Sunteți pe pagina 1din 19

Metodologia cercetării socio-juridice

20 ore prelegeri, 15 ore seminare

Literatura

 Ronald F. King Strategia cercetării: treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale.
Iași: Polirom, 2005.
 Septimiu Chelcea Tehnici de Cercetare Sociologică. București, 2001.
 Tratat de asistenţă social coord. George Neamţu; - laşi: Polirom, 2003.
 Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenței sociale. Chișinău, 2000

Tema: subiect, teorie și metodă în științele socio-juridice

1. Cercetarea în domeniul asistenţei sociale


2. Cerințe față de subiectul cercetării
3. Teoriile pe care ne bazăm în cercetarea socio-juridică
a. Paradigma pozitivistă şi practica utilitaristă
b. Paradigma interpretativă şi practica umanistă
c. Paradigma ordinii sociale şi practica recuperatorie (reparatorie)
d. Paradigma schimbării sociale şi practica radicală (revoluţionară)
e. Teorii (specifice) de rang mediu (teoria ataşamentului, teoria identităţii, teoria acțiunii
sociale etc.);
4. Precizări terminologice: ce se înţelege prin „metodă”, „tehnică”, „procedeu” şi „instrument de
investigare”
5. Principii metodologice în cercetările socioumane empirice
6. Științele sociale ca atitudine

1
1. Cercetarea în domeniul asistenţei sociale
„Cunoaşterea care are sens demonstrat prin puterea de a acţiona merită numele de ştiinţă." (P.
Valery)
Domeniul asistenţei sociale este unul al faptelor, fenomenelor sociale complexe.
Finalitatea asistenţei sociale este intervenţia eficientă. Nici o teorie singură nu-şi poate aroga
monopolul ştiinţificităţii, nu este singura depozitară a adevărului. Pretenţia de a monopoliza
ştiinţificitatea cunoaşterii inseamnă reducţionism steril, imprudenţă şi dogmatism. Ştiinţificitatea
cunoaşterii şi acţiunea eficientă sunt scopuri de atins prin cercetare făcută cu onestitate ştiinţifică.
Cercetătorul in domeniu se situează in tradiţia ipotetico-inductivă, proiectul său de cercetare
aflandu-şi pertinenţa datorită situării intr-un context localizat, datat, intrebarea de plecare, ipoteza
fiind rodul explorărilor teoretice şi al terenului, in proximitatea tuturor actorilor implicaţi
(Richmond, 1924).
in lucrarea lui Duchamp, Bouquet şi Drouard, La recherche en travail social, cercetarea in domeniul
asistenţei sociale este definită ca o metodologie de investigare a fenomenelor, faptelor problematice
dintr-o situaţie socială datată, localizată, identificarea şi analiza lor fiind făcute in perspectiva
intervenţiei eficiente. Cercetarea in domeniu poate fi intreprinsă atunci cand apare o problemă
socială, o nevoie comunitară, cand se ivesc efecte perverse ca urmare a punerii in act a unor măsuri
de rezolvare a lor, atunci cand este necesar un diagnostic prealabil implementării unei politici
sociale etc. Cercetarea este garantul legitim al unei intervenţii adecvate, in condiţiile in care sunt
puse sub semnul intrebării „miturile fondatoare" ale societăţii, „marile teorii", „paradigmele",
„garanţii tradiţionali" ai reprezentărilor coerente, ai identităţilor şi practicilor.
Asistentul social cercetător in domeniu:
- işi conturează o problematică de studiu;
- işi clarifică intrebarea de plecare (prin explorare teoretică şi prin contactul direct cu oamenii
implicaţi in situaţia problematică respectivă);
- işi conturează o ipoteză;
- işi conturează cadrul operatoriu (determinand variabilele şi indicatorii);
- construieşte tehnicile de culegere a informaţiilor şi le aplică;
- face analiza (cantitativă şi calitativă) a datelor;
- formulează concluziile;
- conturează propuneri, soluţii, perspective de intervenţie.
Pentru identificarea şi rezolvarea problemelor sociale este nevoie de o multitudine de informaţii.

2
Sociologia şi asistenţa socială vin cu o privire distinctă de cea a administratorului şi politicianului
asupra problemelor sociale, asupra modului de organizare a activităţilor, asupra mijloacelor şi
procedeelor de pus in act pentru soluţionarea eficientă a lor. Aceasta nu inseamnă că cercetarea
specifică acestor discipline se rezumă la aspectul utilitarist şi imediat funcţional. Problemele,
nevoile sociale identificate de către cercetători, de către administraţie, politic, de către actorii
implicaţi şi practicieni, devin probleme de cercetat ştiinţific, prin „retraducerea" lor in cadrul ştiinţei
(Chauviere, 1983, pp. 10-l7).
Cercetarea ştiinţifică in domeniu poate induce mai multă coerenţă, evitand ideologizarea sau
politizarea lui. Practica cercetării in domeniu vizează descrierea, explicarea, comprehensiunea
problemelor sociale reale, oferind o imagine fiabilă, credibilă a lor, nu una conturată de scheme
preconcepute, speculativ-interpretative, ideologizante. Nu este insă respins demersul plural, trans-
disciplinar, riguros, cu rol de pivot, de interfaţă a politicilor sociale adecvate.
În activitatea de cunoaştere prin cercetare, asistentul social cercetător se ghidează după codul
deontologic al profesiei, după valorile şi idealurile de care este convins că se poate apropia:
- respectă demnitatea umană şi consideră oamenii membri competenţi;
- are convingerea că societatea poate şi trebuie să ofere fiecăruia un loc de „membru competent",
de actor social;
- are convingerea că fiecare fiinţă umană are valoare unică, indiferent de apartenenţa etnică,
socială, de sex, varstă, credinţă religioasă, nivel de pregătire şcolară, status;
- are convingerea că fiecare are dreptul la viaţă demnă, decentă (dacă respectă şi recunoaşte acelaşi
drept celorlalţi);
- are sarcina de a-şi pune toate cunoştinţele, abilităţile, competenţele in serviciul persoanelor,
grupurilor, comunităţilor defavorizate, excluse ;
- are sarcina de a păstra secretul profesional;
- are sarcina de a se informa corect asupra principiilor exercitării profesiei sale in lume, in ţară,
asupra bazelor juridice ale activităţii sale, asupra textelor de referinţă pentru el;
- are dreptul la un minim de dotare necesar desfăşurării in bune condiţii a intregii sale actiyităţi.

2. Cerințe față de subiectul cercetării


Metodele de cercetare implică depășirea unui nivel pasiv de receptare a informațiilor despre
realitatea socială. Scopul lor este de a ajuta studenții să devină producători și nu numai consumatori
de cunoaștere. Subiectul de cercetare îl constituie științele sociale, comportamentul uman și relațiile
sociale. Cu alte cuvinte vom învăța despre societate în mod științific, adică riguros și sistematic.
3
Studiul științific implică 3 aspecte care se suprapun: subiectul, teoria și metoda.

Subiectul cercetării trebuie să fie important și interesant. Datele trebuie prezentate clar, într-un
format bine organizat. Povestirea trebuie să aibă relevanță pentru lumea în care trăim. Subiectul
cercetării trebuie să se refere la modul în care oamenii trăiesc astăzi în societate și își rezolvă
problemele împreună. Totuși aceasta nu este de ajuns. Este absolut esențial ca subiectul nostru să
cuprindă o aserțiune, o ipoteză; aceasta trebuie să fie urmată de o formă de argumentație. În mod
obligatoriu trebuie să existe o poziție anume pe care să o propuneți, iar probele introduse trebuie să
susțină direct, fie să contrazică această poziție. (Speculațiile discursive despre starea universului NU
constituie o argumentare. Simpla catalogare a problemelor pe care le găsiți interesante în legătură cu
un anumit subiect NU constituie o argumentare.) Formularea ipotezei trebuie să fie scurtă, concretă
și empirică. Aceasta trebuie exprimată în termeni generali spre a fi potențial aplicabilă la mai mult
de un singur caz. De obicei în științele sociale, această frază a tezei este concepută ca o relație între
2 sau mai multe variabile și este exprimată în termeni cauzali. Forma tipică a frazei ce conține este
de tipul „dacă X…atunci Y…”. Cercetarea propriu – zisă se structurează astfel ca să testeze această
aserțiune centrală. Cunoașterea se dezvoltă astfel datorită capacității noastre de a adăuga la sau de a
elimina din lista de afirmații variabile.

Cea mai bună metodă de a vedea dacă subiectul de cercetare este prezentat corect este acea de a
încerca să răspundeți la întrebarea „ce se urmărește în această cercetare?” dacă sunteți nevoiți să
răspundeți printr-un discurs lung și cuprinzător atunci când sunteți întrebat despre subiectul vostru,
înseamnă că acesta nu este bine specificat. În mod similar, dacă răspundeți pur și simplu că „este
vorba despre șomaj” sau este vorba „de ultimele alegeri din RM”, înseamnă că din nou subiectul nu
este specificat corect. Nu se poate cerceta totul despre șomaj sau despre alegeri și nu este rezonabil
să se încerce. Subiectul trebuie specificat considerabil. Ce anume despre șomaj sau despre ultimele
alegeri vă interesează? Ce afirmație încercați să faceți? Cum anume puteți să vă susțineți poziția? În
ce măsură poate contribui acest studiu la înțelegerea noastră? Trebuie să fiți în stare să răspundeți în
mod concis la aceste întrebări.

Un răspuns bine specificat ar fi, de ex.: „Analizez relația dintre existența cursurilor gratuite de
orientare în profesie pentru șomerii înregistrați la ANOFM și gradul de încadrare în muncă a
acestora”, sau „studiez efectul emisiunilor televizate asupra preferințelor de vot în timpul ultimilor
alegeri din RM”. Nu este ușor să se dezvolte subiecte de cercetare semnificative și utile.

4
3. Teoriile pe care ne bazăm în cercetarea socio-juridică
Teoria

Numărul de fapte ce pot fi colectate este infinit. Numărul de relații care pot fi testate este infinit.
Există foarte multe povestiri de relatat. Dacă luăm toate celelalte relatări în considerație, de ce una
singură merită atenție în mod special? De ce este important să se furnizeze o anumită informație
publicului? Ce învățăminte tragem din aceasta? Care este valoarea contribuției sale?

De exemplu, de ce am fi interesați de ultimele alegeri din RM? În 10 ani orice referire la acestea se
va pierde în istorie. De fapt, de ce ar interesa pe cineva alegerile din RM? Este doar o țară mică, iar
rezultatele alegerilor nu reușesc să schimbe lumea. În mod similar, motivele pentru care rezultatele
subiectelor noastre de cercetare sunt importante pot să nu fie evidente pentru toată lumea. De aceea,
un pas important constă în determinarea a ceea ce trebuie să fie studiat, precum și în justificarea
meritelor alegerii acelui subiect de studiu.

Este necesar să ne conceptualizăm proiectele în funcție de semnificațiile lor majore, de contribuția


acestora la o înțelegere generală privind modul în care trăiesc indivizii umani în comunități. Scopul
muncii noastre trebuie să fie astfel încât ceilalți oameni de știință să poată integra efortul nostru ca o
parte a unei discipline academice în dezvoltare, iar acest efort să fie recunoscut drept contribuție
semnificativă.

Cel mai adesea, faptele referitoare la societate sunt relativ ușor de descoperit. Știm cine este
președintele SUA și putem ușor afla ce procent de vot a avut când a fost ales. Putem cu foarte puțin
efort afla ce procent din buget intenționează Suedia să acorde asistenței sociale din acest an și dacă
acesta este mai mic sau mai mare decât anul trecut. Același lucru este valabil în legătură cu alte
aspecte ale relațiilor sociale. Într-un mod oarecum evident, oamenii politici aflați în funcție tind a fi
mai populari atunci când economia este mai prosperă. În vremurile de război națiunile cu o
producție industrială mai mare sunt avantajate față de țările cu producție mai mică. Unele lucruri
însă necesită efort pentru a fi descoperite, iar altele apar contra-intuitiv, date fiind presupunerile
noastre inițiale. O înțelegere mai profundă, însă, vine din conexiunile ce se realizează între
elementele individuale pe care le cunoaștem.

Nu descoperim faptele una câte una, și nici nu stabilim afirmații adevărate în mod independent una
față de cealaltă. Descoperim lucruri în mulțimi nestructurate. Apoi încercăm să compunem faptele și

5
afirmațiile într-un tot unitar, cu sens. Scopul pe care îl urmărim este cunoașterea sistematică. Acesta
este domeniul teoriei. Un studiu oarecare dobândește valoare în măsura în care face comentarii
inteligente cu privire la acelea idei care ne atrag atenția și care ne pun în acțiune.

Să trecem în vizor teoriile de referinţă:

teorii sociologice (funcţionalism, structuralism, sistemism, culturalism, marxism, interacţionalism,


fenomenologie etc.);
teorii psihologice (psihanaliza, teoriile comportamentale, teoria invăţării sociale, teoriile dezvoltării
personalităţii etc.);
teorii psihosociologice (teoria comunicării, teoria schimbării, analiza instituţională, analiza
tranzacţională etc.);
teorii generale (sistemism, marxism etc.) ;
teorii de rang mediu (teoria ataşamentului, teoria identităţii, teoria participării etc.);
- paradigma dominantă: paradigma pozitivistă ; paradigma interpretativă; paradigma ordinii
sociale; paradigma schimbării sociale.
a. Paradigma pozitivistă şi practica utilitaristă
Presupoziţii teoretice:
- faptele sociale pot fi cunoscute in acelaşi mod ca şi fenomenele fizice. Realitatea socială este direct
observabilă şi măsurabilă. Nu există o realitate dincolo de realitatea observabilă;
- oamenii prezintă caracteristici ce pot fi descrise in mod obiectiv. Comportamentul uman poate fi
cunoscut, manipulat şi schimbat;
- singura formă legitimă de cunoaştere este cea bazată pe observaţia concretă, directă §i obiectivă a
faptelor sociale; cercetătorul observă realitatea socială, stabileşte relaţii cauzale, surprinde
regularităţi, măsoară parametrii investigaţi, caută să descopere legi sociale şi comportamentale;
- cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului este o cunoaştere riguroasă, instrumentală (după modelul
ştiinţelor naturii); metodele adecvate cunoaşterii ştiinţifice sunt: observaţia, experimentul,
documentarea - metode ce permit contactul direct cu fenomenele sociale şi cunoaşterea lor obiectivă.
Teorii: funcţionalism, structuralism, sistemism, comportamentalism, teoriile psihologiei
experimentale.
Practica pozitivistă (obiectivă, utilitaristă) :
- practică planificată şi ordonată, cu obiective şi metode bine precizate, riguroasă, fundamentată
ştiinţific;
- acordă importanţă investigaţiei, diagnozei şi tratamentului asistenţial;
6
- asistentul social este considerat un tehnician, un specialist eficient şi neutru;
- exemplul 1: practica „centrată pe sarcină" - o intervenţie pe termen scurt, concentrată asupra unor
scopuri limitate, realizabile, formulate in termeni comportamentali. Scopul principal: să dezvolte
clientului abilităţile necesare pentru a-şi rezolva propriile probleme (precum resurse inadecvate,
conflicte interrol, problem comportamentale etc). Reperele teoretice ale acestei practici sunt
furnizate, in principal, de pragmatism şi funcţionalism, care promovează concepte şi valori precum:
acţiune eficientă, planificare, responsabilizarea clientului, evaluarea acţiunii in funcţie de raportul
costuri - rezultate (Coulshed, 1993, pp. 74-89);
- exemplul 2: asistenţa socială comportamentală - se bazează pe teoriile comportamentale (teoriile
invăţării; teoriile dezvoltării personalităţii); identifică disfuncţiile sociale la nivelul individului;
clienţii asistenţei sociale sunt oamenii cu probleme şi oamenii-problemă. Intervenţiile apelează la
terapii comportamentale sau cognitivcomportamentale (Howe, 2001, pp. 66-74).
b. Paradigma interpretativă şi practica umanistă
Presupoziţii teoretice:
- omul şi realitatea socioumană - univers subiectiv, un complex de trăiri, afecte, idealuri, valori,
reprezentări, simboluri;
- oamenii nu pot fi studiaţi ca şi cum ar fi obiecte; esenţială este descifrarea semnificaţiilor şi
sensurilor fenomenelor sociale, precum şi inţelegerea experienţei individuale;
- comportamentul uman este rezultatul scopurilor, proiecţiilor şi valorilor individului;
- realitatea este construită social; faptele sociale sunt, in esenţă, fapte ale spiritului;
- distincţia normalitate - anormalitate este condiţionată social-istoric;
- cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului nu se rezumă la elaborarea unor explicaţii cauzale, ci pune
in joc strategii comprehensive şi interpretative de cunoaştere, in cadrul cărora metodele şi tehnicile
adecvate de investigare sunt: interviul, metoda biografică, ancheta prin chestionar etc.
Teorii: interacţionism simbolic, fenomenologie, psihanaliză, existenţialism, feminism.
Practica umanistă:
- este o practică centrată pe client;
- este o abordare nondirectivă; procesul de asistenţă se bazează mai mult pe experienţă (model
experienţialist);
- asistentul social trebuie să fie un explorator al semnificaţiilor experienţei de viaţă a clientului;
accentul cade pe interacţiune, empatie şi intuiţie; această practică nu constă doar in aplicarea unor

7
tehnici de intervenţie, ci propune un sistem de valori, o filosofie de viaţă; practicile din această
categorie promovează unicitatea şi libertatea individului;
- clienţii nu sunt „măsuraţi" comportamental sau psihologic, ci se incearcă inţelegerea
semnificaţiilor subiective pe care le atribuie experienţei lor de viaţă;
- asistenţa socială este arta de a ajuta, nu de a vindeca (paradigma nontratament);
- exemple: practicile centrate pe client, promovate de tradiţia psihanalitică a asistenţei sociale -
prima ipostază a practicii de tip umanist (Coulshed, 1993, pp. 59-l19; Howe, 2001, pp. 51-66).
c. Paradigma ordinii sociale şi practica recuperatorie (reparatorie)
Presupoziţii teoretice:
- societatea funcţionează ca un organism ; societatea este ordine, coeziune, echilibru, unitate ; există
o specializare şi o diviziune a muncii in societatea modernă, dar societatea işi menţine integritatea
pentru că părţile sunt interdependente. Rolurile sociale se intrepătrund, creand solidaritatea socială;
- există instituţii şi mecanisme specializate in păstrarea ordinii sociale care veghează la funcţionarea
optimă a societăţii;
- comportamentele umane trebuie să fie conforme cu normele şi valorile societăţii, un rol important
in acest sens avandu-l socializarea individului;
- există o delimitare clară intre normalitatea şi anormalitatea socială.
Teorii: comune cu paradigma pozitivistă.
Practica recuperatorie (reparatorie):
- vizează refacerea bunei funcţionări sociale, restabilirea echilibrului sistemic; scopul intervenţiei
este acela de a readuce individul sau sistemul social in parametrii normali de funcţionare;
- asistenţa socială are ca roluri: prevenţia, tratamentul, sprijinul, intreţinerea subsistemelor sociale
care
inregistrează disfuncţii; tehnicile utilizate in conformitate cu teoria sistemistă şi teoriile
comportamentale urmăresc să formeze comportamente conforme cu aşteptările societăţii, să ajute
indivizii să trăiască la un nivel acceptabil de funcţionare; asistenţa socială mediază funcţionarea
diferitelor componente ale sistemului social; creează canale de comunicare intre acestea, intreţinand
echilibrul dinamic al intregului social; asistentul social - rol de normalizare şi control social;
- exemple : aplicarea analizei sistemice in asistenţa socială (Bocancea, Neamţu, 1999, pp. 84-90).
d. Paradigma schimbării sociale şi practica radicală (revoluţionară)
Presupoziţii teoretice:

8
- societatea nu este ordine şi armonie; inegalitatea, conflictele de interese şi valori, schimbarea sunt
fenomene inevitabile ;
- cei care deţin puterea economică şi politică deţin şi capitalul simbolic pe care il impun celorlalţi
prin aşanumita „violenţă simbolică" ;
- instituţiile şi mecanismele de menţinere a ordinii au caracter constrangător, coercitiv şi
manipulează individul;
- specialiştii in domeniul sociouman trebuie să fie capabili să medieze conflicte, să gestioneze crize,
să declanşeze schimbări sociale.
Teorii: comune cu paradigma interpretativă.
Practica radicală (revoluţionară) :
- „un amestec de umanism şi politică (...), o combinaţie exotică de critică politică şi grijă pentru
individ" (Howe, 2001, p. 89);
- practică menită să stimuleze schimbarea (la nivel individual şi social) şi adaptarea la schimbare;
- asistentul social este un agent al schimbării: iniţiază proiecte de intervenţie la nivel comunitar;
influenţează adoptarea unor politici sociale in interesul grupurilor defavorizate; dezvoltă gradul de
conştientizare şi implicare a indivizilor; creează grupuri de presiune care să influenţeze decizia
politică. Prin astfel de acţiuni, asistentul social nu intenţionează să „repare" disfuncţiile ivite in
sistemul social, ci vizează schimbarea sistemului;
- principii şi valori promovate: egalitatea şanselor; recunoaşterea identităţii şi diferenţei minorităţilor
etnice şi a grupurilor marginalizate; redistribuirea puterii şi resurselor in societate ;
- exemplu : asistenţa socială feministă işi propune ca obiective : să dezvolte gradul de conştientizare
a condiţiei femeii in societatea actuală; să identifice problemele acesteia; să construiască increderea
şi stima de sine, ajutand femeile să-şi cunoască şi să-şi dezvolte potenţialul propriu; să creeze reţele
de sprijin care să ajute femeile aflate in dificultate; să combată izolarea şi nonimplicarea socială a
femeilor; să schimbe reprezentările sociale asupra rolurilor tradiţionale ale femeii etc. Metoda
utilizată pentru realizarea acestor obiective este lucrul in grup.

e. Teorii (specifice) de rang mediu (teoria ataşamentului, teoria identităţii, teoria acțiunii
sociale etc.);
Teoriile specifice in asistenta sociala au aparut relativ târziu , atit datorita faptului ca isi au
originile in practica profesionala, dar si pentru ca, asistenta sociala , comparativ cu alte discipline , si
a dobindit tardiv statutul de stiinta.

9
Abordarea modernă, ştiinţifică a vastului complex de probleme sociale nu se poate realiza
decât în baza cunoaşterii şi stăpânirii atât a teoriilor sociologice, cât şi a teoriilor specifice asistenţei
sociale după cum urmează:
teoria îngrijirii – vizeaza atit individul in situatia de risc , si familia din care face parte, cit
si mediul social degradat sau in curs de degradare , grupul-problema , comunitatea sau colectivitatea
umana marginalizata, presupunind implicarea asistentului social in programe si actiuni practice .
Continutul principal al ingrijirii il constituie actiunea practica in confruntarea cu nevoile, temerile si
cu ansamblul starii de vulnerabilitate in care se afla clientul, cei mari dusmani ai muncii fiind
pasivitatea si neglijenta.
teoria ataşamentului – atasamentul inseamna , in esenta, apropierea preferentiala,
dezinteresata si aproape inconstienta a unei persoane fata de o alta persoana. Aceasta teorie,
formulata de Bowlby, deschide calea intelegerii corecte a procesului de dezvoltare normala , psiho-
sociala a personalitatii oamenilor in general, si a copiilor , in special, punind in lumina, nevoia
puternica a acestora pentru stabilirea unor legaturi profunde de atasament cu persoanele adulte.
teoria actiunii sociale - Actiunea sociala este o componenta fundamentala a activitatii
umane. Ea consta într-un ansamblu integrat de transformari aplicate de catre un individ sau grup
social unui obiect, în vederea obtinerii unui rezultat concretizat în adaptare sau cu scopul
determinarii functiei unei componente a sistemului social. Raportarea comportamentului uman la
normele, scopurile si valorile sociale a facut obiectul unei teorii a actiunii sociale, care include doua
domenii de examinare, unul orientat pe analiza actiunii în legatura cu sistemul social, al doilea, fiind
interesat de actorul social. Prima perspectiva se refera la determinarea sociala a comportamentului
uman sau la motivatia actiunii umane. A doua viziune teoretica manifesta preocupare fata de rolul
jucat de interactiunea umana în evolutia unui sistem social. Aceste doua doctrine cu analizele
teoretice aferente au dat nastere sociologiei actiunii.
teoria identității – problema identității a apărut în strânsă legătură cu eefectele adopției și a
împărțirii responsabilităților privind creșterea și educarea unor copii ăntre mai multe familii (între
familia de origine și familia – substituent de îngrijire). Prima familie își conserve drepturile
parentale și deplina răspundere asupra propriului copil îndeosebi în cee ace privește latura afectiv-
formativă. A doua familie (de plasament în vederea creșterii și îngrijirii, mai ales fizice) are de
obicei o misiune pe termen scurt, urmărind ca mai târziu copilul să revină în familia sa de origine.
Indiferent de situație copilul are dreptul la o identitate. Soluția abandonării definitive a copilului prin
adopție, mai ales îndată după naștere, ridică problem grave, tragice, legate de identitatea copilului
adoptat ajuns la maturitate. Eventualele descoperiri divergente privind propria identitate provoacă
evenimente tragice atât din perspectiva „fostului copil” cât și din perspectiva „foștilor părinți
adoptive”.

Astfel dezbaterile teoretice fac ca științele sociale să constituie un domeniu de studiu plin de
viață. În măsura în care căutăm să realizăm anumite reforme în societate pe baza înțelegerii noastre
teoretice fac ca științele sociale să constituie un domeniu de studiu esențial.

10
Atunci când desfășurăm o cercetare relevantă în domeniul științelor sociale în mod inevitabil intrăm
în domeniul discursului teoretic esențial. Fiecare proiect de cercetare trebuie să fie susținut de
punctul de vedere al perspectivei teoretice pe care o adoptă. Subiectul cercetării poate fi interesant,
iar problema lui clar specificată, dar proiectul dobândește valoare numai în măsura în care contribuie
la cunoștințele sistematice existente.

4. Precizări terminologice: ce se înţelege prin „metodă”, „tehnică”, „procedeu” şi


„instrument de investigare”
Metoda

Până acum am discutat subiectul și implicațiile sale teoretice, dar știința necesită și metode riguroase
de cercetare. Trebuie să fim capabili să demonstrăm că povestirea pe care o relatăm, cu semnificația
pe care i-o atribuim noi, este, de fapt una adevărată.

Aici se fac în mod implicit două aserțiuni. Prima este acea că e rezonabil să afirmi despre ceva că
este adevărat sau fals, sau cel puțin deocamdată adevărat sau fals, conform stadiului actual de
cunoaștere. Aceasta implică faptul că există o relație identificabilă între ipoteza propusă de
specialistul în științele sociale și realitatea experienței directe. Această relație ar trebui să convingă
observatorul sceptic dar rezonabil, de validitatea ipotezei propuse în raport cu posibilele ipoteze
alternative. Totuși, modelele științifice sunt întotdeauna abstracte în comparație cu complexitatea
evenimentelor reale, iar mijloacele de evaluare științifică implică în mod inevitabil o oarecare
imprecizie și selecție, introducând astfel un grad de incertitudine în rezultatele obținute. Un
cercetător priceput trebuie să știe cu claritate ce vrea să spună atunci când susține că o anumită
afirmație empirică este validă sau nu este validă. Acesta constituie, de fapt, unul dintre subiectele
filozofiei cunoașterii.

Cea de-a doua aserțiune implicită se referă la tehnică, și anume la faptul că, pornind de la
convențiile standard din științele sociale, pot fi aplicate criterii în a stabili, în mod pragmatic, ce este
probabil adevărat și ce nu. Scopul nostru este să înțelegem aceste convenții – privind construirea de
modele, specificarea ipotezelor, operaționalizarea variabilelor, selectarea de observații, colectarea de
date și inferențele statistice – și să învățăm să le folosim cu acuratețe. Adesea, ne desfășurăm
cercetarea mult după momentul începând cu care cunoaștem deja rezultatul acesteia. Unele rezultate
provizorii pot fi suficiente pentru practicieni, dar nu și pentru specialiștii din științele sociale. Ne
străduim să obținem rezultate în așa fel încât să ne maximizăm gradul de certitudine că aceste
rezultate sunt valide. Testarea afirmațiilor trebuie să fie cât mai completă și cuprinzătoare. Talentul
11
cercetătorului este adesea apreciat tocmai prin eleganța și acuratețea cu care acesta își formulează
afirmațiile și le supune unei testări riguroase.

Fiecare proiect de cercetare din științele sociale trebuie să fie justificat clar și explicit în ceea ce
privește subiectul, teoria și metoda sa. Dacă cercetarea nu este elaborată la nivel sofisticat în toate
acestea trei aspecte atunci ea nu este acceptabilă pentru științele sociale. Este important de a crea un
sumar scurt al subiectelor, teoriei și metodelor incluse în proiectele de cercetare, pentru a ne menține
pe o direcție clară și pentru a evita digresiunile inutile.

De ce să fim atât de dogmatici în ceea ce privește cercetarea socială? Răspunsul, pe scurt, este acela
că scopul urmărit de noi e diferit de cel urmărit de istoria contemporană sau de jurnalism. Explicăm
aceasta făcând o analogie cu fotbalul. Jurnalistul înregistrează evenimentele zilei, informându-ne
cine a pierdut și cine a câștigat, cine a marcat golurile spectaculoase și cine a făcut greșeli prostești.
Istoricul ne-ar putea relata despre evenimente similare desfășurate într-o anumită perioadă de timp.
Comentatorul ar putea remarca faptul că acesta a fost un an bun pentru fotbalul spaniol și pentru
fotbaliștii spanioli care joacă în străinătate. Dar interesul nostru ca specialiști în științe sociale se
orientează asupra structurii jocului – a regulilor de joc, a strategiei jucătorilor, a organizării
competițiilor și a efectului pe care acestea le au asupra modelelor de câștigare și pierdere a
partidelor. De exemplu, ca cercetători sistematici am putea studia avantajul relativ pe teren propriu,
sau efectul schemelor de amplasare a jucătorilor pe teren, sau probabilitatea înscrierii de goluri în
condiții normale dintr-o lovitură de colț. Pe noi ne interesează mai puțin echipa și statisticele
individuale și mai mult factorii cauzali de bază ce afectează condițiile unui joc de succes.

Este obligația noastră, ca specialiști în științe sociale, să privim dincolo de întâmplările zilnice și să
căutăm modele stabile și factori determinanți. Dorim să ne prezentăm poziția cu claritate, să îi
înțelegem sensurile și implicațiile largi și să fim siguri că aserțiunile noastre sunt valide. Scopul
nostru este să producem cunoașterea sistematică a relațiilor sistematice, cu implicațiile sale practice
pentru lumea în care trăim. Astfel, este necesar să ne ocupăm cu atenție de subiectul, teoria și
metoda științelor sociale.

Precizări terminologice
Concepte-cheie

12
Metoda = in sensul utilizat in ştiinţe şi in filosofie, este un mod de cercetare, o manieră de
cunoaştere sau de transformare a realităţii; este o manieră de a face un lucru urmand anumite
principii şi parcurgand nişte etape intr-o anumită ordine, imprimand acţiunii coerenţă şi continuitate.
Tehnica = ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă in
planul praxisului sau al reflecţiilor teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le imbracă
metodele, fiind posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.
Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare ştiinţifică.
Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor
sociale (de exemplu: foaia de observaţie, ghidul de interviu, aparatura tehnică).
Strategia = arta de a pune in relaţie un ansamblu de factori - resurse umane, materiale, instituţionale
– şi organizarea lor in vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune combinarea unor
metode şi tehnici de investigare şi intervenţie socială, ghidate de un set de presupoziţii adecvate
obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinţă in terminologia actuală a asistenţei
sociale şi se concretizează in iniţierea unor proiecte de intervenţie in sensul schimbării.

Înainte de a prezenta conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor sociojuridice


empirice se impun câteva precizări terminologice: ce se înţelege prin „metodă”, „tehnică”,
„procedeu” şi „instrument de investigare”?
Prin „metodă” (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca şi în celelalte ştiinţe şi în
filosofie, se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective.
În ştiinţele socioumane, termenul de „metodă” se utilizează în accepţiuni foarte variate,
asociindu-ise când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeşte astfel de metoda statistică,
istoricocomparativă, dialectică, experimentală, dar şi de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici
pătrate etc. Nu este de mirare faptul că specialiştii au remarcat faptul că în ştiinţele sociale şi
comportamentale noţiunea de „metodă” este ambiguă (Grawitz, 1972, 18). Se utilizează când la
singular (metoda comparativă, metoda stimulilor constanţi etc.), când la plural (metode de culegere
a datelor, de prelucrare a informaţiilor).
Din raţiuni didactice vom utiliza în continuare termenul la plural, înţelegând că metodele din
ştiinţele socioumane pot fi clasificate după multiple criterii. După criteriul temporal, facem
distincţie între metodele transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele,
fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi

13
sociometrice etc.), şi metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia,
studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie
reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu. În experiment,
cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observaţie, în care ideal
ar fi ca cercetătorul să nu producă nici o modificare a comportamentelor sau situaţiilor studiate.
După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul
sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele). Metodele
în ştiinţele sociale şi comportamentale mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate
în studiu. Există metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale
(anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice), şi metode
cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socioumane (biografia,
studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine, după locul ocupat în procesul investigaţiei
empirice, metodele pot fi: de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren,
ancheta etc.), de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a
datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.). şi termenul de „tehnică” (gr. tekne,
procedeu, vicleşug), desemnând „ansamblul de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o
acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de
cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă,
sportive)” – a se vedea Dicţionar de filozofie (1978, 692) –, utilizat în ştiinţele sociale şi
comportamentale, este ambiguu, nefăcându-se totdeauna distincţiile cuvenite între metode şi tehnici
sau între tehnici şi procedee. Unele lucrări apar sub titlul Metode şi tehnici încercându-se astfel
depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor şi, respectiv, a tehnicilor de cercetare. Ocolind
discuţiile oţioase, vom spune că tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul
operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin
autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca
instrument de investigare.
Observăm că aceleiaşi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (există anchete pe bază
de chestionar, pe bază de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnică putând
fi aplicată în modalităţi variate. În afara autoadministrării, într-o anchetă, chestionarele pot fi

14
aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin poştă sau
tipărite în ziare şi reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare.
Procedeul reprezintă, aşadar, „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare,
ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Uneori se utilizează termenul de „procedură” ca echivalent al
celui de „metodă”, iar în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse şi aparatele de
înregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzaţiilor
(kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanşare a reacţiilor comportamentale (generator
de sunete, conflictograf). Chiar dacă nu există un acord unanim în ceea ce priveşte utilizarea
termenilor de „metodă”, „tehnică”, „procedeu”, „instrument de investigare”, se acceptă că între
metode, tehnici şi procedee – ca să nu mai vorbim de instrumentele de investigaţie, care reprezintă
materializarea metodelor şi tehnicilor – există legături de supraordonare şi de subordonare, generate
de gradul de abstractizare, de nivelul la care operează (abstract, concret), ca şi de raportul în care se
află cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare se
subsumează perspectivei teoretico-metodologice, astfel că autonomia lor nu este decât relativă.
Cunoscând semnificaţia termenilor de „metodă”, „tehnică”, „procedeu”, „instrument de
investigare”, putem preciza acum conţinutul conceptului de „metodologie”, aşa cum este utilizat cu
referire la cercetările socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos +
logos) desemnează „ştiinţa metodelor”. În sens literal, metodologia este ştiinţa integrată a metodelor,
metoda fiind demersal raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei
probleme” (Caude, 1964, 4).
Metodologia în ştiinţele sociale şi comportamentale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi. Paul
Lazarsfeld (1959) considera că metodologia are şase teme principale: delimitarea obiectului de
studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,
analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, şi stematizarea datelor obţinute în cercetarea
empirică şi formalizarea raţionamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor
socioumane, în cercetările empirice se procedează, pornind de la teorie, la abstragerea obiectului de
studiu din ţesătura relaţiilor în care se află. „Încă Platon compara cunoaşterea cu disecţia unui
animal: după el, un bun dialectician găseşte articulaţiile, iar unul prost osul: însă orice cunoaştere
rămîne un decupaj” (Pelletier şi Gablot, 1973, 27). Acest decupaj, în investigaţiile sociologice, se

15
justifică prin aceea că nu toate elementele structurii şi acţiunii sociale se situează pe acelaşi plan, că
nu toate au o contribuţie egală la explicarea fenomenelor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
investigaţiile psihologice, antropologice ş.a.m.d. Cercetătorul trebuie să procedeze ca „un doctor
perspicace care lasă la o parte zece fapte secundare şi reţine pentru studiu şi diagnostic un simptom
hotărîtor” – afirmă autorii anterior citaţi. De asemenea, reconstituirea în plan teoretic a realităţii
sociale, integrarea fenomenului studiat, presupune o riguroasă analiză metodologică. Obiectivitatea
cercetării empirice nu se dobândeşte prin acumularea şi juxtapunerea datelor obţinute în investigaţia
de teren. Adevărul: „Dacă totul este esenţial, atunci nimic nu mai este esenţial” ne obligă la analiza
metodologică a modului de delimitare a obiectului de studiu.
Metodologia are în vedere şi clarificarea înţelesului conceptelor, corectitudinea definirii lor,
analiza limbajului utilizat. metodologia se preocupă de analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,
de respectarea regulilor de alcătuire a chestionarelor, de construcţia scalelor, a eşantioanelor etc., cu
scopul eliminării distorsiunilor şi asigurării reprezentivităţii concluziilor.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca şi de
teoria de la care se revendică studiul. Alegerea depinde, însă, şi de accesibilitatea metodelor şi
tehnicilor, de existenţa sau nu a instrumentelor de investigaţie adecvate, de resursele financiare, de
intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie pentru efectuarea studiului, de profunzimea dorită a
concluziilor. ştiut fiind că fiecărei metode şi tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în
cercetările empirice se impune aplicarea convergentă a cât mai multor modalităţi de investigare, care
corelate să conducă la aflarea adevărului. Limitele proprii fiecărei metode şi tehnici pot fi depăşite
prin utilizarea convergentă a cât mai multora dintre ele. Analiza metodologică verifică respectarea
acestui principiu şi, mai ales, încearcă să stabilească articularea optimă a metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de cercetare într-o strategie eficientă.

5. Principii metodologice în cercetările socioumane empirice


Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind comportamentele individuale şi
colective, personalitatea şi societatea presupune luarea în considerare a unor principii metodologice
precum: unitatea dintre teoretic şi empiric, unitatea dintre înţelegere şi explicaţie, unitatea dintre
cantitativ şi calitativ, unitatea dintre judecăţile constatative şi cele evaluative.
Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric are valoare generală în metodologia ştiinţelor.

16
Modelul propus de Walter Wallace (1971) include atât teoria, cât şi observaţiile de teren, atât
deducţia, cât şi inducţia. Ciclul procesului cercetării evidenţiază etapele principale, de care va trebui
să se ţină seama în planificarea investigaţiilor preponderent cantitative.
Catherine Marshal şi Gretchen B. Rossman (1989, 23) propun un model al cercetării
calitative. Şi în acest model unitatea teoretic-empiric este centrală, chiar dacă apar elemente noi.
Cercetătorul nu mai porneşte, ca în tradiţia pozitivistă a cercetărilor cantitative, de la teorie, ci
începe cu observarea fenomenelor care îi deşteaptă curiozitate, a fenomenelor interesante, anormale.
De aici, cercetătorul dezoltă o cercetare sistematică, de construire a unei teorii inovative. Procesul
cunoaşterii, ca o spirală fără sfârşit, include testarea ipotezelor, descrierea mai nuanţată şi mai
bogată a realităţii, analiza conceptelor şi a indicatorilor, stabileşte generalizabilitatea rezultatelor şi
necesitatea schimbării teoriilor formale .
Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie pune în discuţie relaţia
dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi comportamentale.
Filosoful german Karl Jaspers (1883 – 1969), autorul celebrei lucrări Filosofia existenţei
(1938), dădea următorul exemplu pentru a sublinia importanţa înţelegerii în ştiinţele sociale: când
asistăm la pedepsirea unui copil de către părinţii lui, ne explicăm imediat ce s-a întâmplat, pentru că
noi înşine am trecut prin astfel de experienţe. Dar cunoaşterea intuitivă a socialului nu este
suficientă. Uneori intuiţia ne conduce la rezultate eronate.
Într-o anchetă sociologică desfăşurată în Franţa (1961) în rândul populaţiei de origine
poloneză s-a constatat că între ataşamentul faţă de tradiţiile poloneze şi integrarea în societatea
franceză există o corelaţie directă. Prin comprehensiune am fi fost tentaţi să credem că ataşamentul
faţă de tradiţiile din ţara de origine reprezintă un semn al slabei integrări în societatea de adopţiune.
Explicaţia este alta: succesul integrării imigranţilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare
(familie, prieteni, vecini etc). Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii de origine arată că persoanele
respective aparţin grupelor primare, care sunt capabile să susţină efortul de integrare a individului în
societatea de primire.
Chiar din cercetarea relatată deducem că a explica înseamnă “a atribui un fapt principiului
său sau o teorie unei teorii mai generale” (Veyne, 1971/1999, 118). In cazul nostru faptul este
integrarea, iar principiul dependenţa individului faţă de grupul primar. Raymond Boudon (1969)
conchide că metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi
are aplicabilitate în ştiinţele socioumane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta.

17
Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice şi cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivă cantitative şi calitative (de
exemplu, analiza conţinutului). In cercetările empirice cazurile analizate sunt ordonate în serii mai
mult sau mai puţin extinse, sunt clasificate şi tratate statistic. Pe de altă parte, seriile statistice sunt
ilustrate prin cazuri dădătoare de seamă, relevante. În acest fel imaginea despre realitate se
întregeşte.
În fine, principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative presupune
angajarea
morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste şi a idealurilor naţionale, sociologia
liberă de valori fiind – după opinia noastră – mai degrabă un deziderat decât o realitate.
6. Științele sociale ca atitudine

Cercetarea științifică implică mai mult decât o serie de tehnici de formulare de ipoteze și de evaluare
a acestora. Presupune în plus ceva personal din partea fiecărui om de știință: curiozitatea, adevăr ca
etică și apartenența la o comunitate.

În primul rând, omul de știință nu respectă nici un argument bazat pe autoritate. Curiozitatea este
cea care domină. Ignoranța constituie inamicul său numărul unu; Tot astfel și părerile preconcepute.
Simplul fapt că un număr mare de persoane repetă ceva nu face ca acel lucru să fie adevărat. Căutăm
probe și le examinăm în mod critic. Dacă nu există probe, sau nu există în măsură suficientă,
cercetătorul trebuie să meargă să le găsească. Cunoașterea progresează prin îndoială și întrebare.
Fără curiozitate nu se fac acumulări.

În al doilea rând, cercetătorul științific este legat moralmente de adevăr. Adevărul își are propriul
său semn de întrebare. Acesta are tendința de a se ascunde și de aceea trebuie căutat. Cercetătorul
trebuie să fie agresiv în dorința de a ști. Noi încercăm să specificăm în mod precis relațiile ce
compun complexitatea activității umane. Căutăm să oferim explicații cauzale modelelor și aspectelor
ce apar în mod regulat în activitatea umană, înțelegând că pot exista întotdeauna explicații
contradictorii care trebuie luate în considerare și analizate. Căutăm să facem deducții despre
validitatea generală a afirmațiilor noastre, înțelegând că orice concluzie este întotdeauna într-o
oarecare măsură nesigură și insuficientă. Metodele riguroase de cercetare oferă abilitățile și
procedurile necesare pentru astfel de deziderate într-un mod care permite maximizarea încrederii în
rezultatele obținute.

18
Descoperirile noastre științifice pot fi uneori în contradicție cu unele dintre preferințele, opiniile și
interesele noastre politice. Adesea se fac presiuni asupra noastră pentru a ne divulga descoperirile
preliminarii, a simplifica concluziile, sau pentru a prezenta deformat unele implicații ale rezultatelor
obținute. Trebuie să rezistăm încălcărilor eticii științifice. Trebuie să încercăm să obținem cele mai
bune rezultate posibile, demonstrate în cel mai convingător mod posibil.

În al treilea rând, cercetătorul științific trebuie să accepte că este doar un membru al comunității
oamenilor de știință. Întrebările pe care le formulăm despre lume și procesul prin care se dezvoltă
cunoașterea sunt mult mai importante decât orice răspuns individual pe care o persoană particulară l-
ar putea oferi. Progersul se face prin intermediul comunității științifice ca tot unitar. Aceasta
înseamnă că nu pateu exista știință în secret. Trebuie să existe o conversație deschisă între oamenii
de știință, pentru ca ei să poată învăța unul de la altul și pentru ca să poată contribui la cunoașterea
colectivă. Chiar dacă rezultatele muncii cercetătorului sunt deranjante contrazicând ipoteza inițială,
sau chiar amenințătoare pentru pozițiile tradiționale sau pentru elitele politice, acestea nu trebuie
ascunse, secretele sunt o amenințare pentru cunoașterea onestă. Critica înseamnă că alții privesc cu
seriozitate cercetările respective și sunt dispuși să le reanalizeze.

Principiile cercetării

19