Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care s-a
amplificat în secolul următor şi continuă şi astăzi cu contribuţii străine şi autohtone
remarcabile. Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest domeniu:
H. Lotze, Nietzsche, Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M.
Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.
Apariţia acestei discipline a marcat: a) descoperirea unui nou continent teoretic – domeniul
valorilor; b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi validează permanent
importanţa operaţională.
Aceste teorii pot fi grupate în: a) teorii subiectiviste [psihologiste - emotivismul, empirismul
logic, voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip autonomist, materialist);
c) teorii relaţioniste.
Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom sublinia –”ce nu
sunt valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile valorilor. Astfel: a) valorile nu
pot fi confundate cu lucrurile - deşi nu poate exista fără purtătorii materiali, valoarea
supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de exemplu, frumuseţea ca valoare rezistă
timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul unui tablou, sau spiritual, în cazul unui
model de personalitate morală. Analizând suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că “nu
orice valoare se poate conexa cu orice suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi
suportul decât în caracterul unei persoane, deci este o valoare personală, faţă de
comestibilitate care este o valoare economică, reprezentând o valoare reală, putând fi
conexată cu o varietate de lucruri. Suportul valorilor, susţinea T. Vianu, poate fi real,
personal, material şi spiritual; între suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă – când
valoarea se conexează cu un singur lucru; un exemplu fiind valorile estetice – şi o relaţie
liberă când valoarea se poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice
pot relaţiona cu diverse suporturi ["Studii de filosofia culturii", 1982, p. 72]; b) valorile nu
pot fi reduse la stările psihologice – deşi aceste stări apar drept condiţii ale actului de
valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de apreciere; omul ierarhizează funcţie de
interesul pe care îl prezintă obiectele în direcţia satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate;
valoarea există potenţial înainte de procesul valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi
integrarea în câmpul axiologic a noilor obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea
elementelor funcţie de setul de valori sociale după care se conduce comunitatea; situaţie ce
impune distincţia dintre “a fi o valoare” şi “a avea valoare”; c) valoarea nu se identifică cu
calitatea obiectelor – orice obiect are calitate, dar nu obligatoriu şi valoare; de exemplu,
crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.; d) valoarea nu se identifică cu valoarea
economică, cu preţul; nu orice valoare devine o marfă (vezi fericirea, libertatea etc.)
În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât dorinţele,
simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un obiect (bun material,
creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care apreciază obiectul respectiv,
este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie socială, dintre subiect şi obiect, în care se
exprimă preţuirea acordată de o persoană sau colectivitate unor obiecte sau fapte,
materiale sau spirituale, în virtutea capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, dorinţe,
aspiraţii umane, istoriceşte condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul
omului şi al societăţii.
Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile,
sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce
este frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul
vieţii omului. Cu mici diferenţe de nuanţă, categoria de valoare este definită şi astăzi drept:
a) “element al unui sistem simbolic (…) care serveşte drept criteriu pentru alegerea între
alternativele de orientare deschise (…) într-o situaţie dată” [T. Parsons, "Sistemul social",
1951, p. 151]; b) noţiunea de valoare implică o luare de poziţie din partea grupurilor sociale
sau indivizilor în raport cu categoriile de bine şi rău, de just şi injust, de frumos şi urât, de
agreabil şi dezagreabil, de util şi dăunător etc. [M. Duverger, "Methodes des sciences
sociales", 1961, p. 32], există, continua sociologul francez, şi fenomene neutre din punct de
vedere axiologic, dar în general colectivităţile şi grupurile umane valorizează într-un fel sau
altul, pozitiv sau negativ fenomenele culturale şi sociale; c) “sursă fundamentală a motivaţiei
… activităţii umane, reprezentând scopuri sau principii în termenii cărora sunt revendicate ca
fiind dezirabile anumite norme specifice” [G. Lundberg, N. Larsen, R. William,
"Sociologie", 1968, p. 172]; d) “un principiu (…) de comportament faţă de care membrii unui
grup resimt o obligaţie emoţional pozitivă şi (…) oferă un standard pentru judecarea unor acte
şi scopuri specifice”[G. Thedorsen, A. Theodorsen, "Dicţionar modern de sociologie", 1969,
p, 455]; e) capacitatea unui obiect (idee, lucru sau altă persoană) de a satisface o dorinţă, o
nevoie sau aspiraţie umană, apreciată în funcţie de interesul pe care-l prezintă obiectul
respectiv” [Al. Birou, "Dicţionar practic de ştiinţe sociale", 1966, p. 290-291]; f) concepţii
colectiviste despre ce este considerat bun, dezirabil şi corect – sau rău, indezirabil şi incorect
– într-o cultură [R.T. Scaefer, R.P. Lamm, "Sociology", 1992, p. 80], definiţie dată de
sociologii americani prin recurs la tabla de valori americane de bază consemnată de
R.Williams în 1970: realizarea, eficienţa, confortul material, naţionalismul, egalitatea,
supremaţia ştiinţei şi a raţiunii.
Precizare. 1. nucleul valorii îl constituie semnificaţia prin care omul instituie şi lărgeşte
câmpul axiologic, descoperirea valorii înseamnă descoperirea unei semnificaţii, iar crearea
valorii însemnă crearea unei semnificaţii umane care le transformă în bunuri culturale; 2.
valoarea se validează nu prin mijloace ştiinţifice ci, uneori, doar la limită, prin acordul
experţilor (de exemplu, cazul unei opere de artă sau a unei teorii ştiinţifice), ceea ce justifică
relativismul cultural, imposibilitatea comparării şi ierarhizării culturilor; 3. caracterul istoric
al genezei şi funcţiei valorilor este relevat atât de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv,
naţional şi universal, nou şi permanent, sensibil şi spiritual, finit şi infinit, cât şi de fenomenul
valorizării, de actul prin care se constituie judecata de valoare, de procesul de recunoaştere şi
desemnare a valorii; caracterul relaţional al valorii se explică printr-un sistem complex de
relaţii: 1. relaţia dintre obiect şi subiect; 2. raportul dintre individual şi social în geneza şi
evoluţia sistemelor de valori (numai individul este creator, dar creaţia este motivată de
trebuinţe şi aspiraţii derivate din social); 3. relaţiile dintre general, particular şi specific (există
valori general-umane, particulare şi specifice); 4. raportul dintre real şi ideal; 5. prin
corelaţiile multiple se realizează unitatea valorilor (prin fuziunea dintre adevăr şi celelalte
tipuri de valori în procesul cunoaşterii ştiinţifice).
Valoarea se naşte din conjuncţia dintre obiectul axiologic (obiectul capabil să satisfacă
anumite trebuinţe umane) şi subiectul axiologic (subiectul înzestrat cu sensibilitate şi
discernământ axiologic), exprimă raportul dintre aceşti doi factori. Valorizarea nu creează
raportul ca atare, ci reprezintă doar procesul, complicat şi contradictoriu, prin care descifrăm
acest raport. Prin valorizare noi identificăm şi exprimăm acest raport, îi deschidem câmp de
manifestare. Exprimarea lui se face într-o formă subiectivă, dependentă de subiectul
valorizator. De unde şi posibilitatea apariţiei unor diferenţe şi contradicţii în aprecierea
valorilor.
1. purtătorii valorii – valoarea are întotdeauna un suport al său, material sau spiritual; nu
există valoare în sine, ci permanent vorbim de valoarea a “ceva”, într-o expresie fie materială,
fie spirituală;
Nici o existenţă nu trăieşte, aşa cum o face omul, în câmpul valorilor. Vorbim de o diversitate
de valori – economice, politice, estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste etc. -, de valori
trainice sau trecătoare, de valori particulare sau universale. În pofida determinării,
condiţionării social-istorice, se manifestă în câmpul axiologic şi valori absolute, universale,
perene;
c) caracterul absolut ţine de existenţa în conţinutul unor valori a ceva general uman, care le
face dezirabile şi necesare dincolo de spaţiu şi timp. Platon vorbea despre bine şi frumos ca
despre valori absolute, universale şi perene. Şi societatea noastră le acordă cea mai înaltă
preţuire. Operele lui Homer, Eschil, Sofocle sau ale lui Socrate, Platon, Aristotel au rămas
valori artistice şi filosofice pe care nu le contestăm nici astăzi. Gânditorul român, D.D. Roşca
(în “Valori veşnice”) enumera următoarele valori cu caracter peren: adevărul, dreptatea,
binele şi individualitatea. Fără îndoială se poate vorbi de valori fundamentale ale societăţii,
valori preţuite în orice epocă sau orânduire socială: adevărul, libertatea, binele, frumosul,
fericirea, dreptatea, ideile ştiinţifice, operele de artă;
d) caracterul relativ rezidă în: 1. caracterul social-istoric al valorilor; fiecare epocă îşi
produce un câmp axiologic propriu fie prin selecţie, fie prin producerea de noi valori care să
satisfacă noile trebuinţe, sau restructurarea conţinutului unor valori moştenite. De pildă,
libertatea reprezintă o valoare perenă de-a lungul istoriei umane, dar conţinutul acestei valori
a fost mobil, şi-a modificat substanţa şi configuraţia de la o epocă la alta, sau în cadrul
aceleiaşi epoci de la un grup social la altul, libertatea având un conţinut diferit pentru stăpânul
de sclavi şi sclav, pentru seniorul feudal şi iobag, pentru burghez şi proletar. De fapt,
relativitatea semnifică dialectica evolutivă a valorilor, unitatea dintre continuitate şi
discontinuitate; 2. procesul ierarhizării valorilor; permanentele restructurări în piramida
valorică, apariţia unor noi valori centrice sau schimbarea de poziţie pe scala individuală sau
cea socială sunt determinate de amprenta subiectivă a procesului de valorizare.
Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi, instrumente
de realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele răspund unor
necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura şi societatea. În
cadrul valorilor economice – tehnica, mijloace de producţie, resurse, metode şi procedee de
organizare şi conducere a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea, bunăstarea etc. –
munca este o valoare centrală, fiind privită ca activitate producătoare atât de bunuri
materiale, cât şi spirituale, deţine, după cum afirmă G. Lukas, o “prioritate ontologică”
["Ontologia existenţei sociale", vol. I, p. 354]. Valorile economice sunt utilitare, sumative, au
o expresie materială, acţională, simbolică (banii), informaţională, teoretică.
Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile
omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă
finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în
societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice,
drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. O societate
democratică nu poate fi edificată decât ţinând seama de relaţia ce se instituie între valorile
politice propuse de societate (instituţionalizate) şi orientările valorice ale indivizilor. Soluţia
aptă să elimine sursele de alienare politică generată de decalajul dintre valorile
instituţionalizate şi opţiunile valorice ale indivizilor este pluralismul politic.
Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în
constelaţia valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc privilegiat se datorează, în
opinia lui K. Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura progresul cunoaşterii umane, de a
furniza instrumente pentru această cunoaştere, de a aplica rezultatele ei în practică.
Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-
scop, au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii
spirituale şi nu nevoi materiale şi vitale, sunt resimţite mai mult, sublinia T. Vianu, “ca o
formă liberă a activităţii omeneşti, disociată de interesele practicii şi, prin urmare, mai
apropiată de joc”.
Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop,
se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu
celelalte valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor sociale, în
dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;
3. niveluri de structurare – valori general-umane; valori ale unui sistem social-politic, valori
ce ţin de o anumită cultură şi etnicitate; valori ale grupurilor sociale mari şi medii (clase
sociale, profesiuni etc.), valori ale microgrupurilor (familie, organizaţii); valori individuale [P.
Iluţ, "Structurile axiologice", 1995, p. 22-23];
6. rolul lor în acţiunea umană - valori mijloc (cele care ne ajută să dobândim ceva superior –
valorile materiale şi, în parte, cele spirituale) şi valori-scop sau cum le denumea Blaga –
“valori terminus” (configurează finalitatea acţiunii umane, devin componente ale idealurilor –
fericirea, realizarea umană, în general valorile morale, estetice şi religioase; valori care nu
sunt în slujba altor valori).
Există, susţine I. Biriş, civilizaţii şi societăţi în cadrul cărora binele şi răul, justul şi injustul
sunt considerate valori ierarhic superioare în raport cu valorile de util şi dăunător, agreabil şi
dezagreabil, totuşi ierarhia valorilor diferă adesea de la grup social la grup social şi de la
individ la individ ["Sociologia civilizaţiilor", 2000, p. 91-92].
e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori devin idealuri
(de exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul timpului adevărate
idealuri ale comunităţii umane); ele orientează comportamentul uman individual sau colectiv;
individul sau comunitatea optează în câmpul acţional pentru o anumită variantă din
perspectiva unui set de valori la care au aderat şi l-au însuşit. “Valoarea – scria L Grünberg –
este concomitent exigenţă de acţiune şi model latent de acţiune” ["Axiologia şi condiţia
umană", 1972, p. 223]. Se impune, totuşi, o distincţie între valoare şi normă, valoarea este un
scop faţă de normă care are statutul de mijloc; de asemenea, nu orice normă constituie o
valoare (de exemplu, circulaţia pe dreapta sau stânga), după cum nu orice valoare este
susţinută de un sistem de norme.
f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut negativ, el
pendulează între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune acceptarea sau
neacceptarea, aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu răul; frumosul în raport
cu urâtul; adevărul în raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul; se vorbeşte de valori pozitive
şi valori negative. Această trăsătură a fost remarcată atât de gânditori străini (vezi H. Lotze),
cât şi de gânditori români (T. Vianu – în lucrarea menţionată – sublinia această polarizare
axiologică: “valorile sunt obiectele dorinţei, nonvalorile sunt obiectele repulsiei”; iar L. Blaga
(în “Trilogia valorilor”) menţiona că valoarea este “alcătuită din doi termeni polari (…)”.
Precizare. Considerăm ca nefiind lipsite de relevanţă teoretică aprecierile lui T.Vianu privind
trăsăturile valorilor – excentricitatea (obiectivitatea), generalitatea (valoarea este caracteristică
unei părţi a societăţii), polaritatea, gradualitatea (ierarhizarea) şi semnificaţia (corelaţia valorii
cu un anumit tip de dorinţă, de unde şi multiplicitatea şi varietatea lor).
4. funcţia de adaptare şi integrare – constituie cadrul condiţiei umane şi conferă sens vieţii,
deoarece existenţa umană se desfăşoară în orizontul valorilor.