INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

DESPRE VALORI

Lucrare la Filozofie prezentată de studenţii

Eugen Andrei şi Damian Budău, anul II,
pr. prof. dr. Iulian Ianuş
IAŞI – 2010

2
 Cuprins

Introducere............................................................................................................3

I. Teorii cu privire la valoare.................................................................................4

a. Teoriile subiectiviste.....................................................................................4
b. Teoriile obiectiviste.......................................................................................5
c. Teoriile relaţioniste.......................................................................................6
II. Conceptul de valoare........................................................................................6
III. Clasificarea valorilor.......................................................................................7
1. Valorile economice.......................................................................................8
2. Valorile juridice............................................................................................8
3. Valorile politice............................................................................................9
4. Valorile etice...............................................................................................10
5. Valori istorice..............................................................................................11
6. Valorile estetice..........................................................................................11
7. Valorile religioase.......................................................................................12

Concluzia............................................................................................................12

3
 Introducere

Discursul asupre valorilor atrage azi atenţia preocupată a multor persoane: este
vorba de un deiscurs de importanţă capitală, atât pentru individ, cât şi pentru
societate: este o problemă de viaţă şi de moarte şi pentru unul şi pentru cealtă.
Însă problema valorilor nu este doar o practică (socială, politică, morală), ci şi
teoretică implicând directv filozofia care are ca sarcină şi determinarea naturii
valorilor, a esenţei lor, a statutului ontologic, a justificării lor ultime. Este osarcină
pe care nici un mare filozof n-a putut să o lase să aştepte: s-au interesat de ea
numeroşi autori emblematici dintre care amintim pe: Platon, Aristotel, Plotin,
Augustin, Bonaventura, Toma, Descartes, Spinoza, Hume, Cant Nietzsche, H.
Lotze, Rickert, Windelband, Scheler, Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, E.
Lovinescu, T. Vianu etc1.
Nucleul valorii îl constituie semnificaţia prin care omul instituie şi lărgeşte
câmpul axiologic, descoperirea valorii înseamnă descoperirea unei semnificaţii, iar
crearea valorii însemnă crearea unei semnificaţii umane care le transformă în bunuri
culturale. Valoarea se validează nu prin mijloace ştiinţifice ci, uneori, doar la limită,
prin acordul experţilor (de exemplu, cazul unei opere de artă sau a unei teorii
ştiinţifice), ceea ce justifică relativismul cultural, imposibilitatea comparării şi
ierarhizării culturilor; caracterul istoric al genezei şi funcţiei valorilor este relevat
atât de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv, particular şi universal, nou şi
permanent, sensibil şi spiritual, finit şi infinit, cât şi de fenomenul valorizării, de
actul prin care se constituie judecata de valoare, de procesul de recunoaştere şi
desemnare a valorii; caracterul relaţional al valorii se explică printr-un sistem
complex de relaţii: 1. relaţia dintre obiect şi subiect; 2. raportul dintre individual şi
social în geneza şi evoluţia sistemelor de valori (numai individul este creator, dar
1
B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică, III, Ontologie, metafizică, tr. Wilhelm Tauiwinkl,
Sapientia, Iaşi 2008, 330.

4
creaţia este motivată de trebuinţe şi aspiraţii derivate din social); 3. relaţiile dintre
general/particular şi specific (există valori general-umane, particulare şi specifice);
4. raportul dintre real şi ideal; prin corelaţiile multiple se realizează unitatea
valorilor (prin fuziunea dintre adevăr şi celelalte tipuri de valori în procesul
cunoaşterii ştiinţifice)2.
Putem defini valoarea ca fiind o relaţie specifică axiologică într-un obiect natural
sau creat şi subiectul uman, prin care acesta exprimă preţuirea pe care o acorda
calităţilor acestuia ce satisfac anumite nevoi.

I. Teorii cu privire la valoare

Aceste teorii pot fi grupate în: a) teorii subiectiviste [psihologiste - emotivismul,

empirismul logic, voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip
autonomist, materialist); c) teorii relaţioniste.
a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv
al omului, al stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei: 1. în
concepţia reprezentanţilor emotivismului (Paulsen, Schmöller, Meinong, Rickert,
Windelband, R. Perry), valoarea reprezintă raportul dintre o conştiinţă
verificatoare şi un obiect, relaţie în care subiectul îşi obiectivează predispoziţiile
psihice către valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată de sentimente de
plăcere/neplăcere, aprobare/dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente
însoţitoare ale valorilor. Meinong (în „Cercetări etico-psihologice asupra teorii
valorilor”, 1894) subliniază rolul absolut al sentimentului în determinarea valorii
dar, continua autorul, nu orice sentiment constituie condiţia genezei valorii, ci
numai acela prin care se ia atitudine faţă de obiecte; „un lucru are valoare când
satisface o trebuinţă a noastră”. Iar Schmöller, ca de altfel mai târziu, şi
2
R. GINTERS, Valori, norme e fede cristiana, Marietti, fl. 2008, 149.

5
reprezentantul pragmatismului contemporan, R. Perry, identifica valoarea cu
utilitatea (valoare = ceva bun, folositor; nonvaloare = ceea ce este nefolositor sau
vătămător), cu ceva ce satisface interesele umane; 2. pentru reprezentanţii
empirismului logic (Ayer, Russell, Carnap), valorile se referă la deosebiri de
gusturi, preferinţe, dorinţe şi nu la adevărul obiectiv. Russell (în „Cunoaşterea
umană şi limitele ei”) considera problematica axiologiei situată dincolo de domeniul
cunoaşterii. „Când spunem că ceva are valoare – nota gânditorul englez -, noi nu
căutăm un fapt independent de sentimente personale, ci dau expresie propriei
noastre emoţii (…) Cei care vorbesc de natura obiectivă a valorii, fac o confuzie
datorită faptului că dorinţa este particulară, pe când ceea ce dorim este universal”; 3.
concepţia voluntaristă (Richter, Köhler, Wundt, Lavelle, curentul existenţialist etc.)
deduce valoarea din voinţa umană; condiţia psihologică generatoare de valori este
contribuţia purtătorului de valoare respectiv la fericirea umană. Un astfel de obiect
este dorit şi devine valoare. Sursa valorii nu este - susţinea Wundt (în „Logica”şi
„Etica”) - decât voinţa în stadiul iniţial al dezvoltării sale psihologice; aceasta relevă
trei caracteristici: determinarea valorii, punerea de scopuri, afirmarea vieţii. Dacă la
Richter valoarea se confundă cu scopul, cu tot ceea ce este dorit, Hartman3 merge
mai departe, condiţionând calitatea valorii de calitatea scopului. Lavelle (în „Tratat
despre valori”) atribuie calitatea de valori acelor lucruri sau acţiuni care devin
mijloace de expresie sau realizare a cerinţelor spiritului. „Orice valoare este
indivizibil obiectul unei dorinţe (…) motorul voinţei, însă judecata este arbitrul ei”.
Pentru gânditorul francez, valoarea este unitară, eternă, indestructibilă, militantă în
sensul că este rezultatul unei voinţe. În acelaşi spirit, existenţialiştii resping criteriile
obiective de valorizare şi ierarhizare a valorilor, valoarea apare ca un act
preferenţial întemeiat de voinţă, izvorât dintr-o trăire autentică a vieţii; eu sunt acela
care alegându-mi scopurile îmi întemeiez valoarea lor. „Activităţile umane sunt
echivalente, devine lipsit de importanţă ce preferi – nota S. de Beauvoir – totul este

3
P. ANDREI, Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 44-45.

6
să preferi”. Libertatea mea, scria J.P. Sartre, este „unicul fundament al valorilor şi
nimic nu mă poate justifica de a adopta cutare sau cutare valoare, cutare sau cutare
scară de valori”.
Teoriile subiectiviste, dincolo de sâmburele de adevăr conţinut, au şi serioase
limite: 1. reduc valoarea la fenomenul subiectiv al aprecierii, transformând
universul social într-un haos axiologic, conduc la un relativism şi indeterminism
excesiv; 2. exclud orice element transcendental al valorii, nu orice este dorit, este o
valoare; valoarea ia naştere fie dintr-o cerinţă impusă obiectelor de natura
subiectului – la kantieni, fie prin raportarea la nevoile, trebuinţele sau interesele
noastre; 3. rup actul de valorizare de cunoaştere, dezacordul axiologic fiind un
dezacord de atitudine şi nu de cunoaştere; 4. nu surprind specificul subiectului
axiologic, dorinţele, plăcerile sau interesele sunt privite în afara oricăror
condiţionări sociale şi culturale, fluctuaţiile valorii sunt apreciate drept consecinţe
ale fluctuaţiilor arbitrare ale subiectivităţii umane, fără „explicaţii şi fără cauze”
(Sartre).

b) Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Höffding, Rickert, Scheler, Polin,

Windelband) cuprind: 1. concepţii ce-şi întemeiază valoarea pe un preformism
psihologic al valorii; în constituirea valorii există un element a priori care este
dispoziţia pentru valoare, invariabilă la toţi indivizii iar experienţa nu este decât
ocazia în care această dispoziţie inerentă se actualizează, deci există valori virtuale,
potenţiale. Astfel, pentru Windelband şi Rickert, valorile au un caracter
supranatural, aprioric şi transcendental. Obiectivitatea valorilor este susţinută de M.
Scheler cu argumente etice, dacă etica ar fi rezultatul subiectivităţii, ea nu ar putea
impune valori, norme de comportament, legi absolute; nu valorile sunt relative, ci
cunoaşterea lor; 2. concepţii care originează valoarea în obiectul care o
întruchipează şi mai puţin în subiectul care o evaluează. Petty remarcă existenţa
unei valori intrinseci lucrurilor; Locke defineşte valoarea prin capacitatea unui lucru

7
de a satisface trebuinţe sau plăceri omeneşti, iar Höffding, concepea valoarea ca
fiind proprietatea unui obiect fie de a procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca
mijloc pentru procurare4.
Teoriile evocate au următoarele limite: 1. absolutizează momentul obiectiv al
valorii; valoarea este privită ca ceva obiectiv, imanent lucrurilor, ca un fel de esenţe
absolute, supratemporale, transcendentale, independente de subiecţii valorizanţi, un
fel de arhetipuri atemporale, situate deasupra istoriei şi oamenilor; 2. ignoră
determinarea social-istorică a valorilor, fundamentează valorile pe apriorism şi
transcendenţă. Aceste concepţii sunt denumite de P. Andrei concepţii materialiste.

c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie

socială dintre subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective,
criterii istoriceşte şi socialmente determinate de practica socială. Pentru P. Andrei
(în „Filosofia valorii”), valoarea nu este un atribut nici al subiectului, nici al
obiectului, ci o relaţie funcţională a amândurora; în fenomenul valorii avem două
elemente constitutive: subiectul (persoana) şi obiectul (lucrul); La M. Florian (în
„Reconstrucţia filosofică”), instituirea valorii presupune o relaţie între un obiect
valoros şi un subiect care evaluează, situaţie care-l determină să facă distincţia între
„a fi o valoare” şi a „avea valoare”, disjuncţie ce implică corelarea celor doi
termeni; iar T. Vianu (în: „Filosofia culturii”, „Introducere în teoria valorilor”),
pornind de la aceleaşi premise, susţine că valoarea semnifică expresia ideală a
acordului dintre Eu şi lume, ea fiind predicatul judecăţii de valoare5.

II. Conceptul de valoare

4
P. ANDREI, Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 29.
5
P.ANDREI, Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 45.

8
 Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom
sublinia –„ce nu sunt valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile
valorilor. Astfel:
a) valorile nu pot fi confundate cu lucrurile - deşi nu poate exista fără purtătorii
materiali, valoarea supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de exemplu,
frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul unui
tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală. Analizând
suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că „nu orice valoare se poate conexa cu
orice suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în
caracterul unei persoane, deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care
este o valoare economică, reprezentând o valoare reală, putând fi conexată cu o
varietate de lucruri. Suportul valorilor, poate fi real, personal, material şi spiritual;
între suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă – când valoarea se conexează
cu un singur lucru; un exemplu fiind valorile estetice – şi o relaţie liberă când
valoarea se poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice
pot relaţiona cu diverse suporturi6.
b) valorile nu pot fi reduse la stările psihologice – deşi aceste stări apar drept
condiţii ale actului de valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de apreciere;
omul ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă obiectele în direcţia
satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte de procesul
valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul axiologic a
noilor obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea elementelor funcţie de setul
de valori sociale după care se conduce comunitatea; situaţie ce impune distincţia
dintre „a fi o valoare” şi „a avea valoare”;
c) valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor – orice obiect are calitate, dar
nu obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.;

6
T.VIANU, Studii de filosofia culturii, 1982, 72.

9
 d) valoarea nu se identifică cu valoarea economică, cu preţul; nu orice valoare
devine o marfă.

III. Clasificarea valorilor

În toate cercetările, spiritul omenesc îşi îndreaptă atenţia asupra tot ceea ce este
în contact cu sine.
Cunoştinţa omenească în genere tinde către două scopuri şi anume:
1. a explica lumea, universul din care facem parte
2. a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei

Întrebându-ne asupra sensului vieţii, ajungem tot la formularea unor valori

absolute, pe care dorim sa le determinam, să le cunoaştem cât mai aproape. Deci, pe
lângă problema cunoaşterii valorii se adăugă şi cea a realizării valorii. Vedem că
valoarea se impune spiritului nostru atât în cercetarea teoretică cât şi în viaţa
practică.
Noţiunea valorii este o noţiune fundamentala pentru filosofie.
Filosofia valorii trebuie să studieze în primul rând valorile independent de
realitatea în care sunt concretizate. Ea cercetează: temeiurile logice ale valorii,
formele ei, şi modul cum aceste valori dobândesc un conţinut real.
Filosofia explică lumea prin valori logice, dar tot ce are tendinţa de a o şi
transforma, conform unor idealuri omeneşti etice. Filosofia arată cum se naşte, cum
evoluează realitatea şi apoi valoarea tuturor schimbărilor ei. Filosofia este
„cercetarea valorilor celor mai înalte atât teoretice cât şi practice”.

După calitatea lor, criteriu adoptat de Kreibig, Cohn, Ehrenfels, valorile sunt:
-valori pozitive; - valori negative; - valori proprii; - valori efecte.
După subiectul lor, valorile sunt: autopatice, heteropatice, ergopatice

10
 După motivele care au fost determinate valorile sunt: valori accidentale-
tranzitorii şi valori ale persoanei proprii. Reprezentant al acestui criteriu a fost H.
Schwartz.
După obiectul lor valorile sunt: - economice; - etice; - juridice; - politice7.
După facultatea psihică din care izvorăsc valorile sunt: sensibile, sentimentale şi
cognitive.
După sfera lor de aplicare valorile sunt: individuale, sociale, cosmice, elementare
şi ideale.
Pot fi şi valori absolute, supreme: „Divinitatea este suprema existenţă şi valoare
pentru om”.
O altă clasificare a valorilor este următoarea:
1. valori economice
2. valori juridice
3. valori politice
4. valori etice
5. valori istorice
6. valori estetice
7. valori religioase
Primele patru valori sunt valori determinate de funcţiunile constitutive şi
regulative ale vieţii sociale.
Celelalte trei valori sunt determinate de cadrul în care trăieşte şi evoluează
realitatea socială8.

1. Valorile economice

7
T. VIANU,Filozofia culturii şi teoria valorilor, Nemira, fl. 1998 99.

8
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 113.

11
 Prin valori economice se înţelege în general, conştiinţa utilităţii unui bun în
comparaţie cu altele.
Aristotel considera drept valoare ceea ce mulţumeşte o trebuinţă. Trebuinţele
sunt fizice şi psihice, de aceea deosebeşte 2 feluri de valori: valori morale, spirituale
şi valori materiale. Valorile economice sunt materiale. Un lucru are cu atât mai
multa valoare cu cat mulţumeşte o trebuinţă mai imperioasă. Filosoful grec a distins
două categorii de valori economice: valoare de schimb şi valoarea de întrebuinţare.
Karl Marx a vrut sa întemeieze o sociologie materialistă a valorii, pornind de la
baze economice. Un lucru are valoare pentru că în el este materializată munca
omenească. Marx deosebeşte 4 forme ale valorii economice: - simplă sau
accidentală; - totală sau dezvoltată de valoare; - generală de valoare; - monetară a
valorii.
Prin afirmarea plusvalorii, Marx a depăşit pe toţi predecesorii săi, întemeind
adevărata teorie socialistă a valorii. (M-B-M marfă – bani – marfă). Plusvaloarea dă
capitalismului profitul9.

2. Valorile juridice -; pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a unei

sociologii juridice şi a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca ştiinţă se ocupă cu
valorile juridice numai din punct de vedere al formei şi constituirii lor. Filosofia
dreptului se ocupă cu naşterea, evoluţia şi justificarea valorilor juridice; iar
sociologia cu aplicarea lor la viaţa socială. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme,
care sunt create de voinţa organizată a unei personalităţi sociale, a statului. În
antichitate, normele juridice erau considerate ca porunci date de şeful tribului, care
era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Normele nu erau decât
porunci divine, impuse oamenilor. Pentru timpurile moderne normele juridice nu
sunt nici porunci divine, nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt
imperative, care exprimă voinţa comunităţii sociale, a statului. Aristotel a înţeles

9
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 113.

12
prin drept natural ceea e implantat de natură în sufletul omenesc. Ulpian a afirmat
valabilitatea dreptului natural, postulat de natura al providenţei divine, aşa cum
credeau urmaşii lui Thoma de Aquino, în evul mediu. Astăzi, dreptul natural e
reprezentat şi susţinut de şcoala filosofică a catolicismului. Kant a arătat că raţiunea
nu conţine în sine de-a gata norme etice, estetice, juridice, ci ea dă numai
posibilitatea de a alcătui norme. Hegel a afirmat că dreptul natural şi cel istoric se
întrepătrund; dreptul raţional exista chiar în cel istoric. Juriştii neokantieni au impus
teoria dualismului juridic, care deosebesc valoarea de realitatea juridică. Un
reprezentant de seama este R. Stammler, care deosebeşte la orice valoare juridică: o
materie şi o forma: materia e alcătuită de faptele de drept, iar forma e armonioasă,
ordonarea scopurilor gândite şi impuse faptelor de drept. El a considerat realitatea
juridică drept obiect al dreptului pozitiv, iar valoarea juridică a dobândit forma de
drept just. Dreptul adevărat nu este altceva decât dreptul care contribuie la
realizarea unei societăţi de oameni cu voinţa liberă, deci la realizarea idealului
social. Dreptul stabileşte numai norme, iar ca drept pozitiv formulează imperative.
Atât norma cât şi imperativul servesc la realizarea valorii absolute a dreptului10.
Această valoare absolută a dreptului este stabilită de filosofia juridică, iar
realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv. Procesul de cunoaştere şi de
valorificare a valorilor juridice constă în găsirea culturii ca măsură a valorii juridice,
în stabilirea valorii dreptului pozitiv a legilor care vor să desăvârşească să
concretizeze valorile de drept în realitate. Valorile juridice nu au sens a existentei
decât în societate deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate. Ideea de just,
injust, trebuinţa de normă juridică s-a născut odată cu societatea -; de aceea valorile
juridice sunt valori sociale. Valorile juridice sunt rezultatul voinţei legiuitorului.

3. Valorile politice -; se refera la stat, la cetate ca unitate socială. Deci la formele

de organizare a vieţii în comun, a vieţii sociale. Trecând de la formele de

10
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 128-131.

13
comunitate: dare şi trib, de la congregaţiile genetice bazate pe descendenta şi pe
legătura sângelui, de la grupările întemeiate pe obicei, nu lege, la societatea propriu-
zisă constituită pe baza legii, statul apare ca o valoare superioară politică. Aristotel
considera casa (familia) ca prima valoare politică; iar statul ca scopul şi punctul
final al evoluţiei politice. În antichitatea grecească, statul era cetatea. Cetatea era
valoarea supremă, individul fiind supus în mod absolut autorităţii statului. Noţiunea
de stat s-a impus şi s-a lărgit din ce în ce mai mult, devenind ceea ce este acum.
Bruno Will, Max Stirner au considerat statul ca o forţă exterioară, care constrânge
pe indivizi, împiedicând libertatea conştiinţei, autonomiei şi cultura proprie.
Spencer vede disproporţia dintre interesele statului şi ale individului şi de aceea
proclamă contradicţia între stat şi individ. Kant, deşi a conceput statul ca ceva mai
presus de indivizi, a rămas totuşi un personalist, deoarece el considera statul numai
ca mijloc pentru moralitatea indivizilor. El a subordonat pe om umanităţii, fiind un
reprezentant al universalismului abstract. Este considerat a fi întemeietorul
socialismului. Richte considera individualul numai ca un moment în valoarea totală
ce e statul. Statul e ceva deosebit de suma indivizilor care îl compun. Hegel afirmă
ca realitatea individuala este dezvoltata prin stat, care reprezintă o forma adecvată a
spiritului absolut. Spinoza afirmă că statul este un rezultat al stării de luptă, al
forţei11. Statul trebuie să prescrie regulile vieţii comune, să dicteze legi şi oamenii să
se supună legii. Statul juridic are valori diferite după cum organizarea sa este
monarhică, oligarhică, democratică-parlamentară. Toate aceste moduri de
constituire şi transformare a statului sunt valori politice, care condiţionează
dezvoltarea tuturor celorlalte valori. Valoarea culturală supremă este umanitatea,
adică realizarea conceptului celei mai desăvârşite moralităţi şi conştiinţe a
umanităţii. Valorile politice au valabilitate numai întrucât contribuie la realizarea
culturii12.

11
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 135.
12
F. NIETZSCHE, Voinţa de putere, tr. Claudiu Baciu, Aion, Oradea 1999, 298.

14
 4. Valorile etice
Ţintele dorinţelor noastre pot fi numeroase, de aceea mereu ni se impune aceeaşi
întrebare: care e cel mai bun scop? Pentru unii oameni este fericirea, pentru alţii
averea, virtutea, etc. Valorile etice pot fi de natura: a) Psihologica b) Logica c)
Biologica d) socială. Teoria psihologică afirmă că valoarea etică are o bază psihică.
Astfel, H. Meyer consideră valoarea etică drept un produs al voinţei eului, al voinţei
de a-şi perfecţiona personalitatea. Valoarea e rezultatul unui act subiectiv de voinţă,
al unui impuls către valoare. S-au deosebit următoarele teorii asupra naturii valorii
etice: intelectualistă, afectivă şi voluntaristă. Voluntarismul etic este cea mai
răspândită teorie astăzi, caci valoarea etică apare ca scop al acţiunii. Teoria logică -;
afirmă că valoarea etică este de natură logică, Kant fiind cel mai de seamă
reprezentant. El întemeiază filosofia valorii etice pornind de la analiza conştiinţei
morale, de la opoziţia dintre înclinaţiile sensibilităţii şi datoria impusă de
imperativul categoric. Valoarea etică este un imperativ, căruia trebuie să ne
supunem cu toţii. Teoria biologică a valorilor etice -; Reprezentantul de seamă
Spencer afirmă că drept valoare etică tot ceea ce contribuie la maximul de viaţă,
maximul plăcerii; legea naturala fiind ca un ideal. Valoarea etică are ca principiu
ultim viaţa. Nietzsche consideră că e moral tot ceea ce ajută viaţa. Viaţa fiind voinţa
de putere, al cărui ideal este supraomul13. Paulsen a afirmat că oamenii au deosebit
binele de rău înainte de naşterea moralei. Legile etice sunt legi naturale, a căror
nerespectare aduc răul. Biologismul distruge adevăratul sens al valorii morale14.

5. Valori istorice
Toate creaţiile umane sunt menite să adauge ceva la patrimoniul dobândit de la
strămoşi, alcătuind astfel tradiţia culturală a unui neam. Istoria se ocupă de fapte; ea

13
F. NIETZSCHE, Voinţa de putere, tr. Claudiu Baciu, Aion, Oradea 1999, 103
14
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 141-143.

15
nu caută principii generale şi legi, ci cercetează faptele trecute aşa cum s-au
întâmplat. Obiectul istoriei este astfel neîncetata schimbare a lucrurilor în
particularităţile lor. Lotze considera istoria ca ştiinţa individualului. După acest
filosof omenirea este numai suma indivizilor. Xenopol considera istoria ca stiinţa
evoluţiei în timp, indiferent dacă e vorba de fenomene individuale sau generale, în
spaţiu.
După Condorcet, obiectul istorie nu este individualul, ci poporul, masa, progresul
maselor. După Marx, Engels, evoluţia socială istorică e determinată de structura
economică a societăţii. Istoria este ştiinţă pentru că stabileşte legături cauzale
valabile, dar ea nu are a face cu conceptul valorii. Fenomenele istorice sunt cele
care au importanţă pentru dezvoltarea culturală a unui popor. Astfel de fenomene
sunt determinate de idei politice sau de fapte economice sau de tradiţie. în alegerea
materialului istoric şi în apropierea lui avem o idee regulativă fundamentală -;
unitatea culturala. Aceasta e valoarea care stabileşte valori istorice multiple şi
variate15.

6. Valorile estetice -; se referă la plăcerea estetică. Teoria logică a valorii

consideră fenomenul drept conţinut logic al gândirii, îmbrăcat în intuiţia sensibilă.
Când vorbim de valoare estetică înţelegem un obiect care are valoare şi un subiect
pentru care există acea valoare. Frumosul este valoarea estetică centrală, la care se
raportează toate celelalte. Estetica, ca disciplină teoretico-filosofică, îmbrăţişează
toate valorile estetice şi raporturile dintre ele, de la frumosul de cel mai înalt grad -;
sublimul -; pana la formele sale din creaţia artistică. Prin specificul lor, valorile
estetice sunt legate de sensibil. Hegel definea frumosul ca apariţie, în forma
sensibilă, a ideii. Kant aprecia că arta „nu este reprezentarea unui lucru frumos, ci
reprezentarea frumoasă a unui lucru”. Valorile estetice pot fi intuite, simţite, trăite,

15
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 159-162.

16
reprezentate, imaginate. Spiritele artistice posedă în mod preponderent o gândire
intuitivă şi imaginativă, în timp ce oamenii de ştiinţă, una abstractă cu precădere16.

7. Valorile religioase
Valorile religioase sunt şi ele dintre cele mai vechi în ordinea apariţiei lor,
raportarea la ele fiind esenţială pentru înţelegerea genezei valorilor morale, juridice
şi politice. Manifestările religioase au comună şi definitorie valoarea sacrului.
Sacralizarea este legată şi de perpetua aspiraţie de autodepăşire şi împlinire umană,
orientată spre o proiecţie ideală, absolută, transcendentă şi supranaturală. Pentru
omul religios se instituie spaţii sacre, un timp sacru şi o natură sacră. Valorile
religioase sunt prin natura lor spirituale. Purtătorii lor sunt omul şi conştiinţa sa,
comunitatea umană şi spiritualitatea colectivă. Valorile religioase, ca toate valorile
spirituale sunt valori scop. Se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire.
Iubirea faţă de aproapele ocupă un loc central în religie. Titu Maiorescu afirma:
„Sentimentul religios îndeplineşte misiunea de a înălţa spiritele deasupra intereselor
egoismului zilnic. Fr. Nietzsche nota: A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu
este cel mai rafinat dintre sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii.”
Filosofia ca înţelepciune, ca ontologie cu finalitate antropologică şi axiologică
veghează la comunicarea democratică a tuturor valorilor. Valorile se întemeiază pe
puteri specifice, puteri care, dacă tind să-şi depăşească propria arie axiologică, pot
deveni tiranice17.

Concluzia

În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât

dorinţele, simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un
obiect (bun material, creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care
16
P. ANDREI,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997, 175-177.
17
P. ILUŢ, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Polirom 2004, 56.

17
apreciază obiectul respectiv, este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie
socială, dintre subiect şi obiect, în care se exprimă preţuirea acordată de o persoană
sau colectivitate unor obiecte sau fapte, materiale sau spirituale, în virtutea
capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane, istoriceşte
condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul omului şi al societăţii.
Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui
lucrurile, ideile, sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile,
de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la
ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului.

Bibliografie

ANDREI P.,Filozofia valorii, Polirom, Iaşi 1997.

GINTERS R., Valori, norme e fede cristiana, Marietti, fl. 2008.
ILUŢ P., Valori, atitudini şi comportamente sociale, Polirom 2004.
MONDIN B., Manual de filozofie sistematică, III, Ontologie, metafizică, tr.
Wilhelm Tauiwinkl, Sapientia, Iaşi 2008.

18
NIETZSCHE F., Voinţa de putere, tr. Claudiu Baciu, Aion, Oradea 1999.
VIANU T.,Filozofia culturii şi teoria valorilor, Nemira, fl. 1998.
VIANU T., Studii de filosofia culturii, Nemira, fl. 1982.

19