Psihologia personalitatii

Aceasta este o disciplină fundamentală în sistemul ştiinţelor psihologice.Ea dispune de

întregul arsenal de metode, tehnici, strategii care să-i permită să investigheze din ce în ce mai riguros
întreaga complexitate a personalităţii umane. Deşi începuturile ei se găsesc în antichitate, totuşi
descoperirile mai semnificative sunt în secolele XIX când întemeierea psihologiei ca ştiinţă a
impulsionat şi cercetările din acest domeniu, iar secolul XX a avut contribuţiile cele mai mari.
Acestea au înaintat treptat, de la aspectele mai puţin complexe şi mai evidente cum sunt
manifestările temperamentale, la studiul caracterului aptitudinilor, creativităţii şi apoi al unor
componente de mare importanţă cum sunt cele reprezentate de Eu, de imaginea de sine, stima de sine,
valorile, aspiraţiile şi proiectele de viaţă. Profesorul Mihai Golu subliniază faptul că despre o ştiinţă
integrată a personalităţii ” se poate vorbi începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX”.
Omul nu poate fi pe deplin înţeles şi explicat fără cunoaşterea personalităţii lui. Personalitatea
reprezintă structura profundă de organizare a psihicului uman, constantă şi semnificativă prin care
oamenii se individualizează şi se deosebesc unii de alţii.
Diferenţele dintre oameni au fost observate încă de la începuturile istorie, au fost apoi
descoperite de-a lungul vremurilor şi o dată cu constituirea psihologiei ca ştiinţă au fost cercetate
sistematic şi profund. Personalitatea este integratorul şi organizatorul tuturor manifestărilor psihice ale
omului, contribuind semnificativ la adaptarea omului la mediul său.
“ Este ştiinţa care studiază sistematic legile şi structurile psihice ale personalităţii. “
„ Personalitatea este mult prea complexă, este de fapt cel mai complex fenomen din univers,
ca să poată fi cercetată de o singură ştiinţă”
În ceea ce priveşte conceptul de personalitate, trebuie să facem precizarea că fiind o realitate
extrem de complexă şi diversificată au apărut mari dificultăţi în definirea ei. În literatura psihologică
există un număr impresionant de definiţii, peste 50. Totuşi, există unele definiţii, la care se face mai
frecvent apel şi care sunt acceptate de mai mulţi cercetători.
Astfel G.W. Allport spunea că:„ Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”.
G.W. Acesta pune accentul pe manifestările dominante ale personalităţi: gândirea şi comportamentul,
care poartă amprenta distinctivă a fiecăruia.
Un alt autor, H. J. Eysenk, defineşte astfel personalitatea: „… este organizarea mai mult sau
mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane care
determină adaptarea sa unică la mediu”(apud W. G. Allport, 1981, p. 20).
Astfel s-a pus baza unei noua definitii, mult mai complexe: Personalitatea este o structură
bio-psiho-socială, un ansamblu de însuşiri psihice care exprimă orientările fundamentale ale omului
faţă de ambianţă şi sine, particularităţile fizice şi dinamico – energetice ale răspunsurilor la
stimulările mediului, posibilităţile de intervenţie activă şi creatoare în mediu, toate fiind organizate în
mod unitar şi original la fiecare.
Pentru a intelege in profunzime definitia personalitatii si conceptul in sine, avem nevoie de
definitiile conceptelor corelative.Psihologia personalităţii a făcut şi face eforturi considerabile pentru a
cunoaşte aceste realităţi specifice fiinţei umane şi de a elabora un sistem de concepte care să permită
descrierea, înţelegerea şi explicarea lor.
Avem în vedere următoarele concepte: individ, individualitate, persoană, personaj, rol, statut,
şi, în fine, însuşi termenul de personalitate:
Individul: are mai degrabă un înţeles specific pentru ştiinţele biologice şi se referă la
totalitatea însuşirilor biologice de care dispune cineva, dar fără nici o altă specificare referitoare la
calităţile acestuia. Deseori este folosit şi în sens de unul din exemplarele categoriei mari a oamenilor.
Individualitate: se referă la organizarea specifică, diferenţiată, irepetabilă a însuşirilor
cuiva. Termenul este folosit cu precădere pentru a sublinia diferenţele dintre oameni.
dezvoltă de-a lungul istoriei personale de viaţă.
Persoană: înseamnă totalitatea însuşirilor care asigură adaptarea la mediul social. Dar
nici aceasta nu poartă o semnificaţie valorică sau distinctivă. Toţi oamenii sunt persoane, au deci
caracteristicile de bază şi comune tuturor celor din această specie. G.W. Allport arată că acesta este un
concept foarte abstract şi în unele limbi cum este franceza are chiar sens de nimeni .
Personaj: se referă la manifestarea persoanei şi personalităţii în diverse situaţii
concrete în funcţie de statutul pe care îl are şi rolurile pe care le realizează, însă într-o formă
caracteristică fiecăruia.
Rolul se referă la funcţiile, sarcinile, acţiunile afective pe care le realizează cineva în
diversele situaţii în care se află şi care derivă din statutul pe care acea persoană îl are.
Statutul rezultă din poziţia pe care o are o persoană în sistemul de relaţii sociale,
căreia i se asociază un ansamblu de drepturi şi îndatoriri şi de atitudini şi comportamente
corespunzătoare.
Caracterizarea psihologică a personalităţii :

Personalitatea nu este inascuta, se formeaza treptat.

G.W. Allport remarca:”Este puţin probabil să se spună despre un nou născut că are
personalitate (deoarece îi lipseşte o organizare caracteristică a sistemelor psihofizice)” (1981, p. 69).
Personalitatea este totalitatea.
Personalitatea nu este un simplu aspect al vieţii psihice a omului alături de altele ci este o
totalitate de componente diverse şi foarte numeroase.
Personalitatea este un intreg.
Deşi cuprinde un număr foarte mare de componente, personalitatea nu este o simplă sumă a
acestora ci este un întreg şi astfel dă coerenţă conduitelor omului.
Personalitatea este unica si originala la fiecare.
Deşi această caracteristică a personalităţii de a fi un întreg este comună tuturor, organizarea ca
atare a elementelor, gradul de dezvoltare a acestora, este diferită de la persoană la persoană şi de aceea
personalitatea este unică şi originală la fiecare.
Personalitatea este relativ stabila.
Personalitatea este relativ stabilă în comparaţie cu multe procese şi stări psihice situaţionale,
trecătoare, de scurtă durată. Legile de organizare ale personalităţii ca întreg şi ca structură au ca una
din consecinţe asigurarea stabilităţii în timp a personalităţii.
Personalitatea este determinata si conditionata.
Personalitatea este puternic determinată şi condiţionată de existenţa socială a omului. În
afara cadrului socio-cultural ea nu socio-cultural apare cu toate elementele şi organizarea ei. Pot, cel
mult să se dezvolte unele caracteristici temperamentale şi unele abilităţi de modificare a mediului.
Personalitatea este o structura.
Dar toate felurile de însuşiri ale personalităţii sunt în relaţie foarte strânsă unele cu altele şi
alcătuiesc, de fapt, o structură.
Personalitatea este o structură care se dezvoltă în timp şi care prezintă diferenţe, de la o
persoană la alta, având în vedere: a) gradul de dezvoltare a componentelor sale, b) grad de integrare în
întreg a tuturor elementelor, c) stabilitatea structurii de personalitate care se obţine către tinereţe şi
vârsta adultă în timp ce la copii aceasta este mai schimbătoare, mai labilă. d) mobilitatea structurii de
personalitate, în sensul adaptării ei uşoare la schimbările mediului.
Personalitatea fuctioneaza ca un sistem
În fine, personalitatea funcţionează ca un sistem, adică nu este o entitate încremenită, ci este
vie, dinamică.
Personalitatea este o valoare.
Personalitatea include valori şi este ea însăşi o valoare.
Bunăstarea unei societăţi depinde de măsura în care această a cultivat şi dezvoltat valoarea
membrilor ei.
Personalitatea şi starile si procesele psihice
Faţă de procesele şi stările psihice, personalitatea este o rezultantă a funcţionării relativ
îndelungate a acestora, dar o dată formată personalitatea îşi pune amprenta pe funcţionările lor, le
personalizează.
 Componentele structurale elementare ale personalităţii
O vreme s-a acordat mare atenţie instinctelor şi trebuinţelor primare făcându-se o grupare,
clasificare şi ierarhizare a lor. Psihanaliza a propulsat în primul plan al cercetărilor lor instinctul sexual
apoi a adăugat pe cel al morţii şi vieţii. Behavioriştii considerau că o persoană este un repertoriu de
comportamente (Roland Daron, Françoise Parot, 1999, p. 110). Autorii care au pornit de la analiza
factorială au propus să fie identificaţi factorii psihici ce se află în spatele diverselor comportamente
(Eysenck, Cattell). G. W. Allport propune trăsăturile „cu elemente fundamentale ale personalităţii”
Mai tarziu trăsăturile au fost văzute ca nişte constante mai simple ale structurii
personalităţii care se află în spatele unor comportamente observabile. Autorul a recepţionat dar şi a
prevăzut un sir întreg de obiecţii la această propunere a sa şi a dat explicaţii suplimentare bine
argumentate. A dat următoarea definiţie.
Definiţia lui Allport privind trasatura de personalitate
„Considerăm că o trăsătură este un sistem larg de tendinţe similare de acţiune care
există la persoana pe care o studiem” .
Descoperirea trăsăturilor permite compararea oamenilor după aceasta şi aprecierea lor ceea ce
este foarte util în munca desfăşurată cu persoane de diverse vârste. Manifestările individuale ale
trăsăturilor au fost numite de Allport dispoziţii personale. Teoria sa asupra trăsăturilor a continuat să
alimenteze numeroase controverse dar şi să stimuleze realizarea unor cercetări mai aprofundate.
Într-o carte relativ recentă (Gerard Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman, 2003, ediţia
engleză, 2005 ediţia românească) se face o confruntare amplă între teoria trăsăturilor şi cea a
situaţionismului.
Concluzia semnificativă a acestui mare efort este: „Putem trage concluzia că psihologia
trăsăturilor este într-o stare bună, cu semne de creştere a acordului în privinţa structurii personalităţii
umane” .
Deci, manifestarea repetată a unui fel de a se orienta a omului în raport cu ambianţa şi de a
răspunde la aceasta duce astfel treptat la formarea şi stabilizarea însuşirilor acelei persoane care se
vor manifesta apoi constant în viitoarele comportament. Aşa de exemplu, dacă încă din copilăria
timpurie cineva, mai întâi, sub îndemnul părinţilor şi apoi din proprie voinţă, a răspuns politicos la
solicitările celorlalţi oameni, acest mode de manifestare se stabilizează şi despre acea persoană se
spune că este un om politicos. S-a format deci o însuşire sau o trăsătură de personalitate.
Constatăm astfel că în legătură cu procesele şi stările psihice, de-a lungul vieţii se
formează diverse însuşiri psihice.
Insusirile sau trăsăturile de personalitate vor influenţa semnificativ conduitele unei
persoane în diferite împrejurimi. De aceea, cunoaşterea lor permite să prevedem într-o anumită
măsură, felul în care se va manifesta cineva. Acesta este şi motivul pentru car se cere cadrelor
didactice să cunoască trăsăturile de personalitate ale elevilor. Dar aşa cum vom vedea mai târziu,
problema nu este numai de a cunoaşte şi prevedea, ci şi de a ameliora manifestarea unor trăsături şi a
personalităţii în ansamblu.
Numărul insuririlor de personalitate
În legătură cu trăsăturile de personalitate s-a pus şi problema numărului lor şi a felurilor lor.
Cercetările mai vechi, ale lui G.W. Allport si H.S. Odbert privind termenii din limba engleză care
desemnează trăsături de personalitate, au relevat o cifră impresionantă, peste 18,000. După ce s-au
redus termenii sinonimii au rămas circa 4500 de denumiri ale trăsăturilor de personalitate (1981, p.
354). Desfăşurând cercetări, care au pus în evidenţă, nu termenii, ci prezenţa ca atare, a acestor
trăsături în conduitele oamenilor, R. Cattell a ajuns la concluzia că sunt în jur de 200 .
În ceea ce priveşte posibila lor grupare pentru a fi cercetate mai uşor, au fost utilizate mai
multe criterii, însă patru dintre acestea sunt cele mai des folosite.

Clasificarea însuşirilor de personalitate

A. După criteriul intensităţii, a forţei de manifestare G. W. Allport,

1. însuşirile centrale sunt mai multe, cam 6 – 7 la fiecare. Şi acestea se pot cunoaşte relativ
repede urmărind manifestarea cuiva, dar necesită mai mult timp pentru că aceste se exprimă uneori
mai puţin evident.
 2. însuşiri secundare, sunt foarte numeroase, dar au o intensitatea scăzută, sunt
subordonate celorlalte, nu sunt uşor de cunoscut, implicare lor în comportamente este mai
ascunsă, mai greu de relevat de aceea sunt necesare metode speciale de psihodiagnoză.

B. Un al doilea criteriu de grupare a însuşirilor sau trăsăturilor de personalitate este

după aria lor de manifestare şi astfel pot fi diferenţiate:
1. însuşiri generale care se manifestă la toţi oamenii din toate timpurile, cum ar fi
capacitatea de comunicare verbală;
2. însuşiri particulare specifice unor grupuri de oameni cum ar fi cele de sex, vârstă,
naţionalitate etc., de exemplu, înţelepciunea la persoanele adulte şi de vârsta a treia;
3. însuşiri individuale pe care G.W. Allport le-a numit dispoziţii şi le-a considerat ca
fiind o configurare unică la nivelul unei persoane a trăsăturilor.

C. Al treilea criteriu de clasificare a însuşirilor de personalitate este conţinutul acestora, adică

ce aspect al personalităţii se exprimă prin ele. Cele mai folosite grupări după acest criteriu sunt
următoarele:
1. însuşiri temperamentale adică cele care se referă la energia şi dinamica manifestărilor
persoanei.
2. însuşiri caracteriale, adică cele ce caracterizează felul în care cineva se raportează la alţi
oameni, la societate în ansamblu etc.

3. însuşiri constând în existenţa unor aptitudini şi a unui potenţial creativ care permite omului
să aibă raporturi active şi semnificative cu ambianţa. Ele se mai numesc şi
instrumentale;
4. însuşiri orientativ – direcţionale (P.P. Neveanu, 1978, p. care constau în atitudini stabile, în
structuri motivaţionale valoroase etc. ce devin caracteristice pentru cineva.
Toate însuşirile la care ne-am referit nu sunt dispuse alături unele de altele şi astfel să
formeze personalitatea. Ele au o anumită organizare şi un anumit fel de a se manifesta împreună, inter
– corelat,interdependent. Pe drept cuvânt spune G.W. Allport că personalitatea nu este un sac de cârpe.
Modelul psihanalitic a fost elaborat de S. Freud şi presupune existenţa a trei niveluri
aflate în strânsă legătură: sinele, eu-l, supraeul.
Sine-le conţine toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile, instinctele. Este primul nivel
care se dezvoltă încă de la începutul vieţii, fiind aproape singurul existent la copilul foarte mic.
Eu-l se construieşte treptat şi are rolul de a satisface instinctele sinelui într-un mod
acceptat de societate, şi cu respectarea principiului realităţii. Pentru a-şi realiza rolul, eu-l îşi
elaborează, de-a lungul vieţii, o serie de mecanisme de apărare atât faţă de sine cât şi faţă de supra eu.
Supraeul apare pe măsură ce copilul creşte. El conţine cerinţele părinţilor şi ale
societăţii cu privire la ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să facă copilul.
. Modelul psihanalitic este util investigaţiei psihologice mai ales când apar dezechilibre între
cele trei instanţe care conduc la stări de boală.
Modelul insă a fost aspru criticat de ceilalţi cercetători, mai ales, pentru că a accordat
prea mare importanţă sinelui, exagerându-i ponderea
Modelul factorial a fost elaborat în urma cercetării unor eşantioane de comportament
care s-au dovedit a avea o sursă comună, o componentă constantă a personalităţii care a fost numit
factor.
R. Cattell a descoperit un număr mare de factori. Este vorba de factori ce pot fi puşi în
evidenţă cu ajutorul unui foarte cunoscut chestionar (P.F. 16). El a propus un model multiactorial. În
aceste condiţii cercetarea şi înţelegerea personalităţii se poate face mai profund şi mai amplu.

Modelul ierarhic este legat mai ales la numele lui G.W. Allport. Acesta a clasificat,
aşa cum am arătat, trăsăturile de personalitate după: b) intensitate; c) frecvenţa cu care se manifestă în
comportament; d)locul ocupat în relaţia cu alţi factori, şi a găsit că unele sunt cardinale şi se află în
primul plan al organizării personalităţii.
Modelul „Big Five” privind organizarea personalitatii
Noua modalitate de a înţelege şi cunoaşte personalitatea propune luarea în consideraţie a
câtorva trăsături sau factori şi a-i investiga mai în profunzime.
La adresa acestui model au fost făcute şi aprecieri pozitive dar s-au evidenţiat şi limite. Chiar
H. J. Eysenk aprecia criteriile după care au fost selectaţi cei cinci factori, dar considera că aceştia nu
sunt suficienţi pentru determinarea dimensiunilor importante ale personalităţii (apud G. Matthews şi
claboratorii, 2005, p. 589). La rândul nostru, considerăm că modelul Big Five este potrivit pentru
cunoaşterea personalităţii adulţilor la care sunt formate toate componentele şi structura s-a stabilizat şi
devin mai importante cele cinci trăsături propuse .
Investigarea lor permite cunoaşterea operativă a personalităţii viitorilor angajaţi într-o
înteprindere şi apoi antrenarea lor eficientă în beneficul tuturor.
Modelul este mai puţin eficient în procesul instructiv educativ şi în formarea profesională.
Modelul structural – sistematic al personalităţii propune să fie considerate patru subsisteme de baza.
Fiecare conţine mai multe însuşiri sau factori, care la rândul lor formează subcomponente mai
complexe. Între toate acestea există în mod obligatoriu legături substanţiale energetice, funcţionale şi
informaţionale directe şi inverse.
Prezentăm mai întâi enumerativ subsistemele şi elementele lor. Pe unele dintre ele le vom
analiza mai în detaliu, mai târziu.
Subsistemul de orientare şi direcţionare are elemente structurale care îndeplinesc în esenţă
funcţii de direcţionare atât a activităţilor curente cât mai ales a ceea ce inteprinde omul pe o mai mare
durată. Constantele acestui subsistem sunt organizate în următoarele componente mai complexe:
- concepţia de viaţă a fiecăruia care se formează în genere în adolescenţă şi are rol de largă
orientare;
- sistemul propriu de valori care reprezintă o interiorizare personală a valorilor societăţii dar
nu coincide în totalitate cu ale acesteia, pentru ca la nivelul individului acestea pot fi mai puţine şi mai
ales altfel ierarhizate şi inter – relaţionate. Această componentă se formează tot în adolescenţă şi se
consolidează în următoarele stadii;
- idealul de viaţă care reprezintă proiecţia propriei deveniri, asigură tot o orientare de
ansamblu şi de durată. Începutul formării lui este în preadolescenţă dar se cristalizează semnificativ şi
este de durată, în adolescenţă;
- eu-l şi imaginea de sine se constituie ca un reper fundamental al tuturor acţiunilor şi relaţiilor
cu lumea, îndeplinind roluri de direcţionare cât şi de organizare şi
reglare a manifestărilor curente, ale persoanei.
- Dominantele motivaţionale sunt cele care au o mare stabilitate, caracterizează o anumită
persoană şi motivează un număr mare de activităţi şi relaţii,;
- Dominante afective care se referă la intensitatea, stabilitatea deosebită a unor sentimente sau
la capacitatea de stăpânire şi echilibru afectiv, sau, din contra, la instabilitate, la instalarea de durată a
anxietăţii sau a frustrării etc.
Subsistemul substanţial – energetic cuprinde acele însuşiri ale fiinţei umane care se referă la
organismul propriu şi la efectele activităţii sale în plan psihic:
- tipul somatic ce este transmis ereditar, diferenţiază oamnii unii de alţii, este
componentă a identităţii de sine, a sinelui fizic, având adesea semnificaţii foarte mari în planul
relaţiilor interpersonale;
- interecorelaţiile neuro – hormonale au implicaţii la nivelul general al organismului.

Unele schimbări de funcţionare precum cea în exces sau cea în deficit produc unele modificări
adesea intense, în plan psihic;
- tipul de activitate nervoasă superioară care constituie baza ereditară
temperamentului;
- tipul temperamental care este aspectul dinamico – energetic al personalităţii, se
manifestă foarte timpuriu şi influenţează formarea altor componente ale personalităţii.
Subsistemul instrumental
c) subsistemul instrumental al personalităţii cuprinde toate acele componente care
arată ce poate face o persoană, în ce fel se poate implica activ în ambianţa naturală şi socială, i se
poate adapta şi i se poate transforma. Componentele ei sunt:
- nivelul culturii generale şi profesionale, care se formenază treptat pe toată durata
vieţii active, dar care prezintă niveluri caracteristice pentru fiecare stadiu şi pentru fiecare
 individ;
- gradul de dezvoltare al deprinderilor şi priceperilor, generale şi speciale care sunt
cerute de anumite domenii de activitate;
- nivelul de dezvoltare a capacităţilor şi aptitudinilor simple şi complexe şi cu
deosebire a nivelului inteligenţei;
- potenţialul creativ şi creativitatea manifestată care se prezintă diferenţiat atât în
raport cu stadiul de dezvoltare
psihică în care se află cineva, cât şi cu specificul
activităţilor desfăşurate de individ.
Subsistemul relaţional şi de autoreglaj care are drept componentă principală
caracterul.Modelul prezentat mai sus oferă repere mai cuprinzătoare pentru cunoaşterea şi înţelegerea
personalităţii cu condiţia de a releva totdeauna ceea ce este mai semnificativ şi de a urmări
nenumăratele legături dintre respectivele aspecte.
Activitatea instructiv – educativă este condiţionată în mod semnificativ de capacitate
profesorului de a cunoaşte particularităţile de personalitate ale elevilor. De aceea programele de
formare profesională
Subsistemul bio - energetic – baza biologică a personalităţii
Omul ca fiinţă reală, fiind o unitate indestructibilă dintre organizarea sa biologică şi cea
psihică, a fost abordat, de-a lungul timpului de un adevărat complex de ştiinţe. Dar cercetarea
psihologică este cea mai importantă pentru dezvăluirea esenţei sale umane.
Concepând personalitatea ca o structură şi sistem complexe, am identificat în organizarea ei un
subsistem bioenergetic ce are următoarele componente principale, semnificative pentru psihicul uman:
- tipul somatic;
- interacţiunile neuro-hormonale;
- tipul de activitate nervoasă superioară;
- temperamentul.
Cunoaşterea în detaliu a primelor trei componente revine anatomiei şi fiziologie
umane, iar temperamentul este o temă principală a psihologiei personalităţii. Dar, aşa cum vom vedea
mai târziu, multe aspecte ale organizării şi funcţionării noastre biologice au urmări în plan psihic. S-au
dezvoltat o serie de ştiinţe aplicative care le cercetează în profunzime şi valorifică practic, în
beneficiul omului , efectele relaţiilor dintre fizic şi psihic (vezi M. Zlate, 2000, p. 59). Psihologia
personalităţii are în vedere influenţele pe care le au aceste componente asupra diverselor procese şi
stări psihice şi măsura în care ele contribuie la dezvoltarea unor componente mai simple sau mai
complexe ale personalităţii.
Tipul somatic este o particularitate a fiecăruia. Acesta are o somatic puternică
determinare ereditară dar exprimă şi influenţele mediului, a condiţiilor de existenţă materială a
fiecăruia. Un tip somatic este definit de:
- statură şi greutate;
- relaţia dintre diferitele părţi ale corpului;
- particularităţi fizionomice
Tipul picnic: sistemul osos caracterizat prin oase mai mici, organele interne mai bine
dezvoltate iar abdomenul mai mare decât toracele, trunchiul mai mare ca membrele, faţa rotundă, tenul
înfloritor, păr mai puţin. Din punct de vedere temperamental se caracterizează prin bună dispoziţie dar
şi prin alternarea veseliei cu tristeţea.
Tipul atletic: sistemul osos şi cel muscular foarte bine şi armonios dezvoltate, pieptul
bombat, abdomenul plat, umerii largi, faţa pătrată cu trăsături puternice. Din punct de vedere
temperamental îi sunt specifice energia fizică şi psihică, înclinaţie spre risc şi aventură etc.
Tipul astenic: este înalt şi slab, musculatura slab dezvoltată, membrele mai lungi decât
trunchiul, faţa ovală şi prelungă, mare bogăţie capilară. Din punct de vedere psihic este interiorizat,
inhibat, delicat, neliniştit, etc.
Tipul displastic este un amestec de caracteristici somatice şi psihice găsite la celelalte tipuri.

Ideile lui Kretschmer au fost preluate de W. H. Sheldon, un autor american care a făcut
măsurători exacte ale aspectelor corporale şi, accentuând şi mai mult asupra relaţiei particularităţilor
corporale cu factorii genetici, a descris următoarele tipuri (apud G. W. Allport.1981, p. 73).
 Tipul endomorf: este asemănător cu tipul picnic descris mai sus şi-i corespunde
temperamentului visceroton caracterizate prin relaxare, dragoste pentru confort, reacţii lente, plăcere
deosebită pentru a mânca, sociabilitate, automulţumire, somn adânc, nevoia de a avea sprijinul altora
în situaţii dificile.
Tipul mezomorf: asemănător tipului atletic din clasificarea anterioară
corespunde temperamentului pe care autorul l-a numit somatoton şi care se caracterizează
prin autoafirmare puternică, dragoste pentru aventuri, energie mare, plăcere pentru exerciţiul fizic,
plăcere pentru risc, curaj, manifestări zgomotoase, tendinţa de a-i domina pe alţii, dorinţa de a acţiona
personal în situaţii dificile.
Tipul ectomorf: corespunde tipului astenic descris de Kretschmer şi prezintă un
temperament cerebroton manifestat astfel: este încordat, anxios, ascuns, inhibat, are reacţii rapide,
preferă singurătatea, comunică greu cu alţii, se adaptează greu, când se confruntă cu
situaţii dificile preferă să le rezolve singur.
Cercetarile ulterioare au relevat o corelaţie mai scăzută. Aceasta însă nu anulează o
anumită legătură între tipul somatic şi însuşirile temperamentale care ne poate da o orientare iniţială în
cunoaşterea oamenilor.
G. W. Allport spune: „corelarea somato-tipurilor cu temperamentul ne oferă un ghid
promiţător, deşi încă imperfect” (G. W. Allport, 1981, p.74)..
Tipul de activitate nervoasă superioară
Cele trei proprietati ale proceselor nervoase sunt: intensitatea, echilibrul,mobilitatea.
În funcţie de acestea I. P. Pavlov şi colaboratorii săi au stabilit patru tipuri
fundamentale de activitate nervoasă superioară corespunzătoare celor patru temperamente descoperite
încă din antichitate de Hypocrat şi confirmate de Galenus.
Tipul vioi caracterizat prin intensitatea mare atât a excitaţiei cât şi a inhibaţiei, prin echilibru
şi mobilitate şi care corespunde temperamentului sangvin.
Tipul exitabil care prezintă intensitate mare a proceselor nervoase, ne-echilibru, excitaţia mai
puternică, mare mobilitate şi corespunde temperamentului coleric.
Tipul inert căruia îi corespund procese de excitaţie şi inhibaţie puternice, echilibrate dar
inerte, adică se trece greu de la excitaţie la inhibaţie şi invers. Este baza înnăscută a temperamentului
flegmatic.
Tipul slab căruia îi este proprie o intensitate mică atât a excitaţiei cât şi a inhibaţiei dar
echilibrul şi mobilitatea sunt prezente. Este legat de temperamentul melancolic.
Temperamentul este componenta propriu-zisă psihologică a subsistemului substanţial
energetic, este cel mai strâns legat de toate celelalte componente ale acestuia, are un specific
psihologic foarte clar şi, aşa cum o să vedem, are puternice legături cu toate celelalte subsisteme ale
personalităţii.
Particularităţile temperamentale au fost observate încă din antichitate .Cei care i-au
urmat credeau că acestea explică şi diferenţele dintre oameni şi asociau temperamentele cu ele astfel:
sangvinicul cu aer, melancolicul cu pământ, colericul cu foc, flegmaticul cu apă.
Hipocrate a căutat explicaţii temperamentelor în funcţionarea organismului uman şi a
considerat că, sunt rezultatul predominanţei uneia din cele patru umori şi pe care le-a asociat astfel:
sânge cu temperamentul sangvinic, melancolicul cu bila neagră, colericul cu bila galbenă, flegmaticul
cu flegma. Explicaţia aceasta a fost păstrată de-a lungul mai multor secole. Dar ştiinţa modernă a
descoperit alte baze organice şi funcţionale ale temperamentelor cum ar fi cele biochimice, hormonale,
neurofiziologice. La fel, descrierea temperamentelor s-a păstrat în mare parte, dar a fost aprofundată şi
completată. Identificarea unor noi tipuri temperamentale a inclus şi unele din criteriile organice dar s-a
sprijinit în mod fundamental pe o serie de criterii psihologice, aşa cum o să vedem mai târziu.
Legătura între temperament şi dinamica activităţii cerebrale este principala explicaţie a
manifestării şi diferenţierii temperamentelor.
Pornind de la aprofundarea studierii acestei legături s-a ajuns la a defini
temperamentul astfel
Definiţie: Temperamentul este latura dinamică-energetică a personalităţii.

Temperamentul reprezintă un complex de proprietăţi de maximă

generalitate care exprimă intensitatea, viteza şi ritmul cu care se răspunde
stimulărilor ambianţei.

Având în vedere aceeaşi particularitate a temperamentului de a fi latura dinamico-

energetică a personalităţii, G.W. Allport îl considera ca „fundament emoţional al personalităţii” (1981,
p. 49).

Caracteristicile temperamentului
Temperamentul are o puternica baza nativa
Temperamentul este acea componentă a personalităţii care are o puternică bază nativă (G.W.
Allport, 1981, p. 46). Acesta este în primul rând reprezentată de tipul de activitate nervoasă superioară
(P. Popescu Neveanu, 1969, p. 36).
Temperamentul este component care se manifesta cel mai timpuriu.
De aceea, temperamentul este şi o componentă care se manifestă cel mai timpuriu în
viaţa fiecăruia. Astfel sugari deja, pot fi diferenţiaţi după unele particularităţi temperamentale şi
adesea, comportamentele părinţilor faţă de ei sunt influenţate de aceste diferenţieri timpurii.
Temperamentul nu se schimba de-a lungul vietii si doar se ajusteaza
Puternica bază ereditară a temperamentului îl face să nu se schimbe radical de-a
lungul vieţii. Se pot produce anumite ajustări ale manifestărilor temperamentale dar în esenţă acesta
rămâne acelaşi.
Temperamentul da o caracteristica omului
Fiind legat de aspectele de dinamică ale comportamentelor, temperamentul este o
caracteristică de formă şi nu de conţinut al acestora şi de aceea el nu este purtător al unei valori şi nici
nu dă valoare personalităţii. Pe acelaşi tip temperamental se pot comportamente
dezvolta structuri de personalitate lipsite de valoare sau foarte valoroase.
Caracterul subordoneaza pardicularitatile temperamentale
Interacţiunea temperamentului cu caracterul este cea mai puternică, se realizează cel
mai de timpuriu şi are mare importanţă în manifestarea generală a personalităţii.
Temperamentul poate influenta caracterul
-specificul temperamentului de un tip sau altul poate fi favorabil sau nu procesului de
dezvoltare a unor trăsături caracteriale.
Parametrii de identificare a temperamentului
- intensitatea mai mică sau mai mare a mişcărilor, emoţiilor, actelor mentale;
-viteza mai mică sau mai mare de desfăşurare a oricăror fenomene psihice;
- trecerea rapidă sau lentă de la un proces la altul, de la o
stare la alta;
- impresionalitatea sau ecoul pe care îl au evenimentele
exterioare asupra unei persoane.
-expresivitatea, uşurinţa sau dificultatea de a exprima în
afară ceea ce trăim.
Tipul de temperament
Carl Gustav Jung a avut în vedere orientarea către lumea exterioară şi către sine şi a
identificat extrovertiţii şi introvertiţii H. Eysenck, plecând de la diferenţa făcută de Jung între
introversie şi extroversie, adaugă o nouă dimensiune, nevrozismului, adică stabilitatea sau
instabilitatea afectivă şi astfel distinge noi tipuri: extravertit stabil şi instabil; introvertit stabil şi
instabil pe care apoi le-a pus în corespondenţă sau tipurile temperamentale fundamentale .
INSTABIL
MELANCOLIC
COLERIC
INTROVERTIT
EXTROVERTIT
FLEGMATIC
SANGVINIC
STABIL
 Caracterul constituie subsistemul relaţional valoric şi de autoreglaj al personalităţii.
El ocupă un loc central în structura personalităţii şi de aceea există autori care pun semnul egal între
caracter şi personalitate.
În realitate personalitatea este structura integratoare iar caracterul o componentă a ei
cu mare rol în dezvoltarea celorlalte subsisteme şi în evoluţia de ansamblu a personalităţii. El exprimă
cel mai mult esenţa omului ca fiinţă socială.

Caracterul se defineşte ca: „ ansamblul integrat de atitudini care determină un mod

relativ stabil de orientare şi raportare a subiectului la cei din jur, la sine însuşi, la activitatea
desfăşurată, la însăşi societate, ca realitate socio – umană globală ” (M. Zlate, 1994, p. 105).

Definiţiei trebuie să-i asociem următoarele caracteristici psihologice ale caracterului:

-cuprinde însuşiri sau trăsături care caracterizează felul în care se raporteaza
omul
-elaţionează cu realităţile sociale şi de aceea este componenta relaţională a
personalităţii;
- relaţionarea este orientată de valori şi deci caracterul este componenta relaţional
valorică a personalităţii;
- cuprinzând în structura sa valori, este purtător de valori şi dă
voalare întregii personalităţi. Poate fi apreciat ca bun sau rău;
-reglajul valoric caracterial implică mecanismele voluntare fără de care nu s-ar traduce în
comportament şi nu ar fi caracter în
înţelesul deplin al cuvântului;
- exprimă atitudinile stabile şi esenţiale ale omului faţă de
ambianţă şi sine;
- îl caracterizează pe om ca membru al societăţii şi purtător de valori;
-are o puternică determinare socio – culturală;
-are o anume flexibilitate cerută de adaptarea la mediul social care este în permanentă
schimbare.

Componentele de bază ale caracterului sunt însuşirile caracteriale care au

structură de atitudine. Însuşirea caracterială se defineşte astfel: este o modalitate de raportare stabilă la
ambianţa socială prin care subiectul se orientează subiectiv şi se autoreglează preferenţial.

În structura însuşirii caracteriale se identifică două segmente:

a) segmentul de teorie are cuprinzând: motive, cum ar fi valori, convingeri, principii,
sentimente morale; componente intelectuale: reprezintă idei, raţionamente, apreciere, experienţe de
viaţă;
b) segmentul executiv cuprinzând: gesturi, acţiuni, deprinderi, mecanisme voluntare
complexe;
Aceste segmente trebuie să formeze o unitate indestructibilă. Însuşirile sau trăsăturile
caracteriale se clasifică astfel:

După dominanta uneia sau alteia dintre segmente:

1. însuşiri atitudinal – valorice;
2. însuşiri voluntare.

Cele atitudinal – valorice se clasifică şi după obiectul spre care sunt orientate:
- însuşiri atitudinal – valorice faţă de societate;
- însuşiri atitudinal – valorice faţă de oameni;
- însuşice fata de propria persoana trairi atitudinal – valorice
- însuşiri atitudinal – valorice faţă de activităţile semnificative,pentru societate şi
indivizi umani;
 - însuşiri atitudinal – valorice faţă de cultură;
- însuşiri atitudinal – valorice faţă de societăţi.

Fiecare persoană are un mare număr de însuşiri caracteriale care însă nu formează o simplă –
sumăcare se constat, ci un sistem în relaţii de subordonare, supraordonare, coordonare.
Sistemul caracterial are câteva proprietăţi de ansamblu:
- unitatea caracterului (legăturile puternice între însuşiri);
- expresivitatea caracterului (data de însusiri caracteriale, cardinale şi centrale);
- bogăţia carterului rezultată din multitudinea interactiunilor cu ambianta
- statornicia caracterului dar nu rigiditatea lui;
- plasticitatea caracterului care se referă la schimbare,
- tăria de caracter care se exprimă mai ales în puterea de a rezista influenţelor contrare
valorilor;

Funcţiile principale ale caracterului sunt:

- relaţională, de pregătire a intrării în contact cu alţii şi cu societatea în ansamblu;
- de orientare care se exprimă în posibilitatea de a fixa o direcţie stabile de scopuri
adaptative;
- funcţia de mediere şi filtrare a stimulilor care vin din mediu;
- reglatoare prin care însuşirile caracteriale se realizează în comportamente.