale,
medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale urmarindu-se îndeplinirea de
calitate a acestor prestaţii de către casele de asigurări sociale de sănătate ce funcţionează pe
baza fondurilor constituite in acest scop.
Odată cu adoptarea Legii nr. 145/1997, se reglementează, începând cu data de l ianuarie
1998, o nouă formă de asigurări sociale de stat, alături de cele existente şi anume asigurările
sociale de sănătate.
Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii sociale, Legea
nr. 145/1997, constituie începutul unor schimbări a sistemelor de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor
din ţara noastră. După cum se poate constata din definiţia de mai sus, rezulta că elementele
esenţiale ale asigurărilor sociale, sunt exprimate, în principal, prin dreptul asiguraţilor şi a altor
persoane la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare.
124
Principiile asigurărilor sociale de sănătate
Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, ele protejează practic toată populaţia ţării
şi anume atât salariaţii, cât şi pensionarii, şomerii, precum şi persoanele care lucrează pe baza de
convenţii civile, dar şi persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea
potrivit prevederilor Legii nr. 145/ 1997. Datorită faptului că asigurările sociale de sănătate
funcţionează în regim obligatoriu, consecinţa imediată este aceea că plata contribuţiei de asigurări
sociale de sănătate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în
cuantumurile şi la termenele prevăzute.
În afara asigurărilor sociale de sănătate care funcţionează în regim obligatoriu, pot
funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite situaţii
speciale. De asemenea, se pot organiza şi societăţi private de asigurări de sănătate. Aceste
asigurări nu suntobligatorii.
Este de menţionat că reforma sistemului sanitar din ţara noastră cuprinde majoritatea
componentelor acestuia, iar asigurările sociale de sănătate obligatorii, adecvate economiei de piaţa
şi practicilor din Uniunea Europeană, joacă un rol deosebit. Acestea sunt idei de maximă
generalitate care exprima ceea ce este esenţial şi hotărâtor în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate. Caracteristica asigurărilor sociale de sănătate este ca principiile acestora sunt formulate
direct în articolele din Legea nr. 145 / 1997. Astfel, potrivit art. 1. alin. 2, asigurările sociale de
sănătate funcţionează pe principiul solidarităţii şi subsidiaritaţii în colectarea şi utilizarea
fondurilor.
Potrivit principiului solidarităţii sociale, toţi cetăţenii, indiferent de veniturile de care
dispun au dreptul la o protecţie adecvată. Prestaţiile susceptibile de a fi acordate populaţiei sunt
definite prin lege şi este de la sine înţeles, că vor trebui găsite fondurile necesare pentru a le
asigura finanţarea şi de a răspunde condiţiilor impuse de executarea prestaţiilor.
Principiul solidarităţii în baza căruia funcţionează asigurările sociale de sănătate din ţara
noastră îşi are sorgintea în sistemul larg răspândit în lume şi anume în asigurările sociale prin
transferuri în flux, numite şi redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul
general de impozite: plăteşti pe măsura ce câştigi (pay as you earn - PAYE). Asigurările
redistributive se bazează pe solidaritatea între generaţii dar şi între persoanele din cadrul aceleiaşi
generaţii. În mod concret, generaţia activa susţine prin contribuţii prestaţiile beneficiarilor actuali,
urmând ca şi ea, la rândul ei să fîe susţinută de generaţia activă viitoare (ce îi succede).
Această modalitate de organizare a asigurărilor sociale prezintă avantajul că este deosebit
de flexibilă, se adaptează uşor la nevoile care apar.
125
Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generaţii,

când un număr mai restrâns de activi trebuie sa susţină un număr sporit de populaţie activă. De
asemenea, art. l alin. 2 din Legea nr. 145/1997, consacră un alt principiu şi anume principiul
alegerii libere de către asiguraţi a medicului, a unităţii sanitare şi a casei de asigurări de
sanatate.In conformiitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguraţii au dreptul să-şi aleagă medicul
de familie care să le acorde serviciile medicale primare.
Prin consacrarea acestui principiu, se doreşte sa se realizeze îmbunătăţiri concrete în
calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce constă în libera alegere a practicianului sau a
stabilimentului, într-o tehnică mai bună.
Pentru cazurile urgente care necesită asistenţă medicală de urgenţă se acorda îngrijiri în
dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de gardă ca şi până la apariţia Legii nr.
145/1997. Asistenţa medicala de urgenta nu este condiţionata de calitatea de asigurat.
Un alt principiu al asigurărilor sociale de sănătate, este reglementat de art. 3 alin. l din
Legea nr. 145/1997 care constă în faptul că asiguraţii şi membrii lor de familie au dreptul la
servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguraţii şi membri lor de
familie, au dreptul la servicii medicale, fără a se ţine cont de criterii politice, etnice, confesionale,
de vârstă, sex şi de stare materială.
Modele de sisteme de îngrijire de sănătate
Organizarea asigurărilor sociale de sănătate se realizează potrivit art. 62 din Legea nr.
145/1997, de către casele de asigurări de sănătate, care sunt instituţii publice autonome,
nelucrative şi care desfăşoară activităţi în domeniul asigurării sănătăţii.
În afara acestor instituţii, importante atribuţii revin şi altor organe. Statul defineşte
politica generala în materie de asigurări de sănătate, legiferează şi exercită o supraveghere de
ansamblu. În acest cadru casele de asigurări de sănătate au o mare autonomie. În Europa operează
trei modele de sisteme de îngrijire de sănătate şi anume:
- modelul serviciului naţional de sănătate - tip Beveridge;
- modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate - tip Bismark;
- modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.
Modelul Serviciului National de Sanatate (SNS)-tip Beveridge
Are ca sursa de inanatare taxele generale, este controlat de Guvern si dispune de un buget
de stat. Are si un sitem privat, accesul este liber pentru toti cetatenii, acoperirea este generala,
126
conducerea se asigura prin autoritatile de stat.Medicii sunt, fie salariati, fie platiti in functie de
numarul de pacienti, si se practica co-plata de catre solicitant a unei parti din costul unei prestatii.
Modelul Sistemului de Asigurari Sociale (SAS)-tip Bismarck
Este finantat de contributia obligatorie a salariatilor si patronilor si prin taxe generale.

Acoperierea este larga, dar acolo unde asigurarea nu este obligatorie raman categorii de populatie,
fara acces la beneficiile sistemului.
Modelul Sistemului Centralizat (SCS)-tip Semasko
Finanatarea se face de la bugetul de stat, controlat de stat, care are monopolul serviciilor
de sanatate. Personalul este salariat, accesul la servicii fiind general, neexistand un sector privat,
iar prioritatea sociala este joasa.
La acestea ar mai putea fi adăugat modelul care funcţionează în S.U.A. şi care este în
mod practic bazat pe asigurări private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele şi dezavantajele
sale.
Ne referim la sistemul tip Bismark care operează în Austria, Belgia, Franţa, Olanda şi
Germania, sistem ce a constituit sursă de inspiraţie în elaborarea sistemului actual de
asigurărisociale din tara noastră. Astfel, în ţările respective sistemul de asigurări sociale de
sănătate este finanţat prin contribuţia în general obligatorie a salariaţilor şi patronilor, în funcţie de
venit sau / şi prin taxe generale.
Acoperirea este larga dar acolo unde nu este obligatorie rămân categorii de populaţie fără
acces la prestaţiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finanţarea
asigurărilor de sănătate sunt dirijate spre organisme sau agenţi care asigură gestiunea lor şi care
contractează cu spitalele şi medicii de familie ori medicii de medicină generală serviciile ce
urmează a fi oferite asiguraţilor. Contractele cu pacienţii au la bază taxa pe servicii/prestaţie, iar cu
spitalele se bazează pe bugete adesea globale.
În cadrul acestui sistem, performanţele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe
care le implică sunt cele mai mari din Europa, pentru ca şi costurile administrării sale sunt mari.
Schimbările în sistemul de sănătate au căpătat o amploare fără precedent la sfârşitul anilor '80 si
începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinizând numeroase ţări din Europa şi America.
Schimbările urmăresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările democratice cu o
economic de piaţa stabila cât şi în ţările care au avut o economie bazata pe monopolul de stat
alfactorilor de productie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.
127
Nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de sănătate

(SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor şi a ulilizatorilor, a medicilor şi instiiutiilor
sanitare (a furnizorilor de îngrijiri) cât şi a autorităţilor politice şi administrative. Insatisfacţiile
vizau creşterea cheltuielilor peniru sănătate într-un ritm greu de suportat, fără ameliorarea
substanţiala a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populatei cu servicii, abseta unor
mecanisme eficiente de asigurare a calităţii, volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta
elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc. Condiţiile pe care ar trebui să le
îndeplinească un SIS corespunzător ar fi, după Maxwell şi alţi specialişti următoarele:
a) acoperire generala,
b) accesibilitatea prompta,
c) pertinenta fata de nevoi
d) echitate
e) posibililati de alegere,
f) eficacitate,
g) eficienţa înalta,
h) acceptabilitate sociala larga.
i) responsabilitatea statului fata de sănătatea publica.
De fapt, nici un SIS nu a putut răspunde integral acestor criterii, iar daca s-ar fi putut
imagina un SIS perfect el ar fi fost oricum efemer fiind supus după un interval de timp
modificărilor cerute de nevoile în schimbare ale societăţii, practicii medicale si rezervelor
disponibile (îmbătrânirea populaţiei, introducerea de tehnologii noi, creşterea economică şi
priorităţile de dezvoltare).
Potrivit Legii nr. 145/1997, începând cu l ianuarie 1998 sistemul asigurărilor sociale de
sănătate din ţara noastră va avea următoarele elemente componente:
 angajatorii şi asiguraţii;
 furnizorii de servicii medicale, de aparatură şi de medicamente; contribuţiile la asigurările
sociale de sănătate; casele de asigurări de sănătate. Relaţiile dintre ei sunt de natură contractuală.
Obiectivele reformelor in sistemul îngrijirilor de sănătate din Europa
 echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial si intre categorii de servicii) si

controlulcosturilor,
 reducerea inechităţilor in oferta si accesul la servicii,
 îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor si utilizatorilor de îngrijiri,
128
 ameliorarea eficacităţii si impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării de

sănătate,
 reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne,
 corectarea stimulării inadecvate a consumului medical,
 introducerea competiţiei controlate (intre furnizori publici si privaţi, organizaţiile de
asigurări, etc.),
 separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii,
 plata medicilor si a instituţiilor pe baza unor criterii de performanta,
 introducerea metodelor manageriale moderne in conducerea serviciilor de sănătate,
 descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare, devolutie si
delegarea autorităţii.
Priorităţi in reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate in tarile Europei Centrale

si de Răsărit
1. descentralizarea sistemului de îngrijiri de sănătate

2. modificarea metodelor de planificare si gestionare
3. menţinerea unei largi accesibilităţi
4. dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare
5. dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenţi
6. îmbunătăţirea sisemului de formare a personalului de sănătate
POLITICILE SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Principalele scopuri ale politicilor de sănătate sunt realizarea unui nivel ridicat de
sănătate cu realizarea distribuirii echitabilă a serviciilor de asistenţă medicală. În Uniunea
Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme sanitare, fiecare cu modul său particular
de organizare şi finanţare. Ceea ce face dificil să se urmeze un anumit model, adică un sistem
sanitar unitar.
Asigurările de sănătate obligatorii precum şi asigurările voluntare sunt administrate de
Case de Asigurări de Sănătate, organisme autonome ce colectează contribuţiile în funcţie de
venituri, pentru a le redistribuii sub formă de beneficii în momentul utilizării serviciilor medicale,
ori de rambursare a cheltuielilor angajate.
În concluzie, în aproape toate ţările membre ale UE există o insatisfacţie legată de
modalităţile de finanţare şi de furnizare a serviciilor medicale. Principalele probleme comune –
129
care ocupă diverse locuri în ordinea preocupărilor naţionale – le reprezintă carenţele lor în materie
de echitate şi egalitate la accesul la serviciile medicale, de control asupra cheltuielilor, de utilizare
eficientă a resurselor şi de control al calităţii serviciilor medicale. Asupra planului de stabilitate
socială, prioritatea constă în garantarea îngrijirilor medicale pentru persoanele în vârstă, mai bine
adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea unui echilibru între îngrijirile la domiciliu, îngrijirile
comunitare şi serviciile spitaliceşti. Ingrijirile preventive constituind o potenţială alternativă
economică a îngrijirilor medicale bazate pe tehnologii costisitoare.
La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor de sănătate către
obiective măsurabile atât în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale cât şi în ceea ce priveşte
satisfactia utilizatorilor.
Asigurarea sănătăţii este considerată obiectivul principal al sistemului sanitar.
Principalele scopuri fiind realizarea unui nivel ridicat de sănătate şi distribuirea echitabilă a
serviciilor de asistenţă medicală. Sistemul sanitar trebuie să corespundă aşteptărilor populaţiei,
implicând astfel respectul faţă de cetăţean (autonomie şi confidenţialitate) şi orientarea
beneficiarului (servicii prompte şi calitate a dotărilor). Un alt obiectiv îl reprezintă finanţarea
echitabilă, în care cheltuielile să reflecte capacitatea de plată, şi nu neapărat riscul de îmbolnăvire.
Conform opiniei unor specialişti care a fost publicată într-o prestigioasă revistă engleză
de specialitate, sistemele sanitare ale lumii se clasifică potrivit eficienţei cu care transformă
cheltuielile în sănătate. Se au în vedere aici, în corelaţie, cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii,
ajustate conform preţurilor locale, cu asigurarea stării de sănătate. Ca factor esenţial pentru
sănătate, în calcul a fost cuprins şi nivelul de educaţie a populaţiei. Dar aceşti specialişti nu a
reuşit să ofere răspunsul la întrebarea în ce măsură un sistem sanitar este mai bun decât altul.
De altfel, în Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme sanitare,
fiecare cu modul său particular de organizare şi finanţare. Ceea ce face încă şi mai dificil să se
urmeze un anumit model, adică un sistem sanitar unitar. Ca şi structură general, la ora actuală
există trei sisteme de finanţare performante predominante în Uniunea Europeană.
Primul (cunoscut sub numele de modelul Beveridge) se caracterizează prin finanţare
publică pe baza impozitelor culese de la contribuabili.
Al doilea sistem (cunoscut sub numele de modelul Bismark) în care finanţarea se
realizeaza prin intermediul asigurării obligatorii ale populaţiei .
Al treilea sistem constă în finanţarea privată prin asigurări voluntare.
În anul 1997, România a introdus un nou sistem de asigurări de sănătate prin Legea nr.
145/1997, bazat pe o versiune modificată a modelului Bismarck. În mod practic în prezent, în
afară de modelul Bismarck, mai coexistă şi elemente din alte modele. Diferenţa dintre aceste
modele constă în modalitatea prin care sistemul sanitar este finanţat):
130
 modelul Semashko – bugetul asigurărilor sociale de stat;

 modelul Beveridge – principiul rolului de „filtru” (avut de medicii de familie – aleşi,
înmod liber, de către pacienţi şi finanţat prin impozite);
 modelul Bismarck – sistemul de asigurări sociale de sănătate (bazat pe prime obligatorii de
asigurare, dependente de venituri),
În majoritatea acestor modele pacienţii contribuie, într-o proporţie variată la finanţarea
îngrijirilor medicale în toate ţările membre ale Uniunii Europene. Majoritatea statelor membre
aplică dispoziţii de exonerare de la participare la toate costurile acategoriilor cu venituri mici cât şi
al persoanelor din alte grupuri defavorizate. Asigurările obligatorii precum şi asigurările voluntare
sunt administrate de Case de Asigurari de Sănătate, organisme autonome ce colectează
contribuţiile în funcţie de venituri, pentru a le redistribuii sub formă de beneficii în momentul
utilizării serviciilor medicale, ori de rambursare a cheltuielilor angajate.
Modul de finanţare al spitalelor variază în general de la un stat la altul. Principalele forme
fiind: tariful pe zi de spitalizare, şi tariful pe grupe de diagnostic clinic.
Modele de finanţare ale sistemelor de sănătate ale statelor membre ale U.E.
SISTEMELE DE SĂNĂTATE ÎN STATELE MEMBRE UE
AUSTRIA
Legea generală a asigurărilor sociale conferă dreptul la protecţie socială şi la îngrijiri

medicale din anul 1956. Legea a fost fondată pe principiul asigurărilor publice obligatorii. Astfel
sistemul deprotecţie socială austriac acoperă 99% din populaţie.
În această ţară asigurările sociale se împart în patru mari categorii în funcţie de riscurile
acoperite: asigurarea de boală, asigurarea de accident, asigurarea de bătrâneţe şi asigurarea de
somaj. Sistemul de sănătate austriac este foarte apropiat, în multe privinţe de sistemul german, dar
principalele diferenţe sunt legate de plăţile directe pentru serviciile din sistemul ambulatoriu şi
negocierea retribuţiilor prin camerele regionale ale medicilor.
Sistemul austriac de sănătate este unul dintre cele mai bune din UE. Asigurarea de boală
cuprinde o gama de servicii foarte variată şi complexă, şi majoritatea populaţiei - 63.3% - se arată
foarte satisfăcută.
Populaţia şi starea de sănătate

Până în anul 1997 populaţia austriacă a fost de 8.1 milioane de locuitori. Procentul
tinerilor până în 20 de ani este de 23.7%. Proporţia persoanelor în vârstă este inferioară mediei
131
europene: populaţia peste 65 ani reprezintă 14.6%, iar populaţia de peste 75 ani reprezintă 6%.
Vârsta medie a populaţiei conform datelor statistice, ar trebui să crească până în anul 2010 cu un
procent semnificativ la persoanelor cu vârsta de peste 75 ani.
 Rata șomajului este de circa 1.7% calculată în 1997, fiind printre cele mai scăzute din
Uniunea Europeană (4.7%),
 Speranţa de viaţă este de circa 80.2 ani pentru femei şi 73.9 ani pentru bărbaţi,
 Rata mortalităţii este de 7.8 la 1 000 locuitori, media UE fiind de 8.2 la 1.000 locuitori,
 Mortalitatea infantilă este de 5.1 pentru 1000 născuţi vii, şi este inferioară mediei UE
(5.4),
 Mortalitatea prenatală este de 6,9 in 1997 şi este inferioară mediei UE (7.5),
 Principalele cauze de deces sunt reprezentate de bolile cardio-vasculare (50%) şi cancerul
(23%),
 Rata de sinucidere este destul de ridicată în Austria în special la bărbaţi; fiind de 651 la
100.000 pentru bărbaţi şi la 196 la 100.000 pentru femei,
 Incidenţa SIDA este de 16 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.
 Consumul de alcool este de 12.6 litri pe persoană în comparaţie cu media UE de 11.6 litri.
Cu toate acestea s-a observat o scădere în 1997 la 11.9 litri pe persoană,
 Consumul de tutun a fost inferior mediei UE pentru ambele sexe: 35.5% la bărbaţi şi
20.3% la femei fumători de mai mult de 15 ani, (media UE fiind de 37%- bărbaţi, 30%- femei),
Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Austria este un stat federal alcătuit din nouă landuri. Sistemul de sănătate se împarte în
jurul diviziunii constituţionale a responsabilităţilor între autoritatile federale şi autorităţile locale
provinciale.
Ministerul Sănătăţii formulează doar cadrul politicii globale cu privire la oferta de
îngrijiri medicale şi eliberarea autorizaţiilor de scoatere pe piaţă a noilor medicamente.
Gestionarea şi administrarea serviciilor de sănătate cade în responsabilitatea autorităţilor sanitare
din provincii. Ministerul Muncii şi Afacerilor sociale efectuează controlul asupra caselor de
asigurări de sănătate.
Există trei tipuri de asigurări sociale de sănătate : pentru serviciile medicale de urgenţă,
asigurări de sănătate şi asigurări sociale, acestea din urma fiind concretizate în principal prin
beneficii în bani. Asigurările sunt obligatorii 99% din populaţie fiind afiliată la una din cele 24 de
case de asigurari de sănătate. Acestea sunt organisme autonome.
Finanţarea acestor case de asigurări se realizează în mod esenţial prin contribuţii
financiare. În jur de 40% din austrieci deţin şi o asigurare medicală privată suplimentară.
132
Finanţarea sistemului de sănătate este bazată pe: contribuţiile la asigurările de sănătate obligatorii
(59%); pe fiscalitate (24%) ; pe asigurări private (7.5%), coplata reprezintă în jur de 14% din
resursele financiare. Cotizaţiile căre casele de asigurări de sănătate sunt plătite atât de salariaţi cât
şi de angajatorii lor, ele variând în funcţie de salarii, suma fiind cuprinse între 6 şi 8.5% din
venitul brut. Coplata este utilizată pentru tratament, pentru serviciile stomatologice, cazare în
spital.
Medicii care lucrează în spitale sunt salariaţi. Pentru bolile acoperite de asigurări de
sănătate privatese aplică tarife distincte. Onorariile medicilor de familie sunt reglate de casele de
asigurări de sănătate sau de casele private dupa caz. Plata se realizează pe baza convenţiilor cadru
negociate între Uniunea
Caselor de Asigurari Sociale şi Camerele Regionale ale Medicilor. Există în continuare
probleme de coordonare între serviciile spitalicesti şi serviciile de asistenţă medicală primară. Din
acest motiv există în perspectiva statului austriac o reformă a modalităţii de finanţare în medicina
ambulatorie.
Personalul medical în sistem

Numărul medicilor titulari este de 26.6 pentru 10.000 de locuitori – inferior mediei
europene (28.1), cu o proporţie de 12.1 pentru medicii de familie (media UE- 8.2) şi de 13.4
pentru medicii specialisti (media UE -11.3).
BELGIA
Sistemul de sănătate din Belgia se bazează pe asigurarea obligatorie, care acoperă

populaţia în totalitate. Pacienţii sunt liberi să îşi aleagă medicul, care poate fi un medic specialist
sau medicul de familie. Accesul la spitalizare este direct. Libertatea de alegere şi accesul la o largă
gamă de servicii medicale se traduce printr-un înalt nivel de satisfacere a utilizatorilor în
comparaţie cu alte ţări europene.
Administrarea sistemului de sănătate este împărţită între o casa de asigurari de sănătate
publică şi alte cinci organisme nonprofit. Sistemul belgian de sănătate favorizează o inflaţie sigură
a ofertei de servicii medicale de sănătate. Pe de alta parte sistemul de sănătate belgian este unul
dintre cele mai complicate din Europa şi de aici dificultatea de a realiza o reglementare efectivă .

În anul 1997 populaţia Belgiei număra 10 milioane de locuitori, din care 24% sunt tineri
sub 20 de ani (media UE-24.6%), si 16% persoane în vârsta de peste 65 ani, procent mai ridicat
133
decât media UE- 15%. Proporţia persoanelor de peste 75 de ani este estimată la 6.3% se situează
puţin deasupra mediei UE-6.1%. Vârsta medie a populaţiei conform datelor statistice, ar trebui să
crească în cursul viitoarelor decenii cu procent semnificativ la persoanelor cu vârsta de peste 75
ani
 Speranţa de viaţă este de 81 ani pentru femei (UE-80.2) si de 74.3 ani pentru bărbaţi (UE-
73.9).
 Mortalitatea infantilă este de 6 decese la de născuţi vii, fiind superioară mediei UE (5.4).
 Rata deceselor cauzate de bolile cardiovasculare este relativ scazută. Principala cauză
fiind reprezentată de cancere
 Incidenta SIDA este de 18.8 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.
 Consumul de alcool este de 11.2 litri pe persoană în comparatie cu media UE de 11.6litri.
 Consumul de tutun este inferior mediei UE pentru ambele sexe : 31% la bărbaţi si de 21%
la femei toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 35.8%-femei).

Guvernul se limitează la reglementarea juridică şi finanţarea parţială a sistemului sanitar.
Prestatorii de servicii medicale beneficiază de o largă autonomie atât în planul gestiunii cât şi în
cel al activităţii. La nivel national şapte portofolii ministeriale sunt responsabile de problemele
depolitica de sănătate, de reglementare şi control a sistemului. Guvernul fixează cotele de cotizaţie
şi definesc nivelul minim de acoperire cu prestaţii medicale.
Sistemul naţional de asigurare medicală obligatorie acoperă 88% din populatie. Liber
profesionişti reprezinta în jur de 12% din populaţie. Programul naţional de asigurări de sănătate
este coordonat de către o casă publică de asigurări de sănătate şi cinci Uniuni de Mutualitate.
Administrarea este centralizată la nivel naţional de două organisme dominante şi anume Alianţa
Naţională de Mutualitate a Creştinilor, care acoperă 45% din populaţie şi Alianţa Naţională de
Mutualitate a Socialiştilor, care acoperă 27% din populaţie. Consumatorul este liber să aleagă la ce
casă de asigurări să se afilieze. Deoarece fixarea nivelului de cotizaţie şi definirea pachetului de
servicii medicale sunt realizate prin decret ministerial, concurenţă se limitează la asigurării
complementre.
Finanţarea sistemului de sănătate se bazează pe cotizaţiile la asigurările de sănătate
(36%),fiscalitate (38%), plăţi directe (17%). Procentul de 9% rămas este acoperit prin asigurările
suplimentare de sănătate şi de fiscalitatea indirectă. Sistemul de coplată este unul dintre cele mai
ridicat din UE.
Serviciile medicale ambulatorii sunt reglate direct de către pacienţi, care sunt rambursate
în termen scurt de către casele de asigurări în procent de 75% in medie. 25% din cheltuieli revine
134
pacientilor. Tarifele medicale sunt negociate între casele de asigurări de sănătate şi asociaţile
medicilor cu aprobarea ministerului. Contractele încheiate între medici şi casele de asigurări sunt
valabile doi ani.
Medicamentele sunt rambursate pe baza unei liste. In functie de categoria de produse
medicamentoase compensaţia variază de la 0 la 100%. In medie 30% din preţ reprezintă
compensaţia.

Numărul medicilor titulari este de 37.4 pentru 10.000 de locuitori – fiind cel mai ridicat
în raport cu media europeană (28.1), numărul medicilor de familie este egal cu cel al medicilor
specialişti.
FRANŢA
Sistemul de sănătate francez rezultă dintr-o combinaţie complexa între sectorul privat şi
cel public şi se bazează pe asigurările de sănătate obligatorii, completat de asigurării voluntare
private. Acoperirea este aproape completă, atingând 98% din populaţie. Atât sectorul spitalicesc
cât şi în medicina ambulatorie se oferă o gamă vastă de servicii medicale şi un volum aproape
nelimitat de servicii de sănătate iar pacienţii se bucură de o libertate totală de consultare.
În ceea ce priveşte speranţa de viaţă şi mortalitatea, Franţa este pe primele locuri în
cadrul UE. Sănătatea publică în schimb are puncte slabe, reprezentate de incidenţa mare a SIDA
de consumul de alcool şi de tutun. Sistemul medical francez este unul dintre cele mai răspandite în
UE.

În anul 1997 populaţia Franţei era de 58.5 milioane de locuitoridin care 26% tineri sub 20
de ani (media UE-24.6%), si 15.4% persoane în vârstă de peste 65 ani, procent comparativ
apropiat cu media UE-15%. Proporţia persoanelor de peste 75 de ani a fost estimată la 6.6% mai
ridicată faţă de media UE de6.1% şi se aşteaptă o rată de 8.2% în anul 2020. În jur de 75% din
populaţia franceză se află concentrată întrun numar mic de zone urbane. Doar în capitală sunt circa
9 milioane de locuitori, iar alte oraşe cum ar fi Lille, Lyon sau Marseille au peste un milion de
locuitori.
 Speranţa de viaţă este de 82 ani pentru femei (UE-80.2) şi de 74.1 ani pentru bărbaţi (UE-
73.9) fiind superioară mediei UE.
135
 Mortalitatea este cea mai scăzută din cadrul UE şi anume 6.7 decese la 1.000 locuitori
(UE-8.2).
 Mortalitatea infantilă este de 4.9 decese la de născuţi vii şi este inferioară mediei UE
(5.4).
 Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare şi de cancerul. Rata mortalităţii
cauzate de cancer este foarte ridicată pentru sexul masculin. Pentru femei principala cauză de
deces o reprezintă bolile cardiovasculare.
 Incidenta SIDA este estimat la 72 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.
 Consumul de alcool este ridicat în Franţa fiind estimat la 16.7 litri pe persoană, mult ridicat
în comparaţie cu media UE de 11.2litri. În prezent 63% din bărbaţi şi 30% din femei consumă cel
puţin un pahar de alcool pe zi.
 Consumul de tutun a fost superior mediei UE pentru barbati şi inferior pentru femei :38%
la bărbaţi şi 20% la femei toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 25.1%-
femei).
Riscul unei morti premature este mai ridicat pentru categoriile defavorizate şi pentru
muncitorii necalificaţi.

În Franţa statul joacă un rol important în cadrul sistemului de sănătate.Acesta îşi asumă
responsabilitatea pentru protecţia tuturor cetatenilor.
Guvernul se ocupă de sănătatea populaţiei şi de sistemul de protecţie socială, controlând
relaţiile între diferite organisme financiare, şi sectorul spitalicesc public. Ministerul Muncii şi
Solidarităţii si Secretarul de Stat pentru sănătate, elaborează politica de sănătate la nivel naţional.
Înaltul Comitet de Sănătate Publică prezidat de Ministrul Sănătăţii fixeazaă obiectivele principale
de sănătate publică iar Agenţia Naţională de Acreditare şi Evaluare în Sănătate(ANAES) are rolul
de evaluare a practicilor medicale, a calitaţii şi a performanţelor în sectorul de sănătate public şi
privat.
La nivel regional, cele 22 de Directii Regionale ale Problemelor de Sănătate şi Sociale
(DRASS) implementează politicile de sănătate prin elaborarea de “carduri sanitare” care fixează
numărul de paturi pe specialităţii şi pe zone şi stabileşte reguli pentru cumpărarea şi instalarea
echipamentelor medicale costisitoare.
Finanţarea sistemului de sănătate se realizează prin strângerea de cotizaţii din partea
angajatorilor şi din partea salariaţilor, ce reprezintă 12.8% din venitul brut (firme) şi 6.8% din
salariu ( angajaţii). Pensionarii contribuie cu un procent inferior. Sistemul de asigurări de sănătate
acoperă în proporţie de 75% din cheltuielile totale din domeniul sanitar. O cotă de 6.8% din
136
cheltuieli este acoperită de mutualitate si 5% de asigurările private. Fiscalitatea contribuie

cu mai puţin de 3%, în timp ce participarea directă a pacienţilor prin coplată se ridică la mai mult
de 13%.
In cadrul sectorului ambulatoriu medicii sunt renumeraţi pe baza documentelor conform
unor tarife convenţionale stabilit de către stat.

Densitatea medicilor titulari este de 29 pentru 10.000 locuitori număr superior faţă de
media UE de 28.1. Numărul specialiştilor este egal cu cel al medicilor generalişti.
GERMANIA
Între 1945 şi 1990, Germania a fost divizată în doua state, unul de vest şi unul de est, în
cadrul cărora sistemul de sănătate se baza pe concepţii practic opuse. În Germania de Vest a
existat un sistem democrat liberal, în timp ce în Germania de Est a existat un model de planificare
controlat, centralizat.
După reunificare, sistemul de sănătate a fost reformat în vederea adaptării la structura
financiară şi organizaţională vest-germană.
Modelul german este bazat pe asigurare socială obligatorie, care a rămas relativ
neschimbat de la fondarea sa de catre Bismark în anul 1883. Acesta garantează egalitate la acces şi
un volum important de servicii medicale avansate. În proporţie de 89% din cetăţenii germani se
declară foarte satisfăcuţi sau satisfăcuţi de sistemul lor de sănătate. Cu toate acestea sistemul de
sănătate se confrunta cu importante probleme, deoarece îmbătrânirea populaţiei duce la
descentralizarea principiului de distribuţie pe care este bazată securitatea socială.

În anul 1997 populaţia Germaniei număra 82 milioane de locuitori. Procentul tinerilor
este de 21.6% tineri sub 20 de ani ( media UE-24.6%), în schimb proporţia persoanelor în vârstă
de peste 65 ani este de 15.3%, procent apropiat cu media UE-15%. Proporţia persoanelor de peste
75 de ani a fost estimată la 6.2% şi relativ ridicată faţă de media UE-6.1% , dar se aşteaptă la o
rată de 10.6% în anul 2020 care este superioară mediei europene prevăzute de 8.9%.
 Speranţa de viaţă este de 73.4 ani în vest ţării, si doar de 70.3 ani în est ţării. Pentru femei
ea este de 79.7 ani în vest şi de 77.7 ani în est. Aceasta diferenţă se explică în general prin
incidenţa bolilor cardiovasculare datorate modului diferit de alimentaţie, a culturii oarecum
137
diferite şi a condiţiilor de viaţă dintre est şi vest, precum şi de nivelul diferit de difuzare a
tehnologiilor medicale de vârf.
 Rata mortalităţii infantile este de 5%, relativ scăzută faţă de media UE de 5.4% la 1.000 de
născuţi.
 Rata deceselor datorate bolilor aparatului cardio - circulator si sinuciderilor este superioară
mediei europene.
 Incidenţa SIDA este de 18.4 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.
 Consumul de alcool a fost estimat de 14.2 litri pe persoană, mult mai mare în comparaţie
cu media UE de 11.2 litri.
 Consumul de tutun a fost apropiat mediei UE pentru bărbaţi -36.8% şi mult inferior pentru
femei-21.5% toti fumatori de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-barbati, 25.1%-femei).

Organizarea şi finanţarea servicilor de sănătate se bazează pe descentralizare şi
autoreglare. Rolul guvernului se limitează doar la un cadrul legislativ al sistemului de sănătate, în
timp ce responsabilităţile executive sunt în mare parte rezervate administraţiilor Landurilor.
Sistemul obligatoriu de sănătate acoperă aproape 88% din populaţie, existând 600 de case de
asigurări de sănătate. Pentru un procent de 10% din populaţie asigurările sunt acoperite de către
angajatori în timp ce populaţia cu venituri mai ridicate se asigură la una din cele 45 de companii
private de asigurare.
Mai puţin de 0.5% din populaţie nu beneficiază de nici un fel de protectie. Casele de
asigurări de sănătate sunt organizate pe districte, pe profesiuni sau pe grupe de firme. Salariaţii îşi
pot alege casa de asigurări.
În jur de 60% finanţarea este acoperită din asigurării obligatorii şi voluntare de stat, 21%
din fiscalitate, 7% din asigurările private şi 11% prin participarea directă la costuri (coplată).
Cotizaţiile către casele de asigurări sunt plătite în părţi egale atât de salariaţi cât şi de angajatori.
Valoarea medie a cotizaţiei se ridică la 13.5%. Există o strictă separare între casele de asigurări de
sănătate şi furnizorii de îngrijiri de sănătate. Onorariile medicilor de familie sunt fixate printr-un
proces de negociere descentralizat între principalii intermediari din sectorul de sănătate.
Principalul mod de renumerare a medicilor de familie, specialiştilor şi a stomatologilor de
către casele de asigurări de sănătate este pe baza documentelor. Există un barem general denumit
“norma de evaluare uniformă”, în care valoarea monetară efectivă este negociată la nivel regional,
după care este ajustată la venitul global al medicilor.
138

Numărul medicilor este de 32.8 la 10.000 locuitori, destul de ridicat faţă de media
europeană.(28.1).
GRECIA
Sistemul de sănătate grec este fondat pe principiul asigurărilor sociale obligatorii. Este
finanţat prin impozit şi într-o mai mică măsură prin cotizaţii din venituri. Este un sistem nu se
încadrează în nici o categorie omogenă, deoarece participarea sectorului privat, atât la finanţare cât
şi la oferta de îngrijiri medicale este foarte importantă. Sistemul naţional de sănătate grec
(ESY) a fost creat în anul 1983, în acelaşi timp în care alte ţări din sudul Europei îşi implementau
propriile servicii naţionale de sănătate.
Totusi, sistemul de sănătate grec nu a fost decat parţial implementat iar vechile structuri
există în continuare practic fără modificări. De aceea există o inegalitate a accesului la îngrijiri, o
distribuire inegală a ofertei medicale (concentrată mai mult în mediul urban) şi creşterea
cheltuielilor. Nivelul de satisfacţie al utilizatorilor este foarte scăzut : doar 18.4% din beneficiari
se declară foarte multumiţi sau mulţumiţi de sistemul lor de sănătate.

Populaţia Greciei se ridica în anul 1997 la 10.5 milioane de locuitori. Proporţia tinerilor
sub 20 de ani reprezintă 24% şi este inferioară mediei europene de 24.6%. Persoanele cu vârsta de
peste 65 ani reprezintă 16.4%, cifra ridicată faţă de media UE de 15%. Proporţia celor de peste 75
ani a fost estimata la 6.2% (media UE-6.1%). Se asteapta în anul 2020 o creştere de până la 9.2%.
 Speranţa de viaţă este de 75.1 ani pentru barbaţi (73.9ani- UE) si de 80.4 ani pentru femei
(80.2 ani-UE) ceea ce plaseaza Grecia pe primul loc în cadrul UE.
 Rata mortalităţii este relativ mică: 7.2 la locuitori (8.2-UE). Rata mortalităţii infantile are o
valoare ridicată de 8.1 decese la 1 000 de nascuti vii, faţă de media UE (5.7).
 Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare si cancerul in Grecia, dar incidenţa
cancerului rămâne inferioara celei din UE.
 Incidenţa SIDA este de 24.8 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori şi este
relativ mică faţă de media UE (42.7).
 Consumul de alcool este de 2.3 litri pe persoana şi este net inferior în comparaţie cu media
UE de 11.2 litri.
 Consumul de tutun a fost relativ ridicat faţă de media UE în special la bărbaţi -57% şi la
femei-24% toti fumatori de mai mult de 15 ani, (media UE 37.4%-barbati, 25.1%-femei).
139

Ministerul Sănătaţii şi al Prevederii Grec defineşte politica de sănătate la nivel naţional,
reglementând oferta şi finanţarea serviciului naţional de sănătate. Consiliul Central de Sănătate
(KESY), este alcătuit din reprezentanţii profesioniştilor din sănătate (medici) şi ai utilizatorilor
care se află în slujba ministerului şi oferă recomandări şi opinii asupra politicii de sănătate şi a
cercetării medicale.
Sistemul naţional de sănătate este împărţit în 13 regiuni şi 52 districte, în care fiecare
district cuprinde cel puţin un spital. Centrele medicale universitare sunt amplasate în şapte regiuni.
O mare parte din populaţie este acoperită de către 300 case de asigurări de sănătate autonome
administrate ca organisme publice. Institutul de Asigurări Sociale (IKA) acoperă peste 50% din
populaţie, în principal orăşeni, muncitori, funcţionari şi cadre. Organizaţia Asigurărilor din
Agricultură (OGA) cuprinde 25% din populaţie (din mediu rural), şi Casa Comercianţilor, a
Industriaşilor şi a Micilor Intreprinzători (TEVE-TAE) acoperă 13% din populaţie. Statul acopera
9% din populaţie în timp ce restul sunt asiguraţi de numeroase mici case de asigurări.
Sistemul este alimentat parţial prin fiscalitate şi partial prin cotizaţii sociale. IKA,
principala casă de asigurări de sănătate este finanţat prin cotizaţii asupra veniturilor, plătite în
parte de salariaţi şi în parte de către angajatori. Proporţia este fixată de către guvern iar cotizaţiile
sunt completate din bugetul central. OGA este finanţată în totalitate de către stat. Nu există o
graniţă financiară neta între casele de securitate socială şi de stat.
Regimul naţional nu prevede participarea la costuri în caz de spitalizare, dar slăbiciunile
serviciului public crează o veritabilă piaţă paralelă de îngrijiri de sănătate.
Cazurile de îmbolnăviri joacă un rol semnificativ în finanţarea serviciilor de îngrijiri de
sănătate ambulatorii în Grecia. Medicii din spitalele IKA, primesc un salariu pentru serviciile
primare şi cele stomatologice pe care acestia le ofera. Pe de alta parte medicii de familie care au
contracte cu casele de asigurări pentru îngrijiri primare sunt plătiţi pe baza documentelor. Un
anumit număr de servicii furnizate de către medici clienţilor privaţi sau de către centrele de
diagnostic sunt achitate direct de către pacienţi .

Numărul medicilor titulari este de 38.8 la 10.000 locuitori, număr foarte de ridicat faţă de
media europeană.(28.1). Numărul mare de medici în ansamblul personalului de sănătate mai mult
decat dublul mediei europene este rezultatul unei proaste planificări a resurselor umane.
140
ITALIA
Serviciul naţional de sănătate italian (Servizio Sanitario Nazionale-SSN) a fost înfiinţat în

anul 1978, şi asigură accesul universal şi gratuit la îngrijirile de sănătate. Finanţarea sistemului
este publică, combinând fiscalitatea cu asigurările sociale. Oferta de îngrijiri este mixtă (publică şi
privată). Guvernul fixează nivelul minim de servicii care trebuie să fie garantat pe tot ansamblul
ţării, şi precizeaza condiţiile în care utilizatorii pot recurge la sectorul privat.
Serviciile de sănătate italiene sunt considerate inferioare nivelului mediu al UE.
Inegalităţile derepartizare a resurselor sanitare sunt foarte pronunţate între regiunea de Nord şi
ceea de Sud. Italienii par nemultumiţi de sistemul lor de sănătate atât public cât şi privat.

Populaţia în Italia se ridica în anul 1997 la 57 milioane de locuitori. Proporţia tinerilor
sub 20 de ani este sub 21% mult inferioară mediei europene-24.6%. Persoanele cu vârstă de peste
65 ani reprezinta 16.4%, cifră comparativ ridicată faţă de media UE-15%. Proporţia celor de peste
75 ani a fost estimată la 6.2% (media UE-6.1%). Se aşteaptă ca în anul 2020 să existe o creştere
până la 10.7%.
 Speranţa de viaţă este de 74.9 ani pentru bărbaţi (73.9ani-UE) şi de 81.3 ani pentru femei
(80.2 ani- UE)
 Rata mortalităţii este la: 7.1 la 1.000 locuitori (8.2-UE).
 Rata mortalităţii infantile este de 5.8 decese la 1.000 de născuţi vii (media UE- 5.4).
 Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare şi cancerul. Rata deceselor cauzate
de traumatisme sau otrăviri este ridicată de 16.7 pentru 100 000 de locuitori ..
 Incidenţa SIDA este de 91.8 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori (este cea
mai ridicată după Spania (media UE- 42.7).
 Consumul de alcool este de 10.9 litri pe persoană - (media UE de 11.2 litri).
 Consumul de tutun este relativ ridicat faţă de media UE pentru ambele sexe la femei -26%
si la bărbaţi -38% toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 25.1%-femei).

Serviciul de Sănătate Italian (SSN) asigură o protecţie universală a populaţiei.
Administrarea sa naţională, regională şi locală, este criticată pentru marea sa birocraţie. Consilile
regionale şi unităţile sanitare locale (USL) formează structura de bază a Serviciul de Sănătate
Italian.
141
Italia este divizată în 21 de regiuni, în care există 320 unităţi sanitare locale, din care 148
spitale publice dar administrate autonom. Rolul guvernului este limitat, deoarece regiunile se
ocupă de planificarea, finanţarea şi controlul serviciilor de sănătate în teritoriile respective.
Guvernul se ocupă de determinarea nivelului financiar şi alocarea lor pe diferite regiuni în funcţie
de numărul de locuitori cu definirea nivelului minimal de servicii care trebuie asigurat de către
regiuni.
Finanţarea sistemului de sănătate este în proporţie de 40.8% publică şi se bazează pe
asigurările sociale şi 37.5% pe impozit. Diferenţa este finanţată prin cheltuieli private care rezulta
din coplata serviciilor SSN. Partea cotizaţiilor de sănătate în finanţarea sistemului rămâne
importantă, în care angajatorii plătesc în medie 9.6% din venitul brut şi salariaţii 0.9% dar taxele
efective sunt variabile pe regiuni.
Medicii de familie care îşi exercită profesiunea în mod liber sunt remuneraţi în funcţie de
numărul de pacienţi aflaţi pentru îngrijirile primare.

Densitatea medicilor titulari la 10.000 locuitori, este net superioar faţă de media UE.
OLANDA
Sistemul de sănătate olandez (Algemene Wet Bijzondere Ziektekosten- AWBZ)

suprapune asigurarea socială cu cea privată. Asigurarea socială acoperă 62% din populaţie
asigurarea privată 31%. Un regim naţional de asigurare pentru cheltuieli medicale specialeacoperă
riscurile catastrofice, bolile cronice, invaliditate, îngrijirile psihiatrice. Sectorul privat joacă un rol
semnificativ în furnizarea îngrijirilor de sănătate.
Sistemul de sănătate beneficiază de un larg consens din partea populaţiei, astfel 72.8%
din olandezi se declară foarte satisfacuţi sau satisfacuţi de sistemul lor de sănătate, faţă de media
europeană dee 50.3%. Una dintre atu-urile sistemului de sănătate olandez constă în implementarea
unei reţele complexe de îngrijiri ambulatorii şi îngrijiri de lungă durată pentru persoanele în vârstă.

Populaţia Olandei se ridică în anul 1997 la 15.5 milioane de locuitori, cu o proporţie a
tinerilor sub 20 de ani asemănătoare mediei UE.
 Speranţa de viaţă este de 74.7 ani pentru bărbaţi (73.9ani-UE) si de 80.4 ani pentru femei
(80.2ani-UE)
 Rata mortalităţii este de 9.0 la 1.000 locuitori(8.2-UE).
142
 Rata mortalităţii infantile este de 5.2 decese la 1.000 de născuţi vii în 1996 (media UE-
5.4).
 Rata deceselor cauzate de bolile cardiovasculare pentru ambele sexe este mult scazută fata
de media UE în timp ce mortalitatea datorată cancerului este mult superioară mediei UE.
 Incidenţa SIDA este de 25.1 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori – net
inferioară mediei europene (media UE-42.7).
 Consumul de alcool este de 9.9 litri pe persoană – nivel net inferior mediei UE - 11.2 litri.
 Consumul de tutun este relativ ridicat faţă de media UE pentru ambele sexe la femei -
30.5% şi la bărbaţi - 42.9% toti fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%- bărbaţi,
25.1%-femei).

Asigurarea generală pentru cheltuielile medicale speciale (AWBZ) este obligatorie pentru
populaţie şi priveşte toate bolile cronice şi îngrijirile de lungă durată. Cu toate acestea majoritatea
îngrijirilor spitaliceşti au rămas excluse, ele fiind suportate prin coplată.
Asigurarea de sănătate obligatorie (Verplichte Ziekenfondsverzekering-ZFW) este
administrată de 40 de case de asigurări de sănătate care acoperă circa 60% din populaţie. În jur de
37%, din populaţie este alcatuită în principal din liberi profesionişti care nu consideră avantajos
regimul obligatoriu şi subscriu la o asigurare privată (Particular Verzekering) în vederea acoperirii
îngrijirilor acute, exceptate ca regulă de la plata directă.
Funcţionarii din administraţia publică (în jur de 6% din populaţie) au propriul lor regim
obligatoriu, care foloseşte beneficiile în natură pentru o paleta de servicii mai mare decât cea din
ZWF.
Asiguraţii pot subscrie şi la o asigurare de sănătate suplimentară (Aanvullende
Ziekenfondsverzekering) pentru acoperirea riscurilor necuprinse de către regimul legal. De fapt
90% din asigurati au contractat de asigurari suplimentare pentru îngrijiri medicale.
Finanţarea sistemului de sănătate este realizat de către asigurarile sociale, care au preluat
68% din cheltuielile de sănătate, în timp ce asigurările private reprezintă 13.7% din cheltuieli.
Diferenţa este completată din subvenţii acordate de către stat şi plăţi directe ale pacienţilor.
Cotizaţiile către casele de asigurări de sănătate sunt în funcţie de venituri. O parte este plătită de
către angajator (5.15% din venitul brut) şi o parte de către salariaţi (1.15%). Suplimentar asiguraţii
mai plătesc o taxă modică stabilită de către fiecare casă de asigrari.
Onorariile medicilor de familie sunt negociate între casele de asigurari publice sau private
şi furnizorii de îngrijiri pe bază de contract. Plafoanele tarifare sunt fixate de către guvern dar se
143
negociază tarife inferioare. Olanda are o îndelungată tradiţie în domeniul finanţării publice în
domeniul îngrijirilor de lungă durată şi a îngrijirilor paleative.
Medicii de familie îşi exercită profesia în mod liber. Pentru clienţii privaţi, medicii de
familie sunt remuneraţi pe client şi pe servicii asigurate.

Numărul medicilor titulari este ridicat de circa 29.3 pentru 10.000 locuitori - media
europeana fiind de 28.1. Densitatea specialiştilor este de 8.7 pentru 10.000 locuitori (media UE-
11). In principal Olanda se confruntă cu o lipsă de personal specializat în diferite domenii ca:
ortopedie, oftalmologie, reumatologie, neurologie şi psihiatrie.
ROMÂNIA
Sistemul de sănătate românesc, a fost instituit în anul 1997, când s-a introdus un nou
sistem de asigurări de sănătate prin Legea nr. 145/1997, bazat pe o versiune modificată a
modelului Bismarck. Sistemul serviciilor de sănătate din Romania de până în 1989, nu a suferit
modificări substanţiale, nici după 1989. El a fost inspirat la apariţia sa (la sfârşitul anilor '40 şi în
anii '50) din modelul sovietic (Semaşko), însă a avut similititudini şi cu sistemele existente în
unele ţări din Europa de Vest - Marea Britanie, ţările nordice.
Creditarea serviciilor sanitare cu foarte multă responsabilitate şi puţine efecte asupra
stării de sănătate a populaţiei a dus la o culpabilizare a medicilor şi a sectorului sanitar pentru toate
insatisfacţiile generate de deteriorarea stării de sănătate care de fapt a fost rezultatul acţiunii
conjugate a mai multor factori (social - economici, omportamentali, biologici, ambientali).
Populatia şi starea de sănătate

În anul 1997 România 21,53 de milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor sub 20 de
ani de 23% (media UE-24.6%) şi o proportie de 19.3% pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani.
Proporţia celor de peste 75 de ani este mai mare decât media UE şi este de 9.1% şi se aşteaptă în
2020 o creştere la 11.9%.
 Speranţa de viaţă este de 66.1 ani pentru bărbaţi (73.9 ani-UE) şi de 73,99 ani pentru femei
(80.2 ani-UE) .
 Rata mortalităţii este de 12,29 la 1.000 locuitori (8.2-UE).
 Rata a mortalităţii infantile este de 12,09 decese la 1.000 de născuţi vii (media UE- 5.4).
 Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare, cancerul cu o medie crescută peste
media UE
144
 Incidenţa SIDA 8,2 noi cazuri diagnosticate la un million de locuitori în (media UE-42.7).
 Consumul de alcool este de 7,5 litri pe persoană – nivel inferior mediei UE - 11.2 litri.
 Consumul de tutun prezinta variaţii între cele două sexe- pentru femei -25,3% şi la bărbaţi
– 42,5% toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 25.1%-femei).

Lipsa unei politici coerente în domeniul sănătaţii dupa 1990 a fost favorizată şi de
moştenirea unui deficit în capacitatea de analiză sistematică şi dedezvoltare de strategii, în
condiţiile unei cercetari şi pregătiri insuficiente în domeniul managmentului sănătaţii publice şi al
serviciilor de sănătate. Un punct pozitiv a fost posibilitatea unei liberi alegeri a medicului şi
salarizarea sa în funcţie de numărul persoanelor servite si calitatea prestatiei, toate efectuate pe
baze contractual. Finantarea unităţilor din asistenţa primară şi ambulatorul clinicilor de
specialitate, precum şi a celor private, se realizeaza prin contracte încheiate cu casele locale de
asigurări de sănătate. Rambursarea cheltuielilor pentru serviciile prestate asiguraţilor se face
conform prevederilor din Contractului Cadru, care se aprobă anual prin hotărâre de guvern.
Finanţarea sistemului de sănătate se va face din fondurile asiguraţilor şi din plăţile pacienţilor.
Bugetul de stat finanţează programele medicale naţionale şi investiţiile din spitale,
construcţiile şi echipamentele de înaltă performanţă. Fondurile de asigurări de sănătate finanţează
serviciile de sănătate (primară, ambulatorie, spitalicească, de urgenţă, stomatologică, reabilitare,
produse farmaceutice compensate). Pacientul contribuie parţial la plata unor servicii medicale şi
integral la plata altor servicii medicale, precum şi la cea a medicamentelor compensate.

În Romania densitatea medicilor titularri este de 17 la 10.000 de locuitori, faţă de
densitatea medie din Uniunea Europeană de 28.1
SPANIA
Sistem de sănătate spaniol (Sistema Nacional de la Salud-SNS)a fost instituit în anul

1986 şi acoperă 98.5% din populatie. Dezvoltarea sistemului s-a efectuat pe o bază regională,
obiectivul fiind ca fiecare regiune să fie în masură să îşi administreze propriile servicii de îngrijire
de sănătate. Instaurarea SNS a permis punerea în practică a unei acoperiri cvasiuniversale, care
cuprinde o largă paletă de îngrijiri.
145

În anul 1997 Spania numară 39.7 milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor sub 20
de ani de 24% (media UE-24.6%) şi o proportie de 15.3% pentru persoanele în vârstă de peste 65
ani. Proporţia celor de peste 75 de ani corespunde mediei UE de 6.1% şi se aşteaptă în 2020 o
creştere la 7.9%.
 Speranţa de viaţă este de 74.4 ani pentrubarbati (73.9 ani-UE) şi de 81.6 ani pentru femei
(80.2 ani-UE) .
 Rata mortalităţii este de 7 la 1.000 locuitori (8.2-UE).
 Rata a mortalităţii infantile este de 5.0 decese la 1.000 de nascuti vii (media UE- 5.4).
 Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare, cancerul şi accidentele rutiere
înaintea vârstei de 35 ani. Mortalitatea relativ ridicată a persoanelor până în 35 de ani constituie un
fenomen frapant. Faţă de alte ţări ale UE Spania are o rata de sinucideri mult inferioară.
 Incidenţa SIDA este cea mai ridicată în cadrul UE- 162 noi cazuri diagnosticate la un
million de locuitori în 1996 – (media UE-42.7).
 Consumul de alcool este de 13,5 litri pe persoană –nivel superior mediei UE - 11.2 litri.
 Consumul de tutun prezinta variaţii între cele două sexe- pentru femei -21% şi la bărbaţi -
44% toti fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%- bărbaţi, 25.1%-femei).

Cele 7 regiuni autonome deţin propriile lor direcţii sanitare – departamentele de sănătate
din cadrul guvernărilor regionale - sunt responsabile cu sănătatea publică, planificarea structurilor
sanitare precum şi cu gestionarea şi administrarea serviciilor de sănătate peteritoriul lor. Toate
regiunile autonome au divizat teritoriul Spaniei în zone sanitare în funcţie de mărimea populaţiei,
caracteristicile geografice, factorii demografici, epidemiologici şi socio-economici.
Zonele sanitare sunt împărtite la rândul lor în zone de bază pentru planificarea şi
gestionarea resurselor sanitare primare.
Ministerul Sănătatii stabileşte programe de sănătate publică, şi vegheaza implementarea
lor, defineste nivelul îngrijirilor primare, îngrijirilor spitaliceşti interne şi externe, nivelul
coplăţilor pentru medicamente şi proteze medicale. Consiliul sanitar interteritorial al SNS
coordonează schimburile între autorităţile sanitare regionale pe de o parte şi Ministerul Sănătăţii
pe de altă parte în scopul de a garanta obiectivele şi prioritatile fixate la nivel naţional.
Serviciul naţional de sănătate acoperă 98.5% din populaţie, din care 93% sunt afiliaţi la
regimul general, 1% primesc alocaţii de la stat şi 4.5% (in principal funcţionarii) sunt afiliaţi la
regimuri speciale.
146
Companiile de asigurare private joacă un rol minor în sistemul de sănătate spaniol. In jur
de 80% din cazuri finanţările provin din fiscalitate, 18% provin din cotizaţii plătite în funcţie de
venit atât de catre angajaţi cât şi de către angajatori, iar diferenţa de 2% provine din alte forme de
asigurare de sănătate.
Medicii de familie sunt remuneraţi în funcţie de numărul de pacienţi, şi doar în anumite
cazuri după o formulă combinată salariu-număr de pacienţi.

Numărul medicilor titulari este de 40.8 pentru 10.000 locuitori extrem de ridicat faţă de
media UE (28.1).
MAREA BRITANIE
Serviciul Naţional de Sănătate (NHS) creat în anul 1948 a instituit accesul universal la
îngrijirile de sănătate. Este un serviciu public de sănătate finanţat în principal din impozit. Gama
de servicii oferite de NHS este completă iar accesul la îngrijiri medicale este gratuit. Solicitanţii
care intervin pe piaţa medicală sunt autoritatile sanitare de district ( DHA) şi mediciide familie
“gestionarii de fonduri” (General Practitioner Fundholders) care cumpară îngrijiri trusturilor
spitalicesti (fundaţii autonome în cadrul NHS) şi centrelor de sănătate comunitare.
Concentrarea asupra îngrijirilor primare şi rolul central al medicilor de familie, punct de
trecere obligatoriu pentru a accede la îngrijirile secundare, sunt punctul forte ale sistemului
britanic. Punctul slab este reprezentat resursele financiare mici consacrate îngrijirilor secundare
fiind considerată principala cauză ale lungilor liste de aşteptare din spitale.
Problema listelor de aşteptare explică nivelul de satisfacere relativ mic al britanicilor cu
privire la sistemul lor de sănătate. Sistemul funcţionează corect pentru bolile grave sau urgenţe dar
mai putin bine pentru afecţiunile minore.

Marea Britanie număra în anul 1997 58 milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor
sub 20 de ani de 25% (media UE-24.6%) şi o proportie de 15.8% pentru persoanele în vârstă de
peste 65 ani. Proporţia celor de peste 75 de ani este mult mai ridicată decat media UE(-6.1%). Se
asteaptă în 2020 la o creştere de 12.4%.
 Speranţa de viaţă este de 74.4 ani pentru bărbaţi (73.9ani-UE) şi de 79.3 ani pentru femei
(80.2ani-UE)
 Rata mortalităţii este de 7.9 la 1.000 locuitori (8.2-UE).
147
 Rata a mortalităţii infantile este de 6.1 decese la 1.000 de născuţi vii (media UE- 5.4).
 Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare,cancerul şi accidentele rutiere
înaintea vârstei de 35 ani..
 Incidenţa SIDA este de 24 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori (media UE-
42.7).
 Consumul de alcool este de 8.9 litri pe persoana – nivel inferior mediei UE - 11.6 litri.
 Consumul de tutun este mult inferior mediei UE pentru bărbaţi -29% în timp ce pentru
femei este relativ ridicat-28% toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-barbati,
25.1%-femei).

Secretarul de stat de la sănptate este responsabil în faţa Parlamentului de oferta de
îngrijiri medicale. Consiliul director al NHS este responsabil în faţa secretarului de stat de fixarea
obiectivelor şi priorităţilor. El distribuie fondurile în cadrul unui buget anual, către 106autoritati
sanitare districtuale (DHA) care acoperă fiecare între 250.000 şi 1 milion de locuitori.
Autoritpţile sanitare locale - districtuale şi medicii de familie administrează bugetele
pentru cumpărarea îngrijirilor primare şi secundare. Trusturile din cadrul NHS, cuprind mai multe
instituţii spitaliceşti autonome. În Marea Britanie se află 463 de trusturi, care cuprind mai mult de
1.600 de spitale şi reprezentă marea majoritate a instituţiilor spitalicesti, de servicii de ambulanţă
şi unităţile de îngrijiri comunitare din cadrul NHS. Trusturile spitaliceşti propun serviciile lor în
cadrul negocierii de contracte cu cumparatorii de îngrijiri – medicii de familie. NHS este finanţat
în principal prin fiscalitate (95%) şi prin alte contribuţii (5%) în cadrul unui buget global stabilit
de către minister şi supus aprobării Parlamentului. Asigurările private acoperă 3.5% din cheltuieli.
Sistemul de remunerare a medicilor de familie constă într-o combinaţie complexă între
onorariu şi alocări specificate în contractul lor. Remuneraţia lor se constituie în funcţie de numărul
de pacienţi înscrişi pe listele lor. Ea fiind influenţată şi de alţi factori, precum vârsta pacienţilor.
Anumite servicii (contracepţia şi vacinarea) sunt srvicii plătite direct de către pacienţi.

Numărul medicilor titulari este de 15.6 pentru 10.000 locuitori, este foarte scăzut faţă de
media europeană (28.1). Toate domeniile de sănătate se confruntă cu o lipsă acută de personal.
În concluzie se constată că în aproape toate ţările membre ale UE există o insatisfacţie

legată de modalităţile de finanţare şi de furnizare a serviciilor medicale. Principalele probleme
comune – care ocupă diverse locuri în ordinea preocupărilor naţionale – le reprezintă carenţele lor
148
în materie de echitate şi egalitate la accesul la serviciile medicale, de control asupra cheltuielilor,

de utilizare eficientă a resurselor şi de control al calităţii serviciilor medicale. Asupra planului de
stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea îngrijirilor medicale pentru persoanele în vârstă,
mai bine adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea unui echilibru între îngrijirile la domiciliu,
îngrijirile comunitare şi serviciile spitaliceşti.
Ingrijirile preventive constituind o potentială alternativă economică a îngrijirilor medicale
bazate pe tehnologii costisitoare. La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor
de sănătate către obiective măsurabile atât în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale cât şi
în ceea ce priveşte satisfactia utilizatorilor.
BIBLIOGRAFIE
 Au fost studiate documente oficiale emise de catre Guvernul Romaniei, Ministerul Sănătăţii şi CNAS între
anii 2001 - 2008.
 Sursa datelor a fost reprezentată de baza de date a O.M.S (Health for All), a OECD, a I.N.S. şi Ministerul
Sănătăţii
 Achim M., Sociologia ameriană a grupurilor mici, Bucureşti, 1970.
 Allport G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, 1991.
 Andrei P., Posibilitatea sociologiei ca ştiinţă. - Bucureşti, 1970.
 Andrei P., Sociologia generală, Iaşi, 1997.
 Andrei P., Sociologia politicii şi culturii. Opere sociologice,Bucureşti, 1975.
 Bădescu A., Istoria sociologiei, Galaţi, 1994.
 Bădina O., Introducere în sociologie, Cimişlia, 1993.
 Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., Întroducere în sociologia devianţei, Bucureşti, 1985.
 Bondrea A., Sociologia culturii, Bucureşti, 1993.
 Boudon R., Tratat de sociologie, Bucureşti, 1997.
 Bulgaru M., Sociologie generală. Manual, II volume, Chişinău, 2003.
 Buzărnescu Ş., Istoria doctrinelor sociologice, Bucureşti, 1995.
 Buzărnescu Ş., Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii, Bucureşti, 1995.
 Cazacu H., Mobilitatea socială, Bucureşti, 1974.
 Celac S., Probleme globale ale omenirii, Bucureşti, 1988.
 Ciobanu-Băcanu M., Cultură şi valori în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1994.
 Codul deontologic al sociologilor, Revista de cercetări sociale nr. 1., 1994.
 Cosmovici A. (coord), Metode pentru cunoaşterea personalităţii, Bucureşti, 1972.
 Dobre A., Cunoaşterea ştiinţifică şi raţionalitatea acţiunii sociale, Bucureşti, 1986.
 Dogan M., Sociologie politică, Bucureşti, 1999.
 Drăgan I. (coord)., Sociologie. Îndrumar teoretic şi practic, Bucureşti, 1985.
 Drâmba O., Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1985.
 Dumitrescu-Codreanu L., Sistemul sociologic a lui T.Parsons, Bucureşti,1995.
 Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Bucureşti, 1974.
149
 Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru, Chişinău, 1992.
 Ene H., Teoria reglării sistemelor sociale, Bucureşti, 1972.
 Florea M., Responsabilitatea acţiunii sociale, Bucureşti, 1976.
 Golu M., Dinamica personalităţii, Bucureşti, 1993.
 Goodman N., Introducere în sociologie, Bucureşti, 1993.
 Hălăşan G., Personalitatea umană, Bucureşti, 1976.
 Herseni T., Ce este sociologia?, Bucureşti, 1981.
 Herseni T., Sociologie-teoria generală a vieţii sociale, Bucureşti, 1982.
 Ionescu I., Stan D., Elemente de sociologie, Iaşi, 1999.
 Linton R., Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, 1968.
 Mateescu N., Studii de sociologie. Analiza fenomenului social: despre starea de mulţime şi despre instituţia
socială, Bucureşti, 1993.
 Mihăilescu I., Sociologie generală, Bucureşti, 2000.
 Moraru I., Acţiunea socială şi comportamentul individual, Bucureşti, 1986.
 Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, 1996.
 Rădulescu S., Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, 1994.
 Ralea M, Întroducere în sociologie, Bucureşti, 1924.
 Roman T., Simionescu T., Elemente de sociologie, Bucureşti, 1993.
 Roth A., Individ şi societate, Bucureşti, 1976.
 Stănciulescu E., Teorii sociologice ale educaţiei, Iaşi, 1997.
 Sudeţeanu C., Introducere în sociologia lui A.Compte, Arad, 1932.
 Szczepanschi J., Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, 1972.
 Timuş A., Omul, colectivul, societatea, Chişinău, 1980.
 Timuş A., Istrati N., Intensificarea aspectului social al proceselor demografice, Economie şi Sociologie nr. 2,
1998.
 Toffler A., Consumatorii de cultură, Bucureşti, 1997.
 Toynbee A., Oraşele în mişcare, Bucureşti, 1979.
 Ungureanu I., Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Bucureşti, 1990.
 Zamfir E., Cultura relaţiilor interpersonale, Bucureşti, 1992.
 Zapan G., Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, Bucureşti, 1984.
150

Curs Sociologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Sociologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Scoala Postliceală Sanitară ”Grigore Ghica Vodă” Iași

SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE ȘI DE

ANUL I ASISTENT MEDICAL GENERALIST

prof. HOCEANU CARMEN LILIANA

SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE ȘI DE SĂNĂTATE

sociologiei ? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe

2. Obiectul de studiu a sociologiei

 să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop

NATURA UMANĂ DIN PERSPECTIVA RELIGIOASĂ, NATURALISTĂ,

Se referă la acele moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu

2. Alte concepte folosite în studiile despre religie

În credinţele melanisiene, mana este o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată

Într-un context social dat, religia îndeplineşte anumite funcţii:

Esprimarea credinţelor, normelor şi a ritualurilor au loc în cadrul unor structuri

Bisericile şi confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea în

f) Cultele religioase reprezintă o grupare religioasă organizată pe principiul relaţiilor

VIAȚA SOCIALĂ, RELAȚII INDIVID SOCIETATEA, SOCIALIZAREA,

Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interacţiuni între

Socializarea nu obligă pe indivizi la o asimilare mecanică a normelor şi valorilor, ci ea îi

2. Tipuri de socializare şi agenţii socializării

Socializarea este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi,

RELAȚIILE INDIVID - SOCIETATE

ELEMENTE DE SOCIOLOGIE A COLECTIVITĂȚII

1. Noţiunea de grup social (grup social mare)

 existenţa şi manifestarea unor forme de control şi presiune a grupului ca întreg asupra

2. Motivele asocierii în grup

O preocupare constantă a sociologiei a constituit-o găsirea unor modalităţi de clasificare

membrii grupului, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizării regulilor ce

Funcţiile grupului primar

Funcţia de socializare reprezintă o funcţie fundamentală a grupului primar.

Dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o tendinţă

Raportul grup secundar / grup primar

Trebuie reţinut că în societatea contemporană grupul secundar, deşi a pus în umbră

Funcţiile grupului de referinţă

D) Grup intern - grup extern

E) Grup formal-grup informal

Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de către societate pentru

GRUPURI SOCIALE MICI

1. Conceptul de grup mic. Relaţiile şi funcţiile grupului mic.

Funcţiile grupului mic

a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor – grupul nu poate satisface în mod egal dorinţele şi

Raportul grup mic / grup mare

Tehnici de diminuare a gândirii de grup

Comunicarea de informaţii membrilor grupului asupra consecinţelor şi cauzelor existenţei

Influenţa grupului asupra comportamentului individual sau colectiv.

Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor

Efectul pierderii de vreme

Conducerea grupurilor şi liderii

democaţi. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o

Conducere, decizie şi efecte de grup

Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a estompa

1. Conceptul de structură socială

Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să interacţioneze cu

Statusul dobândit se conturează şi se obţine de către individ în cadrul competiţiei cu

Rolul social exprimă totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor

FAMILIA CA GRUP SOCIAL

1. Interpretarea sociologica a familiei

Modele teoretice de familie

Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:

2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, şi pentru necesităţile unor cercetări

Familia matriarhală şi patriarhală

 în familia patriarhală relaţii economice, sociale şi politice sunt dominate de bărbaţi. În

Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit funcţii

Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor