Sunteți pe pagina 1din 14

1.1.

Constituirea axiologiei

Conceptul de axiologie, etimologic, derivă de la termenii greceşti „axios” (preţios, demn


de stimă) şi „logos” (teorie); are sensul de teorie, ştiinţă a valorilor.

Axiologia, ca ramură distinctă a filosofiei, constituie o consecinţă a disocierii valorii


generice de valorile speciale studiate de ştiinţele particulare: etica, estetica, teologia,
axiologia pune în centrul
economia, logica etc. Spre deosebire de acestea,
preocupărilor sale problema raportului dintre momentul
obiectiv şi subiectiv al valorii, modul de funcţionare a
sistemului de valori în ansamblu sistemului social, încercând
să clarifice esenţa valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul
de valoare generică fixează într-o denumire şi desemnează
exclusiv notele esenţiale şi generale ale diferitelor specii de
valori: etice, politice, economice, ideologice etc.
Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care
s-a amplificat în secolul următor şi continuă şi astăzi cu contribuţii străine şi autohtone
remarcabile. Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest
domeniu: H. Lotze, Nietzsche, Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L.
Blaga, M. Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.

1.2. Problematica axiologiei

geneza, natura, structura, evoluţia şi


Axiologia îşi propune să studieze: a)
justificarea valorilor; b) ierarhizarea, realizarea şi funcţiile
valorilor în viaţa socială; c) unitatea şi diversitatea,
continuitatea şi discontinuitatea valorilor; d) corelaţia,
legităţile şi dinamica valorilor; e) relaţia dintre procesul istoric
de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera
motivaţiei individului, sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de
valori.
Apariţia acestei discipline a marcat: a) descoperirea unui nou continent teoretic –
domeniul valorilor; b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi
validează permanent importanţa operaţională.
2. VALOAREA  CONCEPT FUNDAMENTAL AL FILOSOFIEI CULTURII

2.1. Teorii cu privire la valoare

teorii subiectiviste [psihologiste – emotivismul,


Aceste teorii pot fi grupate în: a)
empirismul logic, voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip
autonomist, materialist); c) teorii relaţioniste.
a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs
subiectiv al omului, al stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei:
1.în concepţia reprezentanţilor emotivismului (Paulsen, Schmöller,
Meinong, Rickert, Windelband, R. Perry), valoarea reprezintă raportul
dintre o conştiinţă verificatoare şi un obiect, relaţie în care
subiectul îşi obiectivează predispoziţiile psihice către valoare.
Orice reprezentare sau impresie este legată de sentimente de plăcere/neplăcere,
aprobare/ dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente însoţitoare ale
valorilor. Meinong (în „Cercetări etico-psihologice asupra teorii valorilor”, 1894)
subliniază rolul absolut al sentimentului în determinarea valorii dar, continua autorul, nu
orice sentiment constituie condiţia genezei valorii, ci numai acela prin care se ia
atitudine faţă de obiecte; „un lucru are valoare când satisface o trebuinţă a noastră”.
Iar Schmöller, ca de altfel mai târziu, şi reprezentantul pragmatismului
contemporan, R. Perry, identifica valoarea cu utilitatea (valoare = ceva bun, folositor;
nonvaloare = ceea ce este nefolositor sau vătămător), cu ceva ce satisface interesele
umane; 2.pentru reprezentanţii empirismului
logic (Ayer, Russell, Carnap), valorile se referă la deosebiri de
gusturi, preferinţe, dorinţe şi nu la adevărul obiectiv. B.
Russell (în „Cunoaşterea umană şi limitele ei”) considera problematica axiologiei
situată dincolo de domeniul cunoaşterii. „Când spunem că ceva are valoare – nota
gânditorul englez -, noi nu căutăm un fapt independent de sentimente personale, ci dau
expresie propriei noastre emoţii (…) Cei care vorbesc de natura obiectivă a valorii, fac o
confuzie datorită faptului că dorinţa este particulară, pe când ceea ce dorim este
concepţia voluntaristă (Richter, Köhler, Wundt, Lavelle,
universal”; 3.
curentul existenţialist etc.) deduce valoarea din voinţa umană;
condiţia psihologică generatoare de valori este contribuţia
purtătorului de valoare respectiv la fericirea umană. Un astfel de
obiect este dorit şi devine valoare. Sursa valorii nu este – susţinea Wundt (în „Logica”şi
„Etica”) –decât voinţa în stadiul iniţial al dezvoltării sale psihologice; aceasta relevă trei
caracteristici: determinarea valorii, punerea de scopuri, afirmarea vieţii. Dacă
la Richter valoarea se confundă cu scopul, cu tot ceea ce este dorit, N.
Hartman merge mai departe, condiţionând calitatea valorii de calitatea scopului. L.
Lavelle (în „Tratat despre valori”) atribuie calitatea de valori acelor lucruri sau acţiuni
care devin mijloace de expresie sau realizare a cerinţelor spiritului. „Orice valoare este
indivizibil obiectul unei dorinţe (…) motorul voinţei, însă judecata este arbitrul ei”.
Pentru gânditorul francez, valoarea este unitară, eternă, indestructibilă, militantă în
sensul că este rezultatul unei voinţe. În acelaşi spirit, existenţialiştii resping criteriile
obiective de valorizare şi ierarhizare a valorilor, valoarea apare ca un act preferenţial
întemeiat de voinţă, izvorât dintr-o trăire autentică a vieţii; eu sunt acela care alegându-
mi scopurile îmi întemeiez valoarea lor. „Activităţile umane sunt echivalente, devine
lipsit de importanţă ce preferi – nota S. de Beauvoir – totul este să preferi”. Libertatea
mea, scria J.P.Sartre, este „unicul fundament al valorilor şi nimic nu mă poate justifica
de a adopta cutare sau cutare valoare, cutare sau cutare scară de valori”.
Precizare. Teoriile subiectiviste, dincolo de sâmburele de adevăr conţinut, au şi
serioase limite: 1. reduc valoarea la fenomenul subiectiv al aprecierii, transformând
universul social într-un haos axiologic, conduc la un relativism şi indeterminism excesiv;
2. exclud orice element transcendental al valorii, nu orice este dorit, este o valoare;
valoarea ia naştere fie dintr-o cerinţă impusă obiectelor de natura subiectului – la
kantieni, fie prin raportarea la nevoile, trebuinţele sau interesele noastre; 3. rup actul
de valorizare de cunoaştere, dezacordul axiologic fiind un dezacord de atitudine şi nu de
cunoaştere; 4. nu surprind specificul subiectului axiologic, dorinţele, plăcerile sau
interesele sunt privite în afara oricăror condiţionări sociale şi culturale, fluctuaţiile valorii
sunt apreciate drept consecinţe ale fluctuaţiilor arbitrare ale subiectivităţii umane, fără
„explicaţii şi fără cauze” (Sartre).

b)Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Höffding, Rickert, Scheler, Polin,


Windelband) cuprind: 1. concepţii ce-şi întemeiază valoarea pe un
preformism psihologic al valorii; în constituirea valorii există un
element a priori care este dispoziţia pentru valoare,
invariabilă la toţi indivizii iar experienţa nu este decât ocazia
în care această dispoziţie inerentă se actualizează, deci există
valori virtuale, potenţiale. Astfel, pentru Windelband şi Rickert, valorile au
un caracter supranatural, aprioric şi transcendental. Obiectivitatea valorilor este
susţinută de M. Scheler cu argumente etice, dacă etica ar fi rezultatul subiectivităţii, ea
nu ar putea impune valori, norme de comportament, legi absolute; nu valorile sunt
concepţii care originează valoarea în
relative, ci cunoaşterea lor; 2.
obiectul care o întruchipează şi mai puţin în subiectul care o
evaluează. W. Pettyremarcă existenţa unei valori intrinseci
lucrurilor; Locke defineşte valoarea prin capacitatea unui lucru de a satisface trebuinţe
sau plăceri omeneşti, iar Höffding, concepea valoarea ca fiind proprietatea unui obiect
fie de a procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca mijloc pentru procurare.
Precizare. Teoriile evocate au următoarele limite: 1. absolutizează momentul obiectiv
al valorii; valoarea este privită ca ceva obiectiv, imanent lucrurilor, ca un fel de esenţe
absolute, supratemporale, transcendentale, independente de subiecţii valorizanţi, un fel
de arhetipuri atemporale, situate deasupra istoriei şi oamenilor; 2. ignoră determinarea
social-istorică a valorilor, fundamentează valorile pe apriorism şi transcendenţă. Aceste
concepţii sunt denumite de P. Andrei concepţii materialiste.

c)Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o


relaţie socială dintre subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce
se sprijină pe date obiective, criterii istoriceşte şi socialmente
determinate de practica socială, poziţie la care subscriem, fără rezerve, şi
noi. Credem, în acest sens, că filosofia românească se remarcă prin susţinerea acestui
punct de vedere modern. Pentru P. Andrei (în „Filosofia valorii”), valoarea nu este un
atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relaţie funcţională a amândurora; în
fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul (persoana) şi obiectul
(lucrul); La M. Florian (în „Reconstrucţia filosofică”), instituirea valorii presupune o
relaţie între un obiect valoros şi un subiect care evaluează, situaţie care-l determină să
facă distincţia între „a fi o valoare” şi a „avea valoare”, disjuncţie ce implică imperios
corelarea celor doi termeni; iar T. Vianu (în: „Filosofia culturii”, „Introducere în teoria
valorilor”), pornind de la aceleaşi premise, susţine că valoarea semnifică expresia ideală
a acordului dintre Eu şi lume, ea fiind predicatul judecăţii de valoare.
2.2. Conceptul de valoare

Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom sublinia –
”ce nu sunt valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile valorilor. Astfel:
a) valorile nu pot fi confundate cu lucrurile – deşi nu poate exista
fără purtătorii materiali, valoarea supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de
exemplu, frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul
unui tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală. Analizând
suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că „nu orice valoare se poate conexa cu orice
suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în caracterul unei
persoane, deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care este o valoare
economică, reprezentând o valoare reală, putând fi conexată cu o varietate de lucruri.
Suportul valorilor, susţinea T. Vianu, poate fi real, personal, material şi spiritual; între
suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă – când valoarea se conexează cu un
singur lucru; un exemplu fiind valorile estetice – şi o relaţie liberă când valoarea se
poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice pot relaţiona cu
diverse suporturi [„Studii de filosofia culturii”, 1982, p. 72]; b) valorile nu pot fi
reduse la stările psihologice – deşi aceste stări apar drept condiţii ale
actului de valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de apreciere; omul
ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă obiectele în direcţia satisfacerii unor
trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte de procesul valorizării, valoarea
apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul axiologic a noilor obiecte, principii sau
relaţii, fie prin prelucrarea elementelor funcţie de setul de valori sociale după care se
conduce comunitatea; situaţie ce impune distincţia dintre „a fi o valoare” şi „a avea
valoare”; c) valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor – orice
obiect are calitate, dar nu obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice,
valoarea nu se identifică cu valoarea
delincvenţa juvenilă etc.; d)
economică, cu preţul; nu orice valoare devine o marfă (vezi fericirea, libertatea
etc.)
În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii
intervin atât dorinţele, simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un
raport dintre un obiect (bun material, creaţie spirituală, principiu,
comportament) şi un subiect care apreciază obiectul respectiv,
este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie socială,
dintre subiect şi obiect, în care se exprimă preţuirea acordată
de o persoană sau colectivitate unor obiecte sau fapte,
materiale sau spirituale, în virtutea capacităţii acestora de a
satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane, istoriceşte
condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul
omului şi al societăţii.
Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile,
ideile, sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a
reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la ce
este semnificativ pentru sensul vieţii omului. Cu mici diferenţe de nuanţă, categoria
de valoare este definită şi astăzi drept: a) „element al unui sistem
simbolic (…) care serveşte drept criteriu pentru alegerea între alternativele de orientare
deschise (…) într-o situaţie dată” [T. Parsons, „Sistemul social”, 1951, p. 151]; b)
noţiunea de valoare implică o luare de poziţie din partea grupurilor sociale sau indivizilor
în raport cu categoriile de bine şi rău, de just şi injust, de frumos şi urât, de agreabil şi
dezagreabil, de util şi dăunător etc. [M. Duverger, „Methodes des sciences sociales”,
1961, p. 32], există, continua sociologul francez, şi fenomene neutre din punct de
vedere axiologic, dar în general colectivităţile şi grupurile umane valorizează într-un fel
sau altul, pozitiv sau negativ fenomenele culturale şi sociale; c) „sursă fundamentală a
motivaţiei … activităţii umane, reprezentând scopuri sau principii în termenii cărora sunt
revendicate ca fiind dezirabile anumite norme specifice” [G.Lundberg, N. Larsen, R.
William, „Sociologie”, 1968, p. 172]; d) „un principiu (…) de comportament faţă de
care membrii unui grup resimt o obligaţie emoţional pozitivă şi (…) oferă un standard
pentru judecarea unor acte şi scopuri specifice”[G. Thedorsen, A. Theodorsen,
„Dicţionar modern de sociologie”, 1969, p, 455]; e) capacitatea unui obiect (idee, lucru
sau altă persoană) de a satisface o dorinţă, o nevoie sau aspiraţie umană, apreciată în
funcţie de interesul pe care-l prezintă obiectul respectiv” [Al. Birou, „Dicţionar practic
de ştiinţe sociale”, 1966, p. 290-291]; f) concepţii colectiviste despre ce este considerat
bun, dezirabil şi corect – sau rău, indezirabil şi incorect – într-o cultură [R.T.
Scaefer, R.P. Lamm, „Sociology”, 1992, p. 80], definiţie dată de sociologii americani
prin recurs la tabla de valori americane de bază consemnată de R.Williams în 1970:
realizarea, eficienţa, confortul material, naţionalismul, egalitatea, supremaţia ştiinţei şi a
raţiunii.
Precizare. 1. nucleul valorii îl constituie semnificaţia prin care omul instituie şi lărgeşte
câmpul axiologic, descoperirea valorii înseamnă descoperirea unei semnificaţii, iar
crearea valorii însemnă crearea unei semnificaţii umane care le transformă în bunuri
culturale; 2. valoarea se validează nu prin mijloace ştiinţifice ci, uneori, doar la limită,
prin acordul experţilor (de exemplu, cazul unei opere de artă sau a unei teorii
ştiinţifice), ceea ce justifică relativismul cultural, imposibilitatea comparării şi ierarhizării
culturilor; 3. caracterul istoric al genezei şi funcţiei valorilor este relevat atât de corelaţia
dintre obiectiv şi subiectiv, naţional şi universal, nou şi permanent, sensibil şi spiritual,
finit şi infinit, cât şi de fenomenul valorizării, de actul prin care se constituie judecata de
valoare, de procesul de recunoaştere şi desemnare a valorii; caracterul relaţional al
valorii se explică printr-un sistem complex de relaţii: 1. relaţia dintre obiect şi subiect; 2.
raportul dintre individual şi social în geneza şi evoluţia sistemelor de valori (numai
individul este creator, dar creaţia este motivată de trebuinţe şi aspiraţii derivate din
social); 3. relaţiile dintre general, particular şi specific (există valori general-umane,
particulare şi specifice); 4. raportul dintre real şi ideal; 5. prin corelaţiile multiple se
realizează unitatea valorilor (prin fuziunea dintre adevăr şi celelalte tipuri de valori în
procesul cunoaşterii ştiinţifice).

2.3. Geneza valorii; obiectiv şi subiectiv, absolut şi relativ în conţinutul valorii

Valoarea se naşte din conjuncţia dintre obiectul


axiologic (obiectul capabil să satisfacă anumite trebuinţe
umane) şi subiectul axiologic (subiectul înzestrat cu
sensibilitate şi discernământ axiologic), exprimă raportul
dintre aceşti doi factori. Valorizarea nu creează raportul ca
atare, ci reprezintă doar procesul, complicat şi contradictoriu,
prin care descifrăm acest raport. Prin valorizare noi
identificăm şi exprimăm acest raport, îi deschidem câmp de
manifestare. Exprimarea lui se face într-o formă subiectivă,
dependentă de subiectul valorizator. De unde şi posibilitatea
apariţiei unor diferenţe şi contradicţii în aprecierea valorilor.
Valorea presupune unitatea dintre dimensiunea obiectivă şi
cea subiectivă:
a) obiectivitatea este determinată de doi factori:
1. purtătorii valorii – valoarea are întotdeauna un suport al său, material sau
spiritual; nu există valoare în sine, ci permanent vorbim de valoarea a „ceva”, într-o
expresie fie materială, fie spirituală;
2. criteriile de apreciere – valoarea este întotdeauna pentru o anumită parte a
colectivităţii; criteriile le găsim în modelele culturale ale societăţii, au un caracter social-
istoric determinat; situaţie remarcată de M. Weber (în „Încercare asupra sensului
neutralităţii axiologice a ştiinţelor sociologice şi economice”, 1918): „Valorile sunt fapte
sociale, nu preferinţe individuale, ci preferinţe socializate, supraindividuale, care sunt
transmise şi promovate prin mecanisme sociale”;
b)subiectivitatea desemnează faptul că valorile au semnificaţie
numai pentru om, pentru subiect. Omul instituie şi lărgeşte câmpul
axiologic. Valoarea, sublinia L. Blaga, este o modalitate existenţială specifică numai
omului şi numai lui. El îşi argumentează poziţia prin cele două ipostaze ale individului:
paradisiacă – fiinţarea omului în orizontul lumii date, sensibile – şi luciferică – ipostază
în care omul devine creator de cultură şi civilizaţie, de valori culturale, care reprezintă
„incursiuni în lumea misterului”, a necunoscutului [„Trilogia valorilor”, 1946, p. 260,
valorile nu au o existenţă naturală, ci una socială, ele nu
546];
sunt proprietăţi imanente lucrurilor, ci calităţi pe care le
capătă pentru om elementele realităţii prin prisma atitudinii
umane a unei comunităţi; idee la care subscrie şi G. Gurvitch (în
„Determinismele sociale şi libertatea umană”, 1955): „Valorile sunt echivalente cu
atitudinea pe care membrii unui grup social o au faţă de ei înşişi, faţă de produsele
activităţii lor, faţă de ambianţa în care trăiesc”. Valoarea este creaţia unui subiect uman,
este rezultatul obiectivării unui proiect subiectiv, al unor calităţi personale, al unor
energii intelectuale, psihice şi biotice ale individului; odată realizată, valoarea devine un
bun cultural cu o influenţă socială reală. De asemenea, omul creează nu numai valori, ci
şi antivalori, care se manifestă ca factori de disfuncţionalitate în dezvoltarea societăţii;
de pildă, violenţa, războiul, fascismul şi neofascismul etc.
Nici o existenţă nu trăieşte, aşa cum o face omul, în câmpul valorilor. Vorbim de o
diversitate de valori – economice, politice, estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste
etc. -, de valori trainice sau trecătoare, de valori particulare sau universale. În pofida
determinării, condiţionării social-istorice, se manifestă în câmpul axiologic şi valori
absolute, universale, perene;

c)caracterul absolut ţine de existenţa în conţinutul unor valori a


ceva general uman, care le face dezirabile şi necesare dincolo
de spaţiu şi timp. Platon vorbea despre bine şi frumos ca despre valori absolute,
universale şi perene. Şi societatea noastră le acordă cea mai înaltă preţuire. Operele lui
Homer, Eschil, Sofocle sau ale lui Socrate, Platon, Aristotel au rămas valori artistice şi
filosofice pe care nu le contestăm nici astăzi. Gânditorul român, D.D. Roşca (în „Valori
veşnice”) enumera următoarele valori cu caracter peren: adevărul, dreptatea,
binele şi individualitatea. Fără îndoială se poate vorbi de valori fundamentale
ale societăţii, valori preţuite în orice epocă sau orânduire socială: adevărul,
libertatea, binele, frumosul, fericirea, dreptatea, ideile
ştiinţifice, operele de artă;
d) caracterul relativ rezidă în: 1. caracterul social-istoric al
valorilor; fiecare epocă îşi produce un câmp axiologic propriu fie prin selecţie, fie
prin producerea de noi valori care să satisfacă noile trebuinţe, sau restructurarea
conţinutului unor valori moştenite. De pildă, libertatea reprezintă o valoare perenă de-a
lungul istoriei umane, dar conţinutul acestei valori a fost mobil, şi-a modificat substanţa
şi configuraţia de la o epocă la alta, sau în cadrul aceleiaşi epoci de la un grup social la
altul, libertatea având un conţinut diferit pentru stăpânul de sclavi şi sclav, pentru
relativitatea
seniorul feudal şi iobag, pentru burghez şi proletar. De fapt,
semnifică dialectica evolutivă a valorilor, unitatea dintre
continuitate şi discontinuitate; 2. procesul ierarhizării
valorilor; permanentele restructurări în piramida valorică, apariţia unor noi valori
centrice sau schimbarea de poziţie pe scala individuală sau cea socială sunt determinate
de amprenta subiectivă a procesului de valorizare.
Precizare. În general, se poate afirma că valorile reprezintă generic concepţii şi
principii despre ceea ce este realizabil în societate şi acţiune umană. Geneza şi dinamica
lor sunt funcţie de următoarele condiţii: practica social-istorică – mediul formativ al
valorilor, sensibilitatea subiectului axiologic, subiectivitatea sa – omul în dubla calitate
de existenţă şi agent demiurgic, conţinutul obiectului şi disponibilitatea sa de a satisface
un evantai cât mai larg de trebuinţe, obiectivitatea socială a valorilor ca finalitate.

În legătură cu noţiunea de valoare, T. Rotariu şi P. Iluţ fac următoarele menţiuni: 1.


valorile funcţionează la nivel societal, ele devin operante la nivelul grupal şi individual
numai dacă sunt internalizate de către indivizi; 2. valorile au statut de motive acţionale;
3. valorile nu trebuie considerate ca date universale, ci funcţie de context; 4. constanţa
comporatamentală a indivizilor nu se poate explica fără recursul la valori, dar ideea
valorilor veşnice este neproductivă, deoarece toate valorile sunt supuse presiunilor
situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor; 5) valorile trebuie asociate cu normele,
deoarece ele constituie baza pentru acceptarea şi respingerea lor [„Ancheta sociologică
şi sondajul de opinie”, 1997, p. 30].

2.4. Trăsăturile, clasificarea şi funcţiile valorilor

Universul axiologic se caracterizează prin prezenţa şi


acţiunea principiilor ierarhiei (valori cardinale şi secundare,
specii şi subspecii de valori), polarităţii (realismul economic la
un pol şi idealismul moral la celălalt), finalităţii (valoarea
morală ca valoare scop) şi analogiei (socializarea valorilor).
Principiul ierarhiei este conservat şi depăşit de cel al finalităţii;
principiul analogiei asigură continuitatea lor istorică,
dobândită prin socializare, înlesneşte aprecierea unitară a mai
multor persoane, ceea ce contribuie la formarea conştiinţei
colective.
Valorile sunt caracterizate prin diversitate, istoricitate,
autonomie, normativitate, ierarhizare şi polaritate.
a) Diversitatea – această multitudine, pluralitate de valori o putem ordona după
criteriile: 1. natura obiectului (suportului) – materiale (elemente de tehnică,
bunuri de consum etc.) şi spirituale (ideile ştiinţifice, filosofice, religioase, estetice,
politice economice etc.); 2. domeniu – fiecărui domeniu îi sunt caracteristice sisteme
de valori specifice: valorile vitale, economice, politice, juridice, morale, ştiinţifice,
artistice, filosofice, religioase etc.
Valorile vitale privesc starea de sănătate a organismului şi
psihicului uman, rezistenţa la boli, forţa temperamentului,
capacitatea lui de efort şi de muncă, viteza şi capacitatea de
reacţie, dexteritatea mişcărilor, frumuseţea fizicului uman.
Valorile vitale generează puterea fizică şi psihică pentru individ, au ca suport viaţa,
constituie condiţia primară a desfăşurării activităţilor sociale, a asimilării unor deprinderi
şi cunoştinţe necesare creaţiei de valori materiale şi spirituale. Ele au o componentă
biologică (materială) şi o alta – culturală. Sunt valori personale, aparţin strict individului,
şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu caracter naţional şi internaţional, se află
sub protecţia unor organisme internaţionale care le garantează conservarea şi viitorul.
Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi,
instrumente de realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele
răspund unor necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura
tehnica, mijloace de
şi societatea. În cadrul valorilor economice –
producţie, resurse, metode şi procedee de organizare şi
conducere a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea,
bunăstarea etc. – munca este o valoare centrală, fiind privită ca
activitate producătoare atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, deţine, după cum
afirmă G. Lukas, o „prioritate ontologică” [„Ontologia existenţei sociale”, vol. I, p. 354].
Valorile economice sunt utilitare, sumative, au o expresie materială, acţională, simbolică
(banii), informaţională, teoretică.
Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept,
pluralismul etc.) vizează raporturile omului, ale individului cu statul, cu partidele,
cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă finalităţile sistemului social-politic, tipurile de
raporturi sociale fundamentale dominante în societate, conţinutul şi structura puterii,
mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale
cetăţenilor, ideologiile politice. O societate democratică nu poate fi edificată decât
ţinând seama de relaţia ce se instituie între valorile politice propuse de societate
(instituţionalizate) şi orientările valorice ale indivizilor. Soluţia aptă să elimine sursele de
alienare politică generată de decalajul dintre valorile instituţionalizate şi opţiunile
valorice ale indivizilor este pluralismul politic.
Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea,
constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în drepturi,
conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
cetăţeneşti etc.) reglementează relaţia individului cu ordinea de drept, cu instituţiile
juridice. Ele reflectă respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturile şi
libertăţile omului, precum şi obligaţiile individului într-un stat de drept.
Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea,
umanismul, solidaritatea umană, fericirea, caritatea,
altruismul, cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale,
contribuie la realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi existenţei
umane. Ele sunt valori-scop, valori personale, au un caracter imperativ prin
dimensiunea normativă. Valorile şi principiile morale preced normele etice, având un rol
hotărâtor în reglementarea comportamentului uman. Criteriul de apreciere a
comportamentului individual este adecvarea sau inadecvarea la valorile, principiile şi
imperativele morale.
Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un
loc sui generis în constelaţia valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc
privilegiat se datorează, în opinia lui K. Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura
progresul cunoaşterii umane, de a furniza instrumente pentru această cunoaştere, de a
aplica rezultatele ei în practică.
Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de
ordin cultural, sunt valori-scop, au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi
dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii spirituale şi nu nevoi materiale şi vitale, sunt resimţite
mai mult, sublinia T. Vianu, „ca o formă liberă a activităţii omeneşti, disociată de
interesele practicii şi, prin urmare, mai apropiată de joc”.
Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de
aproape etc.) sunt valori-scop, se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi
trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte valori, în educarea morală a indivizilor,
în perfecţionarea relaţiilor sociale, în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;
3. niveluri de structurare – valori general-umane; valori ale unui sistem social-
politic, valori ce ţin de o anumită cultură şi etnicitate; valori ale grupurilor sociale mari şi
medii (clase sociale, profesiuni etc.), valori ale microgrupurilor (familie, organizaţii);
valori individuale [P. Iluţ, „Structurile axiologice”, 1995, p. 22-23];
4. gradul de stabilitate – valori perene (libertatea, dreptatea,
adevărul, fericirea, frumosul) şi valori cu sferă restrânsă de
recunoaştere (stat burghez, stat socialist, economie planificată,
economie de piaţă etc.);
5. gradul de impact cu societatea – valori sociale (solidaritatea,
binele, dreptatea, egalitatea, bunuri de consum etc.) şi valori
individuale (valorile profesioanale);
6. rolul lor în acţiunea umană – valori mijloc (cele care ne ajută să
dobândim ceva superior – valorile materiale şi, în parte, cele spirituale) şi valori-scop
sau cum le denumea Blaga – „valori terminus” (configurează finalitatea acţiunii umane,
devin componente ale idealurilor – fericirea, realizarea umană, în
general valorile morale, estetice şi religioase; valori care nu sunt în
slujba altor valori).
Precizare. P. Andrei (în „Teoria valorilor”) realizează o interesantă clasificare a
valorilor, după criteriile următoare: 1. valabilităţii (relative şi absolute, obiective şi
subiective); 2. calităţii (pozitive şi negative, valori-scop şi valori-efect); 3. motivului
aderării la valori (accidentale, tranzitorii şi valori propriu-zise ale persoanei); 4.
obiectului (economice, politice, juridice, etice, estetice, religioase, social culturale); 5.
subiectului valorilor (personale şi impersonale, proprii şi străine); 6. facultăţile psihice
(valori ale sensibilităţii, valori ale raţiunii); 7. sfera de aplicare (individuale, sociale,
cosmice) Valoarea supremă o constituie personalitatea [„Opere
sociologice”, 1973]; T. Vianu (în „Introducere în filosofia valorilor”) realizează o
tipologie complementară: 1. valori economice; 2. valori afective; 3. valori intelectuale;
4. valori estetice; 5. valori morale; 6. valori religioase; 7. istorice; iar L. Blaga (în
„Trilogia valorilor”), fără a intra în detalii, stabileşte două tipuri de valori:1. valori de
tipul I – hrana materială; 2. valori de tipul II – hrana spirituală a individului.
b) Istoricitatea – valorile derivă din concepţia noastră despre om şi necesităţile
fundamentale ale naturii sale. Indiferent de domeniul din care fac parte – economic,
politic, juridic, etic, filosofic, ştiinţific, artistic etc. –, atât prin geneză, funcţionalitate, cât
şi prin modul cum evoluează, se transformă, se integrează într-un sistem sau intră în
conflict cu el, valorile poartă o netăgăduită pecete istorică. Tabla de valori a fiecărei
epoci istorice este un sistem deschis, articulat în fluxul unor transformări diacronice.
Evoluţia lumii valorilor evidenţiază, în egală măsură, perenitatea şi istoricitatea valorilor,
faptul că, exprimând esenţa umană, ele au un conţinut general-uman, dar totodată şi o
accentuată pecete istorică. Ca obiectivări ale esenţei umane în condiţii istorice
determinate, valorile sunt relative. Fiecare epocă îşi produce propriul sistem de
lege a valorilor, conform căreia fiecare
valori. E. Bréhier vorbea chiar de o
dintre formele pe care le îmbracă valorile trebuie să dispară la
scurtă vreme după ce a apărut: un curent artistic care-şi prelungeşte prea
mult viaţa cade în convenţionalism şi apoi dispare într-o atmosferă de saturaţie ori
indiferenţă.
c) Autonomia – determinismul social-istoric al valorilor nu este unul rigid, valorile
manifestă o relativă independenţă. Sunt cazuri – fapt subliniat şi de K. Jaspers – când
valorile teoretice (ştiinţifice, politice, filosofice, artistice etc.) se dezvoltă independent de
necesităţile dezvoltării sociale. De asemenea, autonomia se exprimă şi prin specificitatea
fiecărui tip de valori; de pildă, frumosul, libertatea, bunăstarea sunt valori care se
regăsesc în aceeaşi comunitate, în acelaşi moment istoric, şi, deşi se influenţează, ele
au un conţinut şi o dinamică specifice. Valorile influenţează societatea prin relaţiile ce se
stabilesc între ele, între sistemele de valori: 1. valorile nu sunt
independente, ci interdependente (conexiunea ce se realizează între
valorile cunoaşterii şi acţiunii sociale, dintre cele filosofice, economice, juridice şi
politice); 2. posibilitatea trecerii reciproce a valorilor dintr-o
categorie în alta(fals-adevăr; bine-rău; libertate juridică-libertate politică-libertate
filosofică); 3.fundamentarea lor reciprocă (valorile cunoaşterii
fundamentează valorile acţiunii; valorile morale fundamentează valorile religioase şi
invers).
d) Ierarhizarea – valorile se dispun pe verticală, preferenţial, funcţie de interesele
individului sau ale societăţii. Omul, de-a lungul istoriei sale, nu s-a raportat uniform şi
egal la diferitele tipuri de valori – economice, politice, filosofice etc. –, ci le-a conferit
importanţă şi ranguri diferite după modul şi măsura în care diferitele specii de valori
contribuiau la satisfacerea unor necesităţi, trebuinţe, aspiraţii ale omului din acel
moment istoric. Ordonarea lor are loc funcţie de anumite criterii. Nevoia de ierarhizare
este una de esenţă a sistemului. Problema ierarhizării şi stabilirii criterilor şi astăzi
rămâne o problemă controversată. Considerând că lumea valorilor nu este haotică, „un
conglomerat amorf”, ci un sistem deschis, T. Vianu postulează existenţa unei ierarhii a
valorilor, pornind de la criteriul „gradualităţii valorilor”, prin care el desemnează situaţia
în care existând valori mai mult sau mai puţin importante „ele sunt cuprinse, prin actele
deziderative ale conştiinţei pe una sau alta din treptele unei ierarhii” [„Opere”, vol. 8,
1979, p. 86]. Ierarhizarea ar ţine de estimaţii calitative, nu cantitative. Această
ordonare se poate face între diferitele tipuri, nu şi între diferitele valori ale aceluiaşi tip.
Tendinţele de ierarhizare evidenţiază pe de o parte, evoluţia contradictorie a culturii ca
sistem, pe de alta, oferă o imagine asupra valorizării sociale şi individuale a diferitelor
Criteriul suprem, dacă ar fi să
sfere ale culturii în diferite epoci istorice.
acceptăm ierarhizarea, l-ar reprezentă importanţa,
semnificaţia lor pentru om, iar valorile supreme vor fi acelea
care contribuie în gradul cel mai înalt la realizarea
demnităţii şi perfecţionarea condiţiei umane. Opiniile oscilează, unii
pun pe prim plan valorile morale (D. Gusti – idealul etic; P. Andrei – personalitatea),
Criteriul ierarhizării
alţii – valorile filosofice (P.Andrei – cultura) etc.
valorilor fiind funcţional, valorile nu se pot ordona de la
inferior la superior, de la simplu la complex, nici dacă aparţin unor
domenii diferite sau aceluiaşi domeniu. Se poate concluziona: în virtutea originalităţii şi
ireductibilităţii lor, valorile nu admit superiorităţi de rang, ci cel mult comportă priorităţi
temporare funcţie de trebuinţele social-umane cărora le corespund. O valoare nu este
nici mai mare, nici mai mică decât alte valori, ci cel mult se poate spune despre ea că
răspunde într-o măsură mai mică sau mai mare trebuinţelor comunităţii.
Există, susţine I. Biriş, civilizaţii şi societăţi în cadrul cărora binele şi răul, justul şi
injustul sunt considerate valori ierarhic superioare în raport cu valorile de util şi
dăunător, agreabil şi dezagreabil, totuşi ierarhia valorilor diferă adesea de la grup social
la grup social şi de la individ la individ [„Sociologia civilizaţiilor”, 2000, p. 91-92].
e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori
devin idealuri (de exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul
timpului adevărate idealuri ale comunităţii umane); ele orientează comportamentul
uman individual sau colectiv; individul sau comunitatea optează în câmpul acţional
pentru o anumită variantă din perspectiva unui set de valori la care au aderat şi l-au
însuşit. „Valoarea – scria L Grünberg – este concomitent exigenţă de acţiune şi model
o
latent de acţiune” [„Axiologia şi condiţia umană”, 1972, p. 223]. Se impune, totuşi,
distincţie între valoare şi normă, valoarea este un scop faţă de
normă care are statutul de mijloc; de asemenea, nu orice normă
constituie o valoare (de exemplu, circulaţia pe dreapta sau stânga), după cum nu orice
valoare este susţinută de un sistem de norme.
f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut
negativ, el pendulează între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune
acceptarea sau neacceptarea, aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu
răul; frumosul în raport cu urâtul; adevărul în raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul;
se vorbeşte de valori pozitive şi valori negative. Această trăsătură a fost remarcată atât
de gânditori străini (vezi H. Lotze), cât şi de gânditori români (T. Vianu – în lucrarea
menţionată – sublinia această polarizare axiologică: „valorile sunt obiectele dorinţei,
nonvalorile sunt obiectele repulsiei”; iar L. Blaga (în „Trilogia valorilor”) menţiona că
valoarea este „alcătuită din doi termeni polari (…)”.
Precizare. Considerăm ca nefiind lipsite de relevanţă teoretică aprecierile
lui T.Vianuprivind trăsăturile valorilor – excentricitatea (obiectivitatea), generalitatea
(valoarea este caracteristică unei părţi a societăţii), polaritatea, gradualitatea
(ierarhizarea) şi semnificaţia (corelaţia valorii cu un anumit tip de dorinţă, de unde şi
multiplicitatea şi varietatea lor).

Valorile au următoarelefuncţii sociale:


1. constituie un factor de progres istoric – asigură coeziunea şi ordinea
socială; determină continuitatea şi dinamica sistemelor sociale fie prin situaţia de
conflict, fie prin aderenţă şi promovare, sunt un indicator al gradului de civilizaţie şi
cultură;
2. funcţia normativ-educaţională – motivează acţiunea umană,
fundamentează formarea personalităţii umane;
3. funcţia cumulativ-comunicaţională – tezaurizează cunoaşterea şi
experienţa umană şi asigură comunicarea între generaţii şi comunităţi;
4. funcţia de adaptare şi integrare – constituie cadrul condiţiei umane şi
conferă sens vieţii, deoarece existenţa umană se desfăşoară în orizontul valorilor.