Personalitatea

“Eleganța este mai degrabă o chestiune de personalitate, nu de hainele pe care le porți.”

Jean Paul Gaultier

Termenii persoană și personalitate sunt atât de utilizați în limbajul cotidian, încât

fiecare are sentimental întrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații. De aceea, mai
întâi deosebim persoana de personaliate. “Termenul persoană desemnează individul uman
concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie în
scopul înțelegerii și explicării – la nivelul teoriei științifice – a modalității de ființare și
funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.”
(Ion Dafinoiu, 2007, pag.31)
Încă din antichitate au fost indentificate diferențele dintre oameni, acestea considerând
a fi în firea lucrurilor, neîncercând a fi explicate. Prin urmare, este necesar să delimităm
ipostazele personalității:
 Personalitatea ca realitate psihologică, desemnează omul viu, concret, pasional,
rational, cu realizări și eșecuri, omul real, deci omul așa cum este el resimțit în afara
noastră sau în propria noastră ființă.
 Abordată ca și concept, personalitatea înglobează toată psihologia. Nu există
experiență psihologică care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. Ea este
cadrul de referință fundamental pentru definirea și explicarea tuturor celorlalte
procese psihice.
“Personalitatea se referă la modul caracteristic de a fi, de a gândi şi de a acţiona al unei
persoane, ea este constelaţia caracteristicilor tipice ale persoanei, trăsături care sunt
observabile în medii sociale variate. Cuvântul „personalitate” provine din cuvântul latin
„persona”, care înseamnă „masca” purtată de actorii de teatru în Grecia antică şi care a ajuns
să însemne şi rolul jucat de aceştia. Prin urmare, la nivel sumar, personalitatea este formată
din acele trăsături pe care oamenii le afişează în viaţa socială. Însă la nivel ştiinţific,
semnificaţia personalităţii depăşeşte acest concept de „imagine socială superficială” şi
surprinde acele trăsături stabile, constante, definitorii ale unei persoane. Personalitatea
cuprinde aspectele importante şi relativ stabile ale comportamentului. Dacă luăm ca
exemplu o persoană a cărei personalitate include o trăsătură ce poate fi numită „extrem de
timidă”, aceasta se va comporta cu timiditate în multe situaţii diferite şi pe o perioadă
importantă de timp. Însă pot exista şi excepţii, persoana putând fi mai deschisă faţă de
propria familie, faţă de o prietenă apropiată sau la petrecerea zilei sale de naştere. Însă ea va
avea de multe ori dificultăţi în relaţia cu alte persoane, dificultăţi care vor continua
vreme de luni sau chiar ani şi care vor avea un efect semnificativ asupra stării sale de bine.
Unii teoreticieni susţin că personalitatea poate fi studiată numai prin observarea
comportamentului exterior, social. Cu toate acestea, majoritatea psihologilor definesc
personalitatea ca avându-şi originea în individ. Aceşti teoreticieni subliniază faptul că
personalitatea ar putea exista în absenţa altor persoane şi că ar putea avea aspecte care nu sunt
vizibile.” (http://www.prouniversitaria.ro/carte/psihologia-personalitatii/rasfoire/, accesat la
data 28.12.2019)
Personalitatea nu e înnăscută. Omul nu se naște cu personalitate, ci devine
personalitate.
La naștere, copilul nu e o personalitate. El are statutul de individ și e un potențial candidat la
dobândirea atributului de persoană. Atributele personalității nu apar decât în condițiile
integrării individului în mediul social, prin procesul de socializare, care presupune
internalizarea normelor și valorilor sociale (specifice societății în care trăiește individul).
Personalitatea apare și se dezvoltă doar ca urmare a confruntării individului cu mediul natural,
dar mai ales cu cel social.
Numai omul are personalitate și, pe masură ce ea se dezvoltă, produce о serie de efecte
asupra manifestărilor sale:
 stabilizează conduitele și le direcționează unitar
 asigură consensul gândului cu fapta
 le face să fie adaptate la condițiile prezente dar și viitoare
 valorifică toate capacitățile și posibilitățile omului
“Influenţa societăţii asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată
drept produs social. Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea
personalităţii, două variabile: cultura și societatea. Termenul de cultură vizează valorile,
cunoștințele, credințele, legile, obiceiurile, arta, limba și concepțiile despre lume; iar termenul
de societate se referă la instituții și relațiile sociale.” (
http://www.criminology.md/suport/sup21.pdf , accesat la data 28.12.2019)
Personalitatea este produsul împrejurărilor, ceea ce ar însemna că natura și calitatea lor
își vor pune amprenta asupra calității personalității (cu alte cuvinte, un mediu sănătos, cu
influențe pozitive, va genera personalități "pozitive").
 Personalitatea nu e, însă, doar rezultatul, produsul împrejurărilor. Ea este și
producătoare de imprejurări (ea modifică condițiile în care există, își pune amprenta asupra
lor). Deci există două planuri ale personalități: cel al dezvoltării ontogenetice a personalității
(când persoana e produsul împrejurărilor), și cel funcțional al personalității (când
personalitatea e producătoare de împrejurări).
Existența și manifestarea omului în societate, implică mai multe ipostaze delimitate
conceptual sub forma sa de individ, individualitate, persoană, personalitate și personaj.
Individul vizează totalitatea însușirilor biologice, ereditare sau dobândite, care asigură
adaptarea la mediul natural. În ceea ce priveşte oamenii, integralitatea individului este
asociată cu unicitatea sa, având în vedere că nu există doi oameni identici din toate punctele
de vedere. Derivat de la termenul de individ, este cuvântul individualitate care se referă la
expresia individului, diferenţierea şi particularizarea sa structural-funcţională, aşa cum se
manifestă acesta în plan biologic, dar şi psihologic. Spre deosebire de individ, care este
rodul evoluției biologice, persoana este considerată produs al dezvoltării social istorice.
Atributul de persoană nu este dat prin naștere; el se dobândește treptat în ontogeneză,
grație procesului de socializare. Există situații în care acest atribut se poate pierde: de
exemplu, în anumite boli psihice care se caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de
sine, a autopercepției și a percepției realității înconjurătoare. Personalitatea desemnează
ansamblul însușirilor psihice ale unei persoane, care trece printr-un proces de structurare în
urma căruia se diferențiază și se valorizează devenind unice. Personajul, reprezintă veșmântul
personalității, o mască, uneori mecanismul ei de apărare. Persoana și personajul nu se
indentifică. Persoana este o creație originală, pe când personajul nu. De cele mai multe ori
personajul ascunde personalitatea, însă alteori o trădează. Între personalitate și personaj pot
exista relații de echilibru (când personajul creat este în concordanță cu personalitatea), dar și
de dezechilibru (când personajul creat este în opoziție cu persoanlitatea; de exemplu, un copil
bun intrat într-un grup de delincvenți și, pentru a fi acceptat, joacă rolul “durului”, încălcându-
și propriile principii morsle și convingându-se pe sine că cee ace face îl caracterizează). În
condiții de disonanță, putem asista la fenomene de depersonalizare, care perturb funcționarea
normal a personalității.
Există în psihologie, tendința de a se confunda termenii menționați mai sus. Așadar, în
urma celor spuse putem concluziona afirmând că individul și individualitatea se dispun în
plan biologic, pe când persoana, personalitatea și personajul, în plan social. Persoana e
corespondentul în plan social al individului din planul biologic; personalitatea e
corespondentul în plan social a individualității din planul biologic. Când facem referire la un
om dezvoltat din punct de vedere psihic, e mai bine să-l numim persoană, nu individ (această
denumire dată unei persoane ascunde intenția de desconsiderare).
În alcătuirea personalității se regăsesc patru componente :
 Aptitudinile
 Temperamentul
 Caracterul
 Creativitatea
“Termenul de aptitudine provine din cuvântul latin aptus („apt de...”) şi se referă la
posibilitatea individului de a desfăşura o anumită activitate, obţinând rezultate supramedii
(deasupra mediei celorlalţi indivizi).” (http://www.criminology.md/suport/sup21.pdf, accesat
la data 28.12.2019 )
Aptitudinile sunt un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-operaţional, care
diferenţiază oamenii între ei, în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a activităţilor. Nu
orice însuşire reprezintă o aptitudine, ci numai aceea care favorizează desfăşurarea unei
activităţi cu rezultate peste medie. Nivelul de dezvoltare şi funcţionalitate al aptitudinilor
poate fi evaluat după: rapiditate, volum, precizie, eficienţă şi originalitate. Ele pot fi dobândite
sau înnăscute şi se clasifică în mai multe categorii. În funcţie de natura proceselor psihice, se
evidenţiază: aptitudinile senzoriale, aptitudinile psihomotorii şi aptitudinile intelectuale. În
funcţie de orientare, există două ramuri: aptitudini speciale (tehnice, literare, artistice, etc.) şi
aptitudini generale (inteligenţa sau latura rezolutiv-productivă a personalităţii, spiritul de
observaţie, etc.). Aptitudinile au o importanţă deosebită, deoarece favorizează succesul
profesional şi, câteodată, constituie cerinţe obligatorii pentru exercitarea unei profesii.
Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se
exprimă cel mai pregnant în conduită. Acesta îndeplineşte şi funcţia de latură expresivă a
personalităţii, întrucât furnizează informaţii despre felul persoanei: iute sau lentă, mobilă sau
rigidă, etc.Trebuie precizat faptul că temperamentul este înnăscut, dar evoluează şi se
formează pe parcursul vieţii.
Conform tipologiei lui Hippocrate, există patru tipuri temperamentale diferite:
sangvinic, flegmatic, coleric și melancolic.
 Sangvinicul este optimist, vesel, sociabil şi creativ. El are uşurinţă în a stabili contacte
cu ceilalţi şi are o capacitate de lucru ridicată. Cu toate acestea, sangvinicul
experimentează trăiri afective intense şi dovedeşte sentimente superficiale.
  Flegmaticul este liniştit, meticulos şi imperturbabil. El are o putere de muncă
deosebită, însă desfăşoară activităţi monotone.
 Colericul este exigent, energic, curajos şi competitiv. Acesta are stări afective intense,
uneori exagerate, risipeşte energia şi nu se adaptează la activităţi monotone.
 Melancolicul este sensibil, visător şi puţin sociabil. În plus, are puţină energie şi nu
este foarte rezistent la eforturi îndelungate.
“Caracterul nu este dat, înnăscut, ci dobândit. El este expresia istoriei personale
a omului, este o „a doua natură” a omului. Trăsăturile caracteriale nu sunt date odată
pentru totdeauna, ci evoluează de-a lungul vieţii individului, se conturează treptat în
ontogeneză. Caracterul se dobândeşte prin asimilarea relaţiilor sociale, a ideilor şi
valorilor dominante ale epocii respective, prin conformarea la anumite norme şi reguli pe care
societatea le impune individului.” (http://www.criminology.md/suport/sup21.pdf, accesat la
data 28.12.2019)
Creativitatea este ansamblul unitar al factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la
realizarea de către indivizi, sau grupuri, a unui produs original şi de valoare pentru societate.
În procesul creaţiei sunt implicaţi factori psihologici:
 Intelectuali: factori de fluenţă, flexibilitatea gândirii, originalitatea, imaginaţia
şi inteligenţa.
 Non-intelectuali: factori aptitudinali, motivaţionali, atitudinali şi
temperamentali.
Creativitatea are mai multe niveluri. Astfel, creativitatea expresivă este forma
fundamentală şi se manifestă în comportamentul spontan: mimică, gesturi, dar şi în desenele
copiilor mici. Următorul nivel este ocupat de creativitatea productivă, care este orientată spre
obţinerea unor lucruri noi. Urmează creativitatea inventivă, ce se valorifică prin invenţii şi
descoperiri, iar apoi creativitatea inovatoare, care aduce modificări semnificative în principii
care stau la baza artei sau ştiinţei. Ultimul nivel este reprezentat de creativitatea emergentă,
specifică omului de geniu, care revoluţionează un anumit domeniu.
În concluzie, omul devine personalitate atunci când:
 devine conștient de lume, de alții și de sine
 desfășoară activități utile și recunoscute
 creează valori sociale
 și-a format capacitatea de control și autocontrol
 poate fi luat drept model pentru formarea altor personalități
 Bibliografie

1. Ion Dafinoiu, 2007, Personalitatea, editura Polirom, București;

2. Adela Moraru, 2014, Psihologia personalității, editura Dimitrie Cantemir, Târgu
Mureș;
3. http://www.criminology.md/suport/sup21.pdf , accesat la data 28.12.2019, ora 18:00;
4. http://www.prouniversitaria.ro/carte/psihologia-personalitatii/rasfoire/, accesat la data
28.12.2019, ora 17:00;