Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CERCETĂRII SOCIALE
CUPRINS
Obiective operaţionale
1. Utilizarea corectă a conceptelor şi a tehnicilor de cercetare
2. Selecţia şi ordonarea adecvată a instrumentelor de lucru
3. Organizarea unei echipe interdisciplinare
4. Realizarea unui demers sociologic pentru investigarea unei probleme sau unui fenomen
social
Obligaţiile studenţilor
1. Însuşirea integrală a volumului de cunoştinţe publicat în acest volum
2. Consultarea bibliografiei recomandate
3. Realizarea exerciţiilor publicate la sfârşitul capitolului
Cele mai multe “semne de imaturitate”, slăbiciuni sau “necazuri” – cum ar spune
Pitirim Sorokin – ale sociologiei contemporane au la origine necunoaşterea sau, mai
grav, ignorarea uneia sau unora dintre dimensiunile demersului ştiinţific, aceleaşi, de
regulă, atât în sociologie, cât şi în alte ştiinţe. Propunem – cu valoare ipotetică –
următoarea ierarhie şi reprezentare a acestor dimensiuni, pe care trebuie să le aibă în
vedere – explicit sau implicit – orice cercetător, cu atât mai mult atunci când este vorba
de studiul “universului social”, mult mai complex şi dinamic decât celelalte “obiecte”
de analiză ştiinţifică:
Legenda:
T
1. teorie (T)
2. epistemologie (E)
E 3. metoda (M1)
4. metodologie (M2)
M1
5. metodică (M3)
6. tehnica de teren (t)
M2 7. procedeu de analiză (p)
M3
Cea mai bună practică o constituie o bună teorie – spunea Nicolae Titulescu, cu
referire la practica şi teoria juridică, dar teza are o valoare, putem spune universală.
Reprezentanţii principali ai sociologiei româneşti, atât ai Şcolii monografice de la
Bucureşti, cât şi ai Şcolilor sociologice de la Iaşi şi Cluj, au fost conştienţi de impactul
teoriei asupra întregului demers ştiinţific şi, îndeosebi, asupra rezultatelor anchetelor de
teren. Traian Herseni critica concepţia potrivit căreia “relaţiile sociale trebuiesc
cercetate cu ochiul nud, străin de orice sistem sau cunoaştere anterioară… Unii au
cercetat satul – arată Herseni – fără nici un plan scos din vreun sistem sociologic. Să
spunem lucrurilor pe nume: n-au făcut mare ispravă. Le-au scăpat o sumedenie de
lucruri. N-au ştiut ce anume să cerceteze, din ce punct de vedere”1. Reacţia “teoretică” a
unuia dintre membrii marcanţi ai Şcolii sociologice conduse de Dimitrie Gusti era
firească datorită tendinţelor empiriste, descriptiviste, sociografice destul de răspândite în
1
Traian Herseni, Sociologie, Editura Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 11
(„Societatea de mâine”, anul VI, nr. 22-24, decembrie 1929, p. 336).
7
Vasile MIFTODE
Teorie
Epistemologie Epistemologie
“avertismente “vigilenţă epitemologică”
Metodologie Metodă
SOCIAL
(traiectoria demersului (calea spre … social)
ştiinţific)
Tehnologie Metodică
(analize şi valorificări) (ierarhizarea tehnicilor)
Empiric
9
Vasile MIFTODE
Sociologia studiază, aşa cum este firesc, atât elementele existenţei sociale, cât şi
reflectarea acestora în conştiinţa oamenilor, adică formele conştiinţei sociale şi,
totodată, tinde să stabilească atât condiţiile obiective ale fenomenelor şi proceselor
sociale, cât şi consecinţele acestora în plan societal-general şi în plan individual sau
particular. Asemenea obiective pun în discuţie specificitatea obiectului sociologic, în
raport cu obiectul altor ştiinţe şi specificul metodologiei şi al epistemologiei sociologie
în ansamblul dezvoltării cunoaşterii umane. Omul şi colectivitatea socială care
constituie obiectul investigaţiei sociologice prezintă o complexitate neîntâlnită în alte
domenii, oglindită atât în manifestările intelectuale (prospective, proiecte, anticipări,
calcule), cât şi manifestările afective, psihologice (alegeri, aşteptări, aspiraţii, respingeri
– în relaţiile interindividuale- tensiuni “afective”, stări conflictuale, stări de “încredere
reciproca” , de aprobare, dezaprobare, de optimism sau pesimism – în diferite
colectivităţi etc.). Sociologia trebuie să vizeze, desigur, cunoaşterea ambelor
“universuri”, atât acel al faptelor de existenţă, cât şi al faptelor de conştiinţă. În ciuda
acestui imperativ ştiinţific, destule investigaţii – intitulate sociologice – nu realizează în
realitate decât “imagini” ale faptelor concrete, adică reflectări în conştiinţa subiecţilor
ale fenomenelor sociale.
10
Metodologia cercetării sociale
TEHNICI DE INVESTIGAŢIE
Din perspectivă Din perspectivă
SOCIOLOGICĂ PSIHOLOGICĂ
1. Observaţia de teren 1. Interviul psiho-social
7. Monografia 7. Monografia
III. Tehnici de sinteză
8. Tehnica (şi metoda) zonală 8. Tehnica (şi metoda) zonală
Identificăm, astfel, două universuri sau două etaje ale “universului social”
investigat: cel care vizează “realitatea obiectivă” înconjurătoare şi cel care vizează
“imaginea” pe care şi-o fac oamenii reflectând această realitate în muncă şi viaţa
cotidiană. În funcţie de accentul care se pune pe un “univers” sau altul, anchetele
sociale sunt de mai multe feluri:
CUNOAŞTEREA CUNOAŞTEREA
SOCIOLOGICĂ PSIHOLOGICĂ
a) ancheta relativ “independentă” a) ancheta relativ “independentă” prin
prin observaţie, documentare, interviuri, chestionare, teste, scale
TEORETIC
experiment
12
Metodologia cercetării sociale
conştiinţa conştiinţa
post-factum ante-factum
obiect de cercetare
15
Vasile MIFTODE
1. valoarea
ştiinţifică a 2. alegerea terenului 3.documentarea
4. periegeza
prospectării de lucru prealabilă prospectării
10. planificarea
calendaristică PROSPECTAREA 5. contactul cu
autorităţile
16
Metodologia cercetării sociale
PROSPECTAREA
În aceste cazuri, cercetarea este mai restrânsă, adică fără posibilitatea unei
adânciri a problemelor până la atingerea nivelului deplin al ştiinţei actuale, fără însă a fi
pusă în discuţie utilitatea cercetării. H. H. Stahl exemplifică în acest sens, aducând în
atenţie studii ale unor personalităţi din diferite domenii, studii realizate în urma unor aşa
numite „vizitaţiuni”. Dintre personalităţile care au realizat cercetări de acest tip îi
amintim pe Dionisie Pop Marţian, Ion Ionescu de la Brad, Lewis Morgan sau
Malinowski.
„Un bun sociolog este cel care ştie să vadă realitatea (adică ce şi cum să observe)
şi totodată să se informează asupra realităţii (adică ce şi cum să consulte). Numai
comoditatea sau lipsa de chemare pentru munca de sociolog pot ispiti pe un
cercetător social să abandoneze contactul direct cu realitatea şi cu documentele
cele mai veridice în favoare unor tehnici şi surse de mâna a doua, care au
avantajul că înlesnesc aplicarea unor mijloace de analiză statistico-matematice şi
utilizarea maşinilor moderne de calcul.” (Miftode, V., 1982)
18
Metodologia cercetării sociale
a. informaţia b. documentarea
geografică istorică locală
DOCUMENTAREA
PREALABILĂ
PROSPECTĂRII
e. informaţiile
c. monografiile d.informaţiile etnologice şi de
sociale demografice folclor
a. Informaţia geografică
Oricare ar fi tema aleasă, avem de-a face cu fenomene sociale care se desfăşoară
într-un spaţiu bine determinat pe teritoriul ţării. Acest spaţiu reprezintă un univers de
studiu comun atât pentru sociologi, cât şi pentru geografi. Informaţiile conţinute în acest
spaţiu au fost sintetizate de către geografi în cadrul unor discipline specifice cum ar fi:
geomorfologia, orografia, hidrografia, climatologia, pedologia, reţele de localităţi
urbane şi rurale, reţele de drumuri. Informaţiile de acest tip ne oferă o perspectivă
istorică asupra procesului de dezvoltare locală, şi se pot găsi în lucrări de specialitate,
hărţi geografice realizate la diferite scări şi în diferite nomenclatoare ale localităţilor.
Este important, de asemenea, să antrenăm în cercetarea noastră specialişti ai acestui
domeniu.
c. Monografiile sociale
Sunt importante deoarece informaţiile pe care le aduc pot fi analizate critic
pentru a se descoperi eventualele erori comise în timpul cercetării. O reconstrucţie
logică a spaţiului social, bazată pe informaţii de acest tip, şi o reanaliză conceptuală pot
oferi cercetătorului posibilitatea de a îmbunătăţi instrumentele de investigare.
d. Informaţiile demografice
H. H. Stahl consideră că putem stabili evoluţia problemelor de populaţie (volum,
structură, mişcare) pe o perioadă semnificativă consultând şi prelucrând acest tip de
informaţii. Informaţiile statistice, în general, se pot găsi, de asemenea, cu privire la viaţa
economică a ţării, învăţământ, sănătate, viaţa religioasă care sunt publicate în anuarele
19
Vasile MIFTODE
20
Metodologia cercetării sociale
istoriei societăţii au fost organizate treptat servicii speciale de înregistrare a celor mai
importante şi semnificative fapte sociale, printre care menţionăm:
• modificările în dimensiunea şi structura populaţiei;
• veniturile populaţiei, situaţia producţiei economice;
• unităţile sociale (comerciale, artizanale şi industriale, sanitare, de
învăţământ, ateliere şi alte unităţi de servicii);
• forţa de muncă – evoluţie, principalele caracteristici, tendinţe;
• situaţia şcolară – reţea, număr de elevi, studenţi, profesori, titluri
academice, profiluri şcolare, cererea şi oferta şcolară etc.;
• situaţia comunităţilor şi colectivităţilor sociale – oraşe, sate, populaţie
rurală, populaţie urbană, situaţia gospodăriei ţărăneşti şi a gospodăriei
orăşeneşti, asistenţa socială, carenţele familiale etc.;
• situaţia sanitară – unităţi spitaliceşti, număr de bolnavi, medici, personal
mediu, număr de paturi, număr de cazuri tratate, indicele de morbiditate,
ponderea şi tipologia maladiilor, consultaţii la domiciliu, etc.;
• starea infracţională – număr de cazuri, tipologie, tendinţe;
• mobilitatea populaţiei – navetişti, migranţi, tipologia lor;
• nivelul de trai – venituri, vânzări automobile, aparate casnice.
Recensământul constituie un mijloc principal de elaborare a unor documente
statistice veridice, prin înregistrarea la faţa locului a datelor prevăzute în formulare. Este
vorba de o operaţie care constă în înregistrarea periodică a unui fenomen, proces,
situaţie socială, într-o anumită zonă şi la un anumit moment dat (desigur, pe teren, în
contact direct cu populaţia din zona investigată). Există două tipuri de recensăminte:
• recensăminte generale, prin care se urmăreşte înregistrarea întregii
populaţii pe indicatori principali, inclusiv situaţia familială a
gospodăriilor familiale;
• recensăminte speciale, care privesc numai anumiţi indicatori sau
numai anumite structuri demografice sau economice (şcolare, asupra
forţei de muncă, locuinţelor, bunurilor casnice, animalelor etc.).
Din formularele recensământului general din 01.01.1977, constatăm că
principale date se referă la: vârstă, sex, şcolarizare, profesie, stare civilă, origine
socială, structura familiei, venituri, locuinţă, dotarea gospodăriei, anexele gospodăriei,
animale etc.
Orice sociolog are nevoie de date exacte cu privire la aceşti indicatori, independent de
tema şi obiectivele investigaţiei întrucât întotdeauna avem nevoie de o imagine de
ansamblu asupra universului social respectiv – bază pentru analizele particulare,
specifice, la obiect.
Informaţiile cuprinse în formularele de recensământ au prioritate faţă de cele
cuprinse în alte tipuri de documente întrucât au fost înregistrate potrivit unei
metodologii ştiinţifice şi unice, de către operatori instruiţi, şi se bucură de garanţii
oficiale privind exactitatea şi completitudinea lor. În lipsa unor date recente de
21
Vasile MIFTODE
Periegeza
22
Metodologia cercetării sociale
În fapt, periegeza este operaţia prin care sunt inspectate zone întinse în scopul
identificării unui teritoriu strict determinat care urmează apoi să fie cercetat. Acest
procedeu presupune două metode: prima constă în fotografierea aeriană a zonei
respective utilizând aparatele de zbor; a doua reprezintă periegeza clasică terestră care
permite o cunoaştere mai directă a teritoriului de cercetat. Observaţia obiectelor este
deci o tehnică de bază a periegezei.
Contactul cu autorităţile
Luarea contactului cu autorităţile este obligatorie din mai multe motive. Mai
întâi, fie este vorba de primăria unei localităţi, conducătorii unei întreprinderi sau ai
unei instituţii culturale etc., aceste autorităţi sunt cele care au cerut investigaţia. Ca
atare, autorităţile sunt părtaşe la anchetă şi îndreptăţite să ceară informaţii în dubla lor
calitate de autoritate şi de beneficiar. Când cercetarea se face din propria iniţiativă sau
este comandată de organe administrative superioare, autoritatea locală trebuie să fie
informată atât asupra tematicii cercetării, cât şi a desfăşurării şi rezultatelor ei. Este
deosebit de util ca precizarea temelor de cercetare să fie făcută şi prin convorbiri tehnice
cu cei care sunt în măsură să decidă aprobarea efectuării ei.
Convorbirile non-directive
Ceea ce domină în cursul unei prospectări este folosirea instrumentului de lucru
numit convorbire. În prospectare, cercetătorul trebuie să stea de vorbă cu cât mai mulţi
oameni, din toate categoriile sociale. Convorbirile ne permit să punem un prim
diagnostic stării de spirit şi să deducem curentele de opinie care se cristalizează. Uneori
situaţia locală poate fi destul de clară pentru a ne putea da seama de condiţiile sociale
care determină curentele de opinie, astfel încât, o cercetare ulterioară prin tehnica
sondajului statistic să nu fie necesară. În alte cazuri, există posibilitatea de a aplica la
tehnicile sondajului de opinie. Chestionarele de opinie se construiesc după o cunoaştere
a psihologiei şi nivelului cultural al celor pe care dorim să-i anchetăm, după o
cunoaştere a temelor care îi interesează.
Dacă întrevederea este condusă ferm sau orientată cu ajutorul unor întrebări precise,
atunci avem de-a face cu un interviu dirijat sau directiv.
Dacă întrevederea este liberă şi se desfăşoară în jurul unei teme, subiectul având
posibilitatea de a se exprima într-o manieră personală –fără nici o întrebare codificată
– atunci avem de-a face cu un interviu non-dirijat sau non-directiv.
În cazul acestuia din urmă se porneşte de la principiul că persoana interogată
este cea mai aptă de a explica şi prezenta propriile gânduri şi sentimente. Rolul
cercetătorului este de a încuraja subiectul în desfăşurarea povestirii, de a-i
dovedi că îl ascultă cu atenţie, de a-l motiva în exprimarea a ceea ce ştie şi simte
în legătură cu tema avizată. Starea afectivă a subiectului în timpul intervievării
este semnificativă şi trebuie notată de cercetător. Se porneşte, în acest caz, de la
23
Vasile MIFTODE
postulatul conform căruia ceea ce este de ordin afectiv este mai profund, mai
semnificativ şi mai determinant privind comportamentele, decât ceea ce nu este
decât intelectualizat. În practică, în cazul non-directivităţii, sociologul se lasă
mai întâi dirijat de spontaneitatea interlocutorului, apoi el devine ghid pentru a
se asigura că toate componentele importante ale tehnicii vor fi abordate de-a
lungul întrevederii.
Non-directivitatea nu este numai o chestiune de tehnică, ci şi te teorie sau de
atitudine generală faţă de realitate. Ipoteza implicată în acest caz este că sociologul are
încredere în capacitatea subiectului dea înţelege problema şi de a formula răspunsuri
semnificative, adecvate contextului respectiv. De aceea, reuşita întrevederii non-
directive depinde mai mult de calităţile umane şi relaţionale implicate sau prezente,
decât de calităţile tehnici şi ştiinţifice ale cercetătorului (este vorba de un fel de artă a
non-directivităţii).
Organizarea unei întrevederi–conversaţii impune talent, profesionism şi
experienţă, sociologul trebuie să demonstreze din primul moment competenţa şi
capacitatea de adaptare la context, obiect, subiect şi temă. În funcţie de acestea
sociologul poate începe după caz:
1. printr-o întrebare generală deschisă,
2. printr-o tematică orientativă adresată subiectului, un fel de plan de convorbire
(dacă non-directivitatea este atenuată sau trebuie să fie temperată).
În orice caz, sociologul trebuie să practice o transparenţă totală în relaţia cu
subiectul: trebuie să prezinte tema, să fie cât mai explicit în ceea ce priveşte scopul şi
programul de desfăşurarea a investigaţiei. Planul de convorbire asigură o bună stăpânire
a întrevederii şi, în partea finală a cercetării, poate folosi drept instrument de analiză.
d. stabilirea metodologiei şi a
tehnicilor
24
Metodologia cercetării sociale
Acest lucru este necesar pentru că este cu neputinţă ca, prin contactul direct cu
realitatea socială, să nu fi ajuns la concluzia că tema aleasă este în fapt mai complicată
decât am fi crezut-o la început şi că deseori se pun condiţii pe care nici măcar nu le-am
fi putut bănui.
Reanalizarea conceptuală
25
Vasile MIFTODE
5
Miftode, V., Metodologia cercetării sociologice, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1995.
26
Metodologia cercetării sociale
27
Vasile MIFTODE
28
Metodologia cercetării sociale
29
Vasile MIFTODE
6
Vezi Fig.5, Paradigma dimensiunilor conştiinţei sociale, subcap. 2.3. “Conştientizarea” imperativelor
epistemologice şi specificul cercetării conştiinţei sociale
30
Metodologia cercetării sociale
pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul probabilităţii. Legea numerelor
mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea eşantionului, iar calculul
probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.
Planificarea calendaristică
32
Metodologia cercetării sociale
într-un spaţiu de timp limitat, sau mărind numărul colaboratorilor pentru a finaliza
lucrarea în timpul precizat.
Planul calendaristic este de fapt o sinteză, o echilibrare între toate componentele
problemei: mărimea investigării ca atare, mijloacele financiare de care dispunem,
timpul care ni se acordă, posibilitatea de a recruta şi instrui numărul de colaboratori
necesari. Toate aceste coordonate odată precizate, dispunerea calendaristică a fazelor
devine posibilă.
33
Vasile MIFTODE
evidenţă a datelor primare, decât să tindă dintr-o dată la o bancă de date, modern dotată
electronic. Teoretic, banca de date e necesară, dar practic este de valoare nulă dacă
datele pe care i le furnizăm sunt dubioase.
Datoria investigatorului social este în orice caz de a nu se întemeia decât pe
informaţii cât mai exacte, în special pe propriile lui observaţii, stabilite potrivit
normelor tehnice ale sociologiei, observaţii care se pot controla de către oricine ar dori
să-şi dea seama de obiectivitatea lucrării.
De aceea, listele nominale, foile statistice, fişele de observaţii, adică întreaga
documentaţie de bază strânsă de sociolog, care nu are rostul ei să fie publicată în
întregime, trebuie să rămână în dosarele arhivei anexe a lucrării, astfel că oricine ar dori,
să poată proceda la verificări, fie refăcând întreaga lucrare, fie făcând numai sondaje de
control.
În plus, documentaţia strânsă pe teren nu este folosită niciodată în totalitatea sa.
Depunerea ei în arhivă permite ulterioare analize secundare, adică reluarea
documentaţiei pentru a fi analizată din alte puncte de vedere decât cele iniţial avute în
vedere.
Documentaţia unei lucrări nu constituie un secret profesional al celui care se
documentează, ci este un act public, la care are drept de acces orice alt om de ştiinţă.
Există aici o regulă elementară nu numai de deontologie profesională, ci şi de
rigurozitate ştiinţifică, regulă absolut obligatorie; ceea ce ne sileşte să dăm tehnicilor
observaţiei o maximă atenţie.
34
Metodologia cercetării sociale
7
Lucrările “Şcolii monografice” au fost publicate îndeosebi în colecţia “Biblioteca de sociologie, etică şi
politologie”, dintre care menţionăm: Nerej. Un village d’une région archaique (Vrancea). Monographie
Sociologique dirigée par Henri H. Stahl (trei volume); Drăguş Un sat din Ţara Oltului (Făgăraş);
Clopotiva Un sat din Haţeg (două volume, 1940); D. Gusti, A. Golopeniţa, D.C. Georgescu (1941-1943)
60 sate româmeşti.
35
Vasile MIFTODE
8
A se vedea, pentru o completă documentare asupra metodologiei şcolii, lucrările publicate de
“Biblioteca de sociologie, etică şi politică” între care menţionăm Tehnica metodologiei sociologice (H.
H. Stahl, 1934), Indrumări pentru monografiile sociologice, Realitatea socială (Tr. Herseni).
36
Metodologia cercetării sociale
37
Vasile MIFTODE
9
vezi şi volumul, Buciumi – un sat din ţara de sub munte, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, cartea,
Studentul şi societatea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1973 şi „Elaborarea unui model optim de dezvoltare
socio-economică a judeţului Iaşi” în revista Viitorul Social nr. 2/ 1978 şi studiile publicate în Revista
Economică, nr. 29/50.
10
vezi şi T. Caplow, L’Enquête sociologique, Armand Colin, Paris, 1970.
38
Metodologia cercetării sociale
11
vezi şi Robert S. Lynd, Helen Merrell Lynd, Middletown; a Study in Contemporary American Culture,
N.Y., Harcourt, 1929.
39
Vasile MIFTODE
12
vezi Thomas, W. I., Znaniecki, F., The Polish Peasant in Europe and in America (1918-1920), Dover,
N.Y., şi Miftode, V., Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Editura Junimea, Iaşi, 1978.
40
Metodologia cercetării sociale
Două mari anchete au stat la originea celebrei lucrări a lui Michel Crozier, una
rea1izată în cadrul Centrului de studii sociologice iar cea1a1tă în cadrul Institutului de
ştiinţe sociale asupra muncii din Franţa. Aşa cum recunoaşte autorul însuşi teoria
13
vezi şi Mayo, E., The Human Problems of an Industrial Civilisation, The Macmillan, N.Y., 1933.
14
vezi Crozier, M., Le Phénomène bureaucratique, Essai sur les tendances bureaucratiques des systèmes
d’organisation modernes et sur leurs relations en France avec le système social et culturel, Editions du
Seuil, Paris, 1963.
41
Vasile MIFTODE
42
Metodologia cercetării sociale
15
vezi Sorokin, P., Social Mobility, 1927, N.Y., Cazacu, H., Mobilitatea socială, Editura Academieie
R.S.R., 1974, Floareş, A., Mobilitatea populaţiei, Junimea, Iaşi, 1977, şi Miftode, V. Migraţiile şi
dezvolatarea umană, Junimea, Iaşi, 1978.
16
vezi Lewin, K., Psychologie dynamique, les relations humaine, PUF, Paris, 1959.
17
vezi Levis, O., Five Families: Mexican Case Studies in theCulture of Poverty,1962, N.Y.
18
vezi Contrell, F., Energy and Society, 1955, N.Y. şi McClelland, D., The Achievement Motive, 1953,
N.Y.
43
Vasile MIFTODE
19
vezi Stoetzel, J., Girard, A., Les sondages d’opinion publique, PUF, Paris, 1973 şi Lazarsfeld, P.,
Berelson, B., Gaudet, H., The People’s Choice…, 1944, N.Y.
20
vezi Stouffer, S. şi col. The American Soldier…1949-1950, Princeton University Press.
21
vezi Stanton, A., Schwartz, M., The Mental Hospital…,N.Y.
22
vezi Barton, A., Social Organization Under Stress; A Sociological View of Disaster Studies, 1963,
Washington.
23
vezi Kinsey, A., Le Comportement sexuel de l’home, 1948 şi Le Comportement sexuel de la femme,
1954, Paris.
44
Metodologia cercetării sociale
În raport cu ancheta prin sondaj, ancheta de teren este mult mai restrânsă ca populaţie
sau eşantion, în schimb este mult mai profundă în conţinut, tinzând să descopere fapte
noi şi să formuleze no ipoteze24.
Chiar şi un sociolog ca Talcott Parsons recunoaşte că “cercetarea sociologică a
ieşit din biblioteci şi abordează munca de teren (field work), reprezentându-se din ce în
ce mai mult ca o muncă colectivă”.25 În literatura sociologică engleză sunt frecvent
întâlnite cercetările cunoscute sub numele de sociaI survey şi mass-observation,
denumiri preluate în această formă – datorită specificului şi încărcăturii lor gnoseo-
logice – de numeroşi sociologi din alte ţări. Social survey – scrie M.C. Elmer – este un
procedeu mai întins decât alte anchete care pune în evidenţă “ansamblul condiţiilor de
viaţă ale unor anumite pături, în general cele mai sărace, ale populaţiei”26.
Prima mare anchetă de acest fel a fost condusă de Charles Booth (1840-1916)
între anii 1891 – 1903, publicată în 17 volume şi care privea “viaţa şi munca poporului
Londrei”27, continuată în anii 1930-1934 de H.L.Smith şi publicându-se încă 9 volume
(The new survey of London life and labour). Acest tip de anchetă lua fie o formă
extensivă (ca la Booth sau Smith), fie o formă intensivă şi tipică (house sample
inquiry), după exemplul lui Frederic Le Play, apelând la documente şi analize statistice,
la cartograme, monografii, bugete de familie etc. Prin social survey, sociologii englezi
au pus în lumină pauperismul englez, cauzele sociale şi economice ale mizeriei,
condiţiile grele de muncă, lipsa de speranţă a celor săraci, incertitudinile legate de locul
de muncă, starea locuinţelor şi a localităţilor, îndeosebi problema suprapopulării
24
Cu privire la trăsăturile anchetei de teren a se vedea şi Roger Pinto şi Madeleine Grawitz, Méthodes des
sciences sociales, Dalloz, p. 758.
25
Armand Cuvillier, Manuel de Sociologie, PUF, 1967, p.91.
26
Manuel C. Elmer, The technique of social survey, Los Angeles, 1917.
27
Charles Booth, Life and Labour of the people in London, 1902-1903.
45
Vasile MIFTODE
Ancheta-acţiune sau, sub numele intrat deja în literatura sociologică, action research,
este o altă formă a anchetei sociologice care se caracterizează prin fenomenul “feed–
back” de care este însoţită şi, în general prin anumite modificări în “universul”
investigat, care apar în cursul şi sub influenţa cercetării.
28
După anchetele de explorare din Borneo şi din insulele din Pacific, Tom Harrisson scrie lucrarea
Sauvage Civilisations (1937), vezi şi Firth R. An anthropologist’s view of Mass- Observation, în
Sociological Papers published for the Sociological Society, Tome XXXI, 1939, p. 166.
29
Armand Cuvillier, op.cit., p. 270.
30
„Die Soziographie in der reithe der Geisteswitz”, în Archiv. Fűr Rechts und Wirtschaftsphilosophie, t.
VI, 1913.
31
Marcel Maget, Ethnographie métropolitaine, Guide d’étude directe des comportaments culturels, ed.
Civilisations du Sud, 1953; E. Steinmetz, op. cit.; vezi şi Armand Cuvillier, op.cit., p. 254.
46
Metodologia cercetării sociale
Într-o formă sau alta, orice anchete de teren are efecte directe asupra populaţiei
studiate înainte de formularea şi cunoaşterea concluziilor. În anchetele întreprinse în
zonele Tg. Frumos – Cucuteni şi Hîrlău – Deleni în anii 1975 –1978, însuşi faptul că
echipele de studenţi străbăteau satele, vizitau şi observau unităţile de servicii
(magazinele, atelierele de reparaţii etc.), se interesau de anumite aspecte ale vieţii socio-
economice şi culturale a fost de natură să influenţeze şi să modifice “pe loc” atitudinile
şi comportamentele unor oameni – în sens pozitiv, desigur – să se simtă implicaţi în
problemele cercetate, aşa cum avem să constatăm mai târziu.
Publicarea rezultatelor unei anchete şi dezbaterea lor în faţa opiniei publice
deschide calea traducerii în viaţă a concluziilor şi propunerilor formulate. Ancheta-
acţiune înseamnă însă mai mult decât atât, provocând un răspuns, un feed-back înaintea
cunoaşterii rezultatelor anchetei, încă în timpul desfăşurării investigaţiilor. Această
formă de anchetă a determinat o oarecare redefinire a cercetării, de la “mijloc de
înţelegere şi evaluare a unui fenomen social şi psihosocial”, la mijloc care vizează
“modificarea mediului social” (printre primii cercetători cu această concepţie
numărându-se şi Kurt Lewin – Şcoala din Michigan). Ancheta acţionează prin simpla
informare a populaţiei cu problemele cele mai acute, “sensibilizând-o” şi mobilizând-o
pentru rezolvarea lor, modificând în ultimă instanţă întreg climatul colectivităţii
cercetate şi ameliorând capacitatea subiecţilor de a percepe situaţia globală şi de a
reacţiona faţă de aceasta. Action research şi, în general, orice ancheta sociologică nu se
limitează la o “simplă informare”, ci urmăreşte transformarea realităţii investigate,
aplicarea unui program de măsuri fundamentate ştiinţific pentru optimizarea vieţii
sociale şi a comportamentului individual.
47
Vasile MIFTODE
sociale a unor sate, târguri sau grupuri familiale. Ceea ce constituie o caracteristică a
anchetei de explorare şi un plus de valoare în raport cu celelalte tipuri este prezenţa
analizei calitative de-a lungul întregii investigaţii şi caracterul ei dominant în raport cu
analiza cantitativă.
c) Ancheta experiment este mai limitată în scopuri dar mult mai riguroasă în
desfăşurarea ei. Urmărind verificarea unor ipoteze şi aprofundarea cunoaşterii
domeniului sau fenomenului social vizat prin manipularea variabilelor
(factorilor şi condiţiilor implicate) şi prin intervenţia directă în desfăşurarea
procesului social, în viaţa colectivităţii studiate, ancheta experiment se întâlneşte
destul de rar în sociologie.
32
Elton Mayo, The human problems of an industrial civilisation, New –York MacMillan, 1933, p. 180 şi
The social problems of an industrial civilisation, Boston, 1945; vezi şi Roger Pinto şi Madeleine Grawitz,
op. cit., p. 761.
48
Metodologia cercetării sociale
Mai mult prin efect decât prin scop, putem vorbi de o formă particulară a anchetei
sociologice, şi anume ancheta intervenţie, adică ancheta care deschide o cale nouă de
cercetare sau care modifică atât de mult perspectiva şi orientarea investigaţiei, încât
cercetătorul este nevoit să-şi alcătuiască un nou program şi să-şi stabilească noi ipoteze
în legătură cu tema studiată.
Astfel, în legătură cu tipurile anchetei sociologice se află fenomenul pe care
Robert Merton şi alţi sociologi îl exprimă prin conceptul de serendipity, concept care
reflectă acele cazuri surprinzătoare, neaşteptate sau acele descoperiri cu atât mai
senzaţionale (în aparenţă) cu cât sunt mai “întâmplătoare”, datorate nu atât şansei, cum
se afirmă adesea, ci stăruinţei şi perspicacităţii sociologului.
Frecvenţa unor asemenea descoperiri şi”cazuri surprinzătoare” ne determină să
vorbim de un adevărat fenomen ştiinţific pe care, utilizând termenul menţionat mai sus
şi apărut în literatură în anul 1949 (în ziarul Times), îl vom numi fenomenul
serendipităţii34.
Într-o monografie consacrată acestui fenomen, Robert Merton şi Elinor G.
Barber se ocupă de etimologia “ciudată” a termenului serendip (radicalul lui
33
R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 765.
34
Robert Merton, „Influenţa cercetării empirice asupra teoriei sociologice”, în vol. Cunoaşterea faptului
social, col. Teoretic şi metodă în ştiinţele sociale, vol. VIII. Ed, Politică, Bucureşti, 1972, pp. 286- 287.
49
Vasile MIFTODE
Într-o formă sau alta, fiecare anchetă sociologică trebuie să parcurgă următoarele
etape principale:
a) organizarea anchetei36;
b) culegerea şi înregistrarea informaţiilor;
c) analiza informaţiilor;
d) stabilirea concluziilor şi valorificarea lor.
35
Robert Merton, loc. cit.
36
Există un număr important de etape secundare, subordonate sau subetape; vezi, în acest sens, şi Henry
H. Stahl, Teoria şi practica investigaţilor sociale, Editura Ştiinţifică, 1974, pp. 117, 169-184; Septimiu
Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Şt. şi Enciclopedică, 1975, pp. 33-130; Claude
Javeau, L' Enquête par questionnaire, Edition del 'Université de Bruxelles, 1971, pp.6-168, şi alte 1ucrări.
50
Metodologia cercetării sociale
analiza acestora şi, în fine, 500 de ore pentru interpretarea şi valorificarea rezultatelor37.
Ca orice reţetă, planificare de mai sus este prea simplă şi rigidă, întrucât este imposibil
să încadrezi într-o asemenea schemă numeroasele şi variatele sarcini ale echipei de
cercetare. Totuşi, ea aminteşte cercetătorului necesitatea de a acorda o importanţă egală
celor patru mari etape, mai ales că”înclinarea sa naturală îl îndeamnă să scurteze timpul
de pregătire a unei cercetări”38. Parcurgerea tuturor etapelor, realizarea în mod adecvat a
tuturor ,,momentelor” investigaţiei, supravegherea epistemologică – printr-o ,,privire de
ansamblu” nuanţată şi la obiect – a întregului demers ştiinţific constituie o exigenţă
fundamentală a oricărei anchete sau cercetări sociologice.
a) Organizarea anchetei
37
Th. Caplow, op. cit., p. 113.
38
Ibidem.
39
în legătură cu operaţionalizarea conceptelor şi sensurile termenilor menţionaţi, vezi şi Oscar Hoffman-
Sisteme conceptuale operaţionale în sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
pp. 43-48.
51
Vasile MIFTODE
40
T. Caplow, L'Enquête sociologique, Armand Colin, 1970, p.115.
41
Ibidem,p.117; vezi şi Galtung, Theory and Methods of Social Research, pp. 458-465, unde autorul
prezintă un ansamblu de criterii mai elaborate cu privire la teoriile ştiiţifice.
42
Gaston Bachelard, La philosophie du Non, PUF, Paris, 1940, p.140, unde citim: “Intuiţiile sunt foarte
utile; ele servesc pentru a fi distruse. Distrugînd primele imagini, gândirea ştiinţifică descoperă legile ei
52
Metodologia cercetării sociale
Din punct de vedere teoretic, un sistem de concepte este util dacă ne ajută să
descoperim semnificaţii sau să dăm o semnificaţie unui volum cât mai mare de date de
teren cu privire la populaţia investigată, dacă verifică – confirmă sau infirmă –
ipotezele iniţiale şi, în fine, dacă sugerează alte ipoteze, pentru noi anchete şi
cercetări. Din punct de vedere practic, el este util dacă ne orientează spre formularea
unor soluţii şi propuneri de intervenţie în desfăşurarea procesului social studiat, în
vederea transformării şi dezvoltării lui.
Orice anchetă operează, explicit sau implicit, cu ipoteze, la care ne-am referit şi până
acum. Documentarea, analiza preaIabilă, şi operaţionalizarea conceptelor sunt
operaţii strâns legate de elaborarea si definitivarea ipotezelor. Organizarea ştiinţifică a
anchetei nu se poate lipsi de aceste “întrebări” pe care le punem realităţii şi cu cât
acestea, adică ipotezele, sunt mai explicite, cu atât investigaţia are şanse mai mari să
urmeze o traiectorie adecvată şi să ducă la rezultate semnificative. Ipotezele nu sunt
niciodată definitive, nici ca ipoteze, deoarece pot oricând să fie modificate sau
înlocuite, pe parcursul cercetării. Este comodă dar riscantă sistematizarea excesivă a
proiectului de anchetă, în care ipotezele sunt prezentate intr-un sistem aproape închis
sau a raportului de anchetă, în care ipotezele sunt însoţite de datele pe care se sprijină
sau pe care le infirmă. Se dă impresia unei stări definitive a proiectului şi, respectiv, a
raportului de anchetă, în dezacord evident cu caracterul dinamic al realităţii sociale
studiate.
organice…Schema atomului lui Bohr acum un sfert de secol a acţionat, în acest sens, ca o bună imagineş
din el n-a mai rămas nimic. Dar el a sugerat destul de mulţi «nu» pentru a conserva un rol pedagogic
indispensabil în orice intuiţie”.
43
Vezi şi Jean William Lapierre, L’Analyse des systèmes politiques, Paris, PUF, col. SUP; 1973, p. 7.
53
Vasile MIFTODE
impune realizarea unor observaţii directe, teme la care nu putem renunţa – având în
vedere anumite obiective şi sarcini sociale – numai pentru faptul că dispunem de puţine
statistici privind deplasările de populaţie şi pentru faptul că observaţiile directe cer timp,
răbdare, şi experienţă, constituind ,,piatra de încercare” a oricărui sociolog.
Este, desigur, mai greu să construieşti o statistică completă asupra unui fenomen, decât
să întreprinzi o analiză minuţioasă a datelor obiective sau să construieşti un instrument
de lucru pentru observaţiile directe, decât să faci şi să aplici un chestionar, cu
răspunsuri gata elaborate şi precodificate, subiectului rămânându-i doar să le citească
şi să le aleagă, înconjurând cifra corespunzătoare răspunsului pentru care a optat.
Dacă alegerea tehnicii nu ridică probleme deosebite, în schimb construirea
instrumentelor de lucru specifice unei. tehnici sau alta constituie o sarcină pe care nu o
poate duce la bun sfârşit decât un sociolog cu experienţă şi cu o calificare sau
profesionalizare ridicată.
44
În legătură cu aceste probleme a se vedea şi precizările făcute de H.H. Stahl în Teoria şi practica
investigaţiei sociale, vol. I, 1974, subliniind însuşirile unui instrument sociologic.
45
Maurice Duverger, Madeleine Grawitz, C.A. Moser, Léon Festinger şi Daniel Katz au atras atenţia, în
tratatele lor de metodologie sociologică asupra importaţei verificării validităţii şi fidelităţii instrumentelor
de lucru ale anchetei sociologice.
54
Metodologia cercetării sociale
instrument poate fi fidel fără a fi valid, în schimb nici un instrument nu poate fi valid
dacă nu este şi fidel, întrucât infidelitatea sa “semnifică că el nu poate nimic să măsoare
în mod convenabil”46, adică corect.
Validitatea poate fi controlată uneori prin ceea ce numim definiţie operatorie,
adică definirea obiectului cercetării şi măsurării prin operaţiile de măsurare. În loc să ne
întrebăm, de pildă, dacă un anumit document statistic prezintă o măsurare validă a
navetiştilor dintr-o comună, vom defini fenomenul respectiv prin rezultatele pe care ni
le oferă acest document. Vom face însă aceeaşi greşeală ca şi cea care se face în cazul
testării şi definirii inteligenţei, dacă identificăm scorul obţinut prin anchetă cu obiectul
însuşi al anchetei. Se vorbeşte, în mod greşit, desigur, de ,,inteligenţa potrivit lui Binet”,
dacă este rezultatul unui test de tip Binet, evitând problema ,,inteligenţei in general”,
sau ceea ce se înţelege prin aceasta. Măsurarea obţinuta printr-un anumit instrument
poate fi mai mult sau mai puţin exactă, dar niciodată nu se poate identifica cu obiectul
însuşi, cu realitatea obiectivă investigată şi măsurată. De altfel, testul Binet – ca să ne
referim la acelaşi exemplu – a fost destinat să măsoare şi nu să definească inteligenţa.
Exemplu: într-o anchetă printre ruralii imigranţi în urban, cu privire la modul de viaţă
urban, prezentăm următoarea scală:
I. Oraşele sunt mai atrăgătoare decât satele;
II. Oraşele sunt mai moderne dar şi mai poluate;
III. Viaţa la ţară este la fel de atrăgătoare;
IV. Satele sunt mai frumoase, dar nu aşa moderne ca oraşele;
V. Satele sunt mai atrăgătoare decât oraşele.
O scară de acest tip include numeroase ambiguităţi, deşi în aparenţă ar
corespunde exigenţelor de precizie. Termenii pe care i-am subliniat sunt inductori de
răspunsuri diferite deoarece sunt purtători de sensuri diferite şi au – de la un individ la
46
Th. Caplow, op. cit., p. 122
55
Vasile MIFTODE
47
Th. Caplow, op. cit., p. 124
56
Metodologia cercetării sociale
A doua etapă a anchetei are un caracter mai practic şi de aceea este mai atractivă
şi mai comodă pentru unii cercetători. Dificilele şi uneori chinuitoarele întrebări legate
de tema, probleme, ipoteze, instrumente şi alte elemente pregătitoare au fost rezolvate,
şi-au găsit răspunsurile. Urmează o etapă care este cu atât mai reconfortantă cu cât se
strâng mai multe date şi cu cât se văd, astfel, mai uşor rezultatele muncii depuse.
Pe teren, în strângerea informaţiilor, se pot face însă cele mai grave erori,
ireparabile în etapele ulterioare – cum scrie Th. Caplow. Calitatea anchetei este în
funcţie, în primul rând, de calitatea datelor culese pe teren, iar aceasta din urmă
depinde, la rândul ei, de atenţia cu care au fost observate şi înregistrate în timpul
investigaţiilor. Populaţia sau eşantionul stabilit trebuie studiat în întregime,
introducându-se în analiză toţi indicatorii, inclusiv non-răspunsurile. Non-răspunsul –
explicit sau nu – constituie în fapt un răspuns, care trebuie codificat ca atare, în timp ce
non-răspunsurile datorate neglijenţei operatorului (subiectul nu a fost întâlnit, nu s-a
insistat să se dea răspuns, au fost omise anumite întrebări ori s-au pierdut anumite
răspunsuri, au fost greşit notate etc.) au în spatele lor răspunsuri necunoscute şi diferite,
fapt care ne poate obliga să anulăm – dacă ponderea non-răspunsurilor de acest fel este
însemnată – fie anumite formulare completate, fie toate rezultatele afectate de o
asemenea neglijenţă.
În etapa culegerii datelor se pun două probleme mai importante, una privind calitatea
cercetătorului şi rolul lui şi alta privind calitatea informaţiilor strânse.
Distingem mai multe tipuri de cercetători sau participanţi la anchetă, în funcţie
de experienţa lor, de sarcinile şi responsabilităţile primite şi de etapa anchetei la care
participă:
1) sociologul–responsabil, care conduce întreaga anchetă, de la planificarea acesteia la
valorificarea rezultatelor (în universităţile franceze, sociologii-responsabili
sunt atât profesori cât şi “directori de cercetare”). O anchetă poate să fie
realizată de un singur cercetător (care este şi responsabil şi operator de
teren), de o echipă sau mai multe echipe, fiecare având un şef de echipă care
se supune sociologului responsabil, de la care primeşte instrucţiuni şi pe care
48
81% este coeficientul de determinare care se obţine prin ridicarea la pătrat a coeficientului de fidelitate
(.90); vezi, în acest sens, Th. Caplow, op.cit., p. 121.
57
Vasile MIFTODE
Echipele de anchetă sunt supuse – înaintea plecării pe teren – unui instructaj în timpul
căruia conducătorul investigaţiei:
a) explică obiectivele anchetei;
b) organizează exerciţii practice de investigare (redactări şi administrări de
formulare de anchetă, observaţii, documentări statistice, convorbiri etc.) urmate
de discuţii şi dezbateri sub îndrumarea şefilor de echipe sau a altor specialişti;
c) face o sinteză a exerciţiilor practice (realizate atât în sală, cât şi direct pe
teren) şi prezintă instrucţiunile comune de desfăşurare a anchetei; arată modul
de rezolvare a cazurilor particulare şi a anumitor dificultăţi ce pot apare pe
parcurs (toţi participanţii la anchetă trebuie să cadă de acord asupra acestor
aspecte şi, în general, trebuie să respecte aceleaşi reguli şi norme de
investigaţie).
58
Metodologia cercetării sociale
Calitatea informaţiilor sociologice este însă greu de stabilit. Cea mai bună cale o
constituie descoperirea tuturor tipurilor de erori: de înregistrare, care aparţin de subiect,
de operator, de tehnica de lucru, de instrumentul aplicat, erori de calcul, de transcriere,
de clasificare, de analiză şi interpretare etc.
50
După ce menţionează, într-o formă proprie, reguli asemănătoare, Th. Caplow prezintă “portretul”
cercetătorului superficial, preocupat să realizeze indiferent cum o anchetă: “… urmează sprinten calea sa,
încrezător deoarece scara de atitudini pe care a împrumutat-o de la altă cercetare are un coeficient de
reproductibilitate de.92 şi o fidelitate prin împărţire de .85. Dacă operatorii au omis întrebări şi au fabricat
răspunsuri, el nu se oboseşte… să le descopere; dacă subiecţii au dat informaţii false, cu atât mai rău
pentru ei; dacă datele obţinute de la două eşantioane diferite par contradictorii, el preferă să abandoneze o
serie de date mai curând decât să piardă timp să facă comparaţii plictisitoare. Când cineva refuză să
răspundă la un interviu, el îl înlocuieşte cu altul de pe lista de rezerve şi nu se mai gândeşte apoi la nimic.
Rezultatele obţinute vor fi probabil inutile sau înşelătoare, dar cum se va scrie în raportul final “ele
deschid calea spre noi cercetări” – ironizează cercetătorul american (op. cit., p. 133).
60
Metodologia cercetării sociale
c) Analiza informaţiilor
Procedee de analiză
Calitative Cantitative
Procedeele calitative sunt mai vechi, dar sunt şi mai importante. Putem renunţa
la analizele cantitative, desigur în funcţie de natura temei cercetate şi de natura
informaţiilor culese, dar nu vom putea niciodată să ne lipsim de aportul fundamental al
analizelor calitative.
61
Vasile MIFTODE
Orice analiza cantitativă este pusă în serviciul analizei calitative constituind un mijloc şi
în nici un caz un scop în sine, pentru a fundamenta concluziile teoretice calitative ale
investigaţiei respective. Studiul sociologic este cu adevărat sociolog în măsura în care
cuprinde concluzii de ordin calitativ, care au rezultat atât în urma unor analize
cantitative, cât mai ales în urma unor reflecţii calitative. Numeroase publicaţii cu
pretenţii de a face parte din ştiinţa sociologică sunt foarte sărace în idei sociologice, în
elemente calitative, în ceea ce aparţine unui conţinut sociologic propriu-zis, fiind, în
schimb, bogate în formule şi calcule statistico-matematice, adesea deosebit de
pretenţioase, pe care aproape nimeni nu le consultă, cititorul fiind interesat de rezultatul
(concluziile) şi mai puţin de modul în care a fost obţinut. Desigur, aceasta nu înseamnă
să subapreciem analiza cantitativă sau să ignorăm avantajele procedeelor moderne de
calcul şi măsurare, în primul rând ale statisticii şi matematicii, evitând, însă, fetişizarea
calculului cantitativ în practica sociologică.
Analiza calitativă priveşte fenomenul social studiat în raporturile lui cu celelalte
fenomene ale realităţii obiective, în perspectivă sistemică, ca un tot unitar, disociind
aspectele esenţiale de cele secundare, apelând la intuiţie şi spirit de fineţe, în timp ce
analiza cantitativă operează o anumită detaşare şi chiar dezarticulare a fenomenului
din ansamblul fenomenelor sau a informaţiilor culese şi din contextul social în care au
fost observate şi înregistrate. Atât analiza istorică cât şi analiza sociologică atribuie un
rol fundamental analizei contextuale, a condiţiilor de ansamblu ale epocii, ale vieţii
sociale în general.
Analiza datelor de teren parcurge succesiv mai multe momente, diferite de cele
ale analizei documentelor şi materialelor istorice sau literare. Principalele “momente”
prin care trebuie să treacă datele de teren sunt următoarele:
a) codificarea, adică stabilirea categoriilor de analiză, pe baza sistematizării,
centralizării şi clasificării materialului informativ;
b) tabularea, adică construirea tabelelor cu două sau mai multe variabile, pe
baza “categoriilor de analiză” stabilite;
c) interpretarea informaţiilor, pe baza corelaţiilor cuprinse în tabele şi în
materiale sau construcţii cantitative şi formularea concluziilor finale.
Codificarea vizează: 1) traducerea datelor calitative în date cantitative; 2)
clasificarea datelor calitative într-un număr limitat de categorii; 3) reducerea datelor
cantitative la o formă mai simplă. Această operaţie ridică aceleaşi probleme ca şi
instrumentele de colectare a datelor – validitatea şi fidelitatea formulei (modelului de
codificare). O codificare nu este validă dacă clasifică în aceeaşi categorie elemente
diferite sau dacă atribuie aceeaşi valoare unor atitudini sau acţiuni diferite. O codificare
nu este fidelă dacă codificatorii nu ajung la rezultate identice sau asemănătoare atunci
când clasifică sau transferă aceleaşi date şi informaţii. Criteriile de fidelitate sunt mult
mai riguroase în cadrul codificării, decât în cazul instrumentelor de cercetare. Dacă
există variaţii în codificarea, transcrierea sau “transferul datelor” acestea nu pot avea
decât două explicaţii:
a) fie categoriile de codificare sunt necorespunzătoare;
b) fie codificatorii sunt neglijenţi, nu respectă regulile şi categoriile stabilite.51
51
Th. Caplow, op.cit., p. 135.
62
Metodologia cercetării sociale
52
Claude Javeau, L’Enquête par questionnaire, Bruxelles, 1971, p. 141.
63
Vasile MIFTODE
Coeficientul de corelaţie este un indice care exprimă “în ce măsură două variabile se
modifică concomitent. Acest indice variază între –1 şi +1. El este pozitiv iar corelaţia
este numită directă atunci când valorile ridicate ale unei variabile tind să fie asociate
cu valorile ridicate ale celeilalte variabile şi când valorile mici ale unei variabile sunt
asociate micilor valori ale celeilalte. El este negativ iar corelaţia este numită inversă
atunci când valorile ridicate ale unei variabile tind a se asocia valorilor mici ale
celeilalte variabile”53.
Când distribuţia valorilor nu prezintă nici o tendinţă de asociere între cele două
variabile înseamnă că avem de a face cu ceea ce sociologii numesc corelaţie nulă. Nu
trebuie să uităm – arată M. Duverger – că un indice mare al corelaţiei nu este proba
absolută că între cele două variabile există raporturi de dependenţă sau interdependenţă.
Este celebrul lui Yule, care a stabilit o corelaţie de .95 între mortalitatea din Anglia şi
proporţia căsătoriilor făcute de biserica anglicană, variabile între care nu există, evident,
nici o dependenţă. Coeficientul de corelaţie “nu dă decât o indicaţie” cu privire la
variabilele studiate. Trebuie să avem în vedere, de asemenea, erorile de eşantionare
(când operăm asupra unor eşantioane), întrucât acestea introduc “o zonă suplimentară de
indeterminare”54.
Privit în sine, materialul cantitativ nu joacă un rol decisiv în realizarea unui
studiu sociologic, ci numai în măsura în care ilustrează, serveşte, argumentează, verifică
sau fundamentează o anumită teorie, anumite ipoteze. În această perspectivă, analizele
cantitative şi cele calitative alcătuiesc un sistem metodologic şi tehnic, un tot închegat,
în care fiecare element se află în raporturi cu celelalte elemente şi totodată cu întregul,
asigurând, în aceste condiţii, cunoaşterea profundă a fenomenelor investigate.
Pentru a îndeplini obiectivele unei cercetări ştiinţifice şi pentru a asigura
valoarea rezultatelor se impune a se avea în vedere că analizele calitative, teoretice nu
se pot lipsi de materialul faptic şi de analiza lui cantitativ, pe de o parte, şi că analizele
cantitative, la rândul lor, nu pot constitui un scop în sine, nu pot fi eficiente,
independent de interpretările şi conceptualizările care se impun, pe de altă parte.
d. Valorificarea rezultatelor
Prezentarea temei este foarte clară dacă nu există nici un risc de confuzie sau
ambiguitate pentru un cititor sau altul şi dacă este însoţită de tehnici de verificare şi
ipoteze formalizate. Ea este clară dacă sunt eliminate ambiguităţile cu privire la
obiectivele cercetării. Dacă tema stabilită iniţial nu este coerent prezentată în raport şi
dacă apare ca ceva fără nici o legătură cu datele, raportul trebuie în întregime refăcut.
Tema în sine poate fi foarte semnificativă (dacă interesează pe toţi sociologii şi toată
populaţia anchetată), semnificativă (dacă interesează numeroşi sociologi), puţin
semnificativă (dacă nu interesează decât câţiva specialişti) sau nesemnificativă (dacă
soluţiile sunt absurde, imposibile sau fără nici o valoare).
55
Vor fi anexate la raport toate documentele şi instrumentele folosite (statistici, tabele, formulare, coduri
etc.). vezi, în legătură cu schema raportului Recomandările ONU, formulate încă în 1950; vezi United
Nations Statistical Office (1950), The preparation of sampling survey reports, Statistical Papers, Series C,
N.1, New York.
56
Th. Caplow, op.cit., p. 142.
57
Ibidem.
65
Vasile MIFTODE
66
Metodologia cercetării sociale
În mod obişnuit şi firesc raportul de anchetă acordă cel mai larg spaţiu interpretării
rezultatelor, adică raportării datelor de teren la problemele şi ipotezele iniţiale. De o
parte şi de alta trebuie să avem elemente (date–ipoteze, întrebări–răspunsuri) precise,
obiective, utile din punct de vedere ştiinţific.
Interpretarea, aşa cum este prezentată în raport, poate fi considerată concludentă
numai dacă cercetătorul prezintă şi mijloacele prin care a identificat şi apoi eliminat
eventualele erori şi inexactităţi strecurate în diferite etape şi analiză critică a întregii
anchete şi a datelor culese. Interpretarea este instructivă dacă tehnicile utilizate
corespund regulilor şi exigenţelor ştiinţei sociologice şi dacă cercetătorul nu a comis
greşeli teoretice şi metodologice.
Raportul de anchetă se încheie cu o evaluare sau apreciere a
utilităţii investigaţiei. El trebuie să deosebească însă utilitatea utilitatea ştiinţifică
ştiinţifică de utilitatea practică. Fiind vorba de un raport adresat utilitatea practică
beneficiarului, adică organelor de decizie, el trebuie să prezinte
exlusiv utilitatea practică a anchetei. În ceea ce priveşte utilitatea ştiinţifică, ea este
valorificată în studii publicate în revistele de specialitate, în cărţi şi comunicări –
teoretice, metodologice sau de analiză cantitativă şi calitativă a datelor de teren.
Dacă într-un raport de anchetă utilitatea ştiinţifică poate rămâne doar implicată,
în schimb într-un studiu sau comunicare ştiinţifică utilitatea practică trebuie explicată.
Este firesc să se ceară fiecărui cercetător ştiinţific, în orice împrejurare să prezinte
explicit utilitatea practică a studiilor şi investigaţiilor pe care le întreprinde.
Potrivit lui Th. Caplow, rezultatele unei anchete sunt importante dacă prezintă
un interes sau o valoare suficientă pentru a influenţa toate studiile care vor fi făcute mai
târziu în acelaşi domeniu, utile dacă sunt şanse să influenţeze o cercetare ulterioară sau
să sugereze alte studii care altfel n-ar fi fost prevăzute şi inutile dacă sugerează soluţii
abstracte sau care nu interesează pe nimeni şi dacă “deschid calea spre noi cercetări” pe
care nimeni nu va încearcă să le înceapă58.
***
Ridiculizând a anumită tendinţă şi o anumită practică, ceea ce el numeşte
anchetomanie, J. Antoine scrie că “toată lumea ştie că pentru a face o anchetă nu
înseamnă decât a redacta un chestionar, apoi nu înseamnă decât a recruta câţiva
studenţi care să aplice chestionarele la întâmplare (pe stradă, la cafenea etc.) şi, în fine
nu înseamnă decât a despuia rezultatele făcând bastonaşe pe mare pagină de hârtie. De
obicei, omul îşi recunoaşte cu uşurinţă incompetenţă în probleme de tehnică sau
industrie şi cu foarte multă greutate în probleme de ştiinţe umane. Chiar dacă e vorba de
58
Th. Caplow, op.cit., p. 147; în acest fel încheie sociologul american problema evaluării raportului de
anchetă cu ajutorul grilei pe care el însuşi a construit-o la cererea Asociaţiei Americane de Sociologie,
atrăgând totodată atenţia asupra necesităţii de a nu distruge materialele, notele şi formularele anchetei, ci
de a le depune într-un loc sigur (specificat în raport), accesibil oricărui cititor sau interesat în continuarea
studiului sau reconstituirea etapelor, analizelor şi a interpretării finale.
67
Vasile MIFTODE
o simplă siguranţă sau doză electrică, omul ştie că-i mai bine să cheme electricianul, sau
dacă este vorba de o neînsemnată garnitură la robinet, el cheamă instalatorul. Altfel stau
lucrurile când e vorba de chestiuni din domeniul opiniilor omului, a disciplinelor
socialului şi umanului. Toţi cred că se pricep”59.
Problemele anchetei de teren constituie, într-o formă redusă, problemele oricărei
investigaţii sociale. De aceea, am prezentat atât aspectele teoretice, cât şi aspectele
practice, de teren. Toate acestea arată că nu oricine poate organiza şi întreprinde o
anchetă de teren, presupunând că nu ridică probleme teoretice, şi totodată că o anchetă
nu se poate limita la utilizarea unei singure tehnici, indiferent care ar fi aceasta. Nimeni
nu a exprimat mai bine acest lucru, deşi indirect, ca Montesquieu în Cahiers:
“Când făureşti o statuie, nu trebuie să stai mereu în acelaşi loc, trebuie s-o
vezi din toate părţile, de departe, de aproape, în sus, în jos, în toate
sensurile”.
59
J. Antoine, op. cit., cap. XI, p. 177.
68
Metodologia cercetării sociale
60
Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975, p. 69.
61
vezi Georges Bénézé, La méthode expérimentale, PUF, Paris, 1954, pp. 1-4.
69
Vasile MIFTODE
confirmarea sau infirmarea ipotezelor, ciclul trebuie reparcurs de mai multe ori. Numai
după succese repetate putem considera ipotezele verificate. Orice trecere de la o
observaţie finala la o nouă cercetare (la un nou ciclu) constituie o “ruptură” în “gândirea
concreta a cercetătorului” (G. Bénézé), în teoria şi metodologia aplicata, chiar daca
ipotezele se conserva. Orice observaţie şi orice ciclu presupune noi observaţii şi noi
cicluri de cercetare pentru cunoaşterea profundă a domeniului sau fenomenului
investigat. Forma ciclică a etapelor – aşa cum se prezintă în figura de mai sus-nu intră,
astfel, în contradicţie cu procesualitatea cunoaşterii, cu caracterul infinit al apropierii
ştiinţei de esenţa fenomenelor. Dimpotrivă, o asemenea schemă completează şi
aprofundează demersul “celor trei nivele” (operaţionalizarea conceptelor, ancheta de
teren, şi conceptualizarea datelor), care se repetă şi care constituie o permanentă
confruntare a teoreticului cu empiricul, asigurând progresul continuu al cunoaşterii.
Schema unei cercetări are, astfel, o formă ciclică.
III. Ipoteză
VI. Aplicaţii
(pot fi utile practice (în afara
experimentele “din ciclului)
afara ciclului”)
62
În Cours de philosophie positive, tome I, lecţia 1.
70
Metodologia cercetării sociale
Observaţia sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr-un set de
tehnici practicate în investigaţiile sociologice şi totodată o etapă sau un moment al
demersului sociologic. Este de menţionat faptul ca orice cercetare impune utilizarea
unui întreg set de tehnici şi instrumente de lucru (nu este suficientă o singură tehnică, nu
este suficient un singur instrument) – pe de o parte – şi parcurgerea unei întregi
traiectorii, cu numeroase etape şi momente – pe de altă parte. Ignorarea unor tehnici şi
etape principale se află la originea unor concluzii empiriste, psihologiste, formaliste etc.
şi constituie – putem spune – “semnul “unei anumite imaturităţi a sociologiei.
Realizarea unor observaţii ştiinţifice asupra unui fenomen social impune definirea cât
mai precisă a temei şi obiectivelor şi elaborarea unor ipoteze adecvate.
Exigenţa durkheimistă a “definiţiei prealabile” – scrie Pierre Bourdieu –
îndeplineşte, între altele, funcţia de a elimina prenoţiunile, adică preconstrucţiile
sociologiei spontane şi de a pine bazele “sistemului de relaţii” care defineşte faptul
ştiinţific. Există o infinitate de fapte cu privire la integrarea socială sau migraţiile
demografice, însă, dacă punem problema cercetării acestor teme, constatăm că nu
dispunem de noţiuni definite cu precizie şi acceptate de toţi cercetătorii (nu se cunosc
dimensiunile fenomenelor, nu s-au realizat codificări şi standardizări ale indicatorilor şi
factorilor implicaţi etc.).
“Trebuie, deci, înainte de toate, să transformăm aceasta impresie indecisă şi flotantă
într-o noţiune distinctă – afirmă Marcel Mauss. Acesta este obiectul definiţiei. Nu este
vorba, desigur, de a defini substanţa însăşi a faptelor. O asemenea definire nu poate fi
atinsă decât prin cercetare, cea pe care o realizăm la început nu poate decât provizorie.
Ea este destinată numai a angaja cercetarea, a determina domeniul de studiu… Ea
uşurează într-adevăr cercetarea, pentru că limitează câmpul observaţiei. În acelaşi timp,
ea face metodică verificarea ipotezelor…O definiţie prealabilă ne scuteşte de
deplorabile şovăiri şi de interminabile controverse, între autori care, cu privire la acelaşi
subiect, nu vorbesc despre aceleaşi fapte.”63
În ceea ce priveşte rolul ipotezei, este de menţionat că, în lipsa acesteia,
observaţiile nu pot fi decât întâmplătoare, nesistematice, haotice, iar datele obţinute nu
pot fi decât nesemnificative şi ineficiente.
Modul de organizare şi de desfăşurare a observaţiilor prezintă, astfel, cele mai
diverse aspecte şi implicaţii teoretico-epistemologice pe care nu le putem ignora fără
mari riscuri pentru cercetare. De aceea se impune să delimitam – ca principale tipuri de
observaţie – observaţia sistematică ştiinţifică şi observaţia nesistematică sau spontană,
în funcţie de măsură în care sunt respectate etapele teoretico-epistemologice şi
respectate regulile unei investigaţii ştiinţifice de teren. Tipurile particulare ale
observaţiei sociologice (observaţia participativă, tehnica “participantului observator”,
“observaţia masiva” etc.) – care urmează a fi analizate – vor adânci aspectele specifice
şi vor largi problematica investigaţiilor directe, de teren. Rezultatele care vor fi obţinute
vor depinde, însă, de personalitatea observatorului de teren, de experienţa profesională,
dublată de talent şi de pasiune pentru asemenea cercetări.
63
Marcel Mauss, în Oeuvres, tome I, Les fonctions sociales du sacré, Éditions de Minuit, Paris, 1968.
71
Vasile MIFTODE
Cele mai multe observaţii au un caracter spontan, prezintă un anumit interes pentru
viaţa cotidiană dar sunt suficiente pentru realizarea unor studii ştiinţifice. Principalele
caracteristici ale observaţiei spontane sunt următoarele :
a) este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică şi insuficient controlată critic.
b) este fragmentară, întrucât, în ciuda încercărilor de a se nota totul, observaţia
spontana nu reţine decât cazuri izolate, rupte din întregul fenomenelor şi
proceselor sociale, datorită influenţei experienţei personale a observatorilor şi
lipsei teoriei şi ipotezelor prealabile ;
73
Vasile MIFTODE
64
Pitirim Sorokin prezintă în Tendances et déboires de la sociologie americaine (subcap. Sénilité de
l’épistémologie courante), p. 356, Aubier, Paris, 1959, o caracterizare a ceea ce am putea numi
„epistemologia observaţiei sociologice”, criticând „empirismul senzualist desuet” şi dezvoltând „o teorie
intuitivă a cunoaşterii”.
74
Metodologia cercetării sociale
75
Vasile MIFTODE
Alături de observaţia participativă (în care cercetătorul este din afara grupului),
Maurice Duverger menţionează printre tehnicile “observaţiei directe intensive”65 şi
tehnica “participantului observator” (în care cercetătorul este membru al grupului
studiat. Tehnica “participantului observator” se bucură de o bună tradiţie în sociologia
românească. Echipele organizate de Dimitrie Gusti între cele două războaie mondiale
“obişnuiau să-i atragă şi să-i folosească pe săteni în calitate de membri activi… Graţie
lor, problemele locale s-au dovedit a putea fi depistate şi înţelese, nu în felul în care ar fi
fost ispitiţi să le vadă sociologii crescuţi în biblioteci, ci aşa cum înşişi sătenii le ştiau ca
sunt.”66
Este util să se aleagă, în primul rând – scrie H.H. Stahl – aşa-numiţii “fruntaşi”
(în sens de lideri sociali) ai satului, adică “acei oameni care au priza reala asupra unui
grup …, prin deosebitele lor calităţi de judecata, simt de dreptate şi de chibzuială
gospodărească”.67
O forma particulară a “participanţilor observatori”, adică o variantă a acestei
tehnici o constituie tehnica introspecţiei, potrivit căreia observatorul studiază prin
propria lui conştiinţă realitatea socială şi colectivitatea din care face parte.
65
vezi Méthodes des scieces sociales, partea I, cap. III, p. 315.
66
H.H. Stahl, „Tehnicile de cercetare şi acţiune culturală «participantă»”, în vol. Educaţia permanentă,
Bucureşti, 1969, p. 121.
67
Ibidem.
76
Metodologia cercetării sociale
cuprinzătoare şi cât mai adecvate. Trimiterile bibliografice vor trebui să fie precise,
pentru a se putea permite cunoaşterea şi identificarea originii informaţiilor cuprinse în
rapoartele de anchetă şi în celelalte forme de valorificare a rezultatelor cercetării.
Elaborarea listei bibliografice pentru orice nouă cercetare condiţionează
progresul cunoaşterii domeniului respectiv şi originalitatea rezultatelor, întrucât acestea
nu se confruntă numai cu realitatea, ci şi cu lumea ştiinţifică, cu specialişti, cu ipotezele
şi teoriile acestora despre fenomenele investigate.
BIBLIOGRAFIA SOCIOLOGICĂ
(articole şi studii
(tratate, lucrări de apărute în revistele
sinteză etc.) şi presa locală,
statistici locale etc.)
78
Metodologia cercetării sociale
Surse
bibliografice
- reviste de specialitate
- academice - municipale
- buletine ştiinţifice
- universitare - universitare
- etc.
- internaţionale - specializate
- etc. - etc.
a) centrale
1. oficiale
b) locale
I. scrise 2. personale- particulare
a) sursă de date
3. presa
b) fenomen social
Tipuri de
II. statistice
documente
1. tehnice
a) iconografice
3. fonetice
c) cinematografice
79
Vasile MIFTODE
80
Metodologia cercetării sociale
deja despre societatea poloneză. El admite totuşi că “autorii au găsit în aceste scrisori
multe idei, sugestii, vederi generale, pe care le-au introdus în concluziile lor
teoretice”.68
68
H. Blumer, An appraisal of Thomas and Znaniecki’s “ The Polish Peasant in Europe and in America”,
New York, 1939, p. 38.
69
Noţiunile de idiografic şi nomotetic semnifica nivelul individual şi respectiv, universal de abordare şi
analiza (idios - în limba greacă = particular, nomos = lege, tot în limba greacă) şi sunt întâlnite în filosofia
germană (Windelband), de unde au fost preluate de sociologi şi psihologi.
81
Vasile MIFTODE
82
Metodologia cercetării sociale
83
Vasile MIFTODE
a. Presa
unei epoci istorice. Sociologia literaturii, deja constituită, dar pe cale de a lua o şi mai
mare dezvoltare, exprimă atât interesul literaturii pentru dimensiunile şi perspectivele
sociale de analiză, cât şi interesul sociologilor şi al ştiinţei, în general, pentru creaţia
literară. Pe măsura amplificării funcţiilor sociale ale artei şi literaturii, acestea u devenit
militante – îndepărtându-se de “turnul de fildeş”– abordând teme puternic ancorate în
viaţa socială şi de interes pentru marele public.
d. Documente fonetice
70
Vezi în Maurice Duverger, Méthodes des sciences sociales, PUF, Paris, 1964, partea 1, capitolul 1:
“L’observation documentaire”.
85
Vasile MIFTODE
e. Obiectele casnice
Termenul de “obiect” are, în acest cadru, o sferă largă, incluzând “orice lucru
trecut prin mâna omului”, uneltele de muncă, mijloacele de petrecere a timpului liber,
de distracţie, îmbrăcămintea, instrumentele muzicale, de scris, de efectuare a diferitelor
activităţi casnice, obiectele de artizanat, locuinţa şi anexele locuinţei “tehnologiile”
practicate în amenajarea gospodăriei şi a terenului înconjurător (curţi, grădini), semnele
şi simbolurile individuale şi colective etc. cuprinse de M. Duverger în ceea ce le
numeşte “documente tehnice”.71 El le împarte în şase categorii, pe care este bine să le
menţionăm datorită interesului pe care-l prezintă pentru diverse ştiinţe sociale
(etnografie, istorie, arheologie socială, sociologie etc.):
1. unelte şi instrumente economice, de producţie;
2. obiecte casnice, mobile, anexe, veşminte etc.;
3. obiecte pentru timpul liber, jocuri;
4. obiecte de apărare şi război;
5. obiecte simbolice religioase, instrumente de cult etc.
6. obiecte simbolice de autoritate politică şi socială, insigne, costume de
“autoritate publică”, embleme etc.;
71
Vezi şi M. Duverger, op.cit., cap. „Asupra observaţiei documentare”.
86
Metodologia cercetării sociale
72
Claude Bernard, Introduction a l’etude de la medicine experimentale.
87
Vasile MIFTODE
Tehnica experimentală poate fi structurată sau eşalonată pe patru etape, ca şi alte tehnici
de cercetare practică:
1. descoperirea şi înregistrarea faptelor;
2. elaborarea ipotezelor;
3. verificarea ipotezelor stabilite;
4. elaborarea concluziilor teoretice şi a acţiunilor practice.
88
Metodologia cercetării sociale
de aceea aportul ei la dezvoltarea cunoaşterii sociale este mult mai redus decât al altor
tehnici de investigaţie. O asemenea situaţie îşi are cauze obiective, dar şi subiective.
Prin cauzele şi factorii obiectivi se află:
• natura extrem de complexă a vieţii sociale şi a relaţiilor socio-umane;
• prezenţa factorului conştient în domeniul ştiinţelor sociale, factor care constituie
obiect de studiu numai pentru aceste ştiinţe;
• prezenţa unor dificultăţi de natură tehnică şi metodologică, determinate de
particularităţile domeniului vieţii sociale;
• în fine, considerente de natură etică au împiedicat multă vreme şi mai împiedică
încă realizarea unor experimente sociale şi psihosociale. Nu putem întreprinde
experimente de acest fel (pe oameni sau cu oameni şi grupuri de indivizi) cu
aceeaşi uşurinţă cu care realizăm şi iniţiem experimente fizice, chimice,
biologice (pe animale, de pildă). Concepţiile fasciste nu ţineau cont de aceste
considerente umane şi etice, de demnitatea omului, de faptul că omul este o
fiinţă conştientă care nu poate fi tratată ca un obiect oarecare de lucru, de
experiment.
Numeroşi sociologi privesc cu rezerve posibilitatea experimentului sociologic şi
exclud pe bună dreptate orice observaţie experimentală care atinge demnitatea umană.
În măsura în care experimentul sociologic nu perturbă, nu influenţează negativ şi
nu afectează demnitatea subiecţilor cuprinşi în cercetare, el este admisibil şi chiar
necesar în realizarea unor ample cercetări. Se fac analogii, nu întrutotul justificate, între
experimentul psihosocial şi grefele de inimă care ridică de asemenea probleme de ordin
uman şi etic şi în plus prezintă implicaţii de ordin juridic-legal. Deosebirile între aceste
“intervenţii” şi mai ales între scopurile urmărite sunt mult prea mari pentru a admite
vreo analogie.
89
Vasile MIFTODE
Experimentul de teren are două forme: activ şi pasiv care, la rândul lor, cunosc
alte forme specifice diferitelor condiţii, fenomene şi scopuri:
• experimentul activ direct;
• experimentul activ indirect;
• “observaţia provocată”;
• experimentul pasiv “ex post facto”.
90
Metodologia cercetării sociale
91
Vasile MIFTODE
92
Metodologia cercetării sociale
73
Maurice Duverger, op. cit.
93
Vasile MIFTODE
Acest tip de experiment are loc în condiţii cu totul artificiale. Subiecţii chestionaţi sau
observaţi ştiu că sunt obiectul unei experienţe şi cunosc caracterul artificial al
pregătirii ei. Subiecţii nu cunosc însă scopurile ultime ale experimentului sau
obiectivul esenţial al cercetărilor pentru a nu-şi modifica răspunsurile sau
comportamentul în funcţie de acesta. Ei participă în mod voluntar la cercetare şi îşi
dau seama că ea nu este decât un fel de joc care nu va afecta desfăşurarea reală a vieţii
lor. În măsura în care subiecţii sunt convinşi de acest lucru (cercetătorul trebuie să-şi
dea silinţa să le câştige încrederea, să utilizeze întreaga experienţă şi toate mijloacele
pentru aceasta) implicaţiile şi obiecţiile de natură etică sunt evitate. Adesea se
întâmplă că subiecţii nu sunt siguri că participarea lor la experiment şi răspunsurile
date nu vor acţiona împotriva lor. În aceste cazuri cercetarea poate avea consecinţe
neplăcute.
Dacă în experimentele de teren utilizăm grupe naturale sau colectivităţi sociale
aflate în condiţii spaţiale şi temporale (clase de elevi, grupe de studenţi, unităţi militare,
spectatori, călători etc.), în experimentele de laborator utilizăm grupe artificiale
alcătuite special în vederea efectuării cercetării.
Unele experimente de laborator întreprinse în SUA au urmărit studiul relaţiilor
interpersonale, al condiţiilor şi factorilor hotărâtori în alegerea liderilor informali, al
aspectelor morale, iar în alte ţări au fost utilizate ca mijloc de selecţionare a liderilor.
Se poate proceda astfel, potrivit lui Maurice Duverger: se reuneşte un anumit
grup de indivizi, adică se alcătuieşte un anumit grup, pe un anumit timp, în acelaşi loc,
în funcţie de scopul urmărit. Subiecţii trăiesc şi activează în comun, uneori îndeplinind
sarcini la libera lor alegere, alteori îndeplinind sarcini stabilite de cercetători. În acest
timp, echipa de cercetare observă totul şi notează cu grijă cât mai multe date,
semnificative sau pe moment nesemnificative.
În forma sa cea mai simplă, această tehnică constă în a lăsa grupul absolut liber în
comportarea şi activitatea sa, nefixându-i-se nici o sarcină şi nedesemnâdu-i nici un
lider. Dacă se consideră util pentru reuşita cercetării se pot aplica chestionare,
interviuri, teste etc. sau se poate interveni într-un anumit mod în viaţa grupului.
94
Metodologia cercetării sociale
74
J.L.Moreno, Fondaments de la sociometrie, PUF, Paris, 1954.
75
M. Duverger, op. cit., cap. „L’analise systematique”.
95
Vasile MIFTODE
Concluzii
Bibliografie
96