Cursul I

CONCEPTUL DE PERSONALITATE
Personalitatea apare sub două aspecte:
- ca realitate psihologică;
- în calitate de concept.
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular.
În calitate de concept, psihologia personalităţii atrage atenţia asupra faptului
că nu trebuie neglijate celelalte domenii ale psihologiei deoarece ea se regăseşte în
toate teoriile şi concepţiile psihologice.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă
fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni
psihologice.
Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă n-ar avea
aproape nici o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, neraportate la
personalitate.
Practic, dat fiind faptul că personalitatea este cea mai complexă şi adeseori
cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o
influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm ea reprezintă principalul ghid în
modelarea concretă a omului.
Numai cunoscând laturile, structura, finalitatea personalităţii vom putea
selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare
educativă.
Allport a descoperit, încă din 1936, existenţa în limba engleză a 18000 de
termeni prin care pot fi făcute descripţii psihologice ale personalităţii. Dintre
aceştia 4504 termeni desemnează trăsături de personalitate reale, moduri stabile şi
consistente de ajustare a individului la mediul său. Ceilalţi termeni implică
comportamente specifice şi temporare, evaluări, metafore.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În literatura de specialitate se utilizează nediferenţiat o serie de termeni care
sunt de multe ori folosiţi unul în locul celuilalt, şi anume: individ, individualitate,
persoană, personalitate, personaj.
Conceptul de individ
Individul reprezintă totalitatea însuşirilor biologice (ereditare şi dobândite)
care asigură adaptarea la mediul natural.
El desemnează caracterul indivizibil al organismului. De aici rezultă o serie de
caracteristici ale individului:
- este un produs în întregime determinat biologic;
- este un reprezentant al speciei, indiferent dacă aceasta este umană, animală
sau vegetală;
- este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.

Conceptul de individualitate
 În decursul existenţei individului însuşirile biologice se specializează, se
ierarhizează, se integrează căpătând astfel unele note distinctive originale.
Individualitatea este individul cu organizarea sa specifică, diferenţială,
irepetabilă şi ireductibilă.
Individualitatea exprimă acel atribut al organizării structural-funcţionale
interne care face ca un individ să se distingă de alţii din aceeaşi specie şi să
reprezinte un dat unic şi ireductibil.
Individualitatea este de asemenea valabilă şi aplicabilă în caracterizarea
tuturor organismelor vii (chiar la nivelul inferior indivizii se diferenţiază prin
modul organizării lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea
biologică la una de tip psihologic; vorbim de particularităţi psiho-individuale.

Conceptul de persoană
Persoana este corespondentul, în plan social, a individului în plan biologic.
Persoana reprezintă individul uman, ca entitate concretă, într-un cadru
relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care
asigură adaptarea la mediul social-istoric istoric şi în cadrul acestor însuşiri se
subliniază necesitatea prezenţei componentelor de ordin superior conştient. Se
afirmă astfel că omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient
atitudinile faţă de realitate.
Acest atribut de persoană nu este dat prin naştere; el se dobândeşte treptat în
ontogeneză, graţie procesului de socializare. Noţiunea de persoană este aplicabilă
doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic.
Copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de persoană.
De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se
caracterizează prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autopercepţiei şi a
percepţiei realităţii înconjurătoare.

Conceptul de personalitate De-a lungul timpului, ansamblul însuşirilor

psihice ale persoanei suportă un proces de structurare în urma căruia se
diferenţiază între ele şi se valorizează devenind unice.
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea
superioară a persoanei. Trebuie făcută o distincţie între persoană şi personalitate:
- persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane care trăieşte şi îşi
realizează destinul pe lume şi ea trebuie studiată de psihologia generală.
- Personalitatea se referă la particularităţile psihice individuale, la ceea ce-l
distinge şi îl detaşează pe un om de altul.
Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii. Esenţial deci în acest
context este faptul că noţiunea de personalitate tinde să se lege de existenţa unei
componente şi a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de
persoană).

Conceptul de personaj
Are două accepţiuni:
- personajul ca manifestare în afară, în comportament a persoanei şi
personalităţii
 - personajul ca „persoană în rol”, omul interpretat ca un rol social.
Fiecare om poate juca mai multe roluri, deci el se manifestă prin mai multe
personaje, îşi relevă faţă de alţii mai multe faţete ale personalităţii sale.
Tipuri de personaje:
- personaje sociale (joacă roluri aşteptate sau impuse de societate);
- personaje volitive (joacă roluri pe care şi le impun singure conform
propriilor aspiraţii);
- personaje mască (joacă roluri străine personalităţii lor pentru a-şi ascunde
propria personalitate).
Datorită faptului că sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că
personajul este veşmântul social al personalităţii, mecanismul ei de apărare.
Personajul este o „faţetă”, o imagine fragmentară a persoanei, o mască, o
aparenţă în spatele căreia se ascunde persoana.
Persoana şi personajul nu se identifică; în timp ce persoana este o creaţie
originală, personajul este rutină, automatism.

DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII

Definiţiile date personalităţii sunt extrem de numeroase şi uneori chiar

contradictorii. Totuşi există: definiţii prin efect extern, prin structură internă şi
pozitiviste.
Definiţii prin efect extern
Când spunem despre cineva că „are” sau „nu are” personalitate se are în
vedere, pe de o parte cum se manifestă persoana respectivă în exterior şi pe de altă
parte modificările pe care ea le produce în comportamentul semenilor.
Cu cât efectele externe sunt mai mari, cu atât se consideră că personalitatea
cuiva este mai puternică.
Allport dă astfel de definiţii: „personalitatea este suma totală a efectului
produs de un individ asupra societăţii”; „personalitatea este ce cred alţii despre
tine”.
Definiţiile prin efect extern au avantajul că oferă posibilitatea de a cunoaşte
personalitatea semenilor noştri. Dar ele au şi unele limite:
- se confundă personalitatea cu rolul ei, adică cu personajul;
- întinde o capcană: dacă există o persoană care influenţează oameni diferiţi în
moduri diferite înseamnă că are personalităţi diferite?
- stabilesc o relaţie de cauzalitate între calitatea personalităţii şi capacitatea ei
de influenţare şi modificare a conduitei altora. Aici se ridică o întrebare: o
persoană care influenţează are o personalitate bogată, iar o persoană care nu
influenţează nu dispune de personalitate?
Definiţii prin structură internă
Conform acestor definiţii personalitatea este o entitate obiectivă, este ceva ce
există cu adevărat, ceva valoros.
Cea mai cunoscută definiţie structural-esenţialistă a personalităţii este cea dată
de Allport în 1937: „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic”.
 O definiţie asemănătoare a dat şi Eysenck: „personalitatea este organizarea
mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi
fizicului unei persoane , această organizare determină adaptarea sa unică la
mediu”.
Definiţii pozitiviste
Aceste definiţii au apărut ca reacţie la definiţiile structuraliste. Cei care au
promovat acest tip de definiţii au stabilit că ceea ce cunoaştem sunt propriile
noastre operaţii pe care le facem când studiem personalitatea.
Allport dă o astfel de definiţie: „personalitatea este conceptualizarea cea mai
adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul
de ştiinţă o poate da la un moment dat ”.
Acest tip de definiţii introduc personalitatea pe calea cercetării obiective,
riguroase pozitiviste. Dar există şi eroarea că definesc obiectul de cercetare în
funcţie de metodele utilizate care pot fi şi imperfecte. Trebuie de fapt adaptate
metodele la obiect.
Dincolo de aceste definiţii reducţioniste s-a încercat definirea personalităţii ca
entitate complexă, eterogenă, după natura substanţial-calitativă a „elementelor”
care o compun.
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul
adaptării individului la mediu şi care determină un mod specific, caracteristic şi
unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe”. (Wiggins, 1971).
„Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare,
teleonomic (mod de explicare ştiinţifică a comportamentului orientat al sistemelor
organice), determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică,
individualizată” (M. Golu, 1993).

Cursul II

TEORII ALE PERSONALITĂŢII

În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a cercetărilor efectuate de

către psihologi asupra personalităţii şi a găsit un număr de 50 de definiţii distincte
ale termenului. Cu toate că părerile erau diferite asupra a ceea ce se înţelege prin
personalitate, totuşi Allport a constatat că ideile lor aveau trei elemente comune:
- fiecare dintre noi are o personalitate unică;
- personalităţile noastre sunt compuse dintr-o mulţime de caracteristici
diferite;
- aceste caracteristici rămân stabile în timp, sunt destul de constante.
Unii psihologi adoptă o abordare idiografică a personalităţii care presupune
studierea fiecărei persoane în parte şi analiza modalităţilor individuale în care se
manifestă personalităţile oamenilor. Alţi psihologi adoptă o abordare nomotetică a
personalităţii, prin care se analizează felul în care personalităţile oamenilor pot fi
încadrate în anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia acestora.
Teoriile personalităţii au apărut, în general, ca urmare a implicării în activităţi
clinice a psihologilor care s-au ocupat de pacienţi cu diverse probleme psihice.
Există trei şcoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor
psihologice ale personalităţii:
- şcoala psihanalitică a lui Sigmund Freud şi a discipolilor săi;
- şcoala psihometrică, al cărei reprezentant celebru este Hans Eysenck;
- şcoala umanistă, care include teorii avansate de către Carl Rogers şi de alţi
psihologi care au adoptat o abordare similară.

Abordarea psihanalitică a personalităţii

Freud s-a ocupat de isterie – problemă clinică în care pacienţii au dureri
cumplite, dar care nu pare să aibă o bază organică. El a constatat că pacienţii săi
isterici păreau să aibă amintiri şi asociaţii adânc îngropate şi puternic marcate
afectiv. Aducerea acestora la suprafaţă părea să-i ajute. El a elaborat o tehnică de
asociere liberă şi de analiză a „greşelilor de exprimare” şi a visurilor, care i-a
permis să cerceteze aceste amintiri ascunse. Treptat, Freud a elaborat metoda
cunoscută sub denumirea de tehnică psihanalitică. Scopul acesteia este procesul
catharctic prin care toate traumele emoţionale ascunse ies la suprafaţă, permiţând
pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a le
stăpâni.
Freud a elaborat un model în care mintea umană era văzută ca un aisberg,
având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei:
- conştient – partea minţii de care suntem conştienţi;
- preconştientul este acea parte a minţii în care staţionează amintiri şi
gânduri, care, temporar, sunt uitate, dar care pot fi aduse în conştient dacă
este neesar;
- inconştientul, în care Freud considera că este îngropat un strat mai profund
al minţii, ale cărui componente nu ajung niciodată la conştienţă. Aici sunt
ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii.
Freud considera că personalitatea umană este compusă din trei părţi:
- sinele – este prima parte a personalităţii care conţine toate imboldurile
lăuntrice, pulsiunile şi instintele. El este în întregime egoist, manifestându-se
numai pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei
dorinţe.
- eul – funcţionează pe baza principiului realităţii. Pe măsură ce are loc
desprinderea individului de prima perioadă a copilăriei, începe să apară o
mlădiţă mai realistă a sinelui. Eul încearcă să satisfacă solicitările sinelui,
dar într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea şi care să nu producă
dificultăţi mai târziu.
- supraeul – este un fel de „părinte interior” indicându-i individului ce „ar
trebui” să facă şi conţinând toate ideile, datoriile şi responsabilităţile
individului, ca parte a atribuţiilor sociale. În multe privinţe, această parte a
personalităţii este la fel de nerealistă ca şi sinele, deoarece exigenţele sale
sunt atât de pretenţioase încât ar fi imposibil de realizat. Şi din nou eul,
acţionând conform principiului realităţii, trebuie să menţină echilibrul între
realitate şi solicitările supraeului.
Acest tip de abordare a personalităţii este numit psihodinamic, deoarece
concepe eul ca având rolul de a menţine un echilibru dinamic între cele trei tiupuri
de exigenţe care îi sunt impuse: de la sine, de la supraeu şi de la realitate. Totuşi
sinele şi supraeul se află în inconştient şi este important ca eul să le împiedice să
treacă în conştient. Prin urmare, eul elaborează o serie de mecanisme de apărare,
care îi permit să se protejeze împotriva presiunilor exercitate de sine şi de supraeu.
Au existat multe critici la adresa abordării freudiene a personalităţii. Teoria
freudiană poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea
evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ce se poate întâmpla, iar o
teorie ştiinţifică este considerată, în general corectă, dacă pe baza ei se pot formula
predicţii.

Abordarea psihometrică a personalităţii

Teoria lui Eysenck asupra personalităţii
Abordarea lui Freud era idiografică, ceea ce înseamnă că psihanalistul avea ca
scop înţelegerea modului în care se echilibrează diferite aspecte ale personalităţii la
fiecare individ. Dar alţi psihologi au început să-şi concentreze atenţia asupra
modului în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi între ei, iar această abordare
este nomotetică. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea
testelor psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice
de tipul inteligenţei, reactivităţii sau personalităţii.
Eysenck a fost puternic influenţat de tradiţia behavioristă. El a adoptat
varianta eşantionării din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane,
punându-i subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod normal.
Testele sale au fost elaborate sub formă de chestionare şi prin analiza rezultatelor
la aceste chestionare cercetătorul a reuşit să elaboreze o teorie a personalităţii.
Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale
personalităţii, o tehnică numită analiză factorială. În urma cercetărilor efectuate, a
tras conluzia că par să existe două dimensiuni esenţiale ale personalităţii:
extraversiunea şi nevroza (neuroticism). Mai târziu, în 1976 a adăugat o a treia
dimensiune, psihoza (psyhoticism), deoarece simţea că acest aspect al
personalităţii nu se justifică prin ceilalţi doi factori.
Fiecare din aceşti factori principali este compus din câţiva factori secundari.
Astfel, pentru extravertit factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea,
disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinţa şi
responsabilitatea.
Un chestionar conceput să măsoare gradul de extraversiune sau introversiune
ar conţine întrebări care să testeze comportamentul corespunzător fiecărui factor
secundar: „Vă place să fie multă agitaţie în jurul dvs.?”; „În general, puteţi să vă
transpuneţi rapid gândurile în cuvinte?”.
Factori secundari pentru nevroză: respectul de sine, bucuria, teama,
obsesivitatea, autonomia, ipohondria şi vinovăţia. El a testat aceşti factori prin
întrebări de tipul: „Deveniţi nervos în lifturi şi tuneluri?”; „Aveţi migrene
puternice?”; „Vă simţiţi uneori stângaci când sunteţi cu superiorii?”. Din
răspunsurile la aceste întrebări, Eysenck obţinea scorul global pentru nevroză.
Factorii secundari care stau la baza „psihozei” numără elemente de tipul
singurătăţii, insensibilităţii, indiferenţei faţă de alţii, nonconformismului, opoziţiei
faţă de practicile sociale şi lipsei de conştiinţă. Această dimensiune a personalităţii
nu este perfect identică cu celelalte două, deoarece Eysenck a constatat că
majoritatea oamenilor obţin scoruri mici sub acest aspect.
 De asemenea, el consideră că extraversiunea şi nevroza sunt total
independente. Ar putea exista introvertiţi nevrotici şi extravertiţi nevrotici sau ar
putea exista introvertiţi stabili şi extravertiţi stabili.
Au existat şi critici la adresa abordării lui Eysenck. Una este legată de
eşantionul foarte limitat pe care l-a utilizat (şapte sute de soldaţi care erau trataţi
pentru boli nervoase) şi alta a fost aceea că folosirea chestionarelor presupune că
rezultatele sunt influenţate de dispoziţia de moment a celor chestionate. La o
întrebare de tipul „Aţi prefera să staţi acasă singur, sau să mergeţi la o petrecere
plictisitoare?” se pot primi mai multe răspunsuri de la aceeaşi persoană, în funcţie
de starea de moment (şi posibil, de perioada scursă de la ultima petrecere la care a
participat).
Teoria lui Cattell asupra personalităţii
Tipul de teorie elaborată de către Eysenck este deseori cunosută sub
denumirea de teoria trăsăturilor de personalitate (factorilor de personalitate),
deoarece implică încercarea de a compara oamenii utilizând diverşi factori sau
aspecte ale personalităţii şi observarea modului în care se îmbină aceştia.
Raymond Cattell, în 1965 a elaborat şi el o teorie a factorilor de personalitate,
într-o manieră similară celei a lui Eysenck. El considera că factorii de personalitate
ar putea fi împărţiţi în două tipuri: factori externi şi factori interni.
Factorii externi formează personalitatea aparentă – acele trăsături de
personalitate pe care le observă ceilalţi. Dar sub acestea există un set de trăsături
interioare care formează baza personalităţii. Cattell a considerat că există 16 factori
interni esenţiali pe care îi posedă fiecare om într-o măsură mai mare sau mai mică.
Factorii lui Cattell au fost identificaţi prin analiza factorială a trei tipuri
diferite de date, pe care el le-a numit: date-L, date-Q şi date-T. „L” vine de la
life-record, ceea ce s-ar traduce prin „consemnări din viaţă”, între care se numără
informaţiile referitoare la notele obţinute la şoală, absenţele de la lucru ş.a.
Scorurile Q, de la questionaires sunt obţinute din chestionare cu întrebări
referitoare la obiceiurile şi sentimentele personale şi în sfârşit, datele T (de la test)
sunt obţinute din rezultatele subiecţilor la teste obiective , de tipul testelor de
inteligenţă. Cattell a tras concluzia că există şaisprezece factori esenţiali de
personalitate, elaborând un test de personalitate cunoscut sub denumirea de 16 PF.
Totuşi, mulţi psihologi au criticat ideile lui Cattell pe motiv că datele pe care
le-a utilizat în formularea teoriei sale şi în redactarea testelor de personalitate erau
destul de superficiale şi că factorii de personalitate propuşi de el se înscriu în
categorii prea rigide pentru a fi operante.

Teorii umaniste ale personalităţii

Teoria personalităţii elaborată de Carl Rogers, în 1959, a fost o provocare la
adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogers susţine că
fiinţele umane au o necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai
mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că problemele nevrotice sau
psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al personalităţii unei fiinţe umane
este în mod consecvent reprimat. El se referă la acest lucru folosind termenul
nevoie de autoactualizare – necesitate de actualizare sau de realizare a potenţialului
propriu.
 Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că
evaluăm prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne
încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când
cele care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau
neplăcute. Deoarece fiecare individ are capacităţi şi tendinţe diferite, fiecare îşi
elaborează propriul set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora,
chiar dacă nu perfect identice.
Rogers îşi concentrează teoria pe ideea „sinelui” deoarece, în lucrul cu
pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor
interioare”, pentru care a propus denumirea de concepţia despre sine (self-
concept) şi că, deseori, erau tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu
ideile lor.
O altă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este
necesitatea preţuirii. El susţinea că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte
persoane, preţuire care să se manifesteprin dragoste, afecţiune sau chiar simplu
respect.
În general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un
comportament „adecvat”. Ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un
anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de
comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt
cunoscute sub denumirea de condiţii de valoare şi sunt foarte importante în
ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile
de comportamentaprobate de societate.
După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa
conflictelor între „condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare,
deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în
decursul vieţii, care îi preţuiesc necondiţionat. Preţuirea necondiţionată este
deosebit de valoroasă pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot
timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele,
înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de
autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea
produce.
Teoriile umaniste diferă de cele ale psihanaliştilor sau ale psihometricienilor
prin faptul că primele consideră personalitatea umană ca fiind imuabilă o dată ce
individul a atins vârsta adultă. Teoriile umaniste admit faptul că oamenii se pot
schimba la orice vârstă şi că este posibil, chiar la vârsta adultă, ca individul să
treacă prin modificări de personalitate destul de profunde, dacă i se schimbă
mediul şi expectanţele.

Teoria constructelor personale a lui Kelly

O altă teorie a personalităţii a fost elaborată de George Kelly, în 1955. El
considera că lucrul cel mai important este felul în care înţelegem ceea ce ni se
întâmplă, deci o teorie a personalităţii trebuie să ofere o metodă prin care
terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul îşi înţelege lumea.
Această procedură este cunoscută sub denumirea de abordare fenomenologică.
Kelly spunea că fiinţele umane se comportă ca nişte oameni de ştiinţă în
experienţele şi activităţile lor zilnice – nu ne amintim pasiv lucrurile care ni se
întâmplă, ci ne gândim şi elaborăm teorii referitoare la ele. El susţinea că
dezvoltarea continuă a acestor mici teorii şi testarea lor din perspectiva factorilor
pe care îi adunăm în experienţa noastră zilnică, reprezintă cogniţia socială. Dacă
teoria nu se potriveşte atunci căutăm alta. Tot timpul elaborăm şi ne ajustăm
viziunile referitoare la ceea ce se întâmplă în jur.
Modelul lui Kelly de „om de ştiinţă” se aplică cunoaşterii noastre, în general,
dar el considera că fiinţele umane sunt cele mai importante elemente din mediul
nostru individual. Elaborăm continuu viziuni asupra altor fiinţe umane, pe care le
folosim ca bază pentru reacţiile noastre , atunci când întâlnim persoane
necunoscute.
Kelly afirma că fiecare dintre noi elaborează un set de constructe personale pe
care le utilizează pentru a înţelege lumea şi oamenii din jur. Aceste constructe sunt
bipolare (ex. sensibil/insensibil). Important este faptul că aceste constructe sunt
personale. Ele pot fi: supraordonate (bun/rău) şi subordonate (mai puţin aplicabile
– face cafea bună/face cafea proastă).

Cursul III

TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE

Trăsăturile sunt elemente fundamentale ale personalităţii. Spunem despre un

om că este posac şi timid, dar muncitor; despre o femeie că este dificilă, vorbăreaţă
şi zgârcită.
Concepţia despre trăsăturile de personalitate este la fel de veche ca limbajul
omenesc. Concepţiile uzuale despre trăsăturile de personalitate conţin două
presupuneri de bază:
- în primul rând, trăsăturile se menţin în timp. Suntem de acord cu faptul că,
în mod firesc, comportamentul unei persoane poate varia într-o oarecare
măsură în funcţie de situaţie, dar şi cu faptul că există un nucleu constant,
care defineşte o anumită persoană: petele leopardului ce nu se schimbă.
Aşadar, există diferenţe între indivizi care se disting în anumite situaţii (ex.
ne putem aştepta de la un student pe care l-am perceput ca „anxios” să fie
extrem de tulburat şi neliniştit la examene şi în contextul unor evenimente
din viaţa personală).
- în al doilea rând, se consideră că trăsăturile influenţează nemijlocit
comportamentul (ex. dacă o persoană începe să cânte din senin o melodie
veselă am putea spune că este veselă/fericită, încercând să explicăm
comportamentul. Dar această explicaţie se află pe un tărâm nesigur, din
cauza circularităţii ei, adică, o persoană poate deveni veselă prin încercarea
de a cânta).
Trebuie admis faptul că nici o teorie a trăsăturilor nu poate fi întemeiată dacă
nu ia în considerare şi nu explică variabilitatea conduitei unei persoane. Presiunile
din mediul înconjurător, persoanele cu care stabileşte relaţii şi contracurenţii din
persoana însăşi pot întârzia, mări, deforma sau inhiba complet conduita pe care am
aşteptat-o în mod normal ca rezultat al trăsăturilor unei persoane. Dar pe lângă
această porţiune variabilă, persoana mai dispune şi de o porţiune constantă care
poate fi desemnată cu conceptul de trăsătură.
Allport (1937) considera că trăsăturile sunt „structuri mentale organizate,
diferite în cazul fiecărui individ, care iniţiază şi dirijează comportamentul”.
Dacă scopul psihologiei este să explice comportamentul, atunci trăsăturile de
personalitate au valoare în calitate de construcţii, în măsura în care contribuie la
atingerea acestui obiectiv. În prezent dovezile referitoare la existenţa trăsăturilor
provin din consistenţa actelor separate şi observabile ale comportamentului. Actele
separate sunt „indicatori” ai trăsăturilor (Stagner, 1961).
Allport a stabilit o distincţie între trăsăturile comune şi dispoziţiile personale:
- Trăsăturile comune sunt acele dimensiuni în raport cu care indivizii pot fi
comparaţi între ei.
- Dispoziţiile personale se referă la amprenta sau configurarea unică a acestor
trăsături în cazul unei persoane.
Ex. Doi indivizi pot fi amîndoi sinceri, dar se poate ca felul în care
sinceritatea se corelează cu celelalte trăsături să fie foarte diferit. Unul, atent la
sentimentele celor din jur va spune câteodată o mică minciună neutră, deoarece
sunt mai importante sentimentele decât sinceritatea. Celălalt apreciind mai mult
sinceritatea va spune întotdeauna adevărul, chiar dacă în acest fel răneşte
sentimentele altcuiva. De asemenea, oamenii pot avea aceleaşi trăsături, dar din
motive diferite: o persoană poate fi conştiincioasă pentru că ţine la părerea
celorlalţi despre sine, iar pentru o altă persoană conştiinciozitatea poate însemna
nevoia de a păstra ordine în viaţă.
Trăsăturile diferă şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra
comportamentului, iar unele dispoziţii personale, fiind organizate ierarhic, au o
influenţă mai mare asupra comportamentului decât altele.
Allport a clasificat dispoziţiile în:
- dispoziţii cardinale – dispoziţii dominante care influenţează toate aspectele
comportamentului (altruismul în cazul Maicii Tereza);
- dispoziţii centrale – sunt tendinţele mai puţin pătrunzătoare ale
răspunsurilor individuale. Cei mai mulţi deţin 5-10 dispoziţii centrale care
conduc majoritatea reacţiilor şi controlează o gamă întinsă de situaţii
obişnuite, cotidiene (prietenia pentru ex. anterior).
- dispoziţii secundare – interese şi tendinţe specifice mult mai restrânse,
exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale activităţii şi conduitei individului:
preferinţa pentru un anumit gen de haine, tendinţa de a avea biroul în ordine
în ciuda unei aparenţe personale dezordonate.
Clasificarea dispoziţiilor permite prezentarea personalităţii ca sistem organizat
concentric. Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include
trăsăturile centrale, iar cel exterior cuprinde trăsăturile secundare.
Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a personalităţii,
posibilitatea de consolidare şi generalizare a unei trăsături (dezirabile) şi de slăbire
şi restrângere a razei de influenţă a altei trăsături (indezirabile).
Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii
conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice: cognitive, afective, motivaţionale
şi voliţional-valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de
„obiectele sociale”.
Se delimitează astfel:
- trăsăturile globale, care definesc personalitatea (sistemul caracterial) în
ansamblu;
- trăsăturile particulare, care definesc semnificaţia relaţional-socială a
componentelor psihice.
Caracteristicile trăsăturilor globale:
- unitatea – care face ca în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale, linia de
conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate;
- pregnanţa – care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a
semnificaţiilor şi atitudinilor în cadrul profilului general, iar pe de altă parte,
gradul de intensitate şi consolidare a componentelor dominante;
- originalitatea – specificitatea şi individualitatea personalităţii, gradul de
deosebire a unui profil de altul;
- plasticitatea – defineşte „disponibilitatea” structurilor de a se schimba, de a
se adecva la dinamica realităţii sociale;
- stabilitatea scopului – reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor
care imprimă orientarea generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui
majoră;
- integritatea – exprimă rezistenţa la influenţele şi presiunile perturbatoare
(negative) din afară, rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza
căreia se diferenţiază şi se manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în:
- trăsături de natură cognitivă: reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi
opusul lor;
- trăsături de natură afectivă: sentimentalismul, timiditatea;
- trăsături de natură motivaţională: lăcomia, rapacitatea, avariţia,
mercantilismul şi opusele lor;
- trăsături de natură intersubiectivă: solicitudinea, spiritul de cooperare,
spiritul de întrajutorare, altruismul şi opusele lor;
- trăsături de natură morală: bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea,
modestia şi opusele lor;
- trăsături de natură voliţională: curajul, independenţa, perseverenţa,
fermitatea, hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor.

TRĂSĂTURI ŞI SITUAŢII
Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este
realizarea de predicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.
Dar ce anume determină comportamentul uman: trăsăturile sau situaţia în care se
găseşte individul?
Adepţii teoriei trăsăturilor (Allport, Eysenck, Cattell) consideră că deşi faptele
de conduită ale unei persoane prezintă o anume variabilitate situaţională, pe termen
lung, observaţia furnizează un cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi
interpretare. Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau
particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan
comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în
acelaşi fel la o varietate de stimuli.
Privită astfel, trăsătura are la bază câteva afirmaţii implicite:
- comportamentul este consecvent: persoana tinde să manifeste aceleaşi reacţii
obişnuite în raport cu o categorie întreagă de situaţii;
- oamenii se schimbă în funcţie de frecvenţa oricărui tip de comportament;
- personalitatea are o anumită stabilitate.
Psihologii situaţionişti critică această teorie, afirmând despre comportamentul
personal şi social că depinde în mod hotărâtor de situaţia în care se găseşte
subiectul. Ei afirmă că potrivit teoriei învăţării sociale persoanele achiziţionează
diverse comportamente ca răspuns la anumite situaţii.
Dezbaterile ştiinţifice dintre cele două modele explicative au dus la
dezvoltarea abordărilor personalităţii de tip interacţionist. În aceste modele
noţiunea de trăsătură nu este abandonată, ci considerată dintr-o perspectivă
dinamică. Subiectului i se atribuie o intenţie, el manifestă trăsături, dar şi stări care
corespund actualizării unei trăsături la un moment dat. El influenţează situaţiile, iar
situaţiile influenţează comportamentul. Astfel, comportamentul are un dublu
determinism – trăsături, situaţii.
Un rol important este acordat credinţelor subiectului, felului în care el
interpretează situaţia şi îşi apreciază performanţa, ca şi strategiilor de adaptare la
situaţie.

Cursul IV

Metode psihometrice de identificare a dimensiunilor personalităţii

Concepţiile contemporane despre trăsături sunt strâns legate de procesele de

măsurare şi de evaluare necesare pentru a identifica dimensiunile fundamentale ale
personalităţii. În vederea cercetării trăsăturilor se are în vedere câteva ipoteze
despre numărul şi natura dimensiunilor principale, apoi se elaborează un chestionar
pentru măsurarea lor. Pasul următor este cercetarea utilităţii reale a chestionarului
ca instrument de măsură şi modificarea itemilor acestuia pentru a elimina
deficienţele constatate.
Oricât de atent ar fi conceput chestionarul, este nevoie şi de evaluarea oficială
a adecvării lui, prin aplicarea psihometriei, ştiinţa măsurătorilor psihologice.
Psihometria oferă tehnicile statistice care ne spun cât de bun este un anumit
chestionar ca unealtă de măsurare. O importanţă deosebită are analiza factorială,
datorită utilizării ei în cercetarea structurii fundamentale a trăsăturilor
personalităţii.
Orice test trebuie să îndeplinească în mod satisfăcător patru criterii esenţiale:
fidelitate, validitate, standardizare şi etalonare.
Fidelitatea se referă la acurateţea cu care chestionarul măsoară o anumită
calitate. Un test psihometric nu are nici o relevanţă dacă rezultatele sale sunt
afectate de procese temporare sau trecătoare.
Există trei modalităţi prin care psihologii estimează fiabilitatea (fidelitatea)
unui test psihometric. Cea mai simplă dintre acestea este metoda test-retest. În
cadrul acesteia se efectuează testul asupra unui grup de persoane, iar mai târziu se
repetă acelaşi test. Dacă testul este fiabil rezultatele ar trebui să fie foarte
asemănătoare de fiecare dată.
O altă tehnică este de a elabora două versiuni distincte ale aceluiaşi test şi de a
observa dacă se obţine acelaşi rezultat când testaţi aceleaşi persoane, în situaţii
diferite. Aceasta este cunoscută sub denumirea de metoda formelor alternative.
A treia tehnică utilizată pentru testarea fidelităţii este metoda înjumătăţirii.
În cadrul acesteia un test este împărţit în două: itemii cu soţ şi itemii fără soţ.
Prima testare se face cu o jumătate din întrebări (itemi cu soţ), iar următoarea –
asupra aceloraşi subiecţi – cu cealaltă jumătate (itemii fără soţ). Dacă testul este
fiabil, cele două jumătăţi ar trebui să furnizeze rezultate similare.
Fidelitatea este exprimată sub forma unui coeficient de corelaţie. Acesta are o
valoare între –1 şi +1, care exprimă cât de bine se potrivesc rezultatele obţinute în
urma aplicării celor două teste sau a celor două jumătăţi de test. Ca regulă
generală, testele de capacitate trebuie să aibă o corelaţie de +0,8, sau mai mare
pentru a fi considerate fiabile, iar testele de personalitate +0,6, sau mai mult. Dacă
valoarea este ceva mai mică decât aceasta, rezultatele testului nu sunt demne de
încredere.
Statistica alfa-Cronbach este un instrument de măsurare a fidelităţii, utilizat
frecvent, calculată pe baza unui singur set de itemi. Ea este , într-adevăr, corelarea
testului cu el însuşi. În general, valoarea coeficientului creşte atât în funcţie de
creşterea corelării dintre itemi, cât şi în funcţie de creşterea numărului de itemi ai
testului.
Validitatea presupune că testul măsoară cu adevărat ceea ce intenţionează
cercetătorul să măsoare. Măsura în care un test estimează, într-adevăr, ceea ce se
intenţionează reprezintă gradul său de validitate. Există patru tipuri de validitate:
- validitatea superficială;
- validitatea criteriului;
- validitatea construcţiei;
- validitatea ecologică.
Validitatea superficială este cea mai simplă, aceasta arătând numai dacă un
anumit test pare să măsoare ceea ce se doreşte.
Validitatea criteriului. În acest caz validitatea testului este măsurată prin
compararea rezultatelor sale pe baza unui alt criteriu (cum ar fi compararea
rezultatului unui test de inteligenţă cu reuşita şcolară obişnuită).
Există două tipuri de validitate a criteriului: validitate concurentă şi
validitate predictivă. Validitatea concurentă este verificată atunci când testul este
comparat cu o altă măsură aflată la îndemână – cum ar fi efectuarea unui test de
inteligenţă şi compararea sa cu rezultatele la un examen pe care studentul l-a dat
deja. Validitatea predictivă este verificată atunci când rezultatele testului sunt
comparate cu ceva care trebuie să se întâmple în viitor, după ce persoana a fost
testată – cum ar fi testarea cuiva pentru selecţia pe postul de manager şi, mai târziu
observarea raporturilor dintre performanţele sale concrete într-o activitate de
conducere şi rezultatele testului. Stabilirea validităţii predictive este importantă în
prima fază a elaborării chestionarului şi în aplicaţii.
Validitatea construcţiei arată dacă un test psihometric este elaborat în
spiritul teoriei pe care se doreşte să o verifice. Esenţa validităţii construcţiei este
faptul că între trăsătură şi criteriile externe există corelaţii prevăzute pe baza unei
teorii ştiinţifice adecvate, nu pe baza bunului simţ sau a unei analize superficiale a
caracteristicilor trăsăturii. De exemplu, am putea folosi o teorie psihobiologică a
personalităţii pentru a prevedea modul în care o anumită trăsătură se va corela cu
ritmul cardiac.
Validitatea construcţiei reiese din întreaga plasă de informaţii empirice şi
analiză teoretică ţesută în jurul unei trăsături, numită uneori reţea nomologică.
Problemele cu care se confruntă validitatea construcţiei sunt cele ale stabilirii
adevărului ştiinţific. Validitatea construcţiei este întotdeauna relativ provizorie şi
poate fi slăbită sau întărită de cercetările noi.
Validitatea ecologică arată dacă testul măsoară fenomenul real în lumea de zi
cu zi pe care trebuie să o reprezinte. De exemplu, dacă un test de extraversiune
identifică într-adevăr persoanele sociabile şi prietenoase în viaţa cotidiană.
Standardizarea. Testele psihometrice trebuie să fie standardizate. Există trei
etape ale acestui proces:
- trebuie să fie cert că toţi subiecţii sunt testaţi în aceleaşi condiţii, astfel încât
conţinutul testului să determine rezultatul şi nu faptul că unii
experimentatori au explicat mai clar cerinţele sau oricare alt factor
întâmplător de acest tip. În manualul experimentatorului să fie clar redactate
şi definite condiţiile exacte pentru administrarea testului.
- elaborarea normelor populaţiei – tabele generale care permit
experimentatorului să aprecieze felul în care scorul obţinut de un individ se
raportează la alţi membri ai populaţiei. Standardizarea unui test presupune
aplicarea acestuia la un număr foarte mare de subiecţi, pentru a determina
rezultatele caracteristice, media şi abaterile standard pe o anumită populaţie.
- certitudinea că rezultatul testului corespunde standardelor stabile. Noile teste
trebuie să dea rezultate similare testelor mai vechi, ducând la o distribuţie
normală, dacă eşantionul este destul de mare.
Pe lângă problemele legate de fidelitate, validitate şi standardizare există o
serie de aspecte ale testării psihometrice care fac distincţia între testele nomotetice
şi cele idiografice.
Testele nomotetice sunt utilizate pentru a găsi legi sau principii generale, deci
pentru a compara indivizi diferiţi pe aceeaşi scală.
Testele idiografice sunt destinate analizei caracteristicilor unei singure
persoane. Nu au ca scop compararea mai multor persoane, în schimb încearcă să
asigure o descriere aprofundată a capacităţilor sau a caracterului unei persoane.
Teoriile elaborate de către Eysenck şi Cattell, sunt ambele teorii nomotetice.
Ei au identificat principii generale ale personalităţii (trăsături de personalitate) şi
apoi au elaborat teste care măsoară scorurile unui individ în raport cu fiecare dintre
aceste trăsături. Deci, atât inventarul personalităţii al lui Eysenck, cât şi testul de
personalitate 16 PF al lui Cattell, sunt teste nomotetice.
Dacă am analiza testul de personalitate elaborat pe baza teoriei personalităţii a
lui Rogers, am observa că acesta este un test idiografic, al cărui singur scop este
acela de a oferi terapeutului posibilitatea de a intui specificul activităţilor mintale
ale individului supus testului şi nu au în vedere comparaţia între trăsăturile
persoanei respective şi cele ale altor căteva persoane sau ale majorităţii populaţiei.
 Testele idiografice au ca scop explorarea unicităţii, a atributelor specifice unui
individ. Datorită acestui lucru, ele pot pătrunde destul de adânc în mecanismele
interne ale minţii individului respectiv. Pe de altă parte, testele nomotetice, sunt
elaborate pe principiul că există legi sau trăsături generale care guvernează
comportamentul uman şi au ca scop estimarea felului în care un anumit individ se
raportează la aceste trăsături generale.
Testele de personalitate sunt deseori utilizate în selecţia profesională,
deoarece este important de ştiut dacă persoana respectivă este candidatul potrivit
pentru un anume post. Nici un test nu poate să garanteze acest lucru, dar o trăsătură
care se dovedeşte deosebit de puternică sau deosebit de fragilă poate fi importantă
pentru slujba respectivă şi cunoaşterea ei îi va fi de ajutor celui care face selecţia ,
indicându-i tipul de informaţii suplimentare necesar pentru luarea deciziei.

Cursul V
TEMPERAMENTUL
Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor
psihice şi actelor motorii precum intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea,
echilibrul dă structura temperamentală a personalităţii.
Sillamy defineşte temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice,
care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea”.
Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi
bioenergetice se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice –
percepţie, memorie, gândire, afectivitate – şi se reflectă în comportament. Când
vorbim de temperament în plan psihologic, nu ne gândim la constituţia fizică sau la
procesele metabolice care au loc în organism, ci la modul cum reacţionează şi se
manifestă individul sub aspect dinamico-energetic în diferite situaţii externe:
rapiditatea percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii,
intensitatea trăirilor emoţionale şi durata lor; echilibrul sau impulsivitatea derulării
răspunsurilor la succesiunea stimulării externe; disponibilitatea la comunicare
interpersonală; capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi
de lungă durată; rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi
conflictuale.
Toate aceste trăsături se exprimă şi se concretizează numai la persoana care se
manifestă, se comportă şi acţionează într-o împrejurare de viaţă sau alta.
Temperamentul, deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară, dobândeşte
valenţe şi sens real numai în plan psihocomportamental.
Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii.
Dinamică pentru că ne furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă,
mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita
individului. Energetică deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care
dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată această energie.
Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care se exprimă cel mai
pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire).
 Clasificarea temperamentelor
Oamenii pot fi grupaţi în funcţie de trăsăturile lor asemănătoare, chiar dacă
există diferenţe psihocomportamentale, implicit şi temperamentale, între aceştia.
Tipologii temperamentale
Aceste tipologii iau în considerare unele substanţe existente în corpul
omenesc. Hipocrate şi Galenus au pus la baza clasificării temperamentelor diferite
umori prezente în corpul omenesc: sânge, limfă, bila galbenă şi bila neagră. Ei
considerau că amestecul potrivit, temperat (de aici şi termenul de temperament) al
acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament
perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.
Dacă la o persoană predomină sângele, aceasta va avea faţa destinsă,
surâzătoare, fericită, va fi satisfăcută, optimistă (sanguinic). Dacă predomină
limfa, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar
psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă, răbdătoare, inertă
(flegmatic). Predominanţa bilei galbene, produsă de ficat se asociază cu faţa
rigidă, cu proeminenţa oaselor frunţii, arcadelor, nasului, persoanele respective
fiind violente, pasionante, impulsive (coleric). Persoanele la care organismul este
impregnat de bila neagră, care generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor
nervoase, faţa va fi zveltă, delicată, ochii plecaţi, gura amară, iar
psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliză,
concentrare (melancolic).
Tipologii constituţionale
Aceste tipologii iau în calcul constituţia corporală, morfologică a individului,
considerând că o anumită constituţie predispune la un anumit comportament.
Psihiatrul german E. Kretschmer, utilizând un ansamblu de instrumente de
investigaţie şi studiind bolnavii psihici, a sesizat o corespondenţă frecventă între
simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern. El a
elaborat o tipologie pe criterii morfologice care cuprinde trei tipuri principale şi un
tip accesoriu, mai puţin individualizat:
- tipul picnic – ciclotim: se caracterizează prin expansiunea cavităţii
viscerale, prin tendinţa de a acumula grăsime, piele întinsă, faţă moale,
sistem osos fragil, extremităţi moi, rotunde, scurte;
- tipul leptosom (astenic) – schizotim: se distinge prin constituţie verticală,
trunchi cilindric, cutia toracică plată, umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi
rotund, muşchi şi oase subţiri, nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături
feminine la bărbaţi şi masculine la femei (leptos-îngust, strâmt);
- tipul atletic – vâscos: mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii,
epidermei; umeri laţi şi bazin îngust, partea de sus a corpului dezvoltată în
lărgime, gât lung degajat;
- tipul displastic – reuneşte numeroase varietăţi dismorfice, cu malformaţii
congenitale.
Din punct de vedere medical, tipurile stabilite de Kretschmer se asociază cu
predispoziţii psihopatologice diferite: tipul picnic – ciclotim predispune la tulburări
maniaco-depresive; tipul leptosom (astenic) – schizotim predispune la tulburări de
natură schizoidă (schizofrenică); tipul atletic – vâscos şi cel displastic predispune
la epilepsie.
 În vederea stabilirii şi descrierii cât mai exacte a tipurilor morfologice,
Sheldon procedează la fotografierea a 4000 de studenţi, pe care îi supune apoi
studiului pentru identificarea variabilelor principale. În final au fost identificate şi
reţinute 17 variabile printre care: înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a
capului, distanţa de la mărul lui Adam la ombilic şi sex, lungimea mâinilor şi
picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular şi osos, fineţea pielii, suprafaţa pielii
etc.
Ca element de bază pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei
membrane embriogenetice (din care derivă organele interne, sistemul muscular şi
osos, organele de simţ şi sistemul nervos): endoderma, mezoderma şi ectoderma,
pe baza cărora au fost delimitate cele trei biotipuri principale: endomorf
(visceroton), mezomorf (somatoton) şi ectomorf (cerebroton).

Tipologii psihologice
Una dintre cele mai răspândite şi cunoscute tipologii temperamentale după
criterii psihologice a fost schiţată de olandezii Heymans şi Wiersma.
Cei doi, unul psiholog şi celălalt psihiatru, pornesc de la ideea că
temperamentul se compune din trei elemente fundamentale: emotivitate, activism,
rezonanţă, care în combinaţii variate, formează scheletul temperamentului.
Emotivitatea defineşte persoana mişcată, tulburată afectiv, persoana care
vibrează în orice situaţie şi la orice nimic, mai mult decât media semenilor.
Activismul caracterizează persoana pentru care acţiunea, efortul sunt totul; ea
acţionează din proprie iniţiativă, spre deosebire de persoana inactivă care
acţionează împinsă din afară, care se plânge de efortul depus, se simte epuizată
după o activitate.
Rezonanţa sau ecoul, răsunetul impresiilor şi acţiunilor asupra psihicului se
manifestă diferit: unii oameni trăiesc în prezent, aici şi acum, evenimentele nu lasă
nici o impresie asupra lor, iar alţii se orientează după trecut, sunt puternic marcaţi
de evenimentele exterioare, care se prelungesc şi le acaparează trăirile psihice.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-neemotiv, activ-
nonactiv, primar-secundar) rezultă un număr de 8 temperamente: nervos (E.nA.P);
sentimental (E.nA.S); coleric (E.A.P); pasionat (E.A.S); sanguinic sau realist
(nE.A.P); flegmatic (nE.A.S); amorf (nE.nA.P); apatic (nE.nA.S).

Tipologii psihofiziologice
Pe baza datelor experimentale de laborator, obţinute prin metoda reflexelor
condiţionate, Pavlov a reuşit să evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei
proprietăţi naturale care alcătuiesc tipul general de activitate nervoasă superioară
(tip a.n.s.): forţa, mobilitatea şi echilibrul.
În funcţie de forţă se delimitează două tipuri generale de sistem nervos: tipul
puternic şi tipul slab. În funcţie de mobilitate: tipul mobil şi tipul inert. În
funcţie de echilibru: tipul echilibrat şi tipul neechilibrat.
Cele trei însuşiri naturale interacţionează, formând patru tipuri generale de
activitate nervoasă superioară:
- tipul puternic-echilibrat-mobil
- tipul puternic-echilibrat-inert
 - tipul puternic-neechilibrat-excitabil
- tipul slab
Pavlov a pus în corespondenţă cele patru tipuri generale de sistem nervos cu
cele patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
- tipul puternic-echilibrat-mobil – sanguinic: vioi, comunicativ, sociabil,
adaptabil, controlat;
- tipul puternic-echilibrat-inert – flegmatic: calm, tăcut, nesociabil, lent,
greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi
frustraţii;
- tipul puternic-neechilibrat-excitabil – coleric: rezistent, vioi, hiperactiv,
irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive, instabilitate
comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie
şi plictiseală rapidă la monotonie.
- tipul slab – melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Numărul tipologiilor, diversitatea termenilor folosiţi, multiplicitatea
abordărilor pot da impresia de confuzie. La o analiză atentă, vom constata că există
numeroase corespondenţe în schemele de clasificare. Fără îndoială, majoritatea
tipologiilor existente au tendinţa de a lua în seamă doar aspectele parţiale ale
temperamentului. În acest caz, o tipologie veritabilă ar trebui să ia în considerare,
simultan, componentele morfologice, fiziologice şi psihologice.

Problemele generale ale temperamentului

Temperamentul este de natură afectivo-reactivă. Aproape toate clasificările
temperamentelor iau în calcul fie emotivitatea, fie reactivitatea. La Allport nu
există nici un dubiu cu privire la natura afectiv-reactivă a temperamentelor:
„Temperamentul se referă la sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională, forţa şi
viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante şi toate
particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiei”.
Temperamentul exprimă forma de manifestare a personalităţii şi nu conţinutul
vieţii psihice. El reprezintă modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ţinând mai
ales de stilul comportamental al omului.
Psihologii, în cvasiunanimitate, consideră temperamentul ca fiind înnăscut. El
este una dintre laturile primordiale ale personalităţii, manifestându-se extrem de
timpuriu, este o latură generală şi maximal constantă pe parcursul vieţii,
reprezentând manifestarea tipului de activitate superioară în sfera vieţii psihice, şi
dacă tipul este înnăscut înseamnă că şi temperamentul este înnăscut.
Zlate consideră temperamentul ca structură psihică, deşi larg determinat
genetic, că este modelat de condiţiile socio-culturale, existenţiale ale individului.
Influenţa ereditară asupra psihocomportamentului nu este directă, ci mediată,
filtrată de socio-cultural. Prin temperamente omul influenţează mediul social care
la rândul lui afectează temperamentele.
 Cursul VI
APTITUDINILE
Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii
sub aspect adaptativ-instrumental concret. Ea răspunde la întrebarea „ce poate şi ce
face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se
leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă.
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice, relativ stabile, care-i
permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate.
În sens larg, termenul de aptitudine exprimă potenţialul adaptativ general al
individului uman, pe baza căruia el reuşeşte să facă faţă, mai mult sau mai puţin
bine, multitudinii situaţiilor şi solicitărilor externe şi să-şi satisfacă stările de
necesitate. Aceasta ţine de logica internă a dezvoltării oricărui organism animal
pentru asigurarea supravieţuirii în condiţiile variabile ale mediului şi atingerea
finalităţii proprii şi a celei de specie.
În sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicat numai omului şi el
desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l
posedă realizarea, într-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social
a unor performanţe superioare mediei.
Aptitudinea, fie că este vorba de accepţiunea lărgită , fie de cea restrânsă, se
diferenţiază şi se individualizează în concordanţă cu structura obiectivă a sarcinilor
(solicitărilor) şi scopurilor care compun o activitate integrală. De aceea, ea
reprezintă o matrice internă care se „mulează” pe o formă de activitate şi care, la
rândul ei, generează o activitate. Iar cum activitatea solicită personalitatea ca tot –
sub raport instrumental, performanţial – şi atitudinea, care stă la baza desfăşurării
şi finalizării ei, trebuie să includă toate acele componente care concură direct sau
indirect la obţinerea performanţelor specifice.
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde următoarele verigi:
 veriga informaţională – un ansamblu organizat de reprezentări, cunoştinţe,
idei, înţelegeri şi interpretări despre domeniul obiectiv al activităţii;
 veriga procesual-operatorie – sistem închegat de operatori şi condiţii
logice care se aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului
mental al produsului ce se propune a fi obţinut;
 veriga executorie – include acţiuni şi procedee mentale şi motorii de punere
în aplicare şi de finalizare a modelului;
 veriga dinamogenă sau de autoîntărire – reprezentată de motivaţie şi
afectivitate;
 veriga de reglare – se delimitează două secvenţe: una de selectare şi
orientare valorică, în care rolul principal revine sistemului atitudinal şi alta
de coordonare, optimizare şi perfecţionare reprezentată de funcţia evaluativ-
critică a conştiinţei şi de voinţă, care dă măsura capacităţii de mobilizare şi
perpetuare a efortului pentru a surmonta obstacolele, dificultăţile şi
eşecurile.
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei în
cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ să capete un caracter înalt variabil,
atât în funcţie de natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, produsele realizate
nefiind toate la acelaşi nivel valoric.
Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind
influenţată şi de împrejurările externe, de mediu. La mulţi indivizi aptitudinile se
pot pierde dacă nu beneficiază de condiţiile favorabile necesare structurării şi
manifestării lor.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este
talentul. El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a
aptitudinilor şi mai ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă
creaţia de valori noi şi originale.
Există şi o formă mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă
într-o activitate creatoare de înaltă însemnătate istorică pentru societate şi care, de
asemenea, se manifestă în diferite domenii cum ar fi: ştiinţa, tehnica, arta etc.
Această formă de puternică originalitate o constituie geniul.
Posibilitatea dezvoltării multilaterale a aptitudinilor există la oricare dintre
noi. În şcoală, majoritatea elevilor învaţă cu succes la aproape toate disciplinele.
Mai târziu, datorită specializării cerute de nevoile societăţii, aceştia îşi restrâng aria
activităţii lor. Talentul nu este un privilegiu al câtorva oameni excepţionali.
Amploarea şi plasticitatea talentului, observate la vârste fragede, indică existenţa
unor premise naturale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane.
Bogăţia intereselor, dragostea pentru muncă, grija pentru dezvoltarea multilaterală
a aptitudinilor sunt condiţii esenţiale pentru ca ele să se poată manifesta devreme şi
cu putere.

Înnăscut-dobândit: o problemă controversată în psihologie

Problema privind natura şi determinismul aptitudinilor a fost şi continuă încă
să fie puternic controversată. Controversa apare referitor la caracterul înnăscut sau
dobândit al aptitudinilor.
Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii individuale native. Aceste dispoziţii
sunt premisele naturale ale aptitudinilor. În rândul lor sunt cuprinse:
particularităţile diferiţilor analizatori, ale dinamicii activităţii nervoase superioare,
ale relaţiei dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare. La aceste particularităţi
mai pot fi adăugate însuşirile anatomofiziologice mai generale, cum ar fi o
constituţie fizică mai robustă care-l fac pe om mai apt pentru anumite forme de
activitate profesională sau sportivă.
Dat fiind faptul că ideea caracterului înnăscut al aptitudinilor nu s-a dovedit
prea productivă, cu timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobândite, formate
în decursul vieţii individului. La naştere, există o serie de predispoziţii, de
potenţialităţi, care devin realităţi numai dacă sunt raportate la condiţiile favorabile
ale mediului intern şi extern.
Dispoziţiile sau premisele naturale constituie numai una din condiţiile
procesului complex de formare a aptitudinilor; prin ele însele dispoziţiile nu
asigură dezvoltarea nici unei aptitudini. Pentru ca aptitudinile să se formeze şi să se
dezvolte este necesară o activitate intensă şi organizată în domeniul respectiv,
însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor adecvate. Interesele constituie un puternic
stimul pentru dobândirea de noi cunoştinţe, îmbogăţirea vieţii psihice pentru
dezvoltarea aptitudinilor. Prin urmare, deşi aptitudinile depind de dispoziţii, ele
sunt totdeauna un rezultat al dezvoltării, al exercitării lor într-o activitate sau alta.
Predispoziţiile au un caracter polivalent. Pe baza unei predispoziţii se pot
dezvolta mai multe aptitudini diferite, în funcţie de condiţiile vieţii şi activităţii
omului. Diferenţierea aptitudinilor depinde de influenţele social-educative, de
interesele şi activitatea individului, de activitatea de specializare.
Predispoziţiile nu trebuie înţelese ca nemodificabile, ca date o dată pentru
totdeauna. În procesul dezvoltării aptitudinilor, în condiţiile unei activităţi adecvate
se modifică şi se dezvoltă şi predispoziţiile. De exemplu, se modifică forţa
proceselor nervoase, echilibrul şi mobilitatea lor, adică se modifică tipul de
activitate nervoasă superioară, care este o componentă dispoziţională. De
asemenea, se modificăcapacitatea de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, a
componentei corticale a analizatorilor.
Pe baza cercetărilor efectuate până în prezent, se poate formula ipoteza că, în
cea mai mare parte, structura unei aptitudini se datoreşte deopotrivă eredităţii şi
mediului şi numai o mică parte acţiunii „separate” a unuia sau a altuia din cei doi
factori.
Dar, în procesul formării aptitudinilor contează nu atât ereditatea sau mediul,
cât calitatea lor. O ereditate precară, asociată cu condiţii sociale extrem de
favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini evidente (ex: un debil
mintal nu va ajunge niciodată la performanţe înalte, chiar dacă este pus în cele mai
bune condiţii de mediu). Pe de altă parte, o ereditate superioară va fi neputincioasă
dacă condiţiile de mediu sunt nesatisfăcătoare (ex: o persoană care se naşte cu auz
absolut necesar activităţii muzicale, şi-l va deteriora sau şi-l va pierde dacă
lucrează într-o cazangerie). Ideal ar fi ca factorii ereditari şi cei sociali să coincidă
din punct de vedere al calităţii lor, atunci performanţele ar fi maxime.

Clasificarea aptitudinilor
Aptitudinile pun în evidenţă o organizare internă complexă, apărând ca
necesară o diferenţiere şi o clasificare a acestora. Criteriul cel mai larg acceptat în
acest scop este sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii, pe baza căruia au
fost delimitate: aptitudinile generale şi aptitudinile speciale.
Aptitudinea generală este considerată acea aptitudine care este solicitată şi
intervine în orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de
sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al
oricărui individ, care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în
condiţiile variabile ale mediului.
Sub denumirea de aptitudini generale se reunesc mai multe funcţiuni psihice,
care, pe de o parte sunt implicate în toate formele de activitate, iar pe de altă parte,
sunt proprii tuturor oamenilor: memoria, imaginaţia şi inteligenţa. În mod curent,
sub eticheta de aptitudine generală se regăseşte doar inteligenţa, ea subsumând atât
memoria, cât şi imaginaţia. Dar, în cadrul aptitudinilor generale mai sunt incluse şi
capacitatea de învăţare şi spiritul de observaţie.
Etimologic, termenul de inteligenţă provine din latinescul inter-legere, care
înseamnă în acelaşi timp a discrimina (disocia) şi a lega. Pornind de la acest punct
de vedere, se poate stabili o primă definiţie: inteligenţa este capacitatea de a
stabili relaţii între obiecte, fenomene şi evenimente cât mai diverse.
 Cunoaşterea comună ne prezintă inteligenţa drept capacitate generală de
adaptare la mediu, de găsire a soluţiilor optime în situaţii noi, inedite.
Deşi reprezintă o condiţie esenţială a unei adaptări şi relaţionări optime cu
mediul, inteligenţa generală nu determină prin sine însăşi nici nivelul reuşitei
şcolare şi nici pe cel al reuşitei profesionale. Obţinerea unor performanţe în
domeniile amintite nu reclamă obligatoriu existenţa unei inteligenţe superioare,
fiind suficientă şi o inteligenţă de nivel mediu. Aceasta înseamnă că performanţa
într-o activitate complexă specifică este condiţionată şi de alţi factori: nivelul unor
aptitudini speciale, motivaţia atitudinea, voinţa.
Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii care
asigură obţinerea unor performanţe deasupra mediei în anumite sfere particulare de
activitate profesională.
Aptitudinile speciale se structurează şi se dezvoltă selectiv în interacţiunea
sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile diferitelor forme
ale activităţii profesionale. Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare
pregnant diferenţiate şi de mare intensitate, care „dictează” direcţia de evoluţie a
personalităţii.
Clasificarea aptitudinilor speciale se face după genul activităţii în cadrul
căreie se manifestă:
- aptitudini artistice – pentru literatură, muzică, pictură, sculptură, actorie etc.;
- aptitudini ştiinţifice – pentru matematică, fizică, astronomie, biologie etc.;
- aptitudini tehnice – pentru proiectarea, producerea şi întreţinerea a tot ceea ce
înseamnă maşină;
- aptitudini sportive – pentru atletism, gimnastică, pentru jocul cu mingea etc.;
- aptitudini manageriale – organizare, administraţie, conducere-comandă;
- aptitudini pedagogice – de a face materialul accesibil elevilor, de a cunoaşte şi
înţelege psihologia elevului, limbaj clar şi expresiv, de a face munca instructiv-
educativă mai eficientă etc.
În interiorul fiecărei clase, se evidenţiază aptitudini cu un grad de
individualizare şi de specializare şi mai ridicat.
Deşi aptitudinea specială se leagă de realizarea unor performanţe superioare
mediei, ea prezintă tabloul unui continuum valoric destul de întins, făcând ca
persoanele care o posedă să se diferenţieze semnificativ între ele. Această
diferenţiere se constată în toate profesiile în care sunt implicate aptitudinile
speciale.

Cursul VII
INTELIGENŢA
Inteligenţa este latura rezolutiv-productivă a personalităţii.
Termenul de inteligenţă provine din latinescul intelligere, care înseamnă a
relaţiona, a organiza sau de la termenul de interlegere care presupune stabilirea de
relaţii între relaţii.
 Filosoful francez Descartes definea inteligenţa ca fiind „mijlocul de a
achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. Din această
definiţie putem desprinde cele două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă:
- ca sistem complex de operaţii: ştiinţa nu este posibilă fără punerea în
funcţiune a unor operaţii intelectuale;
- ca aptitudine generală: infinitatea lucrurilor nu poate fi cunoscută fără a
dispune de o capacitate generală.
Când vorbim de inteligenţă ca sistem complex de operaţii avem în vedere
operaţii şi abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia,
corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea
deznodământului şi consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi
reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade
crescânde de dificultate.
Aceste operaţii şi abilităţi scot în evidenţă trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei:
1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind
soluţionate cu ajutorul deprinderilor obişnuinţelor;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.
Astfel, inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresie a
organizării superioare a tuturor proceselor psihice.
Când vorbim de inteligenţă ca aptitudine generală, avem în vedere implicarea
ei cu succes în extrem de numeroase şi variate activităţi. Este vizată îndeosebi
finalitatea ei.
Trebuie remarcat faptul că pe lângă inteligenţa generală, cu ajutorul căreia
rezolvăm cu succes o multitudine de activităţi, mai există şi forme specializate de
inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permite finalizarea cu
succes doar a unui singur tip de activităţi.
Considerând cele două accepţiuni (ca sistem complex de operaţii şi ca
aptitudine generală) strâns legate între ele, s-a recurs la o definiţie compozită:
„Inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională,
capacitatea de a învinge provocările vieţii” (Wechesler, 1975).
Cei mai mulţi cercetători înclină să considere inteligenţa capacitatea generală
de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme, dar sunt şi alţii,
mai puţini la număr, care consideră că inteligenţa implică diferite tipuri de abilităţi.
Astfel, Howard Gardner, în 1983, introduce conceptul de inteligenţă multiplă. El
stabileşte şapte tipuri de inteligenţă: lingvistică, logico-matematică, spaţială,
muzicală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală. Aceste forme de inteligenţă
variază de la individ la individ, dar şi de la cultură le cultură.
Lui Gardner i de reproşează că în concepţia sa nu se referă la inteligenţă, ci la
talent, la creativitate sau la „virtuţi”.
Teoria factorială susţine, de asemenea, caracterul complex, multidimensional
al inteligenţei. Astfel, pe baza comparării şi corelării rezultatelor la diferite teste, s-
au identificat trei categorii de factori:
- un factor general (G), descoperit pentru prima dată de c. Spearman, care
intervine în rezolvarea oricărui gen de sarcini (probe);
 - mai mulţi factori de grup (6-7), care intervin în rezolvarea unei anumite
clase de sarcini (probe), ca de pildă, un factor numeric (N), implicat în
sarcinile de calcul, un factor verbal (V), implicat în rezolvarea sarcinilor
verbale (ordonarea cuvintelor, înţelegerea propoziţiilor etc.), un factor
imaginativ (I), solicitat în rezolvarea sarcinilor de transformare şi
combinare, un factor mecanic (W), implicat în dezvăluirea şi înţelegerea
raporturilor funcţionale dintre elementele unui „agregat”;
- un număr mai mare de factori specifici (SI), care intervin în rezolvarea unor
sarcini individuale din cadrul unei clase. Aceşti din urmă factori corelează
mai puternic cu diferitele aptitudini speciale şi, ca atare, se exclud din
structura inteligenţei înţeleasă ca aptitudine generală.

Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei

S-au conturat de-a lungul timpului diferite viziuni şi perspective specifice de
concepere a inteligenţei, atât sub raport teoretic, cât şi practic. Aceste perspective
s-au comasat în modele explicativ-interpretative ale inteligenţei.
Modelul psihometric
La baza acestui model stau cercetările psihologului francez Alfred Binet
făcute asupra intelectului copiilor. El a elaborat un instrument pe baza căruia să
poată depista copiii cu intelect normal pentru a fi încadraţi în învăţământul de
masă. Împreună cu Th. Simon stabilesc o suită de probe care aproximează
compoziţia operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie, raţionament,
vocabular, cunoştinţe) şi care sunt cuprinse într-un instrument de măsură numit
Scara metrică Binet-Simon (1905).
Mai târziu, Lewin Terman revizuieşte scara lui Binet şi o introduce în
America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată că vârsta
mentală este distanţa parcursă între vârsta noului-născut şi inteligenţa adultă, iar
Q.I-ul este raportul dintre distanţa parcursă şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte
cuvinte raportul dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică.
Q.I. = Vm/Vc x 100 (ambele vârste fiind exprimate în luni)
Mai târziu, prin anii ’30, psihologul David Wechesler imaginează o scară
a inteligenţei pentru adulţi (Wechesler Adult Intteligence Scale - WAIS), iar
descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala (WAIS-R) şi vor produce o
versiune pentru copii (Wechesler Intteligence Scale for Children, Revised, -
WISC-R).
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de
abilităţi, cercetătorii fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de
diagnoză decât de definirea şi conceptualizarea obiectului investigat.
Modelul factorial
Acest model continuă şi adânceşte modelul psihometric, psihologii începând
să fie interesaţi de modul de prelucrare a rezultatelor obţinute în urma aplicării
testelor de inteligenţă. Una dintre modalităţile propuse a fost cea a analizei
factoriale, de către Spearman (1904).
În interiorul acestui model pot fi desprinse câteva tendinţe semnificative:
- tendinţa unitară – Spearman (1904, 1927) evidenţiază faptul că activităţile
intelectuale conţin un factor comun, iar în funcţie de varietatea activităţilor
 în care inteligenţa operează intervine şi un factor special, diferit de la o
sarcină la alta. Primul a fost numit factorul g, celălalt, factorul s. După
opinia lui Spearman, inteligenţa ar fi o combinaţie liniară a celor doi factori.
- tendinţa pluralistă recurge la multiplicarea numărului de factori. Thurston
(1938, 19479, dezvoltând diferite procedee de analiză factorială, a găsit alţi
opt factori comuni în spatele factorului g. Aceşti factori au fost numiţi
abilităţi mentale primare.
- tendinţa ierarhică este preocupată atât de înmulţirea cantitativă a factorilor,
cât şi de ierarhizarea lor. Burt şi Vernon au mai adăugat pe lângă factorii g şi
s ai lui Spearman o a treia categorie de factori, numiţi factori de grup, pe
care i-au amplasat între ceilalţi. Astfel, factorii nu sunt dispuşi linear, ci sunt
ordonaţi şi dispuşi piramidal.
Modelele factoriale ale inteligenţei, aduc, pe lângă rigurozitatea prelucrărilor
matematice, o nouă viziune asupra inteligenţei şi anume interpretarea ei dintr-o
perspectivă structurală.
Modelul genetic
Cel care ilustrează cel mai bine acest model este Jean Piaget. El porneşte în
lucrarea sa Psihologia inteligenţei (1974) de la premisa că inteligenţa este o relaţie
adaptativă între organism şi lucruri.
Adaptarea reprezintă, după Piaget, echilibrarea între asimilare (încadrarea
noilor informaţii în cele vechi) şi acomodare (restructurarea impusă de noile
informaţii care nu se potrivesc cu vechile sisteme). Echilibrarea este identificată cu
inteligenţa.
Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii, se produce prin
acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare mintală. Când asimilarea este
superficială, iar acomodarea se produce greoi, atunci şi echilibrarea inteligentă va
fi insuficientă.
Modelul psihocognitivist
Acest model îşi propune să răspundă la întrebarea „de ce?”funcţionează
inteligenţa într-un fel sau altul? Inteligenţa are funcţii de culegere de informaţii, de
prelucrare a lor şi de decizie, de aceea, ea poate fi tratată în termenii procesării
informaţiilor. Specificul noului model al inteligenţei constă în a descrie paşii sau
procesele mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
Cercetătorii au încercat să determine componentele cognitive ale inteligenţei.
Astfel, Sternberg a găsit trei mari categorii componenţiale ale acesteia:
metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin în planificarea,
conducerea şi luarea deciziei); componentele performanţei (ca mijloc sau proceduri
subordonate strategiilor de soluţionare); componentele achiziţiei informaţiilor (cele
care intervin în colectarea, încadrarea selectivă a informaţiilor).

Modelul neuropsihologic
Acest model descrie inteligenţa în termenii ariilor fizice ale creierului. Luria
(1966, 1979) şi Milner (1974), studiind abilităţile cognitive ale pacienţilor care
aveau operaţii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit că
afectarea emisferei drepte se asocia cu deficienţe de recunoaştere, de reamintire, în
timp ce afectarea emisferei stângi, cu deficienţe de gândire, înţelegere şi limbaj.
Rezultatele acestor cercetări vin în sprijinul ipotezei „creierului divizat” sau a
specializării funcţionale a emisferelor cerebrale.

Modelul ecologic
Presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental de operare. Pentru
această activitate sunt utilizate două strategii de lucru:
1. observarea modului cum gândesc diferite categorii socio-profesionale
(muncitori, marinari, chelneri etc.) în contextele fireşti de viaţă;
2. studiul transcultural, pentru a se determina în ce măsură variază
comportamentul inteligent în funcţie de cultură.
Modelul triarhic
Reprezintă o încercare de unificare prin sinteză a modelelor anterioare.
Sternberg arată că teoria inteligenţei cuprinde trei subteorii:
1. subteoria contextuală – examinează relaţiile inteligenţei cu mediul exterior;
2. subteoria componenţială – se detaliază relaţia dintre inteligenţă şi diferite
alte componente interne ale personalităţii
3. subteoria celor două faţete – este centrată pe relaţiile inteligenţei atât cu
contextul exterior, cât şi cu componentele ei interne, accentul căzând pe
achiziţiile din psihologia învăţării, deoarece învăţarea este veriga de legătură
dintre mediul extern şi cel intern.

Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

Inteligenţa, deşi este o latură a personalităţii, ea intră în interacţiune nu doar
cu celelalte laturi ale personalităţii, ci şi cu întregul, adică cu personalitatea.
Inteligenţa este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în situaţiile
vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesităţi: de a evita ce este
vătămător şi de a reţine ceea ce este bun, util. Răspunsul venit din interior la
prescripţiile exterioare nu este altceva decât răspunsul inteligenţei care este
accelerat sau obstrucţionat de o mulţime de factori de personalitate: dorinţe,
temeri, satisfacţii, nemulţumiri, entuziasm, descurajare etc.
Relaţiile semnificative dintre inteligenţă şi personalitate:
- precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce calitatea
rezultatului, de personalitate;
- rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate;
- asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supleţea sau
rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate;
- nivelul de dezvoltare al inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei,
modul de utilizare al lui este influenţat de personalitate;
- tulburările personalităţii au ecouri asupra inteligenţei;
- dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate duc la regresiunea
ambelor.
 Cursul VIII
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Emoţiile constituie evaluări sau judecăţi pe care le facem asupra lumii. Emoţia
implică o evaluare din partea subiectului cu privire la semnificaţia unui eveniment
sau a unei situaţii. Această evaluare depinde de factori legaţi de cultură şi de
personalitatea subiectului. Cu alte cuvinte emoţia depinde de modul în care o
persoană evaluează şi analizează o situaţie.
Prin emoţii judecăm lumea ca fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau
rea, deci o judecăm după un sistem de valori. A iubi sau a urâ, a fi temător, a fi
trist, a fi ruşinat, a fi mânios, a fi optimist sunt judecăţi emoţionale asupra unor
situaţii.

Definirea şi caracterizarea inteligenţei emoţionale (IE)

Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii s-a constatat că persoanele
care au un cotient intelectual (QI – indice al nivelului de dezvoltare a inteligenţei,
stabilit prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică) înalt sau o inteligenţă
academică foarte bine dezvoltată se descurcă mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în
timp ce altă categorie de subiecţi, deşi au un QI mai redus în comparaţie cu primii,
au rezultate deosebite în practică. Cum reuşesc aceştia să facă faţă oricând
împrejurărilor de viaţă?
În urma unui studiu efectuat în 1988 de către Sternberg s-a ajuns la concluzia
că ei dispun de o altă abilitate decât inteligenţa academică, datorită căreia reuşesc
să depăşească obstacolele vieţii de zi cu zi, abilitate ce a fost raportată la
inteligenţa socială, care desemnează capacitatea de a înţelege şi de a stabili relaţii
cu oamenii.
Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege şi de a
acţiona inteligent în cadrul relaţiilor interumane. Şi alţi psihologi şi-au dat seama
că abilitatea care asigură succesul în viaţa cotidiană este distinctă de inteligenţa
academică (teoretică), dar constituie în acelaşi timp un fel de sensibilitate specifică
faţă de practică şi relaţiile interumane. Astfel s-a născut inteligenţa emoţională.
Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima dată într-o
teză de doctorat, în SUA, în 1985, de către Wayne Leon Payne, care considera
inteligenţa emoţională ca o abilitate ce implică o relaţionare creativă cu stările de
teamă, durere şi dorinţă.
Mayer şi Salovey consideră inteligenţa emoţională ca fiind „capacitatea de a
supraveghea propriile emoţii şi pe cele ale altora, de a le distinge unele de
altele şi de a folosi informaţiile în dirijarea propriilor gânduri şi acţiuni”.
În 1992, Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv a stabilit
componentele IE pe care le-a grupat în cinci factori:
Aspectul intrapersonal:
- conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea de a recunoaşte propriile
sentimente;
- optimism (asertivitate) – abilitatea de a apăra ceea ce este bine şi
disponibilitatea de exprimare a gândurilor, a credinţelor, a sentimentelor,
dar nu într-o manieră distructivă;
 - respect – consideraţie pentru propria persoană – abilitatea de a respecta
şi accepta ce este bun;
- autorealizare – abilitatea de a realiza propriile capacităţi potenţiale,
capacitatea de a începe să te implici în căutarea unor scopuri, ţeluri care au
o anumită semnificaţie şi un anumit înţeles pentru tine;
- independenţă – abilitatea de a te direcţiona şi controla singur în propriile
gânduri şi acţiuni, capacitatea de a fi liber de dependenţele emoţionale.
Aspectul interpersonal:
- empatie – abilitatea de a fi conştient, de a înţelege şi a aprecia sentimentele
celorlalţi;
- relaţii interpersonale – abilitatea de a stabili şi a menţine (întreţine) relaţii
interpersonale reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-se prin
intimitate, oferire şi primire de afecţiune;
- responsabilitate socială – abilitatea de a-şi demonstra propria
cooperativitate ca membru contribuabil şi constructiv în grupul social
căruia îi aparţii sau pa care i-ai format.
Adaptabilitate:
- rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conştient de probleme şi de a
defini problemele pentru a genera şi implementa potenţialele soluţii
efective;
- testarea realităţii – abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia)
corespondenţele între ceea ce înseamnă o experienţă (trăire) şi care sunt
obiectivele existente;
- flexibilitate – abilitatea de a-şi ajusta gândurile, emoţiile şi
comportamentul pentru a schimba situaţia şi condiţiile.
Controlul stresului:
- toleranţa la stres – abilitatea de a te împotrivi evenimentelor şi situaţiilor
stresante fără a te poticni şi, de asemenea, abilitatea de a face faţă acestora
în mod activ şi pozitiv;
- controlul impulsurilor – abilitatea de a rezista sau a amâna impulsivitatea
şi de a goni tentaţia care te determină să acţionezi în grabă.
Dispoziţia generală:
- fericire – abilitatea de a te simţi satisfăcut de propria viaţă, de a te distra
singur şi împreună cu alţii, de a te simţi bine;
- optimism – abilitatea de a vedea partea strălucitoare a vieţii, de a menţine
o atitudine pozitivă chiar în pofida adversităţilor.
În viziunea lui Daniel Goleman (1995) constructele inteligenţei emoţionale
sunt:
 conştiinţa de sine – încredere în sine;
 auto-controlul – dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea,
inovarea;
 motivaţia – dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
 empatia – a-i înţelege pe alţii, diversitatea, capacitatea politică;
 aptitudinile sociale – influenţa, comunicarea, managementul conflictului,
conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de
lucru în echipă.
 Steve Hein, în 1996, încearcă o prezentare a inteligenţei emoţionale pe baza
consultării celor mai reprezentative lucrări în domeniu şi oferă câteva definiţii
acesteia:
 inteligenţa emoţională înseamnă să fii conştient de ceea ce simţi tu şi de ceea
ce simt alţii şi să ştii ce să faci în legătură cu aceasta;
 inteligenţa emoţională înseamnă să ştii să deosebeşti ce-ţi face bine şi ce-ţi
face rău şi cum să treci de la rău la bine;
 inteligenţa emoţională înseamnă să ai conştiinţă emoţională, sensibilitate şi
capacitate de conducere care să te ajute să maximizezi pe termen lung
fericirea şi supravieţuirea.
De asemenea, Hein consideră că ridicarea nivelului inteligenţei emoţionale şi
a „culturii emoţionale” presupune parcurgerea mai multor etape:
 identificarea propriilor emoţii – unde este responsabilă folosirea listei de
cuvinte care desemnează sentimente;
 asumarea responsabilităţii pentru emoţiile identificate, lucru care este
dificil;
 învăţarea compasiunii şi empatiei şi încercarea de a le aplica în practică zi
de zi.
Formarea inteligenţei emoţionale este într-o mare măsură tributară unor
obişnuinţe sau automatisme învăţate, având la bază modele emoţionale în familie
sau în mediul şcolar. Inteligenţa academică este mai flexibilă, mai independentă de
contextele concrete în care se construieşte. Este de remarcat că atât inteligenţa
emoţională, cât şi cea generală au un caracter adaptativ, asigurând supravieţuirea
persoanei.

Empatia ca trăsătură a inteligenţei emoţionale

Empatia poate fi definită ca fiind „un fenomen psihic de retrăire a stărilor,
gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a
eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea
modului în care celălalt interpretează lumea”.
Empatia se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe
abilitatea de a citi informaţiile provenite prin canalele nonverbale. Cuvintele pot
exprima relativ puţin din sentimentele oamenilor, fapt pentru care empatia se
bazează pe capacitatea de a intui sentimentele oamenilor, atribuind o maximă
atenţie informaţiilor de tip nonverbal: tonul vocii, mimica, gesturile şi mişcările
persoanei ş.a. Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai mult în „cum” spune
persoana decât în „ceea ce” spune persoana, mai ales când între latura verbală şi
cea nonverbală a comunicării apar neconcordanţe sau chiar contradicţii. În cazul
unor discordanţe între cele două modalităţi de comunicare, cele care sunt percepute
ca atare sunt semnalele nonverbale.
Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de
referinţă al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi şi de a realiza rolul
social – şi transpunerea emoţională, acţiunea de activare a unei experienţe de
substituire în trăirile lui, menţionate prin identificarea afectivă a partenerului,
preluarea stării lui de spirit.
 Empatia ca dimensiune a inteligenţei emoţionale se manifestă în special sub
forma unei trăsături de personalitate. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei
îmbină experienţa afectivă, care este bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în planul
cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea unor criterii apreciative diverse, adaptate
situaţiei.
Există cinci aspecte ale inteligenţei emoţionale:
- perceperea clară (corectă), ordonată a emoţiilor personale şi ale altora;
- exersarea capacităţii de a răspunde cu emoţia şi comportarea adecvată
(realist, nedistorsionat, adaptat) la situaţiile variate de viaţă;
- implicarea într-o relaţie interpersonală, având capacitatea de a exprima
onest emoţiile, arătând deopotrivă consideraţie şi respect;
- alegerea muncii (profesiei, activităţii) care aduce satisfacţie emoţională,
evitând amânarea, dubiile şi nerealizările;
- capacitatea de a lucra echilibrat şi de a se recrea, de a se relaxa în viaţă.
Persoanele înalt empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor
persoanelor care le înconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt
bine adaptate social şi în general puţin anxioase.
Altruismul se referă la acţiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat
semenilor nostri. Empatia determină altruismul în două stadii:
- receptivitatea, observarea suferinţelor altuia, care se află în oscilaţie
temporară cu propria persoană, cu experienţa noastră personală la
suferinţă;
- apariţia actului altruist ca urmare a nevoii de a reduce propriile noastre
suferinţe empatice.
Puşkin arată că „avem simpatie pentru cei nenorociţi dintr-un oarecare spirit
de egoism, vedem că de fapt nu suntem singurii nenorociţi”. A avea simpatie
pentru fericirea altora presupune un suflet cu adevărat nobil şi dezinteresat. De
fapt, una dintre direcţiile antrenării inteligenţei emoţionale vizează educarea
acestei calităţi de a te bucura de fericirea şi de succesele altora.
Diderot consideră că „omul cel mai fericit este acela care face fericiţi cât mai
mulţi oameni”.

Cursul IX

CREATIVITATEA
În contemporaneitate, creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante
probleme, depăşind cu mult sfera psihologiei şi pătrunzând în cele mai diverse
specialităţi ştiinţifice.
Creativitatea este o capacitate foarte complexă. Ea face posibilă crearea de
produse reale sau pur mintale, constituind un progres în plan social. Componenta
principală a creativităţii este imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune
motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea nu se
obţine cu uşurinţă, o altă componentă implicată este voinţa, perseverenţa în a face
numeroase încercări şi verificări.
 Definirea creativităţii
Termenul “creativitate” a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a
desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi
limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la
aptitudini (inteligenţa), atitudini sau trăsături temperamentale. Acesta este unul
dintre motivele principale pentru care, în dicţionarele de personalitate, apărute
înainte de 1950, termenul “creativitate” nu este inclus. Cu toate acestea, abordări
mai mult sau mai puţin directe ale creativităţii, s-au realizat şi înainte de 1950,
noţiunea fiind consemnată sub alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu,
imaginaţie sau fantezie creatoare (Rocco, 2001).
Conceptual de creativitate îşi are originea în conceptul latin creare care
înseamnă zămislire, făurire, naştere. În accepţiune largă, creativitatea constituie un
fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. În accepţiune
mai îngustă şi mai specific psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni
importante: ca produs, ca proces, ca potenţialitate general umană, ca dimensiune
complexă a personalităţii (Zlate, 2000).

Creativitatea ca produs
Majoritatea psihologilor, când au definit creativitatea, s-au referit la
caracteristicile produsului creator. Ca şi caracteristici esenţiale ale unui produs
creator au fost considerate, pe de o parte noutatea şi originalitatea lui, iar pe de
altă parte, valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă.
Referindu-se la trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou pentru
subiect) în planul obiectiv (nou pentru societate), Taylor, în 1959, descrie cinci
planuri ale creativităţii:
- creativitate expresivă – se manifestă liber şi spontan, în special în desenele
sau construcţiile copiilor mici;
- planul productiv este planul creării de obiecte (materiale sau ideale)
specific muncilor obişnuite (olar, ţesătoare);
- planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante (inventatori);
- creativitatea inovatoare se regăseşte la oamenii talentaţi;
- creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului care aduce
schimbări radicale într-un domeniu şi a cărei personalitate se impune de-a
lungul mai multor generaţii.
Pe primele trei planuri, noul este legat de experienţa de viaţă, pe cînd ultimele
două planuri fac raportarea la universul de semnificaţii al unei culturi. Noutatea
produsului trebuie considerată numai corelativ cu utilitatea lui.

Creativitatea ca proces
Această accepţiune vizează caracterul procesual al creativităţii, faptul că ea nu
se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele. Mai
mulţi autori au stabilit patru etape ale procesului creator:
- prepararea – se adună informaţii, se fac observaţii, se delimitează scopul
ori problema, se schiţează o ipoteză sau un proiect general;
- incubaţia – este răstimpul încercărilor sterile, când nu se găseşte soluţia,
concretizarea operei e nesatisfăcătoare; incubaţia poate dura ani de zile;
 - iluminarea – este momentul fericit când apare soluţia, când opera este
văzută într-o lumină mirifică. În artă i se mai spune inspiraţie, iar în ştiinţă
intuiţie. În această etapă se realizează în ritm rapid obiectivele urmărite
iniţial;
- verificarea – este necesară după concepţia iniţială, pentru eliminarea
eventualelor erori sau lacune. Artistul îşi revizuieşte creaţia, face retuşuri.
Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea
individuală şi mai puţin pentru cea de grup.
Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creaţie, capătă o expresie
desfăşurată, trece din virtualitate în realitate.

Creativitatea ca potenţialitate general umană

De-a lungul timpului, creativitatea a fost considerată ca fiind un dar sau un
har divin, rezervat unor privilegiaţi ai soartei, unei minorităţi. La un moment dat,
s-a emis ipoteza că ar fi o capacitate înnăscută, transmisă pe cale ereditară. Aceste
concepţii nu au făcut altceva decât să frâneze studiul ştiinţific al creativităţii.
Dar, sub o formă latentă, virtuală, în grade şi proporţii diferite, ea se găseşte la
fiecare individ, creativitatea fiind o capacitate general umană. Ca dovadă stă
numărul mare de inventatori cu brevet din multe ţări ale lumii.

Creativitatea ca dimensiune complexă a personalităţii

Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a
individului, iar la rândul ei, se subsumează şi integrează organic în structurile de
personalitate, devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale
personalităţii.
Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalităţii. Guilford
(1951) considera că personalitatea creatoare se distinge prin: fluiditate,
flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de
redefinire.
De asemenea, Taylor (1964) considera că anumite trăsături de personalitate,
cum ar fi lipsa de îngâmfare, toleranţa faţă de situaţiile ambigui, încrederea în
propria activitate creatoare sunt definitorii pentru personalităţile creatoare.
Oamenii de ştiinţă sunt, de cele mai multe ori, cei care au o personalitate
puternică, emoţionalitate stabilă, rezistenţă la presiunile conformiste,
autoconducere elevată, nevoie crescută de independenţă, gândire abstractă.
Persoanele înalt creatoare sunt inventive, independente, neinhibate, versatile,
entuziaste, pe când cele mai puţin creative se descriu şi sunt descrise ca dispunând
de un bun caracter, de preocupări pentru semeni, sunt persoane încrezătoare în
convenţionalitate.

Factorii creativităţii
Există factori extrem de diverşi ca natură, structură şi valoare care acţionează
asupra individului pentru a genera contextul propice funcţionării creativităţii.
Dintre aceşti factori pot fi amintiţi (Zlate, 2000):
- Factorii interiori-structurali care sunt de natură psihologică. În categoria
acestor factori sunt incluşi:
  factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea creatoare cu forma ei esenţială,
gândirea divergentă, orientată spre o varietate de soluţii);
 factorii afectiv-motivaţionali (curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii

motivaţionale, tendinţa de autorealizare, tendinţa de a comunica, nevoia de

nou şi claritate impulsionează la creaţie);
 factorii de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali) care cresc

sau frânează potenţele creatoare ale individului. Dintre factorii care

facilitează creativitatea amintim: iniţiativa, tenacitatea, atitudinea activă
faţă de dificultăţi, asumarea riscului, îndrăzneala în gândire, iar dintre cei
care inhibă creativitatea merită să menţionăm: indecizia, autodescurajarea,
timiditatea excesivă, frica de critică sau eşec.
- Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali – sunt legaţi de
particularităţile sociale, de orânduire, de clasa socială, de grupul căruia
aparţine individul, de condiţiile materiale favorabile sau precare;
- Factorii psihosociali se referă la climatul psihosocial în care trăieşte
individul. Climatele destinse, cooperatoare, bazate pe încurajarea schimbului
de idei, favorizează creaţia, în timp ce climatele tensionate, conflictuale,
rigide, conformiste, o inhibă.
- Factorii socio-educaţionali sunt legaţi de prezenţa sau absenţa influenţelor
educative ale familiei, procesului de învăţământ, influenţa educativă a
colectivului de muncă etc.
Analiza acestor factori ai creativităţii conduce la identificarea potenţialului
creator (capacitatea unui individ de a produce noul) şi a creaţiei ca atare
(desfăşurarea efectivă a unui act creator).
Potenţialul creator nu poate asigura desfăşurarea actului creator decât prin
asigurarea condiţiilor adecvate de stimulare psihoindividuală, socială şi culturală.

Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă

Cercetările efectuate nu au confirmat existenţa unei corelaţii crescute între
inteligenţă şi creativitate. S-a încercat găsirea răspunsurilor adecvate acestei
problematici şi, după opinia mai multor psihologi, corelaţia scăzută s-ar datora atât
erorilor de eşantionare, cât şi unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoză
folosite. Testele de inteligenţă şi creativitate erau atât de asemănătoare între ele
încât se finalizau prin măsurarea aceloraşi atribute.
Totuşi, corelaţiile modeste dintre inteligenţă şi creativitate s-ar datora faptului
că prin testele de inteligenţă se măsura gândirea convergentă, iar prin cele de
creativitate , gândirea divergentă, total opuse între ele. Atributele psihice care
facilitează inteligenţa nu sunt aceleaşi cu cele implicate în creativitate.
După opinia lui M. Zlate, principala dificultate în stabilirea unei corelaţii
corecte între cele două dimensiuni ale personalităţii provine din extrapolarea
nejustificată a corelaţiilor rezultatelor testelor de inteligenţă şi creativitate asupra
inteligenţei şi creativităţii, considerate ca forme de activitate umană (Zlate, 2000).
În sprijinul acestei ipoteze aducem şi remarcile lui M. Bejat, care afirmă că
inteligenţa intervine de-a lungul întregului proces creator, mai mult în prima şi
ultima etapă (prepararea şi verificarea) şi mai puţin în celelalte (Bejat, 1971).
Dinamica personalităţii poate fi explicată numai prin dinamica interacţiunilor
susţinute dintre inteligenţă şi creativitate.
 Cursul X

CARACTERUL
Accepţiunile noţiunii de caracter
Una din însuşirile psihice cele mai complexe specifice persoanei umane este
caracterul. Cuvântul derivă din limba greacă şi înseamnă „trăsătură”,
„particularitate”, „semn”. Caracterul deosebeşte persoana ca individualitate
psihologică faţă de alte persoane.
Caracterul, fiind considerat latura relaţională a personalităţii, responsabil
de felul în care oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul societăţii, el a fost
definit cel mai adesea ca o pecete sau o amprentă ce se imprimă în comportament,
ca un mod de a fi al omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul
căreia se filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile de
răspuns.
Datorită faptului că exprimă valoarea morală personală a omului, caracterul a
mai fost denumit şi profilul psiho-moral al acestuia, evaluat după criterii de
unitate, consistenţă şi stabilitate.
Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală,
relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece
pune în contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor,
orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.
În sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trăsăturilor esenţiale şi
calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent.
În interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natură, structură şi
funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, aspiraţii, idealuri,
conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc, toate corelate şi integrate într-
o structură unitară.
În sens restrâns, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini şi
trăsături esenţiale şi stabile, derivate din orientarea şi voinţa omului.

Trăsături şi atitudini – elemente structurale ale caracterului

Definind caracterul în funcţie de noţiunea de trăsătură, trebuie să determinăm
conţinutul noţiunii de trăsătură caracterială.
Trăsăturile nu sunt direct observabile, ele pot fi descifrate din viaţa
individuală sau prin interpretarea faptelor de conduită observabile. Trăsăturile
reprezintă nivelul de organizare a comportamentului, bazat pe corelaţiile dintre
diferite obişnuinţe.
Trăsăturile caracteriale sunt acele particularităţi psihice individuale care
fac parte integrantă din structura caracterului. Fiind însuşiri esenţiale şi
durabile ale persoanei, ele determină un mod constant de manifestare.
Datorită acestui fapt, cunoscând trăsăturile de caracter, putem prevedea cu
multă probabilitate cum se va comporta un individ într-o împrejurare sau
alta.
De exemplu, cunoscând ca trăsătură de caracter a unui om hărnicia, ştim cum
se va comporta când are de îndeplinit o sarcină, ştim că va da dovadă de exigenţă,
străduinţă, manifestări care constituie criterii ale hărniciei. La un leneş ne aşteptăm
la lipsă de exigenţă, delăsare, superficialitate. La fel vom şti că un om curajos va
înfrunta cu bărbăţie situaţiile periculoase, pe când un laş va da bir cu fugiţii.
Trăsăturile caracteriale nu sunt o manifestare întâmplătoare a persoanei. Este
adevărat că leneşul poate săvârşi fapte de hărnicie uneori, dar asta numai sporadic,
nu se poate contabiliza ca trăsătură de caracter.
Pot fi considerate trăsături de caracter numai însuşirile care exprimă o
atitudine stabilizată (pozitivă sau negativă) faţă de realitate şi care se manifestă
constant şi durabil în faptele de conduită ale omului. Este vorba tocmai de
trăsăturile derivate din orientarea şi voinţa omului:
- trăsăturile derivate din orientare dezvăluie atitudinile persoanei faţă de
realitate (faţă de alţi oameni, faţă de muncă, faţă de sine);
- trăsăturile volitive conferă conduitei umane un caracter activ şi de finalitate
(energie, fermitate, hotărâre, perseverenţă etc.).
Trăsăturile de caracter sunt asociate unei aprecieri morale:
- trăsături pozitive: sârguinţa, onestitatea, modestia, generozitatea, curajul
etc.;
- trăsături negative: lenea, necinstea, înfumurarea, egoismul, laşitatea etc.
Această încadrare este necesară deoarece caracterul se formează în procesul
integrării individului într-un sistem de relaţii sociale. De altfel, se şi afirmă că
„prin determinările social culturale la care sunt supuse structurile psihice umane,
atitudinile de la nivelul caracterului devin atitudini-valori” (Tucicov-Bogdan).
Când vorbim despre caracter avem în vedere persoana în totalitatea ei, sinteza
specifică a trăsăturilor ei caracteriale, aflate într-o strânsă interdependenţă.
Caracterul nu este ceva ce se suprapune, ca o suprastructură, peste procesele
psihice ale omului, el reprezintă un sistem de trăsături organizate ierarhic.
De la naştere, individul învaţă să se integreze treptat într-un sistem de relaţii
sociale, tot mai complexe, pe măsură ce trece din familie în şcoală şi apoi în
societate. Toate aceste sisteme de relaţii „externe”, de modele socio-culturale de
comportare, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini mai
mult sau mai puţin consolidate şi generalizate faţă de oameni, faţă de activitate,
faţă de propria persoană. O dată formate, atitudinile respective se obiectivează, ori
de câte ori situaţiile o cer, în fapte de conduită corespunzătoare.
Atitudinile se exprimă adeseori în comportament, prin intermediul trăsăturilor
caracteriale. De exemplu, atitudinea faţă de sine se exprimă prin trăsături cum ar
fi: modestia, demnitatea, amorul propriu, încrederea în forţele proprii, siguranţa
de sine etc.
Pe această cale se formează trăsăturile sale caracteriale, care la început sunt
determinate de condiţii sociale pentru ca o dată consolidate să exprime condiţiile
interne ale persoanei. În acest sens, caracterul nu este altceva decât unitatea
relaţiilor stabilizate ale persoanei cu mediul social. Conceput în acest fel,
caracterul apare ca o expresie a esenţei sociale a omului.
 Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături,
caracterul apare ca o componentă relativ stabilă, diferenţiatorie pentru om şi cu o
mare valoare adaptativă. El îndeplineşte numeroase funcţii în viaţa psihică a
individului şi îndeosebi în plan comportamental:
- funcţia relaţională – pune în contact persoana cu realitatea, facilitând
totodată stabilirea relaţiilor sociale;
- funcţia orientativ-adaptativă – permite orientarea şi conducerea de sine a
omului, potrivit scopului său;
- funcţia de mediere şi filtrare – oferă persoanei posibilitatea de a filtra prin
propria-i simţire şi gândire tot ceea ce întreprinde;
- funcţia reglatoare – creează condiţiile pentru ca omul să-şi regleze propria
sa conduită.
În virtutea îndeplinirii acestor funcţii, caracterul a fost considerat „nucleul
personalităţii”.

Modele explicativ-interpretative ale caracterului

Modelul balanţei caracteriale
Acest model a plecat de la ideea că atitudinile există două câte două, una
opusă alteia şi că nici o persoană nu dispune doar de una dintre trăsăturile perechi,
cea pozitivă sau cea negativă. Aceste trăsături opuse (bun-rău, cinstit-necinstit;
egoist-altruist etc.)se găsesc la una şi aceeaşi persoană în proporţii şi amestecuri
diferite. Se ştie că leneşul poate săvârşi acte de hărnicie, că generosul poate fi
egoist în anumite situaţii.
Nu există un om absolut bun, absolut generos, indiferent de condiţii, de
solicitări, de persoanele cu care se stabilesc relaţii, pentru că o asemenea bunătate
sau generozitate nelimitată ar echivala cu .....prostia.
La naştere trăsăturile caracteriale se află în poziţia zero, evoluţia lor fiind
teoretic egal probabilă. În realitate însă, omul va evolua spre un pol sau spre altul,
după cum reacţiile lor vor fi întărite sau respinse social.
Putem să ne închipuim o balanţă cu două axe sau talere înclinându-se când
într-o parte , când în alta şi în cele din urmă stabilindu-se la unul dintre poli, în
funcţie de:
- natura, tipul, numărul şi valoarea situaţiilor de viaţă parcurse de copil;
- întărirea sau sancţionarea lor exterior-educativă;
- gratificarea sau condamnarea lor;
- asimilarea sau respingerea lor prin învăţare.
Dacă un copil care dăruieşte altuia o jucărie este aprobat sau lăudat de cei din
jur, el are toate şansele să evolueze spre generozitate. Dacă, dimpotrivă, acelaşi
copil, pentru acelaşi gest este admonestat, reproşindu-i-se gestul, el va evolua spre
avariţie.
Când numărul situaţiilor şi întăririlor este egal (una pozitivă şi una negativă)
copilul se află într-o dispoziţie tensional-conflictuală, echivalentă stării de
disonanţă cognitivă, comportamentul său fiind fie de expectativă, de aşteptare a
ceea ce va urma , a ce se va repeta, fie de căutare activă pentru a depăşi sau cel
puţin pentru a reduce disonanţa pe care o trăieşte. În această situaţie, balanţa este în
echilibru sau tinde să se dezechilibreze. Dacă, însă, numărul situaţiilor şi întăririlor
pozitive îl întrece pe cel al celor negative, atunci evoluţia spre rolul pozitiv este
evidentă, balanţa dezechilibrându-se în favoarea trăsăturilor caracteriale bune.
În ambele cazuri o trăsătură iese învingătoare şi devine precumpănitoare în
conduita individului numai în urma luptei, a ciocnirii cu cea opusă ei. Trăsătura
învinsă nu dispare însă, ci se păstrează sub forma unor reziduri, putând fi
reactualizată în diferite alte situaţii. Trăsătura care dispune de stabilitate este
prima, nu cea de-a doua care are o manifestare întâmplătoare în comportament.
Trebuie luat în considerare faptul că în provocarea luptei sau ciocnirii între
trăsături o mare semnificaţie o au atât influenţele educative exterioare, cât şi
propriile forţe ale celui în cauză, care poate evita sau contracara influenţele
negative ale mediului şi căuta, apropia, asimila pe cele pozitive. El se poate opune
sau sustrage primelor , le poate provoca sau chiar crea pe celelalte. În acest proces,
caracterul se schimbă din „mod de reacţie, în mod de relaţie”, reacţia fiind
spontană, insuficient motivată şi controlată conştient, iar relaţia este stabilă,
conştientizată, adânc motivată şi susţinută valoric.
Modelul balanţei caracteriale are următoarea relevanţă:
- explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa motrice a
dezvoltării acestuia care constă, în principal, în opoziţia dintre contrarii, în
ciocnirea şi lupta lor;
- sugerează interpretarea caracterului nu doar formându-se ca rezultat automat
şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformându-se cu participarea
activă a individului;
- conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.
Când pe unul din talerele balanţei se adună mai multe trăsături pozitive, putem
vorbi de un „om de caracter”, iar când precumpănitoare sunt cele negative, vorbim
de un „om fără caracter”. Cînd balanţa se află în echilibru, avem de a face cu un
caracter indecis, indefinit, contradictoriu.

Cursul XI

STRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

Prezentarea laturilor personalităţii separate, independente unele de altele, este
justificată doar de raţiuni analitice, în realitate ele interacţionează, se organizează,
se relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o
arhitectonică specifică.
Luând în considerare constituţia tripatrită a personalităţii (temperament,
aptitudini, caracter) vom prezenta câteva relaţii între componentele ei.

Relaţia dintre temperament şi caracter

Unii autori, plecând de la modul lor de definire şi mai ales plecând de la
tipologiile caracteriale, care sunt, de fapt, tipologii temperamentale, nu au putut să
le diferenţieze şi au recurs la amestecul lor. Confundarea caracterului cu
temperamentul şi a temperamentului cu tipul de activitate nervoasă superioară,
conduce la imprecizii terminologice şi creează mari dificultăţi în plan practic.
 Alţi autori au recurs la separarea temperamentului de caracter, argumentul
invocat în favoarea acestui punct de vedere îl reprezintă existenţa unor manifestări
temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale şi uneori chiar în
ciuda acestora.
Sunt şi alţi autori care susţin ideea interacţiunii dintre temperament şi caracter,
dar ei consideră această interacţiune de tip antagonist. Între temperament şi
caracter ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea caracterului având
loc ca urmare a unei continue destrămări a complexului tipologic, concomitent cu
reorganizarea lui în forme corespunzătoare caracterului. Consecinţa unei astfel de
viziuni este că, în lupta dintre temperament şi caracter, s-ar ajunge, în cele din
urmă, la lichidarea temperamentului, sau, în cel mai fericit caz, la golirea lui de
consistenţă.
Nici una dintre aceste viziuni (amestec, separare, interacţiune de tip
antagonic) nu este convingătoare şi realistă. Adevărata soluţie a relaţiei dintre
temperament şi caracter o constitue relevarea interinfluenţelor reciproce cu
efecte benefice, constructive sau, dimpotrivă, erodante şi dezechilibratoare ale
personalităţii. Dacă avem în vedere influenţa temperamentului asupra
caracterului, atunci constatăm prezenţa următoarelor situaţii:
- temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în
comportament a trăsăturilor caracteriale (generozitatea va fi exteriorizată
diferit de către coleric şi melancolic);
- temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale (colericul,
fiind predispus spre percepţii rapide dar cu unele erori, va predispune şi spre
o anumită instabilitate caracterială);
- temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor
trăsături caracteriale (echilibrul sanguinicului şi flegmaticului are influenţe
benefice în formarea trăsăturilor caracteriale, pe când neechilibrul-excitativ
al colericului afectează negativ formarea trăsăturilor de caracter).
Influenţa caracterului asupra temperamentului constă în controlarea, reglarea
celui din urmă şi se concretizează în următoarele situaţii:
- caracterul inhibă, reţine anumite însuşiri temperamentale (mai ales pe
acelea care se asociază în plan comportamental cu efecte negative);
- maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată
manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative;
- valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în plan
comportamental cu efecte pozitive.
Se poate deduce că fiecare din cele două componente ale personalităţii deţine
o anumită „putere” asupra celeilalte. Acest aspect apare cu pregnanţă când una
dintre componente o domină pe cealaltă, până la anihilarea ei.
Persoanele supracontrolate, „cenzurate”, cu un caracter ferm, bine conturat au
tendinţa de a reprima atât de mult trăsăturile temperamentale, încât
psihocomportamental apar ca nişte automate.
Persoanele subcontrolate, cu slăbiciuni caracteriale, vor cădea pradă
trăsăturilor temperamentale, care nemaifiind filtrate, se vor manifesta ca atare.î
Numai prin efort voluntar conştient, prin organizarea superioară a caracterului
omul îşi poate lua în stăpânire propriul temperament. Rolul reglator al caracterului
nu trebuie însă să fie excesiv, să meargă până la anihilarea temperamentului.
 Relaţia dintre aptitudini şi caracter
Între aptitudini şi caracter există o strânsă relaţie. Această relaţie poate fi
descrisă ca fiind concordantă sau discordantă. De exemplu, se poate spune despre
un om că este inteligent, dar şi bun, cinstit, harnic, în timp ce despre un altul că
este inteligent, dar rău, incorect, leneş. Aceleaşi afirmaţii se pot face şi despre un
om neinteligent. Din corelarea caestor variabile apar patru situaţii tipice:
- oameni cu aptitudini şi cu trăsături pozitive de caracter (oameni cu caracter);
- oameni fără aptitudini, dar şi fără caracter (oameni cu trăsături negative de
caracter);
- oameni cu aptitudini, dar „fără caracter”;
- oameni fără aptitudini, dar cu caracter.
Primele două situaţii sunt de congruenţă (acord, potrivire), iar următoarele
două de noncongruenţă (dezacord, nepotrivire). Ele conduc în plan psihologic la
efecte total diferite: de consonanţă sau de disonanţă, ultimele fiind trăite ca o stare
de disconfort psihic care se cer a fi eliminate sau măcar reduse.
Dintre cele patru situaţii descrise doar prima exprimă interacţiunea optimă
dintre aptitudini şi caracter, celelalte fiind dezavantajoase, în grade şi proporţii
diferite, pentru personalitate. Personalitatea va fi afectată cu atât mai mult cu cât
dezacordul dintre aptitudini şi caracter este mai profund.
Foarte importante sunt relaţiile de interinfluenţare reciprocă dintre aptitudini
şi caracter. Caracterul, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau defavorizează
punerea în valoare a capacităţilor. De multe ori, datorită lipsei uni caracter bine
format multe potenţialităţi rămân latente. Iar cele existente nu sunt valorificate
maximal. Aşadar, caracterul valorizează aptitudinile.
Relaţiile dintre aptitudini şi caracter pot fi evaluate după următoarele criterii:
- nivelul la care se situează cele două variabile (superior, mediu sau inferior;
prevăzând surclasarea aptitudinilor prin atitudini sau invers);
- sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ;
negativ univoc sai biunivoc; cvasineutral);
- caracterul raporturilor dintre aptitudini şi atitudini (direct sau indirect).

Relaţia dintre temperament şi aptitudini

Este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Temperamentul ca
latură dinamico-energetică a personalităţii nu predetermină aptitudinile, dovada
fiind dată de formarea uneia şi aceleiaşi aptitudini pe oricare temperament sau a
mai multor aptitudini pe fondul unui singur temperament. Raportat la aptitudini
temperamentul joacă rol de predispoziţie. El poate avantaja sau provoca dificultăţi
în formarea aptitudinilor, acestea fiind depăşite prin antrenament sau compensare.
De asemenea, modificarea manifestărilor temperamentale este în măsură să
conducă la modificarea aptitudinilor. De aceea, în virtutea unor tendinţe de
adaptare a temperamentelor la activitate, se vorbeşte despre o oarecare
profesionalizare a temperamentelor.
Concluzionând, putem afirma că între laturile personalităţii există relaţii de:
- ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra temperamentului şi
aptitudinilor şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi valorifica maximal;
- interinfluenţare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de
periclitare, rigidizare şi chiar anulare reciprocă;
 - compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată;
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra
laturii care le-a generat.

DEVENIREA PERSONALITĂŢII
Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi
continuă toată viaţa omului. Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine
personalitate. Deşi procesul structurării şi reîmprospătării personalităţii se produce
de-a lungul întregii vieţi a individului, există totuşi unele perioade , când el
cunoaşte o mai mare accentuare, implicând restructurări majore sau stabilizări
parţiale.
Specialiştii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (preşcolaritate) sunt puse
marea majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă personalitatea
să fie, în linii mari, constituită deoarece dispune de toate laturile şi chiar de
maturizarea relaţiilor dintre ele.
Kurt Lewin, referindu-se la dezvoltarea personalităţii , distingea trei niveluri
de structurare a acesteia:
- nivelul structurilor primare – insuficient diferenţiate, fără conexiuni
interne între elementele componente;
- nivelul structurilor semi-dezvoltate – caracterizat prin diferenţierea
interioară a elementelor componente şi specifice fiecărui subsistem;
- nivelul structurilor dezvoltate – individualizarea subsistemelor psihologice
ale personalităţii (cognitive, afectiv-motivaţionale, volitive), integrarea lor
succesivă într-o structură funcţional-echilibrată.
Zlate stabileşte zece criterii ca fiind relevante pentru denenirea personalităţii.
Omul devine personalitate atunci când:
- devine conştient de lume, de alţii, de sine;
- îşi elaborează un sistem propriu de reprezentări, concepţii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine;
- desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute;
- emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate;
- creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător
de valori;
- are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi permite să se dedice
unor idealuri;
- şi-a format capacitatea de control şi autocontrol;
- se integrează armonios şi util în colectivitate;
- ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii;
- poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi.

TIPURI DE PERSONALITATE
Luând în considerare unele aspecte structural-funcţionale şi altele ce vizează
finalitatea adaptativă a personalităţii, putem desprinde următoarele tipuri:
 personalităţi imature psihologic şi social – caracterizate prin structuri
psihice componente simple, prin lipsa corelaţiei logice dintre ele, printr-o
funcţionalitate neeficientă, imprevizibilă, inegală şi prin capacităţi
adaptative extrem de scăzute la situaţiile noi;
  personalităţi mature psihologic şi social – se disting printr-o mare
complexitate structural-funcţională, prin adaptarea lor suplă şi flexibilă la
cele mai diverse situaţii, prin eficienţă sporită;
 personalităţi accentuate – caracterizate prin tendinţa de a aluneca în
anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează serios capacităţile
adaptative ale individului;
 personalităţi destructurate – se deosebesc total de media populaţiei,
incapabile de a se adaptasolicitărilor şi împrejurărilor vieţii.
Psihologii s-au centrat îndeosebi pe definirea şi caracterizarea personalităţii
mature, iar Allport a stabilit şase caracteristici ale acestui tip de personalitate:
- extensiunea simţului Eului, adică încorporarea în personalitate a unor sfere
noi ale interesului uman, astfel încât ele să devină personale;
- depăşirea egocentrismului, stabilirea relaţiilor cu alte persoane; manifestarea
capacităţii de intimitate, compasiune, toleranţă relaţională;
- dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei;
- percep, gândesc şi acţionează cu interes în conformitate cu realitatea
externă;
- sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de intuiţie,
autocunoaştere, umor;
- trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare; sunt capabile de a-şi
forma o concepţie generală despre lume pe care o vor transpune în practică.
Concomitent cu maturizarea psihologică a personalităţii are loc şi maturizarea
ei socială. Aceasta se exprimă în umanizarea şi socializarea indivizilor, în
asimilarea modelelor socio-comportamentale definitorii pentru om, vizând cu
precădere împlinirea vocaţională a individului, implicarea lui nemijlocită în
activitatea socială.

Cursul XII

EUL, NUCLEU AL PERSONALITĂŢII

Eul şi natura sa psihică
Este recunoscut faptul că definirea Eului este foarte complexă datorită
diversităţii accentelor controversate cu intenţia de a surprinde mai exact locul şi
rolul Eului în structura personalităţii.
De-a lungul timpului, Eul a fost definit din mai multe puncte de vedere. Vasile
Pavelcu definea Eul ca fiind “o entitate unică, personaj ascuns privirii din afară,
agent al acţiunilor noastre originale şi libere”.
Allport spunea: “Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi, regiunea
caldă, centrală, strict personală a vieţii, un fel de nucleu al fiinţei noastre”.
Paul Popescu Neveanu definea astfel Eul: “este conştiinţa de sine, nucleul
sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine,
atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori”.
Din multitudinea de definiţii date Eului s-au conturat trei modalităţi distincte
de definire, şi anume:
 - prin sublinierea locului şi rolului Eului în structura personalităţii;
- prin stabilirea proprietăţilor lui;
- prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.
Referindu-ne la primele două modalităţi, majoritatea autorilor relevă locul şi
rolul central al Eului, de nucleu al personalităţii, unitatea, stabilitatea lui. În ceea ce
priveşte natura psihică a Eului, se ridică întrebarea: Eul este simţire sau gândire?
Emoţie sau reflexie? Majoritatea autorilor precizează că Eul este de fapt conştiinţă,
dar o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire. În cazul Eului este vorba despre
conştiinţa de sine, dar esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa, orientarea
spre realizarea scopurilor.
Dar şi autorii care au considerat că „Eul rămâne veşnic simţire subiectivă”
consideră că, în urma procesului de limpezire a Eului de elementele primitive,
acesta se transformă într-o formă superioară. Iată deci cum gândirea, reflexivitatea,
intenţionalitatea, procese prin intermediul cărora omul se cunosşte pe sine, se
gândeşte pe sine, apar ca elemente primordiale ale Eului.
Dar psihologia genetică şi cea patologică contrazic aceste puncte de vedere.
Prima arată că până se ajunge la Eul reflexiv, conştient de sine, se parcurge o serie
de faze iniţiale, preparatorii, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă.
Psihologia patologică precizează că atunci când structurile superioare ale
personalităţii se alterează, funcţionale rămân cele afective.
În momentul de faţă, Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca
reglator al conduitei dispunând însă, atât într-un caz cât şi în altul, de o puternică
bază afectiv-motivaţională. Este studiat rolul Eului în procesele de prelucrare a
informaţiilor, se formează teorii asupra Eului în care locul central îl au emoţiile şi
prelucrarea preconştientă a informaţiei, se analizează procesele Eului (inteligenţa
reflexivă, „pierderea” Eului în lumi imaginate, utilizarea particulară a
mecanismelor de apărare) bazate pe implicarea concomitentă a aspectelor
cognitive, afective şi motivaţionale.
Din perspectiva Eului ca „organizator al cunoaşterii” se desprind patru
caracteristici esenţiale:
- Eul este o structură de cunoaştere;
- Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;
- Eul este un focar al perspectivei afective;
- Eul dispune de faţete difuze (publice, personale şi colective) fiecare
contribuind la perspectiva afectivă a Eului.
Încercând să găsească un răspuns la întrebarea: Care este natura psihică a
Eului? Zlate consideră că psihologia socială ar putea răspunde cel mai bine prin
teoria constructelor personale a lui Kelly.
Constructul este o imagine, un model al lumii, un discriminant creat de
persoană, care dă sens şi direcţionalitate comportamentului. Bun-rău, inteligent-
prost, cum sunt-cum aş vrea să fiu, demn de încredere-nedemn de încredere, cum
obişnuiam să fiu-cum sunt acum reprezintă constructe personale prin care
discriminăm, organizăm şi anticipăm realitatea.
Dacă sistemul noţiunilor este aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind
faptul că noţiunile reflectă esenţialul din realitate, sistemul constructelor este
diferenţiat de la un individ la altul.
 Ţinând cont de cele menţionate mai sus putem considera că Eul este un
construct sintetic şi personal care izvorăşte din simţire, urcă la reflexie şi se
exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-motivaţional. Prin
intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine însuşi,
se evaluează şi îşi anticipă comportamentul.

Eul şi conştiinţa
Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă,
între ele existând un adevărat abis, psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă,
manifestă tendinţa de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una
dintre aceste poziţii nu este corectă, realitatea ar fi să considerăm Eul şi conştiinţa
ca fiind distincte, totuşi complementare, existând concomitent de-a lungul întregii
vieţi conştiente a individului.
Ey, luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arăta că înaintea ei există o
subiectivitate confuză, o simţire, un câmp de experienţă, în timp ce la un nivel
superior de dezvoltare a ei există Eul ca o rezultantă structurată şi istorică a ei, ca o
subiectivitate conştientă de la ea îsăşi, care integrează experienţa trecută a
individului.
Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini în subiectivitatea confuză, nu se
dezvăluie deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin cunoaşterea de sine la
conştiinţa de sine. În trecerea omului de la subiectivitatea difuză la subiectivitatea
conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a Eului,
ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eului care evidenţiază traiectoria
axiologică a persoanei. Dacă la început individul se confundă cu propria sa
experienţă, pe parcurs, o dată cu apariţia Eului, el şi-o controlează şi valorizează.

Eul şi personalitatea
Relaţia dintre Eu şi personalitate este asemănătoare celei dintre Eu şi
conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi personalitatea nu sunt despărţite, ci sunt într-o
continuă interacţiune şi interdependenţă. Eul este doar nucleul personalităţii, doar
un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi
trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar
cosmice.
Nivelul de dezvoltare al Eului influenţează nivelul de dezvoltare al
personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de
conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare a
întregului comportament al persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat,
persoana are impresia că nu ştie cine este , ce vrea, este derutată. Aşadar, Eul şi
personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne
naştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, vom deveni
personalităţi. Nu este deloc întâmplător faptul că omul devine personalitate atunci
când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu şi nici faptul că
degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii.
Mai trebuie remarcat faptul că Eul stabileşte o bază contextuală şi o
perspectivă mai amplă de interpretare a personalităţii. Se consideră că Eul conţine
şi exprimă personalitatea:
 - o conţine în sensul că îi posedă corpul, numele, obiectele, activităţile,
trebuinţele, dorinţele aspiraţiile, sentimentele, convingerile, valorile,
rolurile sociale;
- o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară, altora, lumii;
- o defineşte din interior, simţind-o, gândind-o;
- o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi social.

Eul şi tipurile de Euri şi de personalitate

Cei mai mulţi autori atrag atenţia asupra existenţei la unul şi acelaşi individ a
mai multor Euri. Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:
1. caracteristicile şi proprietăţile lor:
- consistente şi inconsistente;
- complet sau total actualizate şi incomplet sau parţial actualizate;
- stabile şi fragile;
- slabe şi puternice.
2. locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului:
- Eul profund (exprimă intimitatea psihică a individului) şi Eul social (are
rol în implicarea individului în viaţa socială);
- Individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare), adică subiectul ce
se poate gândi pe sine cu aceeaşi obiectivitate ca şi pe alţii;
- Eul intim – format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare
credit, acestea fiind fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează
sistemele de valori împărţite de individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi
valorile de clasă, profesionale etc.; Eul public – angajat în contactele
umane sau în activităţile în care automatismele sunt suficiente.
3. structura lui psihologică internă:
- Eul subiectiv (imaginea de sine a individului) şi Eul reflectat (imaginea de
sine reflectată în alţii în funcţie de părerea lor);
- Eul autentic – diferit de măştile pe care le poartă individul sau de
personajele pe care le joacă; Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau vrea să pară
pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii, a face faţă presiunilor
mediului său; Eul actual – ceea ce este în prezent, un fel de compromis
între aspiraţiile profunde şi presiunile mediului spre uniformitate; este un
eu sclerozat deoarece multe dintre resursele individului nu au fost încă
actualizate;
- Eul imaginar – imaginea de sine a individului, cum crede că este; Eul
aspiraţie sau dorinţă – cum ar vrea să fie; Eul real – cum este;
4. interpretarea lor în termeni de „parte” sau „întreg”, „element” sau
„totalitate”:
- Eul total şi Eul elementar;
- Eul vigil, treaz (care apare în starea de veghe) şi Eul oniric (din timpul
somnului), ambele dând naştere Eului total, care este un Eu divizat şi totuşi
unitar.
5. criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai înainte:
- Eul material, Eul spiritual şi Eul social (reunite dau Eul natural, de fapt
Eul total al individului);
 - Dacă raportăm Eul la prezent întâlnim un Eu actual, iar dacă îl raportăm la
viitor, atunci întâlnim Eul virtual.
Zlate consideră că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu există mai multe
personalităţi, ci una şi aceeaşi personalitate, ce conţine însă „faţete” diferite, tot aşa
în una şi aceeaşi personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care
dispune la rândul lui de „faţete” distincte. Astfel, la cele şase „faţete” ale
personalităţii, el asociază şase „faţete” ale Eului, şi anume:
- Eul real (cum este);
- Eul autoperceput (cum crede că este);
- Eul ideal (cum ar vrea să fie);
- Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);
- Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);
- Eul actualizat (cum se manifestă).
Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, instabile,
dedublate, accentuate, ci şi Euri unitare şi armonios dezvoltate, instabile,
dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică pentru Personalitate
şi Eu evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom
înţelege că dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că
nucleul ei – adică Eul – este instabil.
Existenţa unei simetrii între structura şi tipologia Eului oferă un cadru mai
larg şi mai dialectic de aplicare şi interpretare a ambelor realităţi psihologice.

Cursul XIII

STRESUL ŞI PERSONALITATEA

Definirea stresului
Etimologia cuvântului “stres” provine parţial din abrevierea cuvântului
englezesc “distres”, parţial din cuvântul “estrece” din vechea franceză, ce aveau
înţelesurile de “constrângere, suferinţă” şi derivate din latinescul “strictus”,
participiul trecut al lui “stringere”, cu înţelesul de “a trage (din)greu”. Termenul
de “stres” desemnează o serie de substantive înrudite ca înţeles dar cu nuanţe ce
pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune,
constrângere etc.
În limba română, termenul de stres a fost preluat iniţial cu ortografia din
limba engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată, cu un singur
“s” (stres) atunci când au apărut derivatele adjectivale (stresant), substantivale
(stresor )şi verbale (a stresa).
Cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stres este
fiziologul canadian Hans Selye. El introduce conceptul de stres propriu-zis în anii
’50, concept ce ocupă un loc important mai întâi în medicină, apoi în psihiatrie. În
concepţia lui Selye, stresul nu este decât o reacţie biologică şi generală, adică “o
stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzător tuturor
modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic”.
 Cea mai bună definiţie îi aparţine tot lui Hans Selye: “stresul este răspunsul
nespecific pe care îl dă corpul la orice solicitare la care este supus”.
Mai recent, Derevenco prezintă o definiţie psiho-biologică a stresului,
inspirată de teoria cognitivă a stresului elaborată de şcoala lui Lazarus. Astfel, în
această definiţie accentul este pus pe “dezechilibrul biologic, psihic şi
comportamental dintre cerinţele (provocările) mediului fizic, ambiental sau social
şi dintre resursele – reale sau percepute ca atare – ale omului, de a face faţă (prin
ajustare sau adaptare) acestor cerinţe şi situaţii conflictuale”.
Stresul poate fi privit din trei unghiuri principale:
1. ca stimul (factor de stres) – este vorba despre un eveniment extern care
ameninţă şi care poate vătăma. Aceşti factori de stres sunt împărţiţi în trei
categorii:
- cataclismice, cum ar fi catastrofele naturale sau atacurile teroriste;
- personale, cum ar fi moartea partenerului;
- hărţuieli cotidiene, mai puţin grave, însă mai persistente şi mai
frecvente (să scoli copiii dimineaţa, să-i hrăneşti şi să ai grijă să
ajungă la timp la şcoală);
2. ca reacţie (tensionare) – este vorba despre senzaţia de nervozitate care
apare, de exemplu, atunci când trebuie să dăm un interviu sau să ţinem un
discurs. Reacţia implică atât componente emoţionale şi cognitive, cât şi
reacţii fizice (bătăi mai rapide ale inimii sau transpiraţie). Ar putea avea, de
asemenea, elemente motivaţionale, cum ar fi apatia şi pierderea interesului
care însoţesc epuizarea;
3. ca proces (tranzacţie) – factorul de stres şi tensionarea au un impact diferit
asupra oamenilor, în funcţie de caracteristicile persoanei şi de mediul în care
există factorul de stres. Aceleaşi evenimente externe au efecte diferite, în
funcţie de persoana care le trăieşte. De asemenea, persoana este văzută ca
agent activ care încearcă să soluţioneze cerinţele externe prin intermediul
unor strategii. Prin urmare, procesul stresului are un aspect ciclic, deoarece
individul încearcă să facă faţă factorilor de stres şi reacţionează la
modificarea situaţiei externe.
Stresul este interpretat în psihologie ca tranzacţia dintre factorul de stres
ambiental şi individ. În sens larg, stresul este rezultatul unei nepotriviri între
cerinţele unei anumite situaţii şi capacitatea percepută a individului de a
îndeplini aceste cerinţe.
Măsurarea stresului
Măsurarea fidelă şi validă a reacţiilor la stres este esenţială pentru cercetarea
legată de personalitate. Din punct de vedere fiziologic, stresul este semnalat în mai
multe feluri: bătăile rapide ale inimii, transpiraţie, creşterea tensiunii şi niveluri
înalte de eliberare în sânge a „hormonilor de stres” (cortizol).
Reacţiile la stres sunt uşor de măsurat în situaţii controlate, prin expunerea
subiectului la o sarcină stresantă (cum ar fi vorbitul în public). Mai uzual, stresul
este măsurat pe baza unui chestionar de autodescriere: de la raportarea
evenimentelor majore din viaţă sau a hărţuielilor zilnice până la măsuri specifice
ale stresului profesional. În unele studii sunt folosite ambele tipuri de măsurători,
fiziologice şi prin autodescriere, permiţând, astfel, validarea chestionarului prin
raportarea la un instrument de măsură fiziologic sau, nu rareori, arătând disocierea
reacţiilor fiziologice cu cele autodescrise.

Stresul şi sensibilitatea fiziologică

Cercetările demonstrează că reacţiile fiziologice la stres nu sunt aceleaşi la toţi
oamenii: unii sunt foarte reactivi, în vreme ce alţii sunt mai puţin reactivi. De
exemplu, reacţiile ritmului cardiac sunt exagerate la persoanele înclinate către
stres.
Conform modelului lui Selye, atunci când o persoană se confruntă cu o
situaţie stresantă, corpul se pregăteşte fie de fugă, fie să înfrunte factorul de stres.
Acest fapt este cunoscut ca „alarma” sau faza I din Sindromul general de adaptare.
În prima fază, este activat axul „hipotalamic-hipofizar-corticosuprarenal”:
hipotalamusul stimulează hipofiza să secrete HACT (hormonul
adenocorticotropic), care, la rândul lui, determină glandele suprarenale să elibereze
în sânge epinefrină (adrenalină), norepinefrină şi cortizol. Aceşti hormoni provoacă
efectele caracteristice de transpiraţie, creştere a tensiunii şi a ritzmului cardiac –
simptome pe care le identificăm uşor cu nervozitatea – ce ajută corpul să „lupte”
sau să „fugă”.
În a doua fază (împotrivirea) corpul încearcă să se adapteze la factorul de
stres care persistă. Scade nivelul excitaţiei (dar nu revine la nivelurile normale) şi
se refac stocurile de hormoni. Creşterea excitaţiei poate să nu fie perceptibilă
pentru observatorii externi, însă în această fază corpul este slăbit şi persoana
respectivă poate fi mai predispusă la apariţia unor probleme de sănătate, mentale
sau fizice.
În cele din urmă, dacă factorul de stres persistă, în a treia fază (epuizarea),
resursele corpului sunt consumate total şi este mult mai posibil să apară probleme
de sănătate şi chiar moartea (dacă factorul de stres este extrem).
Aprecierea cognitivă a aceluiaşi eveniment de către două persoane poate fi
foarte diferită. De exemplu, cineva care se teme de avion poate considera că
plecarea în concediu într-un loc aflat la multe ore de zbor distanţă este foarte
stresantă, în vreme ce o persoană căreia îi place să călătorească cu avionul poate
considera plecarea în concediu mai puţin stresantă.
Unii cercetători au descoperit că diferenţele individuale din punctul de vedere
al reactivităţii fiziologice la stres sunt stabile în timp: este probabil ca persoanele
care au reacţii exagerate într-o situaţie să se comporte la fel şi în alte ocazii.
Trăsăturile de personalitate sunt legate constant de măsurile stării de bine şi s-
a constatat că trăsătura cea mai proeminentă din punctul de vedere al reacţiilor la
stres este nevrozismul (N). În unele sensuri, nivelul înalt al lui N poate el însuşi să
fie considerat o formă de predispoziţie la stres: îngrijorarea permanentă,
sentimentele de inadecvare, tensionarea şi nervozitatea persoanei cu un nivel înalt
al lui N sunt senzaţii neplăcute, stresante. Însă aceasta nu înseamnă că persoanele
stabile emoţional nu se simt niciodată stresate, numai că stresul e într-o măsură mai
mică o caracteristică a vieţii lor de zi cu zi decât este pentru cineva labil emoţional.
Evenimentele majore, cum ar fi o pierdere dureroasă, divorţul sau
concedierea, produc întotdeauna o anumită reacţie de stres, cu toate că amploarea
reacţiei variază în funcţie de personalitate.
Cursul XIV
TRĂSĂTURILE ŞI SĂNĂTATEA
Este bine cunoscut faptul că trăsăturile de personalitate pot influenţa starea
fizică de sănătate. Imaginea omului de afaceri stresat, agresiv, pe care îl paşte
atacul de cord, e atât de obişnuită, încât a devenit un clişeu.

Personalitatea şi longevitatea
Prezice sau nu personalitatea cât de mult vom trăi? Friedman şi colaboratorii
săi au descoperit, într-un studiu efectuat în 1995, că longevitatea era asociată cu
niveluri înalte ale conştiinciozităţii şi niveluri scăzute ale optimismului în copilărie
(evaluate de părinţi). Nivelurile scăzute ale conştiinciozităţii au fost asociate cu o
gamă de comportamente legate de sănătate, cum ar fi fumatul, consumul de alcool
şi stabilitatea socială şi profesională.
Alte studii au vizat mecanismul asocierii conştiinciozitate-sănătate: de
exemplu conştiinciozitatea este asociată cu un grad mai mare de îndeplinire a
recomandărilor medicului şi cu acceptarea controlului pentru depistarea cancerului.
Cea mai studiată interfaţă dintre personalitate şi maladie este cardiopatia
ischemică, o îngustare a arterelor care aduc sângele la inimă, ceea ce predispune la
infarct miocardic şi angină. Friedman şi Rosenman au observat că pacienţii lor cu
cardiopatie ischemică prezentau „tiparul de comportament de tip A” cu mişcări
iuţi ale trupului, încleştarea pumnilor în timpul conversaţiei, vorbire explozivă şi
precipitată, respiraţie în partea de sus a pieptului, lipsa relaxării corporale,
agresivitate, impulsul de dominare şi de realizare a obiectivelor şi o tendinţă de a fi
obsedat de muncă (workaholic). La persoanele de tip A probabilitatea infarctului
miocardic este de circa două ori mai mare decât la celelalte persoane.
Metaanalizele şi studiile efectuate constată, în mod consecvent, faptul că
ostilitatea în exprimare este partea din tipar care se leagă de riscul incidenţei
infarctului miocardic , justificând circa 2% din variaţia maladiei. Mecanismul
biologic al asocierii nu este încă lămurit deplin. Ostilitatea ar putea provoca
deteriorări în mod direct, prin creşterea tensiunii şi a ritmului cardiac şi prin
acumularea aterosclerotică sau ar putea contribui la comportamentele generale
riscante, cum ar fi nivelul ridicat al fumatului şi al consumului de alcool sau
scăderea disponibilităţii sprijinului social.
În legătură cu cancerul, cel mai des au fost investigate depresia şi disperarea
(care împărtăşesc variaţia cu nevrozismul). Există trei linii principale de cercetare:
- depresia sau disperarea ca factori de risc în apariţia cancerului;
- depresia sau disperarea ca factori comportamentali modificabili care ar putea
influenţa starea de bine a pacienţilor;
- depresia sau disperarea ca factori care influenţează evoluţia firească a
cancerului după diagnosticare.
Studiile despre legătura dintre depresie sau disperare şi cancer nu au adus
dovezi despre vreun risc sporit de apariţie a cancerului sau despre mortalitatea
excesivă după diagnosticare la persoanele cu un nivel înalt al acestor dimensiuni.
Totuşi depresia şi disperarea sunt indicatori ai suferinţei şi sunt importanţi din
punctul de vedere al calităţii vieţii după diagnosticare. Sprijinul sub forma
intervenţiilor educative conduse de experţi, chiar dacă nu afectează consecinţele
legate de boală, sunt benefice pentru că reduc depresia şi cresc starea mentală de
bine, în special pentru cei cu niveluri înalte de depresie la începutul programului.

Nevrozismul ca factor de risc în numeroase maladii

Mai multe studii au implicat nevrozismul ca factor de predicţie a unor diferite
forme de afecţiuni, aducând dovezi care leagă nivelul înalt al nevrozismului de
afecţiuni cum sunt astmul şi tulburările gastrointestinale.
Nevrozismul este asociat cu o gamă largă de consecinţe legate de o stare mai
proastă a sănătăţii. Este implicat în tulburările psihosomatice, iar unele studii au
arătat că nivelul înalt al lui N oferă prognoze mai puţin bune după infarctul
miocardic. Nevrozismul este asociat constant cu o stare mai proastă a sănătăţii din
autodescrieri, dar mai puţin constant cu măsurile obiective ale sănătăţii , care ar
putea reflecta „înclinaţia către boală” – fizică sau mentală – a persoanei cu un nivel
înalt al lui N.totuşi, nivelul înalt al lui N a fost legat şi de suprimarea funcţiei
imunitare, astfel încât există mecanisme plauzibile din punct de vedere biologic ale
relaţiilor observate între N şi starea mai proastă a sănătăţii.
Nevrozismul ar putea, de asemenea, să fie benefic pentru sănătate, prin faptul
că simptomele bolilor – inclusiv cele grave cu este cancerul – sunt detectate şi
raportate mai repede de persoanele cu un nivel înalt de nevrozism în comparaţie cu
cele cu un nivel scăzut al lui N.
Studii foarte variate au arătat asocieri între bolile psihosomatice şi nevrozism.
De exemplu, pacienţii cu dispepsie neulceroasă au punctaje mai mari la
nevrozism. În studii despre legătura dintre personalitate şi alte tulburări
psihosomatice, la rezultatul omniprezent că nivelul înalt de nevrozism se leagă de
o tendinţă generală către emoţii negative se adaugă indicatori ai unor efecte
semnificative ale introversiunii. Kellner, în 1991, a descris rezultate legate de
nivelul înalt al nevrozismului şi de introversiune în cazurile de colită. Acelaşi tipar
al personalităţii a fost găsit în alte afecţiuni, cum ar fi dispepsia neulceroasă şi
globus pharyngis (senzaţia de „nod în gât”), în lipsa oricărei stări patologice
structurale detectabile.
În studiile despre anumite tulburări psihosomatice se observă adesea relaţii
între diagnosticul respectiv (de exemplu, fibromialgia sau colita) şi nevrozism,
depresie sau anxietate. Pe lângă factorii personalităţii, sunt implicate şi maltratările
suferite în copilărie şi traumele psihologice din faza adultă.
Concluzionând, putem spune că afecţiunile psihosomatice tind să apară la
persoanele cu un nivel înalt al nevrozismului; la aceste grupuri există, în plus, o
tendinţă către introversiune.