Sunteți pe pagina 1din 26

Sociologie generală

Bibliografie:
- Anthony Giddens, „Sociologie”, editura ALL, Bucureşti, 2001
- Achim Mihu, „Sociologie”, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008
- Raymond Boudon, „Tratat de Sociologie”, editura Humanitas, Bucureşti,
1997
- Septimiu Chelcea, „Metodologia cercetării sociologice”, editura
Economică, ediţia a 3-a, 2007
- Ilie Bădescu, „Istoria sociologiei”, volumul I, editura Porto-Franco, Galaţi,
1994
- Dumitru Otovescu, „Sociologie generală”, editura Beladi, Craiova, 2006
- Maria Voinea, „Sociologie generală şi juridică”, editura Sylvi, Bucureşti,
2000
- Petru Iluţ, „Valori, atitudini şi comportamente sociale”, editura Polirom,
2004

02-03-2010
Cursul nr.1 - Drăguşin Petru
Sociologia - ştiinţă a socio-umanului
1. Consideraţii introductive
2. Definirea sociologiei
3. Problematica sociologiei
4. Raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe

1. Consideraţii introductive
În lucrarea „Revolta maselor”, filosoful spaniol Ortega y Gasset face o
afirmaţie aparent contradictorie cu privire la înălţimea timpurilor noastre:
epoca noastră este superioară tuturor celorlalte şi inferioară sieşi.
Alăturarea superiorităţii şi a inferiorităţii se explică prin ceea ce etologul
Konrad Lorenz numeşte discrepanţă dintre uimitoarele succese obţinute
de către om în controlarea mediului extraspecific şi îngrijorătoarea
incapacitate de a gestiona problemele ce derivă din relaţiile intraspecifice.
Această incapacitate se explică prin complexitatea fiinţei umane,
îngrămădire de contradicţii cum ar spune Pascal. Totuşi, în umbra
imperativului socratic „cunoaste-te pe tine insuti” s-au dezvoltat încercări
pentru a formula răspunsuri la interogaţiile omului asupra umanului.
Începutul îl regăsim în filosofie, care în secolul al XIX-lea sub presiunea
succeselor ştiinţei în general şi a fizicii în special a trebuit să-şi
regândească obiectul şi metodele. Pentru unii gânditori aceasta a
însemnat despărţirea de filosofie şi edificarea unor ştiinţe. Ieşirea din
filosofie se face în forme plurale care pot fi sintetizate în ştiinţe umaniste
şi ştiinţe sociale.
Ştiinţele umaniste cuprind în opinia lui Jean-François Dortier psihologia,
sociologia, antropologia şi uneori lingvistica şi istoria.
Ştiinţele sociale studiază omul în ipostaza lui de fiinţă socială şi includ
economia, ştiinţele politice, geografia şi din nou sociologia.

1
Prezenţa sociologiei în ambele categorii atestă imposibilitatea despărţirii
umanului de social. Nu se poate spune unde începe omul şi unde începe
societatea pentru că omul este o construcţie socială.
Inferioritatea la care făcea referire Ortega y Gasset poate fi corelată şi cu
sociologia. La începuturile ei, în secolul al XIX-lea, sociologia îşi propunea
să identifice legile care guvernează societatea pentru ca apoi, să
transforme viaţa socială cât mai aproape de perfecţiune. Secolul XX, ca de
altfel şi secolul în care am intrat prin diversele crize politice, economice,
sociale obligă sociologia să-şi regândească ambiţiile. Nu este vorba despre
o abandonare ci de parcurgerea unui proces de maturizare a sociologiei
pentru a găsi un punct de echilibru între tentaţia unor proiecte utopice şi
sterilitatea unei simple luări la cunoştinţă.

2. Definirea sociologiei
Termenul de „sociologie” a fost folosit pentru prima dată de către
gânditorul francez Auguste Comte în „Curs de filosofie pozitivă”, publicată
în 6 volume între anii 1830-1842. În lecţia numărul 47 el propune
înlocuirea sintagmei fizică-socială cu termenul de sociologie. Etimologic,
sociologie vine de la latinescu „socius” care înseamnă asociat, tovarăş şi
grecescul „logos” care înseamnă discurs sau ştiinţă. Sociologia ar fi deci
ştiinţa asocierii sau ştiinţa întovărăşirilor umane. În opinia lui Auguste
Comte, obiectul sociologiei îl reprezintă legile sociale. Prin cunoaşterea lor,
se poate realiza înţelegerea, prevederea şi controlul comportamentului
social. Nu întâmplător deviza sa este „a ştii pentru a prevedea şi a
prevedea pentru a putea”. Se dorea aşadar o ştiinţă a socio-umanului de
puterea fizicii newtoniene.
Contemporanul său, John Stuart Mill considera că sociologia are ca obiect
formele generale ale societăţii. Oricâte transformări ar cunoaşte
societatea, rămân anumite aspecte structurale şi funcţionale, acestea
făcând obiectul sociologiei.
Pentru Vilfredo Pareto, definitorie pentru societate este acţiunea socială,
ceea ce înseamnă că obiectul sociologiei este acţiunea socială.
Emil Durkheim propune la rândul sau 3 definiţii :
1) Sociologia este ştiinţa faptelor sociale înţelese ca lucruri care pot fi
explicate prin legi cauzale.
2) Sociologia este ştiinţa instituţiilor sociale care preexistă în raport cu
individul şi exercită constrângere asupra acestuia .
3) Sociologia este ştiinţa care studiază diferite grade de cristalizare a
conştiintei colective care diferă în esenţă de conştiinţele individuale şi are
la bază reprezentările colective.
Tot Emil Durkheim considera că trebuie să facem distincţie între
morfologia socială(structura societăţii), fiziologia socială(funcţionalitatea
societăţii) şi sociologia generală (care îşi propune să realizeze o sinteză
între acestea două).
Pentru elevul lui Durkheim, Marcel Mauss, sociologia este ştiinţa faptului
social total, a fenomenului social total. Omul este obiect de studiu pentru
numeroase ştiinţe particulare. Astfel, morala este studiată de etică,
frumosul de către estetică, devenirea istorică de către istorie, problemele
economice de către economia politică, sociologia are în vedere omul
deopotrivă ca fiinţă morală iubitoare de frumos, rezultat al unei evoluţii
2
istorice care desfăşoară o anumită activitate economică. Sociologia ar fi
deci o ştiinţă de sinteză ceea ce explică dificultatea definirii obiectului ei
precum şi multitudinea definiţiilor propuse.
Sociologia este o ştiinţă, întrucât utilizează un aparat metodologic riguros
care îi permite studiul empiric, analiza informaţiilor şi formularea de teorii
prin folosirea argumentării logice. Ea este diferită însă de ştiinţele naturii,
întrucât omul nu se supune întru totul unor legi cauzale, el dispune de
libertate, ceea ce înseamnă că fiecare individ conferă sensuri şi
semnificaţii diverse acţiunilor sale. Se justifică astfel distincţia dintre
explicaţie şi înţelegere: natura o explicăm, pe om îl înţelegem. Metodele
sociologiei se înscriu între aceste 2 extreme.

3. Problematica sociologiei
Dacă sociologia este ştiinţa despre societate, iar societatea cunoaşte
numeroase transformări, înseamnă că obiectul ei devine din ce în ce mai
complex, iar sociologia rămâne o ştiinţă deschisă. În ceea ce priveşte
problematica sociologiei, au fost propuse numeroase programe. Astfel,
sociologul român Dimitrie Guşti considera că sociologia trebuie să studieze
4 cadre şi anume: cosmologic, istoric, psihologic şi economic şi 4
manifestări: culturală, juridică, administrativă şi politică.
Un alt sociolog român, Henri Stahl, propune sociologiei următoarea
problematică:
- natura fizică şi umanizată (condiţiile geologice, hidrologice şi modul în
care acestea influenţează organizarea vieţii sociale)
- populaţia sub aspectul ocupaţiilor pregătirii profesionale, vârstei etc.
- viaţa economică (resursele economice, gradul de valorificare al
acestora, productivitatea muncii)
- viaţa politică (dacă există formaţiuni politice şi în ce măsură membrii
comunităţii participă la acestea, dacă există instituţii şi în ce măsură
acestea sunt respectate)
- viaţa culturală (tipuri de valori în raport de care se orientează viaţa
comunităţii, dacă există modele culturale)
Majoritatea sociologilor acceptă problematica propusă de către Alex Inkels
care a realizat un studiu asupra preocupărilor unui număr de 40 de
sociologi. El a sintetizat problematica abordată de aceştia în următoarele
paliere:
1) unităţi primare (fapte sociale, relaţii sociale, organizaţii sociale)
2) instituţii sociale (politice, culturale, economice, educaţionale)
3) procese sociale (care ţin de integrarea socială, de coeziune, de
schimbare şi progres)
4) probleme de sinteză, de epistemologie a sociologiei (referitoare la
obiectul, legile şi posibilitatea sociologiei ca ştiinţă)
În raport cu elementele care sunt supuse analizei sociologice, putem face
distincţie între: microsociologie (grupuri mijlocii şi mici) şi macrosociologie
(la nivelul grupurilor mari sau al întregii societăţi).
În raport cu acceptarea sau contestarea schimbărilor sociale distingem:
sociologie dinamică şi sociologie statică.

3
În raport cu atitudinea faţă de problemele societăţii distingem: sociologie
critică şi sociologie apologetică.
Din analiza problematicii sociologiei se desprinde următoarea concluzie
societatea este într-o permanentă transformare, ea nu este dată o dată
pentru totdeauna, de aceea ea este dificil de cuprins printr-o ştiinţă unică.
Spre exemplu, astăzi se vorbeşte foarte mult despre o societate
informaţională, despre socializare virtuală, realităţi de neconceput în alte
etape istorice. Pentru a fi posibilă, sociologia trebuie să-şi fragmenteze
obiectul de studiu. Iau naştere astfel sociologiile de ramură cum ar fi:
• sociologia organizaţiilor
• sociologia muncii
• sociologia devianţei şi controlul social
• sociologia familiei
• sociologie politică
• sociologie juridică
Distingem aşadar între o problematică generală şi o problematică
particulară. Întreaga problematică a sociologiei poate fi interpretată ca
analiză structurală a societăţii şi ca analiză funcţională, deoarece
sociologia ia naştere în interiorul societăţii, ea poate fi pusă în relaţie cu
funcţionalitatea acesteia. În acest sens, putem spune că sociologia
îndeplineşte următoarele funcţii:
 funcţia cognitivă (de cunoaştere). Dacă la început cunoaşterea
sociologică era preponderent speculativă, ulterior ea lasă loc
cercetărilor empirice, ceea ce o transformă într-o ştiinţă utilă (spre
exemplu, în elaborarea politicilor sociale, demografice, a politicilor
de control social)
 funcţia axiologică. Pe de o parte sociologia este preocupată să
identifice valorile specifice unui grup, unei comunităţi, iar pe de altă
parte, ea se străduieşte să le cultive pe acelea care contribuie la
armonia socială.
 funcţia critică. Numeroşi teoreticieni corelează apariţia sociologiei cu
ascuţirea spiritului critic al omului. Astfel, manifestările studenţeşti
din Statele Unite ale Americii din 1960 sau din Franţa din 1968 sunt
puse în legătură cu creşterea numărului de absolvenţi de sociologie,
cu înmulţirea numărului de facultăţi de sociologie. Sociologul nu este
un simplu spectator al vieţii sociale, nu se rezumă doar la a lua act,
ci încearcă să identifice corelaţii între procese sociale, să reflecteze
constructiv asupra provocărilor care se ridică în faţa societăţii
umane. Chiar dacă el este obligat să ia în considerare imperativul
neutralităţii axiologice, el trebuie să facă în aşa fel încât rezultatele
cercetărilor lui să fie utile.
 funcţia practică/pragmatică se realizează prin 3 modalităţi:
- diagnosticare, atunci când sociologia spune „ceea ce este” într-o
societate, într-o comunitate, organizaţie sau grup. Acest „ceea ce
este” este la rândul lui tributar unei anumite interpretări, întrucât
sociologul nu este situat în afară realităţii pe care o studiază. El
suportă condiţionări care îşi pun amprenta asupra rezultatelor
cercetărilor.

4
- prognosticarea, pe un termen relativ scurt şi cu un grad de
certitudine ridicat.
- previziunea, când se arată o posibilă evoluţie a evenimentelor pe un
termen îndelungat, dar cu un grad de certitudine scăzut.

4. Raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe


În raport cu celelalte ştiinţe, sociologia întreţine raporturi tensionate
întrucât fiecare încearcă să justifice o poziţie, de supra sau de
subordonare.
a) Raportul cu psihologia. Sociologia studiază diverse manifestări
psihice la nivelul colectivităţilor, în timp ce psihologia studiază
psihisme individuale. Emil Durkheim consideră ca definitoriu pentru
societate este nu doar faptul social, ci şi conştiinţa colectivă. Acest
punct de vedere este contestat de către Gabrielle Tarde, care
consideră că trebuie să ne ferim de generalizări întrucât nu putem
studia toţi indivizii, în plus, concluziile pe care le formulează oamenii
de ştiinţă sunt valabile numai în anumite contexte. Se consideră că
Alan Peasse greşeşte atunci când în lucrarea „Limbajul trupului”
propune diverse scheme comportamentale pentru situaţii de tipul:
ascunderea adevărului, exprimarea unui refuz etc., întrucât modul
de exprimare non-verbală diferă de la un spaţiu social la altul, de la
o cultură la altă. În realitatea, sociologia şi psihologia se află într-un
raport de complementaritate, sferele celor 2 noţiuni intersectându-
se, iar partea comună este mult mai mare decât părţile care le
diferenţiază. Sociologia acceptă că fiecare individ este unic, iar
psihologia, la rândul ei, acceptă că individul este ceea ce este şi ca
urmare a influenţelor pe care le suportă.

b) Raportul cu istoria. Sociologia este interesată de ceea ce este


repetabil de generalizări, în timp ce istoria este interesată de ceea
ce este unic, irepetabil, deci de eveniment. În acest sens, Jean
Piaget face o distincţie între ştiinţe constatative (istorice) şi ştiinţe
mnemotehnice (ştiinţe de legi). Ştiinţele istorice sunt preocupate de
eveniment, care nu poate fi decât unic, în ciuda unor asemănări
(spre exemplu, Revoluţia franceză din 1789 şi Revoluţia română din
1989). Ştiinţele de legi încearcă să identifice regularităţi,
repetabilitati în viaţa socială. În acest sens, trebuie să acceptăm
împreună cu A.D. Xenopol o distincţie între fapte de succesiune şi
fapte de repetiţie.

c) Raportul cu filosofia. Filosofia a luat naştere în secolele VII-VI îHr, iar


preocupările ei pentru studiul vieţii sociale au prins contur prin
filosofia socială şi prin filosofia istoriei. Filosofia socială îşi propune
să înţeleagă societatea prin raportare la un model ideal, spre
exemplu Platon propune un stat ideal în care există o armonie
deplină posibilă în opinia lui prin înlăturarea ilegalităţilor şi a
proprietăţii private. După unii cercetători, acest stat ideal ar fi
existat în Atlantida. Modelul de societate la care se face raportarea
este rezultatul unor proiecţii imaginare, dar este util pentru studiul
realităţii sociale întrucât permite metoda comparatiilor. Filosofia
5
istoriei este preocupată de identificarea în istorie a unor modele de
organizare funcţionale, care să fie valorificate într-o organizare
ulterioară. Spre deosebire de filosofie, sociologia îşi propune să
părăsească acest câmp al speculaţiilor, valorizând funcţia practică.

23-03-2010
Cursul nr.3 – Draguşin Petru
Elementele de istorie a sociologiei
1. Consideraţii introductive
2. Etapa gânditorilor sociali
3. Etapa sociologiei propriu-zise

1. Încă din antichitatea greacă prin filosoful Socrate, omul a devenit nu


doar subiect cunoscător ci şi subiect al cunoaşterii. O lungă perioadă
de timp însă această cunoaştere s-a prezentat sub forma unor mituri
sau a unor povestiri religioase. După Renaştere, omul îşi afirmă un
nou statut, o nouă demnitate, prin creditarea raţiunii. Cercetarea
sistematică a umanului începe însă abia spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, mai ales sub impactul Revoluţiei industriale. Este momentul
în care se impune şi termenul de sociologie. Totuşi, nu se poate
vorbi de o anumită dată care să marcheze cu exactitate naşterea
sociologiei. Tocmai de aceea în literatura de specialitate sunt
propuse mai multe etape în evoluţia acestei ştiinţe.
O prima etapă o constituie etapa gânditorilor sociali, care cuprinde la
rândul ei 2 sub-etape: prima, numită presociologia (gândirea antică şi
medievală) şi a 2-a sub-etapă, protosociologia, care se întinde de la
Renaştere până la începutul perioadei Moderne.
A două etapă, etapa sociologiei propriu-zise, care la rândul ei cuprinde:
a) etapa impunerii definitive a sociologiei ca ştiinţă, includem aici pe
Auguste Comte, Emil Durkheim, Wilfredo Pareto, Max Webber.
b) etapa analizei sociologice în care sunt părăsite speculaţiile în
favoarea cercetărilor de teren şi a preocupărilor legate de
metodologie.
O altă etapizare are în vedere succesiunea curentelor sociologice. Aceasta
distinge între:
a) etapa gânditorilor sociali
b) pozitivismul
c) psihologismul
d) sociologismul
e) formalismul
f) acţionalismul
g) sociologia comprehensivă
h) fenomenologia
i) etnometodologia

1. Etapa gânditorilor sociali


Preocupări privind cunoaşterea socialului, a raporturilor dintre individ şi
societate regăsim încă în filosofia greacă, mai precis la Platon şi Aristotel.
Platon dezvoltă un model antropomorfic în analiza societăţii, în sensul că

6
societatea este comparată cu organismul uman. La fel ca acesta,
societatea are diverse nevoi pe care şi le realizează prin existenţa unor
clase sociale: clasa producătoare prin care este acoperită nevoia de hrană,
clasa războinicilor prin care este acoperită nevoia de apărare şi clasa
conducătoare prin care este acoperită nevoia de conducere/organizare.
Fiecărei clase îi corespunde o anumită virtute. Astfel, clasei meşteşugarilor
– virtutea cumpătării, clasei războinicilor – virtutea curajului, iar clasei
conducătorilor – virtutea înţelepciunii.

Platon concepe şi un stat ideal, în care indivizii reuşesc să convieţuiască


armonios, ca urmare a înlăturării inegalităţilor. În acest scop, filosoful grec
susţine înlăturarea proprietăţii private pentru a se putea realiza o
comunitate, o mare familie.

Discipolul său, Aristotel, se detaşează de modelul speculativ platonician şi


propune o analiză mult mai realistă apropiată de specificul ulterior al
sociologiei. Astfel, în concepţia lui Aristotel în analiza societăţii trebuie să
avem în vedere 4 elemente:
- philia se referă la cantitatea minimă de afectivitate care trebuie să
fie prezentă în societate în relaţiile dintre indivizi
- coinonia sau grupul. Aristotel observă că societatea nu este altceva
decât un ansamblu de grupuri (familial, de muncă) şi de relaţii care
se stabilesc între acestea. El intuieşte astfel abordarea sistemică
specifică sociologiei, potrivit căreia un sistem nu este doar un
ansamblu, doar o sumă de elemente, ci mai ales un ansamblu de
relaţii care se stabilesc între aceste elemente.
- polis (=cetate) reprezintă grupul cel mai mare din interiorul
societăţii, statul în care relaţiile nu mai presupun exprimări de
sentimente, ci manifestări ale unor interese, adversităţi şi chiar
conflicte.
- nomos (=norma, lege) prin care devine posibilă stabilitatea societăţii
în ciuda diversităţii intereselor indivizilor. Prin normă se creează
cadrul negocierii şi compatibilizării intereselor antagoniste.

În ceea ce priveşte raportul dintre individ şi societate, Aristotel în lucrarea


„Politica” face o afirmaţie celebră: „Omul este un zoon-politikon” (= Omul
este un animal social). În afara societăţii individul nu depăşeşte stadiul
instinctului, el observă că omul se naşte, având ca arme fireşti inteligenţă
şi voinţă fermă, care pot fi însă folosite în scopuri contrarii. Tocmai de
aceea, continuă Aristotel, lipsit de lege, omul este cea mai rea dintre
vieţuitoare. Depăşirea instinctualităţii este posibilă întrucât omul dispune
de limbaj articulat, spre deosebire de animale care au un limbaj
nearticulat. Prin limbajul nearticulat se exprimă senzaţii, iar prin limbajul
articulat se formulează judecăţi de valoarea, adică raţionamente,
construcţii argumentative.

O judecată de valoare de tipul „este drept” nu este posibilă decât în


societate pentru că dreptatea nu poate fi decât o virtute socială. Pentru a
deveni uman, individul trebuie să accepte o anterioritate axiologică a
societăţii, în sensul în care lanţul este anterior verigii. În problema claselor
7
sociale, Aristotel acceptă existenţa sclavilor, considerând că de la natură
există diferenţe între oameni. Unii sunt mai scunzi, robuşti, destinaţi
muncii fizice, alţii sunt mai înalţi, mai slabi, destinaţi muncii intelectuale. El
intuieşte funcţia economică a sclaviei, considerând că aceasta ar putea fi
înlăturată dacă „suveica ar alunca singură pe războiul de tesut”. În plus,
este normal ca atâta vreme cât unii nu sunt în stare să se conducă pe
sine, să-şi fie proprii stăpâni, să existe alţii care să le poruncească.

Un alt reper în evoluţia sociologiei îl reprezintă opera gânditorul englez


Thomas Hobbes (1588-1679). Concepţia sa asupra societăţii o regăsim în 2
lucrări: prima lucrare „De cive”, iar a 2-a „Leviathan”. El consideră că
trebuie să ne întrebăm mai întâi cum se prezintă situaţia indivizilor înainte
de agregarea/reunirea lor în societate. În felul acesta el distinge între 2
etape:

1) starea de natură este starea în care indivizii trăiau izolaţi unii de alţii şi
erau atât de egali în ceea ce priveşte însuşirile încât niciunul nu putea să
pretindă un anumit lucru fără ca şi celălalt să poată face la fel. Din această
egalitate a şanselor rezultă rivalitatea, conflictul, astfel că, spune Thomas
Hobbes, „În starea de natură acţionează 2 principii”:
a) un război al fiecăruia contra tuturor
b) omul este lup pentru om

Există, aşadar, în starea de natură un risc de moarte violentă asupra


fiecărui individ, ceea ce impune părăsirea ei. Pe de o parte, frica de
moarte violentă, iar pe de altă parte raţiunea îl determină pe individ să
găsească o soluţie. În starea de natură nu există proprietate, ci doar ceea
ce fiecare poate să ia şi atâta timp cât poate să păstreze. Nu există
dreptate pentru că nu există lege şi nu există lege pentru că oamenii nu s-
au pus de acord cu privire la cine să o creeze. Starea de natură este
părăsită de către Hobbes prin trecerea la societatea politică ca urmare a
raţiunii.

Raţiunea îi cere individului să renunţe la dreptul său asupra tuturor


lucrurilor cu condiţia ca toţi ceilalţi să facă la fel şi să se mulţumească cu
acea cantitate de libertate faţă de ceilalţi pe care este dispus să le-o
accepte lor faţă de sine. În felul acesta libertatea fiecăruia ţine până unde
începe libertatea celuilalt. Prin această renunţare se încredinţează o parte
din puterea personală unui terţ (monarh, partid) care dobândeşte astfel o
putere absolută. Acest monarh este însă în afara contractului, întrucât el
nu se obligă la nimic. El devine astfel reprezentantul divinităţii pe pământ,
ceea ce deschide poarta spre abuz. Această concepţie este nuanţată de
către John Locke, care limitează puterea monarhului prin drepturile
cetăţenilor. Aceştia dispun de drepturi inalienabile prin însuşi faptul că s-
au născut, iar raţiunea de a fi a monarhului este tocmai protejarea lor.
30-03-2010
Cursul nr.4 – Drăguşin Petru

Pozitivismul sociologic

8
Are ca principali reprezentanti pe Auguste Comte, Herbert Spencer,
Vifredo Pareto.
1. Consideratii asupra pozitivismului
2. Legea celor 3 stadii
3. Statica sociala si dinamica sociala

1. Termenul de „pozitivism” a fost consacrat in opera francezului


Auguste Comte (1798-1857). Prin acest termen se vrea o
abandonare a speculatiei metafizice si o apropiere de rigurozitatea
stiintelor naturii. Enormul succes al fizicii, in special, al stiintelor
naturii, in general, ca urmare a caracterului matematic al
cunostintelor, a claritatii si certitudinii oferite l-a determinat pe
Auguste Comte sa traseze in lucrarile sale proiectul unei fizici
sociale. Principalele sale lucrari sunt: „Curs de filosofie pozitiva”,
„Discurs asupra spiritului pozitiv”, „Tratat de sociologie”. In aceste
lucrari regasim elementele definitorii ale spiritului pozitiv. Astfel,
termenul „pozitiv” desemneaza ceea ce este precis in raport cu ceea
ce este vag, ceea ce este constructiv in raport cu ceea ce este
metafizic, ceea ce este relativ in raport cu ceea ce este absolut.
Primele elemente tin deci de spiritul pozitiv. Daca analizam
conceptiile sociologice in ansamblu, prin prisma clarificarilor
anterioare atunci s-ar putea spune ca toate conceptiile sociologice
sunt pozitiviste. Pentru a inlatura ambiguitatile sociologul Anthony
Giddens arata ca se inscriu acestui curent acele conceptii sociologice
pentru care:
- realitatea sociala este un ansamblu de impresii senzoriale
- filosofia este o stiinta speculativa, metafizica o iluzie, iar sociologia
pentru a fi posibila trebuie sa se orienteze dupa ceea ce ii ofera
stiinta
- cunoasterea sociologica este independenta de valorile si regulile
morale, este ca si cum sociologia ca stiinta s-ar constitui
independent de subiectul epistemic

2. Legea celor 3 stari


Aceasta lege este in opinia exegetilor (urmas care se revendica
printr-un discurs de la opera unuia sau al altuia) lui Comte partea cea
mai consistenta si mai bine elaborata a operei socilogului francez.
Istoria omenirii exprima evolutia spiritului, inteligentei si ea ar fi
cunoscut 3 stari:
1. starea teologica
2. starea metafizica
3. starea pozitiva
Fiecarei stari ii corespunde un anumit tip de societate:
1) societatea militarilor
2) societatea legislatorilor
3) societatea industriala
Ele echivaleaza cu o anumita perioada a omenirii:
- copilaria
- tineretea
- maturitatea
9
Fiecarui stadiu ii corespunde o anumita forma de cunoastere:
- cunoasterea contemplativa
- cunoasterea speculativa
- cunoasterea stiintifica
Acestor 3 stari le corespund deci 3 metode de cunoastere. In starea
teologica omenirea era foarte putin evoluata din punct de vedere material,
dar si spiritual. Are loc o evolutie in 3 substadii:
- fetisismul
- politeismul
- monoteismul
In cazul fetisismului, omul isi reprezinta intregul univers ca fiind un univers
al lucrurilor insufletite. Specificul uman este proiectat in lucruri, astfel ca
vorbim de un model de cunoastere antropomorfic. Lucrurile, plantele,
animalele sunt reprezentate ca fiind insufletite, ca avand spirit, ca fiind
entitati in raport cu care se cer anumite comportamente.
Importanta acestor fetisizari pentru viata sociala consta in faptul ca
impune limite comportamentelor instinctuale. Nu mai este totul permis,
astfel ca printr-o oridine din exterior se impune o ordine din interior.
In cel de-al doilea substadiu, politeism, se face un salt de la materialitate,
de la lucruri insufletite la zeitati abstracte, care de cele mai multe ori sunt
imaginate ca fiind dupa chipul si asemanarea oamenilor. In conceptia
sociologului francez legea celor 3 stadii arata faptul ca omenirea a evoluat
in permanenta spre sinteza. Tocmai de aceea, politeismul este inlocuit de
monoteism, de un Dumnezeu atotputernic, omniscient si omniprezent. La
randul lui, stadiul teologic este inlocuit cu stadiul metafizic, in care
zeitatile cedeaza locul unor entitati abstracte, unor concepte nascute
dintr-un apetit speculativ, din ambitia absolutului. Acest stadiu este in
opinia lui Auguste Comte cel mai scurt stadiu din istoria omenirii. Stadiul
pozitiv este cel in care omul accepta ca nu poate obtine raspunsuri la
toate intrebarile si renunta la ambitia lui „de ce?” in favoarea cautarii de
raspunsuri la intrebarea „cum?”. Absolutul lasa loc astfel relativului, iar
speculatia lasa loc observatiei. Este bine sa ne orientam dupa ceea ce
vedem si sa cautam sa indentificam corelatii, legitati intre evenimente,
fapte, oameni, in loc sa speculam. Spiritul pozitiv face apel la legile
stiintei, asa cum sunt ele in fizica, iar sociologia, ca stiinta pozitiva trebuie
sa incerce sa descopere in viata sociala acelasi tip de lege.

3.Statica sociala si dinamica sociala


Auguste Comte isi continua analogiile cu stiintele naturii aratand ca, asa
cum biologia poate fi studiata ca anatomie si fiziologie, tot la fel societatea
poate fi studiata ca statica sociala si ca dinamica sociala. Intreaga
societate in decursul istoriei este expresia unei legi si anume legea
impunerii ordinii sociale. Ordinea sociala trebuie sa fie la randul ei
compatibila cu progresul si in acest sens statica si dinamica sociala sunt
expresii ale aceluiasi principiu. In nici o societate nu putem face abstractie
de actiunea concomitenta a 2 tendinte: tendinta spre conservare si
tendinta spre schimbare. Statica sociala este pusa in evidenta de catre
Auguste Comte prin 3 elemente:
- familia
- diviziunea muncii
10
- autoritatea sau guvernamantul
Familia nu este altceva decat o societate in miniatura, in interiorul careia
regasim reproduse toate caracteristicile sistemului social. Este vorba in
primul rand despre organizarea ierarhica (subordonarea pe criterii de
varsta sau pe criterii de sex).
Diviziunea sociala se explica prin diferentierea indivizilor care duce la
diferentierea familiilor. In consecinta, fiecare familie va produce un anumit
tip de bunuri, dar intrucat are nevoie si de alte bunuri, pe care nu le poate
produce va cauta sa intre in relatii de schimb: va produce mai mult decat
are nevoie din bunurile specifice muncii lui, pe care le va oferi altei familii
in schimbul unor bunuri care ii sunt necesare, dar pe care nu le poate
produce si care sunt specifice muncii celeilalte familii.
Diviziunea muncii duce la cresterea depedentei oamenilor, care devin
astfel necesari unii altora. Totusi, in ciuda acestei dependente, care este in
primul rand de ordinul material se produce si o instrainare de ordin
spiritual. Compensarea acesteia din urma nu se poate realiza decat prin
intermediul culturii, o cultura de la care sa se revendice fiecare membru al
societatii.
Autoritatea sau guvernamantul nu este altceva decat o reactie a
intregului, adica a societatii, asupra partilor, adica asupra indivizilor.
Comte considera ca autoritatea este posibila prin existenta in fiecare
societate a unor indivizi specialisti in generalitati, capabili sa iasa din zona
interesului strict personal pentru a construi decizii in interesul general.

13-04-2010
Cursul nr.5 – Drăguşin Petru

Herbert Spencer
1. Justificari organiciste in sociologia lui Spencer
2. Legitatea evolutiei
3. Tipologia societatilor

Prin prisma operei sale (care reuneste 11 volume grupate sub titlul
„Sistem de filozofie”), Spencer poate fi catalogat deopotriva ca
evolutionist, organicist, mecanicist si pozitivist. In realitate, conceptia sa
este destul de clara si poate fi sintetizata astfel:
1. Dumnezeul lui Spencer este evolutia.
2. Societatea umana poate fi studiata asemenea organismului uman cu
care o si compara.
El identifica asemanari, deosebiri si analogii intre acestea doua.
Asemanari:
- indivizii sunt in cadrul organismului social asemenea celulelor in
cadrul organismului biologic
- ambele organisme tind sa creasca, sa se dezvolte, ajungandu-se la o
crestere a complexitatii
- si indivizii si celulele pot disparea fara ca intregul sa aiba de suferit
- si la nivelul social si la nivelul biologic se constata o specializare a
indivizilor, respectiv a organelor
Deosebiri:

11
- la nivelul individului capacitatea senzoriala este relativ aceeasi,
astfel ca indivizii nu difera unii de altii, in timp ce la nivelul
organismului biologic capacitatea senzoriala este diferentiata de la
un organ la altul
- in cadrul organismului biologic detasarea unei parti de intreg
inseamna moartea acesteia, pe cand in cadrul organismului social
indivizii dispun de mai multa libertate si autonomii
- organismul biologic este expresia partilor componente, fara de care
nu poate exista, in timp ce in cazul indivizilor acestia sunt ceea ce
sunt numai datorita intregului. Nu societatea datoreaza ceva
indivizilor, ci indivizii datoreaza totul societatii.

Analogii:
- in ambele organisme este prezenta o substanta care permite
punerea in legatura a componentelor (globula rosie in cadrul
organimului biologic, iar moneda in cadrul organismului social)
- in ambele organisme descoperim cai de comunicatii (venele si artele
in cadrul organismului biologic; caile ferate, strazile in cadrul
organismului social)
- ambele organisme sunt expresia evolutiei de la simplu la complex,
de la unicelular la vertebrat, respectiv de la primitiv la clasa sociala,
popor, natiune

2.Legitatea evolutiei
Spencer considera ca actiunea legii evolutiei este vizibila chiar si la nivelul
simtului comun pentru ca planta se dezvolta de la stadiul de germene,
copilul evolueaza in diferite etape de viata, de varsta , omenirea a
progresat in planul inteligentei in mai multe faze, pamantul insusi
cunoaste o evolutiei geologica, asadar si societatea poate fi explicata prin
actiunea principiului evolutiei. Aceasta evolutie sociala se deruleaza intre
eterogenitatea absoluta si omogenitatea absoluta. Aceste 2 extreme nu
pot fi atinse decat daca sistemele dispar. In realitate, evolutia se
realizeaza intre eterogenitatea coerenta si omogenitatea incoerenta, ceea
ce nu exclude in anumite situatii disolutia. Evolutia incepe asadar prin
fixarea intr-un teritoriu, orientarea spre activitati profitabile si dezvoltarea
unor norme, comportamente a caror repetare confera indivizilor identitate.
Actiunea principiului evolutiei presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
- integrarea initiala este faza in care indivizi diferentiati se reunesc
pentru a infrunta un pericol extern pentru a-si satisface nevoia de
hrana si de securitate. In aceasta faza apare diferentierea in functie
de sex.
- eterogenitatea in care indivizi si grupuri de pe teritorii mai intinse se
reunesc in uniuni de triburi pentru a derula diferite actiuni de razboi.
Se instituie un conducator care trebuie sa stapaneasca insa o
eterogenitate ireversibila.
- coerenta este faza in care indivizii sunt tot mai diferiti unii de altii,
insa tocmai aceste diferente ii fac sa fie necesari unii altora si deci
sa ramana impreuna
- identitatea este faza in care se dezvolta o anumita organizare a
activitatii de control social si a activitatii economice. In relatiile
12
sociale cunosc o anumita tipizare in derularea lor, ceea ce confera
indivizilor o anumita identitate.

3. Tipologia societatilor
In clasificarea societatilor, Spencer foloseste 2 criterii:
- criteriul structural, in raport de acest criteriu distingem:
o societati simple, in care diferentierile sunt foarte mici,
diviziunea muncii e aproape inexistenta, conducerea se
realizeaza direct, neexistand institutii intermediare. In plus,
conducatorul trebuie singur sa se preocupe pentru a-si asigura
cele necesare traiului.
o societatile compuse reunesc 2 categorii: supusi si conducatori,
acestia din urma, dezvoltand institutii pentru a realiza
conducerea.
o societatile dublu compuse cunosc o adancire a diferentierilor
sociale, a diviziunii muncii, separarea puterilor, fixarea intr-un
teritoriu.
o societatile triplu compuse se dezvolta in mari imperii si
civilizatii infloritoare. Au o conducere centralizata, dar in
realitate rolul cel mai important apartine conducerii locale.
- criteriul functional, in raport de acest criteriu Spencer distinge 2
societati:
o societatea militarilor in care exista 2 categorii: militarii si
nemilitarii, toate onorurile, functiile si intreaga putere de
decizie apartinand militarilor. In acest tip de societate se
incearca instituirea unui control absolut asupra indivizilor,
punerea in acord a dorintelor si vointei individuale cu vointa
colectiva.
o societatea individuala/industriala in care indivizii sunt diferiti,
mozaicati si tocmai de aceea se percep ca fiind necesari unii
altora. Indivizii sunt consultati in procesul decizional, creandu-
se impresia unei conduceri colective.
Prin prisma celor aratate justificam incadrarea lui Spencer in categoria
pozitivistilor, modelul sau de analiza bazat pe analogia organism social –
organism biologic, fiind in masura sa permita o cunoastere de certitudinea
si precizia stiintelor naturii.

Vilfredo Pareto
1. Teoria privind actiunea sociala
2. Legea circulatiei elitelor

1. Pareto este recunoscut ca fiind initiatorul modelului logico-


experimental in sociologie bazat pe observatie, inductie si analiza a
cazurilor particulare pentru a ajunge apoi la sinteza si deductie, la
generalizari. In felul acesta se evidentiaza pe de o parte importanta
cazului particular, iar pe de alta parte rationalitatea care strabate
sistemul social. Daca privim ansamblul social, observam ca
elementul care il exprima cel mai bine este actiunea sociala, pe care
el o defineste drept unitatea activ-volitionala, rationala si atitudinala

13
pe care o exprima indivizii atunci cand se manifesta. El nu face
diferenta intre actiunea sociala si actiunea umana, considerand ca
orice actiune este in acelasi timp sintetica (adica rezultatul unei
presiuni a socialului asupra individului) si concreta (adica realizata
de indivizi concreti, particulari). In orice actiune sociala regasim o
anumita rationalitate, dar si elemente situate in afara rationalitatii,
cum ar fi: instincte, impulsuri, sentimente, stari de spirit, emotii. De
asemenea, in orice actiune sociala sunt prezenti un agent (cel care o
realizeaza), un scop si un mijloc. In functie de relatia dintre scop si
mijloc, actiunile pot fi:
- logice
- non-logice
Actiunile logice coreleaza mijloacele cu scopul pe criteriul eficientei
maxime, fiind deci strabatute de o rationalitate interna. Tipul clasic
de actiune logica il regasim in domeniul economic. Adecvarea
mijlocului la scop trebuie sa fie perceputa drept corecta, logica, nu
doar de catre agentul in cauza, ci de catre oricare alt individ.
Actiunile non-logice sunt definite prin excludere (adica toate
celelalte actiuni care nu sunt logice). In strucura lor gasim 2
elemente:
o derivatiile
o reziduurile
Derivatiile reprezinta cantitatea minima de rationalitate prezenta
intr-o actiune non-logica. Ele pot lua forma unor cuvinte rostite doar
pentru a nu tacea, a unor sloganuri utilizate in procesul manipularii,
a argumentului autoritatii etc. Atunci cand derivatiile cuprind un
numar mare de oameni ele dau nastere unor idelogii, doctrine sau
chiar teologii.

20-04-2010
Cursul nr.6 – Drăguşin Petru
Vilfredo Pareto (continuare…)
Rezidurile reprezinta impulsul, sentimente, emotii, instincte care
constitutie in fapt substratul ultim al actiunilor non-logice. Actiunile non-
logice nu sunt actiuni ilogice (care nu pot fi decat absurde) intrucat ele
sunt guvernate de o rationalitate simbolica. In opinia lui Talcott Parsons
rezidurile din cuprinsul actiunilor non-logice nu sunt altceva decat norme,
valori atat de adanc interiorizate de indivizi incat actioneaza asemenea
instinctelor.Vilfredo Pareto propune si o tipologie a rezidurilor:
- rezidul persistentei agregatelor, care se exprima prin tendinta spre
conservare, spre mentinere a unei stari de fapt
- rezidul instinctul combinatiilor, care se exprima prin tendinta spre
schimbare, spre evolutie, spre nou
- rezidul integritatii/teritorialitatii exprima tendinta spre egoism
- rezidul socializarii, care se exprima prin nevoia de a dezvolta relatii
sociale
- rezidul exteriorizarii, care exprima nevoia de a comunica trairile pe
care le avem

14
- rezidul sexualitatii (la baza actiunilor non-logice uneori se gasesc
instincte sexuale, care pe diferite trepte ale civilizatiei au devenit tot
mai controlate)
Cele mai importante sunt primele 2 reziduri, in raport de care se produce
si alternanta elitelor in societate.
In evolutia unei societati sunt perioade in care domina rezidul persistentei
agregatelor, cand societatea se bucura de stabilitate fara a vorbi insa si de
un progres continuu, in alte etape domina rezidul instinctul combinatiilor
asociat cu instabilitate, cu schimbari sociale, dar si cu progres. Societatea
se prezinta in ansamblul ei ca fiind strabatuta de rationalitate de tipul celei
economice (care coreleaza mijloacele la scop pe criteriul eficientei), dar si
de rationalitate simbolica (ritualuri); regasim deopotriva actiuni logice, dar
si actiuni non-logice, actiuni generate de rezidul persistentei agregatelor,
dar si de rezidul instinctul combinatiilor.

2. Teoria circulatiei elitelor


Pareto observa ca orice schimbare sociala, orice actiune care coaguleaza o
societate data este fie expresia intamplarii, fie a unei anumite
subiectivitati, fie a unei anumite legitati. O astfel de lege este legea
circulatiei elitelor. Elitele pot fi:
- guvernamentale (aflate la putere)
- neguvernamentale
sau in functie de modul in care acced la putere:
- elite leu (care ajung prin forta)
- elite vulpe (care ajung prin viclenie)
In spatele fiecarei elite se afla un anumite reziduu, respectiv elita leu este
condusa de rezidul persistentei agregatelor, iar elita vulpe de rezidul
instinctul combinatiilor. In orice societate gasim o dispunere piramidala a
populatiei. In varf se afla elitele, urmeaza clasa de mijloc si la baza
masele. Pe masura ce coboram spre baza piramidei, constatam ca
numarul indivizilor creste la fel si importanta rezidurilor in raport cu
derivatii lor.
Intr-o societate putem identifica la un moment dat 3 categorii:
A. indivizii aflati la putere
B. indivizii care au calitatile necesare si vointa pentru a prelua puterea
C. indivizii lipsiti de calitatile necesare pentru a guverna
Pentru Vilfredo Pareto printre calitatile esentiale ale clasei A se numara
inteligenta si forta. De altfel, sociologul italian aduce in atentie numeroase
exemple din istorie pentru a ilustra importanta fortei: „Nici un teritoriu nu
a fost cucerit fara folosirea fortei, iar daca unii se afla si acum pe acel
teritoriu este doar pentru ca prin forta au reusit sa si-l pastreze.”
Inlocuirea clasei A de catre B devine posibila atunci cand forta acesteia
slabeste. Cauzele care favorizeaza inlocuirea elitei guvernamentale tin de
slabirea calitatilor care i-au permis acestora sa ajunga la putere. In acest
sens, Pareto incrimineaza asa-zisele sentimente umaniste de tipul milei. In
realitate, mila slabeste elita guvernamentala, o face vulnerabila, ii taie
elanul vital („Oaia a gasit intotdeauna un lup gata sa o devoreze, iar daca
ea a scapat pana acum este doar pentru ca omul a pastrat-o pentru hrana
lui.”), cu alte cuvinte Pareto se aproprie de filosoful german Fredrich
Nietzsche, care aduce acuzatii asemanatoare crestinismului, religie a milei
15
incapabila sa creeze valori. Decaderea elitei fundamentale, slabirea
calitatilor ei fizice si psihice este pusa in relatie cu procesele demografice.
Analizand situatia din Suedia, el constata ca in randul elitei suedeze a
crescut numarul deviantelor de tipul bolilor ereditare, alcolismului. El
propune in acest sens revitalizarea elitei cu ajutorul claselor de jos, in
special a clasei taraniste. Argumentul sau este urmatorul familiile din elita
guvernamentala au copii putini, care datorita posibilitatilor reusesc sa
supravietuiasca in ciuda unor posibile deficiente. Familiile taranesti au un
numar mult mai mare de copii, unii dintre acestia pierind, iar cei care
raman sunt rezultatul unei selectii naturale, care atesta o anumita vigoare,
forta, putere. Elita guvernamentala incepe sa fie contestata de catre elita
non-guvernamentala, care va folosi clasa C, manipulandu-le in scopul
rasturnarii ei. Este posibil ca la randul ei, elita guvernamentala sa atraga
pe unii dintre membrii elitei neguvernamentale, lipsind-o pe aceasta de
lideri si totodata sa faca unele concesii indivizilor clasei C. Modelul de
circulatie a elitelor propus de Pareto evidentiaza alternanta elitei leu cu
elita vulpe.
Situatia 1 – elita leu detine puterea. La un moment dat in interiorul acestei
elite se produce o sciziune intre 2 tendinte: tendinta ultraconservatoare si
o tendinta progresista. Aceasta din urma este dornica de afirmare si isi
propune inlocuirea ultraconservatorilor. In acest scop, se aliaza cu elita
vulpe, ceea ce semnifica totodata slabirea elitei leu. Odata infiltrata in
elita guvernamentala, elita vulpe prin viclenie va prelua controlul, in plus,
nefiind inca la guvernare va putea promite orice maselor pentru a castiga
sustinerea lor.
Situatia 2 – elita vulpe se afla la guvernare. Indivizii apartinand acestei
elite fiind extrem de speculanti recurg la santaj, la manevre de culise
generand o stare de instabilitate resimtita de mase ca insecuritate. Pe
fondul unei asemenea nemultumiri, elita leu recurge la forta pentru a
inlatura elita vulpe.

23-04-2010
Cursul nr.7 – Drăguşin Petru
Emile Durkheim
1. Faptul social
2. Solidaritatea sociala

Este un sociolog de factura pozitivista, intrucat este preocupat de


problema metodei, de investigare a socialului, a regulilor de observare
care sa permita o cunoastere obiectiva. El considera ca putem studia
societatea ca pe o realitate materiala. Elementul definitoriu al societatii
este in conceptia sa factorul social care trebuie inteles si studiat ca lucru.
In felul acesta, diferentele dintre realitatea sociala si realitatea fizica nu
mai sunt atat de dificile atunci cand se pune problema cunoasterii. In

16
lucrarea „Regulile metodei sociologice”, Emile Durkheim defineste faptul
social: „un fel de a face fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului
constrangere sau care este general pentru o intreaga comunitate data,
avand totusi o existenta autonoma, independenta de manifestarile
indivizilor.
Faptul social trimite asadar la modalitati de a fi, de a face care se impun
individului in calitatea acestuia de membru al comunitatii. Putem identifica
2 caracteristici ale faptului social:
- coercitia
- exterioritatea
Coercitia se refera la faptul ca faptele sociale il constrang pe individ in
sensul ca numai in masura in care individul se supune acestor fapte
sociale, societatea il accepta. Exterioritatea se refera la faptul ca faptele
sociale preexista individului, acesta neputandu-le influenta, neinventandu-
le. Spre exemplu, individul indeplineste rolul de copil, de parinte, de frate,
de sot, iar acestea nu sunt inventate de el, sunt modalitati prin care
socialul isi integreaza individul, normandu-i intr-un anumit sens conduita.
Prin cunoasterea faptului social, sociologul accede la obiectivitate. Faptul
social are o existenta obiectiva in sensul ca este independent de vointa lui,
iar individul nu il poate influenta, la fel cum un privitor nu poate elimina
geamul prin care priveste in interiorul unei case de moda.
Caracterul coercitiv, exterior, obiectiv al factorului social este exemplificat
de Emile Durkheim astfel:
- „Pot vorbi semenilor mei intr-o alta limba decat franceza, dar asta
inseamna ca nu voi fi inteles”.
- „Pot utiliza in activitatea mea productiva metode traditionale, dar
asta inseamna ca ma condamn la faliment”.
Elementul cheie al vietii sociale este constiinta colectiva, care reuneste
reprezentari cu intelesuri impartasite si care ii tine pe indivizi in comun.
Durkheim evidentiaza incercarile de a gasi elementul ultim/cheie al vietii
sociale, care au sustinut elemente precum limba sau unealta. Totusi, el
este de parere ca nu factorul tehnologic a permis constituirea societatii, ci
religia. El face o distinctie intre sacru si profan. Sacru este ceea ce ramane
neschimbator de la o etapa la alta, in timp ce profanul este lipsit de
continuitate, marcat de schimbare, inconsistent. Intrucat religia
valorizeaza sacrul, ea permite coagularea indivizilor si formarea societatii.
Religia in opinia lui Durkheim reprezinta idei, trairi, sentimente, obiecte
legate de cult, credinte, corelate in cadrul institutiei numita biserica. In
cele din urma, spune el, adevaratul obiect de cult al indivizilor este insasi
societatea. Divinitatea este identificata cu societatea ca o realitate ce
premerge individului si subzista acestuia. Prin practicile religioase sunt
fixate credinte, obiceiuri, ritualuri care ii angajeaza pe indivizi in
convietuire.
Analizand opera lui Durkheim, sociologul John Gurvitch identifica
urmatoarele paliere de profunzime ale socialului:
- baza morfologica a societatii (fundamentul geografic, demografic,
climateric)
- institutiile sociale care premerg individului si il constrang pe acesta
- simbolurile sociale prin care individul isi exprima si afirma
identitatea (simboluri economice, juridice, religoase)
17
- valorile sociale, orice actiune se deruleaza in vederea a ceva pentru
atingerea unui scop care este corelativ unei anumite valori sociale
- diversele grade de cristalizare ale constiintei colective (credintele
religioase)
Chiar daca individul are iluzia unei libertati a conduitei, in realitate el
exprima o modelare sub presiunea socialului. Pentru a intelege in mod
obiectiv realitatea sociala trebuie sa urmam un set de reguli:
- regula de observare a faptului social presupune detasarea pe cat
posibil de prejudecati, de conditionari care ar putea afecta prin
subiectivitatea cercetatorului rezultatul cunoasterii. Este necesara
situarea in exteriorul realitatii de observat.
- regula distingerii intre normal si patologic, normalul se defineste in
plan social, sustine Durkheim prin majoritate, ceea ce majoritatea
accepta si desfasoara. Patologicul dimpotriva, este expresia unei
minoritati, iar intotdeauna minoritatea este supusa presiunii
majoritatii, inclusiv prin diverse metode de excludere sociala.
- regula de explicare a faptului social. Un fapt social are drept cauza
un alt fapt social si este la randul lui cauza pentru un fapt social.
Viata sociala este deci supusa cauzalitatii, ceea ce ar insemna ca pot
fi identificate legi explicative.
- regula constituirii care ne cere sa destructuram realul pana la
ultimele elemente pentru a-l recompune si deci, pentru a-l explica.

Mergand pe firul vietii sociale ajungem la primul element, care este


hoarda. Intr-o alta lucrare intitulata „Sinuciderea”, sociologul francez
incearca o aplicare a acestor reguli la studiul unui fapt social, si anume
al sinuciderii. El identifica astfel mai multe cauze economice,
psihologice, care sunt de regula sociale si religioase. Religia, spune el, a
devenit prea abstracta, ceea ce poate insemna inaccesibila, deci
Dumnezeu nu mai poate fi invocat.
Durkheim propune si o tipologie a sinuciderii:
- sinuciderea altruista specifica celor care nu vor sa fie o povara
pentru altii, celor care sunt atasati afectiv sau statutar de o
persoana decedata;
- sinuciderea egoista, specifica celor care nu reusesc sa adapteze
realist mijloace la scopuri, sa-si propuna obiective tangibile, sa se
adapteze ;
- sinuciderea anomica specifica perioadelor de anomie (a+nomos =
fara norma), adica in acele perioade in care apar tulburari sociale,
rastunari ale valorilor si normelor specifice unei epoci, unei societati,
fara ca altele noi sa se cristalizeze suficient si sa se sedimenteze.
Sinuciderea, desi apare individului ca fiind cel mai personal act, este
potrivit lui Durkheim doar rezultatul presiunii faptelor sociale.

04-05-2010
Cursul nr.8 – Drăguşin Petru
Emil Durkheim - Solidaritatea sociala

18
In lucrarea „Diviziunea sociala a muncii” Emil Durkheim propune o analiza
a raportului dintre
individ si societate. El considera ca in ciuda diferentelor dintre indivizi,
acestia manifesta si anumite puncte de osmoza care permit construirea
solidaritatii sociale. El distinge 2 tipuri de solidaritate:
1. solidaritate mecanica
2. solidaritate organica
Solidaritatea mecanica este generata de asemanarile indivizilor, de faptul
ca acestia au valori, interese, atitudini asemanatoare, fiind asemanatori ei
ajung sa traiasca in comunitati.
Solidaritatea organica se explica tocmai prin deosebirile dintre indivizi,
intrucat sunt diferiti, indivizii ajung sa-si fie necesari unii altora, deci sa
constituie comunitati.
In cazul solidaritatii mecanice, statul si contractul social au o importanta
redusa. Dimpotriva, in cazul solidaritatii organice, statul este cel care are
rolul de a compatibiliza diversele interese. Solidaritatea organica poate fi
inteleasa cu ajutorul diviziunii muncii. Diviziunea muncii poate fi:
- diviziune tehnica, in sensul impartirii procesului de realizare a unui
produs finit in mai multe operatii, fiecare dintre acestea fiind
realizata de catre un anumit individ.
- diviziune naturala, in sensul impartirii activitatilor de munca in
functie de varsta si sex.
- diviziune sociala, in sensul impartirii muncii pe categorii si clase
sociale.

Solidaritatea organica isi asociaza un anumit tip de drept, in sensul de


ansamblu al normelor juridice. Este vorba despre dreptul de tip restitutiv,
care isi propune nu doar sanctionarea celui care savarseste o abatere/ o
incalcare a legii, ci si reinsertia lui sociala.
Solidaritatea mecanica se baza pe dreptul represiv, accentuand
sanctiunea individului, fie prin excludere, fie prin violente, torturi sau chiar
moarte. Intre cele 2 tipuri de solidaritate exista o serie de diferente. Astfel,
din punctul de vedere al integrarii individului in societate, solidaritatea
mecanica integreaza individul in mod direct, iar solidaritatea organica il
integreaza mai intai de subgrup, apoi de grup si abia apoi in societate.
Din punctul de vedere al religiei, solidaritatea mecanica vehiculeaza un
ansamblu de reguli, de norme relative la sacru care se impun ca obligatorii
tuturor indivizilor. A nu le respecta poate atrage sanctiunea in forma
excluderii sau oricare alta. Solidaritatea organica accepta individului
posibilitatea formularii de obtiuni in ceea ce priveste trairea sacrului.
Din punctul de vedere al ierarhiei sociale, solidaritatea mecanica cunoaste
o ierarhie data, fixa, rigida de natura divina, in sensul in care ascensiunea
individului este limitata (spre exemplu, prin faptul ca apartinem unei
anumite clase sociale). In solidaritatea organica ierarhia este dinamica,
individul avand posibilitatea unei evolutii, in sensul ascensiunii.
Opera sociologului Emil Durkheim reprezinta un moment al cristalizarii
sociologiei ca stiinta prin preocuparile pe care acesta le manifesta fata de
metoda de investigare a socialului, de identificarea unor reguli pe baza
carora cercetarea sa capete consistenta, coerenta si obiectivitate.
19
Max Weber
Este un sociolog german (1864 -1920). Formatia sa este pluridisciplinara,
avand studii de drept, filozofie si sociologie, fapt ce se reflecta si in
complexitatea operei sale, care reuneste titluri precum „Economie si
societate”, „Sociologia religiei”, „Etica protestanta si spiritul
capitalismului”. Una dintre problemele pe care le are in vedere Max Weber
este cea a actiunii sociale, el face distinctie intre actiunea individuala, care
tine de realizarea unor obiective, atingerea unor scopuri de catre un
individ si actiunea sociala, care presupune interactiune. Realitatea sociala
devine astfel o realitate construita intersubiectiv. In ceea ce priveste
actiunea sociala, Max Weber cauta sa identifice determinatiile lor. In
raport cu aceste determinatii el distinge intre urmatoarele tipuri de
actiuni:
1. actiunea rationala in raport cu un scop, presupune corelarea a 3
elemente: mijloace, scopuri si consecinte. Rationalitatea acestei
actiuni se exprima prin adecvarea mijloacelor la scopuri, prin
raportarea reciproca a diverselor scopuri alternative si prin corelarea
cu consecintele.
2. actiunea rationala in raport cu o valoare isi gaseste justificare in
insusi faptul realizarii ei.
3. actiunea rationala in raport cu o traditie isi gaseste rationalitatea in
faptul ca exprima o practica temeinic consacrata de-a lungul
timpului.

Intelegerea actiunii sociale trece prin intelegerea celuilalt, de aceea


metoda pe care o propune Weber este metoda comprehensiva. Ea
presupune delimitarea actiunii sociale si stabilirea identitatii ei prin
raportare la alte tipuri de actiuni sociale si transpunerea in situatia celuilalt
printr-un fel de empatie care sa ne permita intelegerea mobilurilor actiunii
lui profunde. Aceasta transpunere nu trebuie sa fie totala pentru ca altfel
cunoasterea ar fi afectata de subiectivitatea individului. In acest sens se
exprima si Weber: „Nu trebuie sa fi Caesar pentru a-l intelege pe Caesar.”,
aceasta pentru ca sociologia trebuie sa fie capabila de obiectivitate.
Sociologul german avanseaza teza neutralitatii axiologice, potrivit careia
sociologul trebuie sa evite formularea de judecati de valoare atunci cand
investigheaza socialul. El face o distinctie intre judecata de valoare (care
este o afirmare morala) si raportare la valori (care este un procedeu de
selectie). In acest sens, ideea de libertate poate permite un decupaj in
realitatea sociala in raport de care sa fie orientata cercetarea sociala, fara
a fi afectata obiectivitatea. Weber introduce in acest punct un nou
concept, si anume cel de ideal – tip, rezultat al unor procese de
abstractizare, de esentializare pornind de la cazuri concrete. Ideal-tipul nu
este finit, el se prezinta ca un instrument cu ajutorul caruia se fac raportari
la realitatea de studiat. Vorbim in acest sens de ideal-tipul de meserie,
constituit prin analizarea diferitelor activitati desfasurate de catre indivizi.
Insa, intrucat noi nu cunoastem si nu putem cunoaste toate meseriile si

20
intrucat este posibil sa apara si meserii noi, ideal-tipul nu poate fi decat
aproximativ.
Concluzia pe care o desprinde Max Weber prin teoria ideal-tipului este
aceea ca sociologia nu poate identifica legi, ci probabilitati.

O alta problema pe care o abordeaza Max Weber este cea a legitimitatii.


Fiecare individ ocupa in cadrul societatii o anumita pozitie sociala careia ii
este asociata o anumita putere. In masura in care puterea este acceptata
de catre ceilalti, ea se transforma in autoritate. Transformarea puterii in
autoritate se realizeaza prin procesul de legitimare. Weber distinge 3 tipuri
de legitimitate:
1) legitimitatea traditionala, care se instituie in virtutea unei practici
indelungate, a unui mod de a fi si de a face transmis din generatie in
generatie (spre exemplu, monarhia ereditara);
2) legitimitatea carismatica, care deriva din insusirile, calitatile
extraordinare sau percepute ca fiind astfel ale unei anumite
persoane. Esential pentru perpetuarea autoritatii carismatice este ca
individul sa o transfere unei institutii.
3) autoritatea rationala se intemeiaza pe convingerea indivizilor ca este
bine sa existe norme, reguli si ca acestea trebuie respectate.

In concluzie, sociologia lui Max Weber il defineste pe individul uman drept


fiinta rationalizatoare caruia nu-i este accesibila in intregime o ratiune
atotcunoscatoare, ceea ce poate el sa faca este sa rationalizeze datul, fapt
vizibil spre exemplu in fenomenul birocratiei.

18-05-2010
Cursul nr.9 – Drăguşin Petru
tematica pentru examen joi 20 mai 2010

Elemente de metodologie a investigatiei sociologice


1. Regulile investigatiei sociologice
2. Ancheta sociologica

Dupa clarificarea rolului si a statutului sociologiei ca stiinta, eforturile


cercetatorilor s-au concentrat asupra problemelor de metoda. Daca
sociologia este stiinta faptului social, problema care se pune este aceea de
a-si gasi instrumentele care sa permita, sa asigure o cunoastere obiectiva.
Metoda sociologica trebuia asadar riguros subordonata unor reguli.
1. O prima regula ne impune o distinctie clara intre opinii si fapte.
Sociologia nu este o metafizica a societatii, ci o stiinta experimentala
a faptelor sociale. Aceasta inseamna ca sociologul trebuie sa evite
speculatiile si sa se intereseze de lucrurile concrete, de ceea ce este.
2. Regula unitatii dintre teoretic si empiric. Nici un demers sociologic
nu poate face abstractie de o cunoastere prealabila, care sa permita
formularea unei ipoteze in raport cu care faptele sociale, datele
empirice capata semnificatie. Nu se poate pleca intr-o cercetare
sociologica fara o foarte buna pregatire teoretica, dupa cum si o
buna practica permite cristalizarea unei conceptii teoretice.

21
3. Regula setului de tehnici – orice metoda de cercetare, orice tehnica
sociologica are avantaje si dezavantaje, in sensul ca lasa loc unui
grad mai mare sau mai mic de obiectivitate. Imperfectiunea unei
metode se cere astfel a fi suplinita prin recursul la alte metode. Spre
exemplu, tehnica interviului poate fi completata cu tehnica
observatiei participative sau a chestionarului. Prin setul de tehnici se
asigura inlaturarea elementelor de subiectivitate, a elementelor
conjuncturale, validandu-se astfel rezultatul cercetarii.
4. Regula echipei interdisciplinare – in conditiile unei dinamici extrem
de accentuate a lumii contemporane sub aspect politic, economic,
demografic este foarte greu pentru un singur cercetator sa deruleze
o cercetare sociologica. Aceasta pentru ca intr-o lume a
specializarilor, fiecare individ dispune de un set redus de
competente. Tocmai de aceea, sociologul trebuie sa integreze in
echipa de cercetare specialisti in raport cu problema investigata.
5. Regula ignorantei constiente – isi are originea in metoda filosofului
Descartes. Acesta a propus ca la baza cunoasterii sa stea indoiala:
„Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” Este important din
punct de vedere metodologic ca sociologul sa renunte la opiniile
sale, la orice pre-judecata legata de problema pe care intentioneaza
sa o cerceteze. Dupa detasarea de stereotipuri, prejudecati, idei
prefabricate se poate incerca un demers de cunoastere obiectiva.
6. Regula obiectivitatii – a fost fundamentata de catre Emil Durkheim in
lucrarea „Regulile metodei sociologice”, in care sustine imperativul
tratarii faptelor sociale ca lucruri, adica supuse unor inlantuiri
cauzale si care pot fi astfel explicate. O astfel de regula este
contestata de catre adeptii distinctiei propuse de catre Wilhelm
Dilthey intre explicatie si intelegere: „natura o explica, pe om il
intelegem.” In realitate, chiar daca ma transpun in situatia celuilalt,
chiar daca parcurg pas cu pas experientele si trairile acestuia nu
accept la o mai buna cunoastere a sa.
7. Regula totalitatii solidare – se refera la faptul ca viata sociala are o
organizare sistemica, adica reprezinta mai mult decat suma
componentelor, fiecare aspect cercetat fiind corelat cu intregul. In
acest sens, sociologul francez Marcel Mauss considera ca faptele
sociale sunt fapte totale.
8. Regula subordonarii obiectivelor cercetarii obiectivelor colectivitatii,
comunitatii. Aceasta regula subliniaza necesitatea utilitatii oricarui
demers sociologic. Sociologia nu este o stiinta de dragul stiintei, ci o
stiinta care se revendica prin utilitatea rezultatelor sale. In acest
sens, putem spune ca sociologia este stiinta problemelor sociale.
9. Regula evitarii sociologiei spontane – faptul ca un proces, un
fenomen ne este familiar nu inseamna ca detinem cu adevarat o
cunoastere a acestuia. Dupa cum afirma si Hegel, „ceea ce este
familiar, nu este prin aceasta si cunoscut”.

2) Ancheta sociologica
Presupune derularea unor operatii incepand de la operationalizarea
conceptelor, desfasurarea anchetei si pana la conceptualizarea datelor.

22
Ancheta sociologica este diferita de cercetarea sociologica sub aspect
teoretico-epistemologic. Astfel, ancheta sociologica accentueaza latura
practica in detrimentul celei teoretice. Anchetele sociologice pot fi
clasificate dupa mai multe criterii:
1) dupa obiectivul anchetei putem avea anchete:
- culturale
- industriale
2) dupa natura problemei cercetate putem avea:
- anchete de atitudini
- anchete de aptitudini
- anchete cu privire la conceptia asupra vietii
3) dupa scopul urmarit putem avea:
- anchete de explorare
- anchete de diagnostic
- anchete experimentale
Anchetele de explorare se realizeaza atunci cand nu dispunem de
informatii asupra problemei de cercetat, astfel ca nu avem nici macar o
ipoteza pentru directionarea anchetei. In cazul acestui tip de ancheta, care
utilizeaza de cele mai multe ori observatia participativa, accentul cade pe
culegerea de informatii, inregistrarea lor putin selectiva.
Anchetele de diagnostic – dispun de o cunoastere prealabila in orizontul
careia se structureaza o ipoteza care pe parcursul anchetei va fi validata
sau invalidata.
Anchetele experimentale – sunt mult mai complexe si mai riguroase si
presupun implicarea cercetatorului, a sociologului in realitatea de studiat,
manipularea diverselor variabile, crearea artificiala a situatiei.
Desfasurarea unei anchete sociologice presupune urmatoarele etape:
- organizarea anchetei
- culegerea si inregistrarea informatiilor
- analiza informatiilor
- stabilirea si valorificarea concluziilor
Toate aceste 4 etape sunt la fel de importante, intrucat esecul uneia
atrage esecul intregii anchete.

25-05-2010
Cursul nr.10 – Drăguşin Petru
Etape:
Prima etapa a anchetei sociologice este organizarea acesteia, iar
importanta ei deriva din faptul ca ea ne da posibilitatea de a economisi
timp si resurse materiale. La randul ei, organizarea presupune:
- stabilirea temei si a problemelor de investigat
- redactarea metodologiei
- stabilirea populatiei sau a esantionului pe care se va face cercetarea
Planul tematic va fi dublat de un plan calendaristic (impartirea cercetarii
pe etape) si de o organigrama (stabilirea responsabilitatilor pentru fiecare
membru al echipei de cercetare). De asemenea, este foarte importanta
stabilirea modelului conceptual prin prisma caruia vor fi inregistrate si
interpretate informatiile din teren.

23
Modelul conceptual trebuie sa satisfaca urmatoarele criterii:
- criteriul pertinentei (sa fie adecvat tipului de informatii care urmeaza
a fi culese)
- criteriul exhaustivitatii (adica sa permita valorificarea tuturor
informatiilor inregistrate)
- criteriul amplitudinii (adica modelul conceptual sa permita abordari
alternative)
- criteriul utilitatii
Din acest din urma punct de vedere, al utilitatii, modelul conceptual
trebuie inteles ca o ipoteza, iar o ipoteza pentru a fi utila trebuie sa
permita inlantuiri cauzale intre diversele variabile implicate in realitatea
investigata.
Organizarea anchetei se incheie cu stabilirea populatiei si a esantionului.
Acesta va fi testat sub aspectul reprezentativitatii. De asemenea,
instrumentele cu care se va realiza investigarea spatiului social vor fi
testate si ele sub aspectul validitatii si al fidelitatii.
Validitatea se refera la capacitatea instrumentului respectiv de a masura
ceea ce i se da sa masoare, iar fidelitatea se refera la capacitatea de a
obtine rezultate constante atunci cand masoara procese constante. Spre
exemplu, un instrument de investigare este valid si fidel daca indiferent
cine il aplica, rezultatele obtinute sunt aceleasi sau comparabile.

A doua etapa – culegerea si inregistrarea informatiei


Este o etapa deosebit de importanta intrucat de calitatea si cantitatea
informatiilor culese depinde calitatea cercetarii sociologice. Pentru a putea
inregistra informatiile este foarte important sa dispunem de o ipoteza, de
o teorie in raport cu care realitatea inconjuratoare capata semnificatie. In
acelasi timp, este foarte important ca sociologul sa manifeste deschidere,
in sensul disponibilitatii de a-si reformula ipotezele atunci cand acestea
sunt insuficient de fertile pentru cercetare. Se poate intampla ca
sociologul sa ramana tributar unui punct de vedere si acest lucru sa-l
impiedice sa retina esentialul. Nu trebuie uitat ca sociologul apartine de
cele mai multe ori lumii pe care o investigheaza si ca, deci va ramane
intotdeauna un risc de subiectivitate.
Diminuarea subiectivitatii este posibila prin folosirea mai multor tehnici de
investigare si coroborarea rezultatelor astfel obtinute. Pe langa
diversificarea tehnicilor este deosebit de importanta experienta
cercetatorului. Vor fi avute in vedere inaintea investigatiei urmatoarele:
- explicarea obiectivelor cercetarii
- realizarea de demonstratii practice cu privire la modul in care se
aplica tehnicile respective
- prezentarea modului de solutionare a situatiilor atipice care pot
interveni
- avertizarea asupra riscului de distorsionare a rezultatelor, inclusiv ca
urmare a persoanei operatorului (faptul ca vor introduse in
chestionar intrebari albe, al caror raspuns este dinainte cunoscut),

24
faptul ca vor fi realizate ulterior aplicari ale chestionarelor acelorasi
persoane pentru a compara raspunsurile.
Realizarea unei cercetari sociologice presupune participarea unui sociolog
responsabil, a unei echipe sau a mai multor echipe. In interiorul acestora
sociologul poate fi simplu operator sau responsabil pe o secventa a
cercetarii sau pe echipa. De asemenea sunt implicati si tehnicieni si
personal auxiliar.
Inregistrarea informatiilor presupune transformarea unui document intr-un
alt tip de document, mai usor de manipulat, de interpretat. Informatiile
astfel culese pot fi informatii orale, scrise, fotografice sau animate.

A treia etapa – analiza informatiilor


Se realizeaza cu ajutorul a 2 procedee:
- calitative
- cantitative
Procedeele calitative sunt cele mai vechi si cele mai importante, intrucat
ele permit operationalizarea conceptelor din concluzie.
Procedeele cantitative sunt un mijloc in raport cu cele calitative si
presupun o detasare, chiar o destructurare a realitatii studiate.
Orice analiza a informatiilor presupune o cuantificare in sensul
transformarii datelor calitative in date cantitative, apoi impartirea acestora
pe categorii pentru a facilita prelucrarea lor. Urmeaza apoi tabelarea,
etapa in care are loc inscrierea valorii diverselor variabile in tabele. Cea
mai utilizata forma este cea a unui tabel cu 2 variabile, dintre care una
independenta si alta dependenta. Impartirea variabilelor in dependenta si
independenta se poate modifica in functie de scopul cercetarii. Dupa
corelarea variabilelor trebuie sa raspundem la intrebarea „in ce masura
relatia dintre acestea poate fi sustinuta si in ce masura poate fi
extrapolata si la alte cazuri?”.

A patra etapa – formularea si valorificarea concluziilor


Regula de baza a oricarei cercetari sociologice este cea a utilitatii ei.
Intotdeauna o cercetare are la baza un protocol sau un contract de
cercetare. In baza acestuia, la finalul cercetarii va fi redactat un raport
care va cuprinde:
- precizarea temei si a obiectivelor cercetarii
- o scurta istorie a cercetarilor anterioare asupra temei respective
- o prezentare justificativa a ipotezelor, tehnicilor si metodelor de
investigare
- o prezentare a masurilor luate pentru reducerea riscului de alterare
a rezultatelor cercetarili
- concluziile cercetarii

25
26