UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

MASTER PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI INTERVENȚIE PSIHOLOGICĂ

PROIECT
PRACTICA
Structura personalităţii
tinerilor infractori şi
noninfractori

Masterand:
Chiriță Marius Cosmin
2019

1
 Personalitatea umană

1.1.Aspecte generale ale personalitãţii

În majoritatea lucrărilor de psihologie (generală), atunci când se tratează
problematica personalităţii umane aceasta este prezentată fragmentat; sunt prezentate
laturi, componente, faţete ale ei.
„În realitate, componentele personalităţii interacţionează unele cu altele, se
organizează se relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce
dispune de o arhitectonică specifică. In existenţa concretă a individului ceea ce
contează este nu atât prezenţa sau absenţa uneia din aceste laturi, nu atât gradul lor
de dezvoltare, cât modul propriu în care se structurează. Tocmai de aceea psihologia
trebuie să se centreze pe evidenţierea structurii personalităţii, a relaţiilor reciproce
existente între laturile şi componentele ei care conduc, în plan psihocomportamental, la
efecte diverse” . (Zlate, 2000, p. 299)
Personalitatea este cea care mediază receptarea şi acceptarea influenţelor din
exterior, ea le integrează în structurile sale şi le transformă în pârghii orientative şi
reglatorii pentru toate manifestările omului. Tot ea îşi pune amprenta pe orice fenomen
psihic, pe orice reacţie şi chiar pe chipul unei persoane. Ea dă fiecăruia o anume
valoare.
Atunci când se abordează problemele personalităţii se folosesc şi alte concepte
pe care le numim corelative: individ, individualitate, persoană, personaj, rol, statut,
personalitate, asupra cărora nu insistãm.
Din varietatea de definiţii referitoare la personalitate am reţinut-o pe cea a
marelui personolog american G.W. Allport care spunea că: „personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină
gândirea şi comportamentul său specific” (Allport, Structura si dezvoltarea personalitatii,
1981).
Tinca Creţu formulează o definiţie în care sunt implicate aspecte esenţiale ale
personalităţii. Autoarea considerã cã: „personalitatea este o structură bio-psiho-socială,
un ansamblu de însuşiri psihice care exprimă orientările fundamentale ale omului faţă
de ambianţă şi sine, particularităţile fizice şi dinamico-energetice ale răspunsurilor la

2
stimulările mediului, posibilităţile de intervenţie activă şi creatoare în mediu, toate fiind
organizate în mod unitar şi original la fiecare” (Cretu T. , 2001, p. 314).

1.2.Componentele personalitãţii
Termenul de personalitate, in sens psihologic, exprima totalitatea unei fiinte
umane, asa cum apare ea in fata altora si in fata ei insasi, in unicitatea, singularitatea si
comunitatea ei.
Deci, cand vorbim de personalitate, ne referim la toate caracteristicile unui
individ, indiferent daca aceste caracteristici sunt de natura fizica-fiziologica, pur
psihologica sau social-morala, cu singura restrictie: respectivele caracteristici sa
posede o relative stabilitate.
În 1937 Allport, unul din prestigioşii cercetători ai personalităţii, a efectuat o
trecere în revistă a nu mai puţin de 50 de definiţii date acesteia.
În diversitatea lor definiţiile se pot grupa în jurul a trei probleme centrale:
 postularea existenţei aceloraşi mecanisme şi principii de funcţionare la toţi
oamenii, atât la nivelul integrării de ansamblu, cât şi pentru integrările funcţionale mai
specializate;
 fiecare individ este o personalitate unică în „alegerea” unei modalităţi de
realizare a mecanismelor generale de integrare;
 modalităţile de realizare a integrării individuale par să se regăsească cu o
relativă stabilitate la diferite niveluri şi la date diferite.
Indiferent de numãrul sau de esenţa carcateristicilor care compun
personalitatea unui individ, ele tind sã se manifeste în mod unitar, reflectând o
constelaţie singularã, unicã, nerepetabilã a trãsãturilor componente, conferind totodatã
o continuitate specificã în tot ceea ce gândeşte, vorbeşte sau fãptuieşte individual.
Personalitatea umanã se manifestã prin comportament. Analiza diferitelor forme
de comportament, calitatea, frecvenţa lor ne permit sa inferãm asupra unor
componente de naturã biologicã şi/ori psihice care, la un moment dat, determinã un
comportament sau altul.
Componentele biologice ale personalitãţii cuprind toatã zestrea nativã a
individului, indiferent daca unele carcateristici se regãsesc şi la predecesori
( carcateristici ereditare) sau nu ( caracteristici înnãscute). În determinarea

3
comportamentului şi mai cu deosebire a celui deviant, calitãţile sau deficienţele majore
ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum şi constelaţia aptitudinalã a
individului constituie forte adesea determinante.
Calitãţile şi deficienţele majore ale organismului, cele vizibile cât şi cele mai
putin vizibile, îşi pun amprenta în mod hotãrât asupra personalitãţii. Oamenii cu un
organism bine stucturat, dublat şi de o înfãţişare atrãgãtoare au o siguranţã de sine,
comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituţia lor
fericitã. În opoziţie cu aceştia, o capacitate redusã de rezistenţã la greutãţile fizice sau
deficienţe senzoriale ori locomotorii influenţeazã negativ formarea personalitãţii.
Sentimentul de inferioritate generat de statura micã sau de disfuncţii organice, potenţate
şi prin dispreţul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incitã la comportamente
compensatorii, care nu o datã pot duce la comportamente deviante. Sentimentul
inferioritãţii – cunoscut în literaturã mai ales dupa lucrarea psihologului vienez Alfred
Adler : “Studiul inferioritãţii organelor şi competenta lor în activitate” (1917) – este una
din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor.
Temperamentul constã în acele caracteristici formale care se referã la modul
cum se desfãşoarã viaţa psihicã a individului.
Înzestrarea aptitudinalã a personalitãţii se referã la abilitatea naturalã de a
dobândi cunoştiinţe ori îndemânãri de ordin general sau special (Draver, 1966).
Inteligenţa este consideratã ca fiind o aptitudine generalã, câtã vreme îndemanarea la
desen constituie o aptitudine specialã.
Inteligenţa nativã (aptitudine generalã), daca nu este asociatã cu onestitatea
( atitudine socialã pozitivã), poate sã evolueze în direcţia formãrii unei personalitãţi de
escroc, santajist sau de delapidor.
Componentele sociale ale personalitãţii se referã la acei agenţi de naturã socio-
culturalã care, în parte, exercitã influenţe de duratã asupra individului ( mediul social,
fenomenul învãţãrii ca substrat şi mecanism al educaţiei spontane şi instituţionalizate) şi
structuri achiziţionate ( caracter, atitudini), care pe masura consolidãrii lor, devin forţe
motrice, chiar motive care modeleazã comportamentul.
Prin caracter se înţelege “ansamblul trãsãturilor esenţiale şi calitativ specifice
care se exprimã în activitatea omului, în mod stabil şi permanent” (Chircev & Rosca,
1975).

4
 Prin atitudini se întelege maniera de a se comporta într-o situaţie ,atunci devine
clar cã atitudinea faţã de alţii, faţã de muncã şi faţã de sine constituie acele fundamente
ale caracterului care determinã ,în mare masurã, fie formarea unei personalitãţi
echilibrate ( om sociabil, activ, exigent faţã de sine), fie formarea unei personalitãţi
deviante ( bãnuitor, distant şi nepãsãtor faţã de alţii, în general certat cu munca, în
schimb cu o mare dozã de egoism) (Sillamy, 1965).
În urma unui studiu s-a ajuns la urmãtoarea concluzie: tinerii infractori au un
grad crescut de narcisism în atitudine şi un grad scãzut de empatie , faţã de tinerii
noninfractori care au un grad moderat de narcisism, chiar scãzut şi un grad crescut de
empatie. Gradul scãzut al empatiei fiind un predictor pentru comportamentul
infracţional.
Personalitatea nu este numai suma trãsãturilor, fie ele caracteristice şi relativ
stabile, ci este constelaţie specificã trãsãturilor, între care una sau câteva dobândesc
un caracter dominant, subordonându-le pe celelalte, formând deci o texturã specificã,
individualã, unicã. Cunoaşterea realã a personalitãţii presupune cunoaşterea
dominantei (dominantelor) specificã şi a sistemului de subordonare - faţã de
dominanta(e) - a celorlalte trãsãturi.

1.3. Caracterizarea psihologicã a personalitãţii.

Personalitatea nu este prezentă la naştere. Ea se formează treptat începând
cu vârsta de trei ani, când se cristalizează bazele sale;
Personalitatea nu este un simplu aspect al vieţii psihice a omului, ci este o
totalitate de componente diverse şi foarte numeroase. De aceea cunoaşterea deplină a
personalităţii cuiva nu este uşoară.
Deşi cuprinde un număr foarte mare de componente, personalitatea nu este o
simplă sumă a acestora, ci este un întreg şi astfel dă coerenţă conduitelor omului; le
direcţionează şi le conduce atât în raport cu ambianţa, cât şi cu specificul său.
Deşi această caracteristică a personalităţii de a fi un întreg este comună
tuturor, organizarea ca atare a elementelor, gradul de dezvoltare a acestora, diferă de
la persoană la persoană şi de aceea personalitatea este unică şi originală la fiecare;
Personalitatea este puternic determinată şi condiţionată de existenţa socială a
omului. În afara cadrului socio-cultural ea nu apare cu toate elementele şi organizarea
ei.

5
 Totodată, personalitatea este influenţată determinativ de particularităţile micro-
mediului şi macro-medului în care se desfăşoară viaţa fiecăruia. Persoana care este
integrată în societate are un anume statut şi îndeplineşte o serie de roluri, astfel că
exercitarea îndelungată a acestora duce la formarea unor însuşiri care alcătuiesc
personalitatea de statut.
1.4.Probleme metodologice în mãsurarea personalitãţii
În cele ce urmează vom evidenţia câteva probleme metodologice în
psihodiagnoza personalităţii.
În procesul de elaborare a unui test, chestionar, instrument de psihodiagnoză a
personalităţii se apelează la mai multe tipuri de surse-suport pentru teoria respectivă.
Prima sursã care se impune este observaţia personală, pe care omul de ştiinţă
o exercită în primul rând asupra sa şi apoi asupra celor din jurul său în viaţa cotidiană.
Un alt tip de sursă o constituie observaţia clinică efectuată asupra pacientului
care solicită sprijin din partea psihologului clinician. Este o observaţie mai structurată şi
mai sistematică decât cea personală şi a fost larg utilizată de C. Rogers, dar şi de către
Freud.
Cercetarea formală face referire la utilizarea sistematică a metodelor ştiinţifice
pentru a descoperi sau confirma faptele într-o manieră relativ impersonală şi obiectivă.
Mãsurarea personalităţii ridică problema testelor psihologice întrucât, frecvent
evaluarea personalităţii este îndeaproape identificată cu administrarea şi interpretarea
testelor psihologice.

1.4.1.Cercetãrile elaborate de Eysenck şi Cattell

Cercetările extrem de laborioase întreprinse de Eysenck şi Cattell în direcţia
relevării trăsăturilor şi tipurilor de personalitate au condus la dezvoltarea impresionantã
a investigaţiei de tip factorial în domeniul personalităţii.
Dincolo de eventualele limite, dincolo de problemele ce se pun cu privire la
eşantionare şi reprezentativitate, metoda factorială aduce în psihodiagnoza
personalităţii o serie de contribuţii substanţiale:
 stabilirea unor identităţi noi conceptelor de „extraversiune-introversiune”
prin dimensionarea lor ca trăsături de personalitate şi Eysenck arată că noutatea
acestor tipuri „datorează puţin lui Jung”;

6
  intuiţia, creativitatea, dar şi minuţiozitatea în experimentare le-a adus celor
doi savanţi (Cattell şi Eysenck) satisfacţia confirmării modelului lor asupra trăsăturilor de
personalitate pe loturi foarte diverse de subiecţi, din zone geografice foarte diferite şi
mult diferiţi ca nivel de educaţie şi inteligenţă;
 susţinerea fundamentării biologico-ereditare a personalităţii, fără a nega
însă rolul mediului sociocultural; se poate spune că Eysenck a fost preocupat să
restabilească balanţa raporturilor ereditate-mediu în înţelegerea personalităţii;
 orientarea fermă spre conturarea, desprinderea şi demonstrarea validităţii
predictive a metodelor şi tehnicilor folosite; pentru Cattell personalitatea este „ceea ce
permite o previziune despre ce va face o persoană într-o situaţie dată”.

1.4.2. Necesitatea analizei factoriale în concepţia lui Cattell

Trãsãturile reprezintã unitatea de bazã fundamentalã în studiul consistenţei
personalitãţii. Trãsãturile sunt “structuri mentale”, inferabile pe baza observãrii
comportamentelor unei persoane sau “constructe” fundamentale reponsabile de
regularitatea şi consistenţa comportamentalã.
Cattell pãstreazã relativ intact modul de conceptualizare a trãsãturilor , propus
iniţial de cãtre Allport, dar ilustreazã virtuţile şi , mai ales , necesitatea utilizãrii
procedurilor factoriale în identificarea trãsãturilor de personalitate.
Cattell (1965) expunea astfel necesitatea analizelor factoriale: “Problema în
mãsurarea trãsãturilor este cã acestea sunt prea multe!(…)Tendinţa psihologilor în
trecut a fost de a imagina anumite trãsãturi particulare , precum autoritate,extraversie.
(…) .Mii de trãsãturi sunt încã neglijate iar prejudecãţile şi preferinţele psihologilor
individuali conduc cãtre un sistem care încearcã sã opereze cu cel puţin atâtea trãsãturi
câţi psihologi existã!” (Cattell R. , 1965, p. 84)
Cattell introduce analiza factorialã în psihologia personalitãţii , demonstrând
cum pot fi extraşi factorii-trãsãturã şi cum pot fi eliminate elementele redundante din
descrierea personalitãţii. Conform lui Cattell, demersul explorativ factorial este necesar
şi în psihologia personalitãţii ca şi în fizicã,unde descrierea unor obiecte poate fi
realizatã reducând toate caracteristicile lor la douã dimensiuni ,altele necesitând trei
dimensiuni, iar altele n dimensiuni. În baza analizelor factoriale realizate, Cattell a redus
personalitatea la 16 factori primari (16PF).

7
 În opinia lui Cattell, analiza factorialã aduce douã avantaje majore in cercetarea
personalitãţii: economia resurselor, întrucât descripţii mult mai bune pot fi fãcute prin
mãsurarea câtorva factori şi nu a unor sute sau chiar mii de elemente –trãsãturi;
trãsãturi-sursã astfel descoperite ar fi adevãratele influenţe structurale ale personalitãţii,
care ar deschide calea cunoaşterii şi explicãrii dinamicii personalitãţii.
Pe baza intercorelãrii datelor, Cattell a ajuns la depistarea a 36 de clusteri,
denumiţi de el trãsãturi de suprafaţã. Acestea nu erau altceva decât elementele vizibile,
manifeste ale trãsãturilor care s-au grupat împreunã datoritã variaţiei ei comune. Apoi,
asupra acestor clusteri s-au aplicat strategii de analizã factorialã destinate extragerii
acelor factori sau dimensiuni subiacente rãspunzãtoare de covariaţia trãsãturilor
comportamentale de suprafaţã. Cattell a identificat între 15-20 de astfel de factori,
denumiţi trãsãturi-sursã, dintre care ulterior se pare cã doar şase au fost reconfirmaţi în
mod repetat (Vernon, 1964). Autorul a considerat cã scopul fundamental în cercetarea
personalitãţii trebuie sã devinã identificarea factorilor-sursã , el propunând o formulã a
personalitãţii în 16 factori (Cattell R. , 1950); (Cattell, Eber, & Tatsuoka, 1970) .
În opinia lui Cattell, trãsãturile-sursã sunt pure şi independente. În schimb
trãsãturile de suprafaţã, de cele mai multe ori, sunt consecinţa unor surse multiple
suprapuse, efectul lor de interacţiune fiind mult mai important în determinarea
patternului de corelaţii dintre elementele-trãsãturã.

1.4.3.Modelul trãsãturilor de personalitate al lui Cattell

Pentru Cattell personalitatea este un model (pattern) de trãsãturi:
 Trãsãturi comune - pe care le are fiecare om într-un anumit grad de
dezvoltare,ele sunt datorate fondului ereditar comun şi a presiunilor sociale-educţionale
comune.
 Trãsãturi unice – apar mai ales în sfera intereselor şi atitudinilor; sunt
intrinsec unice ,adicã reprezintã dimensiuni comportamentale caracteristice unui singur
individ sau pot fi relative unice, ele reprezentând o deviaţie de tip particular a individului
de la o trãsãturã comunã.
 Trãsãturi de suprafaţã – elemente vizibile, manifeste ale trãsãturilor, care
s-au grupat datoritã variaţiei lor comune; o trãsãturã de suprafaţã este o simplã colecţie
de elemente-trãsãturi, de o putere mai micã sau mai mare de reprezentare, care “merg

8
împreunã” în cazul mai multor indivizi şi circumstanţe; autorul a descoperit 36 de
trãsãturi de suprafaţã.
În studiul personalitãţii – apreciazã Cattell- poate fi luat în considerare intregul
set de conţinuturi care se subsumeazã persoanei:
 trãsãturi dinamice (motivaţii, acţiuni, interese, atitudini, scopuri- sunt
activate de stimulãri situaţionale şi îndreptate spre un scop, care odatã atins duce la
stingerea lor; au elemente înnãscute si dobândite);
 trãsãturi temperamentale (energia,tempoul, reactivitatea, viteza acţiunilor);
 trãsãturi cognitive (inteligenţa generalã, abilitatea verbalã,
spaţialã,performanţe mnezice,deprinderi,etc.- aratã cât de bine reuşeşte persoana sã
atingã scopurile)
Cattell considera cã decisive în înţelegerea organizãrii dinamice a personalitãţii
sunt forţele dinamice sau motivaţionale, denumite “sentimente”şi “ergi”, care se
manifestã la nivelul atitudinilor. Cei 11 ergi, ca motive umane fundamentale, sunt :
curiozitatea, sexualitatea, gregaritatea,nevoia de protecţie, afirmarea de sine, nevoia de
securitate, foamea, mânia, dezgustul, atractivitatea, supunerea.
Modelul lui Cattell (16PF) cuprinde 16 factori de personalitate şi alţi 4 factori
secundari: Schizotimie/ciclotimie, Abilitate rezolutivã generalã, Instabilitate/stabilitate
emoţionalã , Supunere/ Dominanţã, Expansivitate/ Nonexpansivitate, Supraeu
slab/Forţa supraeului, Threctia/ Parmia (timiditate/curaj), Praxernia/Autia(practice,
conştiincios/ neconvenţional excentric), Naivitate/Subtilitate, Încredere/Tendinţa de
culpabilizare.
Urmãtorii 4 factori sunt factorii “Q” şi au o mare contribuţie în explicarea
comportamentului atunci când sunt activi: Conservatorism/Lipsa de respect pentru
convenţii, Dependenţa de grup/ Independenţa personalã, Sentiment de sine
slab/Sentiment de sine puternic , Tensiune ergicã slabã/Tensiune ergicã ridicatã.
Factorii de ordin secundar sunt: Adaptare/Anxietate, Introversie/Extraversie
,Emotivitate/Dinamism, Supunere/Independenţa (Minulescu, 1996).

9
 Bibliografie
1. Allport, G. (1981). Structura şi dezvoltarea personalitãţii. Bucureşti: Didacticã şi
Pedagogicã.
2. Avram, E.(2009) Psihologia personalitãţii: arhitecturã şi dimensiuni, Bucureşti,
Editura Universitarã
3. Creţu, R. (2005). Evaluarea personalitãţii: Modele alternative. Iaşi: Polirom
4. Creţu, R.Z.(2012) Perspective clasice în psihologia personalitãţii, Bucureşti,
Editura Universitãţii
5. Creţu, T. (2001). Psihologie Generalã. Bucureşti: Credis.
6. Eysenk, H., Eysenk, M.(1998) Descifrarea comportamentului uman, Editura
Teora, Bucureşti
7. Golu, M. (1993). Dinamica personalitãţii. Bucureşti: Geneze.
8. Minulescu, M. (1996). Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologicã.
Bucuresti: Fundatiei Romaniei de Maine.
9. Minulescu, M. (2004). Psihodiagnoza modernã. Chestionarele de personalitate.
Bucureşti: Fundaţiei României de Mâine.
10.Petcu, M.(2012) Caracteristicile personalitãţii delicvente,Fiat Iustitia,nr.2,Cluj-
Napoca.
11. Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.

10