Dezvoltarea

Personală

Student:
 Personalitate- definiții

 personalitatea se referă la un set de calități și însușiri personale, de factură psihică

și fizică, ce definesc, individualizează și exprimă persoana așa cum este ea în realitate;

 personalitatea era considerată în sensul său etimologic de mască, respectiv de

modalitate a persoanei de a se înfațișa altora, de a prezenta deliberat o imagine de sine
care nu se suprapune decât în mică masură sau deloc cu realitatea;

 personalitatea era identificată cu rolul social, politic sau economic deosebit al unei
anumite persoane, existând în acest context o anumită juxtapunere cu conceptul de
"personaj de excepție" într-un anumit domeniu;

 personalitatea avea ca referențial mai ales un ansamblu de calităti de ordin etic

(onestitate, demnitate, sobrietate) prin intermediul cărora persoana respectivă se impunea
în planul valorilor morale; (Guilford, J.P., 1985).

Dezvoltarea personală şi rolul învăţării în dezvoltarea personală

Suntem martorii dar şi autorii voluntari sau involuntari a unor schimbări majore, de
anvergură in istoria omenirii, unde se petrec schimbări profunde şi rapide atât în tehnologie cât şi
în cunoştinţele ştiinţifice.

Omenirea a intrat în societatea cunoaşterii, a învăţării pe tot parcursul vieţii, volumul

cunoştinţelor se dublează la fiecare 10 ani, ceea ce impune noi cerinţe în educaţie care să ajute
omul în a face faţă schimbărilor societăţii, în a se transforma cu ajutorul educaţiei într-un
„cameleon” adaptat mediului.
Ritmul schimbării în toate domeniile este deosebit de alert, generând de-a lungul vieţii
active a unui individ 3-4 cicluri de completare /schimbare a formării iniţiale. Schimbările rapide
din tehnologie şi comunicare produc efecte directe şi deosebit de profunde asupra forţei de
muncă.
Se ridică întrebarea dacă omul este pregătit pentru ca aceste schimbări să fie orientate spre
îmbunătăţirea existenţei şi spre sporirea intensă a calităţii vieţii.
Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită un bagaj de cunoştinţe şi
capacităţi din ce în ce mai bogat. Aici intervine educaţia permanentă, care este un proces de
perfecţionare, de dezvoltare personală socială şi profesională pe durata întregii vieţi a indivizilor,
în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii lor, cât şi colectivităţii din care fac parte.
Educaţia permanentă are loc pe tot parcursul vieţii, indiferent dacă aceasta se realizează într-un
cadru formal, organizat sau într-un cadru informal.
Aceasta presupune trecerea de la un ansamblu de cunoştinţe, informaţii, de competenţe
(„a şti să faci/ să acţionezi”) la învăţarea prin experienţă/ prin practică, de la transmiterea şi
memorarea de informaţii (informare), la formarea de abilităţi, capacităţi, competenţe. Informaţia
nu are nici o valoare pentru persoanele care doresc să se dezvolte dacă nu o poate utiliza în
practică, indiferent dacă este vorba de locul de muncă.
Ce trebuie înţeles până acum este faptul că dezvoltarea personală se realizează pe tot
parcursul vieţii, ne ajută să facem faţă schimbărilor şi să ne adaptăm. În nici un caz nu se mai
pune problema să termini o şcoală, să îţi găseşti un loc de muncă din care să ieşi la pensie,
dimpotrivă, chiar dacă ai un loc de muncă stabil, începi să te perfecţionezi, să acumulezi noi
cunoştinţe şi competenţe care să îţi folosească la un alt loc de muncă, chiar dacă acest lucru se va
întampla în viitorul apropiat şi nu imediat.
Putem să spunem că, educaţia permanentă ne fereşte de îmbătrânirea timpurie din punctul
de vedere cerebral şi psiho-social, ne menţine tinereţea spirituală.
Totul depinde de noi în a ne manifesta disponibilitatea de a învăţa.

Idei preconcepute cu privire la învăţarea pe tot parcursul vieţii

Creşterea şi dezvoltarea umană se caracterizează prin două limite principale, care sunt

definitorii:

- limita reală, practică a aptitudinii maxime a cuiva sau capacitatea potenţială;

- limita psihologică, la fel de reală, în care omul se autosituează.
 Barierele care ne îngrădesc şi ne fixează cel mai bine, lanţurile care ne leagă cel mai
strâns sunt acelea pe care ni le făurim noi înşine.
Apar întrebări:
De ce se întâmplă astfel?
De ce suntem nepregătiţi? de ce suntem temători?
De ce nu încercăm a ne dezvolta potenţele?
Sarcina fiecăruia dintre noi este de a elimina latura pesimistă cu privire la progres şi
dezvoltarea umană, a miturilor şi jumătăţilor de adevăr, prin înlocuirea cu idei de valoare.
Conform noilor teorii, există mai multe tipuri de inteligenţă: verbal- lingvistică, vizual-
spaţială, matematică- logică, ritmică- muzicală, corporală-kinestezică, naturistă, interpersonală,
intrapersonală.
Capacitatea unei persoane de a-i înţelege pe ceilalţi, de a coopera mai bine cu ei,
abilitatea de a te întoarce spre sine, în interiorul propriei persoane, acţionând cât mai adecvat pe
scena vieţii sociale, a demonstrat psihologilor că aceste abilităţi nu sunt generate de un nivel
ridicat al inteligenţei, ci ele constituie un fel de sensibilitate specifică faţă de practică şi relaţiile
interumane. Astfel a apărut o nouă formă a inteligenţei - cea emoţională.
În acest sens menţionăm faptul că învăţarea este influenţată de trei grupări de sentimente:
- iubirea şi sentimentele asociate, cum ar fi: respect, admiraţie, simpatie, prietenie, încurajare;
- furie, supărare şi simţăminte similare cum ar fi: insulta, impresia de frustrare, provocată prin
contraziceri şi respingeri;
- teama însoţită de suspiciune.
Prima grupare tinde spre învăţarea de calitate şi durabilă, iar a doua şi a treia tind s ă

producă rezistenţă la învăţare şi uitare. Este mai greu pentru adulţi să aibă încredere în forţele

proprii.

Motivarea pentru învăţare:

Motivaţia reprezintă ansamblul mobilurilor interne ale conduitei, înnăscute sau

dobândite, conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.

Astfel definită, motivaţia stă în spatele tuturor deciziilor, atitudinilor şi acţiunilor umane fiind de
aceea denumită „cauzalitatea internă” a conduitei umane . Motivaţia se organizează într-un
sistem ierarhizat în care motivele superioare subordonează motivele primare (inferioare).
 Aceste motive, respectiv nevoi-trebuințe, pot fi ordonate dupa Maslow în cinci niveluri
ierarhice, dupa cum urmează:
1. Satisfacerea nevoilor organismului;
2. Asigurarea protecţiei împotriva suferinţelor şi pericolelor vieţii;
3. Dragostea, afecţiunea, căldura, acceptarea, un „loc în grup”;
4. Autoevaluarea, respectul şi încrederea în sine, sentimentul de forţă şi de adaptare;
5. Autorealizarea, autoîmplinirea, autoexprimarea, utilizarea capacităţilor sale „pentru a fi cel

care este cel mai apt pentru existenţă”.

Formarea şi dezvoltarea profesională personală

Conducerea propriei dezvoltări personale înseamnă a fi capabil de a:

1. Evalua propriile performanţe în comparaţie cu cerinţele activităţii (slujbei) prezente/ viitoare,

prin solicitarea permanentă a unui feedback din partea colegilor.
2. Identifica unui stil personal de învăţare pentru direcţionarea dezvoltării competenţelor voastre.
3. Elabora un plan de dezvoltare personală şi a-l aplica.
4. Utiliza diverse metode de investigare a intereselor personale în scopul dezvoltării sau a
îmbunătăţirii cunoştinţelor şi competenţelor.
5. Identifica şi exploata oportunităţile de dezvoltare personală.
Dezvoltarea personală înseamnă să îţi înţelegi propriile puncte tari şi puncte slabe, să iţi
identifici obiectivele şi cum poţi să te ajuţi pe tine însuţi să le atingi. Pe parcursul definirii
competenţelor din cadrul privind experienţa de muncă, vă este necesar să identificaţi în fiecare
etapă a evoluţiei profesionale punctele tari şi îmbunătăţirile pe care le puteţi aplica în afara
experienţei de muncă, în viitoarea carieră.
Important de subliniat este faptul că dezvoltarea personală nu trebuie realizată
independent.
Feedbackul din partea colegilor, a prietenilor şi mentorilor are un rol vital în a vă ajuta s ă
identificaţi care sunt punctele slabe şi zonele care trebuie dezvoltate.

Conceperea unui plan de dezvoltare personală

 Paşii pe care fiecare dintre noi îi face în carieră presupune riscuri ce vor trebui

conştientizate de la început, pentru evitarea eşecului. Pentru a câştiga trebuie depuse eforturi şi

multe sacrificii: mult stres, mai puţin timp liber, multe constrângeri sau renunţarea la plăcerile

cotidiene. Asumarea riscurilor vor demonstra pregătire pentru înaintarea în carieră.

Pentru a realiza un plan de dezvoltare profesională propriu, trebuie să îţi răspunzi la

câteva intrebări:
- Ce vreau să fac? Mă specializez/dezvolt în meseria pe care o am sau schimb domeniul?
- Cât timp îmi aloc acestei schimbări/dezvoltări?
- Cât de mare este bugetul de care dispun?
- Este absolut necesară o anumită certificare în domeniul respectiv?
- Este absolut necesar să am o diplomă?
- Care sunt cunoştinţele şi abilităţile de care am nevoie?
- Care sunt companiile ce oferă servicii de training şi instruire în domeniul pe care mi-l doresc?
Aceste întrebări vor fi inutile dacă nu îţi doreşti cu adevărat, nimeni altcineva în locul tău
nu îţi va putea realiza un plan de dezvoltare profesională. Pentru ca acest lucru să fie realizabil
este nevoie de autoinstruire, respectiv autoînvăţare.
Planurile de dezvoltare personală sunt un instrument folositor pentru construirea unei
structuri în spatele obiectivelor dumneavoastră, iar acestea pot fi cât de simple sau detaliate
doriţi.
 Autoinstruirea

A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale educaţiei

permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi, receptiv la schimbări, capabil să
le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia
sa intelectuală şi moral -civică.
R.M. Smith consideră că „a învăţa să înveţi“ este legat de toate situaţiile de viaţă;
principalele competenţe pe care un adult le foloseşte ca să înveţe a învăţa sunt:
- de a cunoaşte resursele din mediu necesare învăţării (pentru că se poate înv ăţa pe tot
parcursul vieţii);
- de a citi, de a scrie, de a calcula şi de a asculta, de a utiliza correct calculatorul;
- de a fi la curent cu specificul proceselor educative ( învăţare autodirijată, înv ăţare prin
colaborare, învăţare într-un cadru instituţionalizat).
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile
educative organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile studenților etc.,
drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de
prieteni, mass media etc., educaţie informală.
Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele
funcţionând ca un complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat.

Vârsta și stadii
0 – 21 Dezvoltarea, fantezii, explorare
16 – 25 Intrarea în domeniul muncii
16 – 25 Pregătire de bază
17 – 30 Carieră timpurie
25 Mijlocul carierei
35 – 45 Crizele de la mijlocul carierei
40 Carieră târzie
peste 40 Declin şi eliberare

Autocunoaşterea în dezvoltarea personală

 Conceptul de autocunoaştere se referă la procesul de explorare şi structurare propriilor
caracteristici (de exemplu, abilităţi, emoţii, motivaţii, atitudini, credinţe, mecanisme de apărare şi
adaptare, etc.) în urma căruia rezultă imaginea de sine a persoanei. Imaginea de sine este reperul
esenţial al autoreglării comportamentale şi emoţionale.

Funcţionarea eficientă în mediul socio-profesional contemporan este facilitată de

capacitatea de autocunoaştere şi autoreglare eficientă a persoanei. Dificultăţile pe care le
întampină unii tineri în încercarea lor de a face faţă solicitărilor contemporane, dar şi
dificultăţilor specific copilăriei şi adolescenţei ridică, în mod serios, problema necesităţii
achiziţiei de către studenți a unor strategii de autocunoaştere şi dezvoltare personală.
Aspectele autocunoaşterii sunt:
- imaginea de sine;
- aptitudinile şi abilităţile personale;
- sistemul motivaţional al individului;
- emoţiile şi mecanismele de apărare şi adaptare;
- autoeficacitatea percepută.

Imaginea de sine

Este modul în care o persoană îşi percepe propriile caracteristici fizice, cognitive,

emoţionale, sociale şi spirituale. În cadrul său se pot diferenţia mai multe componente:

- eul actual, care se referă la ceea ce individul consideră că este într-un anumit moment al
dezvoltării sale;
- eul ideal, care reflectă ceea ce individul ar dori să fie;
- eul viitor, care exprimă ceea ce individul poate deveni în viitor, folosind resursele de

care dispun în prezent.

Autocunoaşterea
 Reprezintă o componentă esenţială în procesul de planificare a carierei şi constituie de

cele mai multe ori primul pas în acest proces.

Autocunoaşterea se referă la explorarea şi structurarea informaţiilor despre propria

persoană în vederea conturării concepţiei de sine a persoanei.
Conceptul de sine stă la baza luării deciziilor de carieră, fiind criteriul principal de
analiză a opţiunilor educaţionale sau ocupaţionale şi de identificare a opţiunii care corespunde
cel mai mult aşteptărilor studentului.
Informaţiile despre sine cele mai importante pentru planificarea carierei sunt: interesele,

valorile, aptitudinile şi personalitatea. Aceste aspect reflectă cel mai bine expectanţele legate de

carieră şi atitudinea pe care persoana o are faţă de sine şi carieră în general.

Freud, Piaget, Jung, Erikson și Levinson despre etapa adultă

Etapa adultă este perioada cuprinsă între 35 și 60 - 65 de ani. Unii psihologi consideră că

în această perioadă nu se produc modificări semnificative, exceptând situațiile deosebite

(accidente, boală).

După adolescență dezvoltarea psihică este puternic diminuată din punct de vedere
transformativ, având însă variații, iar viața psihică a adultului se desfășoară în mare măsură în
funcție de experiențele din copilărie.
După perioada de vârf majoritatea autorilor consideră că începe declinul fizic și psihic.
Piaget consideră că inteligența se dezvoltă până la adolescență, când cei mai mulți oameni
ajung în etapa gândirii formale. Cei care nu ajung la acest nivel rămân în etapa gândirii concrete
toată viața (indivizii cu deficit intelectual sau retard mintal).
Freud acordă o importanță deosebită evenimentelor din copilărie, și în special
evenimentelor psihotraumatizante. Uneori aceste evenimente produc fixații sau regresie care
afectează viața persoanei și în perioada adultă, chiar dacă nu produc nevroză.
Alți psihologi, ca de exemplu Jung și Erikson, consideră că dezvoltarea psihică va
continua și în perioada adultă. În această etapă se însușesc noi cunoștințe, se formează noi
deprinderi, se îmbogățește experiența de viață.
 În perioada adultă, ca și în celelalte stadii, alternează perioadele stabile, relativ monotone,
cu perioadele de tranziție. În perioadele de tranziție, sub influența unor evenimente externe, sau
chiar în absența acestora, omul analizează perioadele precedente, se întreabă cine este el, în ce
direcție se îndreaptă, care este scopul vieții sale.
C. G. Jung susține că dezvoltarea psihică durează toată viața, fiind influențată atât de
procesele psihice interne, subiective, cât și de forțele externe cum ar fi munca sau religia. Jung
numește acest proces de dezvoltare, care durează toată viața, individuare (individuație după unii
autori). Prin individuare fiecare persoană încearcă să se autorealizeze.
Jung a acordat o atenție deosebită perioadei de după 40 de ani și a observat că după
stabilizarea familială și profesională multe persoane trec printr-o perioadă de criză (“midlife
crisis” - criza perioadei de mijloc).
Este o criză de identitate asemănătoare cu cea din adolescență, care poate să ducă la
modificări importante (unele persoane dependente devin mai independente, cele cu ambiții
profesionale deosebite pot deveni mai interesate de viața de familie). După cum arată Șchiopu și
Verza (1995), la această vârstă “cerința de schimbare este atât de mare încât s-a răspândit ideea
că între 40 și 50 de ani omul își schimbă fie slujba, fie locuința, fie partenerul de viață”.
Jung consideră că autoanaliza din această etapă și modificările psihice care urmează au
efecte pozitive. Cei care sunt exagerat de atașați de trecut și eventual încearcă să mențină
aparența tinereții prin comportament pierd șansa de a se dezvolta psihologic (Seamon și Kenrick,
1992).
Erikson consideră că în etapa adultă conflictul principal este cel dintre
realizare/generativitate și stagnare/rutină. Cei caracterizați prin generativitate sau realizare
stabilesc mai multe relații interpersonale, devin mai înțelegători față de dorințele celorlalți,
încearcă să îi ajute și să contribuie la perfecționarea societății (devin generoși și încearcă să
genereze modificări pozitive și la alții). Datorită poziției sociale și a experienței acumulate ei pot
ajuta tinerii să își înceapă viața profesională și familială, pot acționa pentru obținerea unor
modificări pozitive în societate.
Opusul generativității este stagnarea sau rutina în dezvoltarea personalității.
Stagnarea poate fi rezultanta frustrărilor datorate faptului că persoana nu a reușit să își atingă
scopurile pe care și le-a propus. Aceste persoane devin egocentrice, nu se interesează decât de
problemele lor și ale familiilor lor.
 Daniel Levinson (1978, 1986) preia și dezvoltă teoria lui Erikson, aratând că fiecare
dintre noi parcurgem un ciclu al vieții care este constituit dintr-o succesiune de sezoane sau
anotimpuri ale vârstei adulte.
Conform teoriei lui Levinson (1986), noțiunea de ciclu al vieții ne “sugerează că există o
anumită ordonare în cursul vieții omului; deși viața fiecărui individ are caracteristici unice, cu
toții trecem prin aceași secvență de bază.”

Conceptul de structură a vieții

În centrul teoriei lui Levinson se află conceptul de structură a vieții, cea care organizează
viața individului în orice moment. Pentru fiecare dintre indivizi, această structură a vieții este
definită de mediul social și fizic și implică, în primul rând, familia și mediul profesional, deși
alte variabile precum religia, rasa, statusul economic etc. au o importanță care nu poate fi
neglijată.
Levinson arată că, de obicei, doar două - mai rar trei – componente ocupă un loc central
în structură. Cel mai adesea este vorba despre căsătorie-familie și ocupație, care reprezintă
componentele centrale ale vieții unei persoane, deși există variații importante din punctul de
vedere al importanței relative al acestora, precum și al importanței altor componente.
Deci, pentru a înțelege structura vieții unui adult, este absolut necesar să analizăm
relațiile pe care acesta sau aceasta le stabilește cu alte persoane semnificative (care contează),
precum și modul în care aceste relații se schimbă de-a lungul timpului.

Concluzii

Dezvoltarea personalității are un rol foarte important în viața individului, atât în perioada
copilăriei, adolescenței cât și în perioada ce urmează adică la maturitate.
Totuși baza personalității este în perioada copilăriei și adolescenței, dar, ulterior în
perioada matură personalitatea se poate modifica în sens pozitiv.
Stabilitatea în cadrul dezvoltării personalitații are loc la vârsta adultă, atunci când
individul are deja un serviciu, o familie, ducând o viață decentă, stabilă, datorită experienței de
viață.
 Instabilitatea în dezvoltarea personală are loc la vârsta copilăriei, adolescenței, atunci
când individul nu este stabil din punct de vedere social, depinde de persoanele din jur ( de
părinți), nu are experiență de viață.
Dezvoltarea personală nu trebuie realizată independent;
Feedbackul din partea colegilor, a prietenilor şi a mentorilor are un rol vital în
identificarea punctelor slabe şi a zonelor care trebuie dezvoltate;
Orice critică în ceea ce ne priveşte să o percepem la modul constructiv, pentru a învăţa şi
a ne autoevalua corect;
Suntem direct responsabili de propria noastră dezvoltare chiar dacă aceasta
implică uneori şi asumarea eşecurilor şi identificarea în noi a acelor lucruri care au dus la
eşec, înainte de a începe să dăm vina pe alţii sau pe circumstanţe.

Bibliografie

1. Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1996.

2. Băban, A. (coord.), Consiliere educațională, Cluj-Napoca, 2003.

3. Șchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995.

4. Golu, M., Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, (1993) .

 5. Dave, H.R., Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti (1991).

6. Glava, A., Modele şi tehnici de dezvoltare personală şi socială , ID, Cluj-

Napoca.
7. Kidd, R. J., Cum invaţă adulţii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti (1981).

Site-uri

1) www.google.ro

2) www.wikipedia.ro

3) www.didactic.ro

4) http://www.ueb.ro