UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI,

ŞTIINŢE SOCIALE ŞI PSIHOLOGIECONVERSIE PROFESIONALĂ-

PSIHOLOGIE , AN IPSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII-LUCRARE DE SEMINAR

Relaţia dintre imaginea de sine şi structura personalităţii

ECHIPĂ PROIECT: DANU ELENA

RUSIN AURA

SAVA MĂDĂLINA

POPA MELANIA
 1. PERSONALITATEA

Etimologic, cuvântul „personalitate” derivă din latinescul „persona”. Primul sens atribuit
termenului a fost cel de mască, de costumație prin care actorii teatrului antic întruchipau sau
simbolizau pe cineva pe scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referea la rolul
îndeplinit pe scena și mai apoi în viață, la funcțiile pe care și le asumă cineva. Cel de-al doilea
sens desemnează însăși individualitatea (corporală și psihică) a celui care îndeplinește rolul.
Ultimul sens a adaugat o notă de valoare, referindu-se la ce fel de om este, ce rang are, etc.

Personalitatea constituie obiectul de studiu mai multor ştiinţe sociale, fiecare dintre
acestea considerând-o dintr-un unghi specific: filosofia, etica, sociologia, antropologia biologică
şi culturală, ştiinţele educaţiei, medicina psihosomatică sau istoria. În multe dintre aceste
domenii termenul este în strânsă corelație cu atributul valorii.

Din perspectivă psihologică, se face distincţia, în cadrul sistemului psihic uman, între
fenomenele locale, accidentale, variabile, şi cele constante, invarianţii sub formă de trăsături sau
structuri în organizarea psihologică a subiectului.

În sens foarte larg, personalitatea desemnează persoana maximal valorizată social,

recunoscută ca valoare, ca individualitate ce contribuie la viaţa socială, cu conştiinţa că
reprezintă o valoare; în sens strict psihologic, ea este o construcţie teoretică elaborată în scopul
înţelegerii şi explicării modalităţii de fiinţare şi funcţionare a persoane, modul specific de
organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei.

Personalitatea reprezintă un ansamblu sistematic, deosebit de complex al programelor,

structurilor profunde, trăsăturilor, precum şi organizarea lor privind omul concret în ceea ce are
el unic, original, relativ stabil şi îl deosebeşte de ceilalţi.

Conform Dicţionarului de Psihologie personalitatea este definită ca fiind un “(...)

element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă
persoană.”( Sillamy, 2000, p.231)
 În lucrarea sa „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, Allport propune o definiţie
structural-existenţialistă în următorii termeni: „personalitatea este organizarea dinamică în
cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul sau
caracteristic” (Allport,1991, p.39).

Modalităţi de abordare a personalităţii în psihologie

Psihanaliza şi neopsihanaliza constituie explicaţii ale personalităţii pornind de la

dinamica psihică şi relaţia individului cu realitatea, oferă modele explicative ale raporturilor
inconştient-conştient şi ale stadiilor de dezvoltare ontogenetică, și explică comportamentul şi
trăsăturile de personalitate pe baza interacţiunii dintre impulsurile biologice şi constrângerile
realităţii.

Abordarea umanistă prezintă o viziune optimistă asupra naturii umane, care pune accent pe
unicitatea persoanei, însă această perspectivă are și anumite limite precum caracterul operaţional
sau optimismul nerealist asupra naturii esențialmente bună a firii umane.

Abordarea comportamentalistă accentuează rolul învăţării în modelarea

comportamentelor, rolul stimulilor externi și a situațiilor în învațarea, și implicit în formarea
comportamentelor, precum și mecanismele învățării (condiţionarea operantă, învăţarea
observaţională) ce explică modul în care se formează predispoziţiile relativ stabile.

Abordarea cognitivă aduce în prim plan procesele de cunoaştere ca modalitate principală de

adaptare la mediu, explică diferenţele individuale prin prisma diferenţelor în procesele de
cunoaştere, astfel diferenţele interindividuale sunt explicate prin constructele personale rezultate
din experienţele particulare ale fiecărui individ.

Abordarea sociocognitivă reprezintă sinzeză a două tendinţe: cognitivismul ce privește

procesele cognitive ca mediatori în receptarea realităţii şi în determinarea comportamentului, și
comportamentalismul.

Din perspectivă dinamismului personalităţii se remarcă contribuţia teoriei psihanalitice

a lui Sigmund Freud. Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea
 şi modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instictul veţii”, nevoia oamenilor
de a stabili legături între ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei
agresive.În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: Id-ul(sinele),
Ego (eul) şi Superego (supraeul).

Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere

imediată, Ego-ul este partea persoanei care este în contact cu realitatea iar Superego-ul este
conştiinţa, Id-ul reprezentat în personalitate.
Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mişcarea „energiei psihice”, a
libido-ului între cele trei instanţe psihice și se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive,
universale cu substrat biologic şi legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării
psiho-sexuale”.
Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale
(suptul, muşcatul).
Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii
urinare.

Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştienţizării sexuale iniţiale,
sau altfel spus conflictul Oedipal.
Al patrulea stadiu este stadiul latenţiei (5 ani–pubertate) în care este important
dezvoltarea fizică şi deprinderile intelectuale.
Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură. Freud mai
pune accent pe sursele inconştiente şi emoţionale ale dezvoltării copilului care contribuie
la stabilirea timpurie a aspectelor funcţionale ale personalităţii, aspectelor afective ale
socializării.

Conform lui M. Golu, în descrierea personalităţii sunt întâlnite patru modele mai
importante: modelul analitic al trăsăturilor; modelul factorial în care trăsăturile sunt înlocuite
cu factori, numeric mai puţin şi mai riguros definibili; modelul blocurilor funcţionale: blocul
dinamico-energetic (temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental
(aptitudinile), blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five,
care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de
orientare a persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea
(include diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);
conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile,
problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la
caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale
funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).

Structura personalităţii

Se consideră că structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii sunt elaborate până la

vârsta de 20-24 de ani – odată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate. În cadrul acestei
structuri se reflectă şi se împletesc într-un mod specific generalul, în condițiile în care „în
anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”, cu particularul din pricina faptului că „în anumite
privinţe unii oameni sunt la fel”, dar și cu şi individualul, deoarece „în anumite privinţe nici un
om nu este la fel cu celălalt”.

În privința descrierii şi analizei personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor

tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de
cuprindere: criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau:
personalităţi flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi integre şi
personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente,
personalităţi medii, personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă
(personalităţi mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi
imature etc.).Laturile personalităţii Dintre multiplele însuşiri ale personalităţii, următoarele s-
au constituit ca dominante:- temperamentul, reprezentând latura dinamico-enrgetică a
personalităţii;- atitudinile ce reprezintă latura instrumentală a personalităţii;- caracterul, ca
latura relational-valorică şi de reglaj al personalităţii.

Într-o clasificare mai recentă acestora, teoreticienii mai adaugă :- inteligenţa ca latură
revolutiv-productivă a personalităţii şi- creativitatea ca latură transformativ-constructivă a
personalităţii.

Toate aceste componente ale personalităţii interacţionează, se organizează şi reactionează

reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică.
Psihologia se centrează pe evidenţierea structurii personalităţii, a relaţiilor reciproce existente
între laturile şi componentele sale care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse.
Temperamentul

Constituind latura dinamico-energetică a personalităţii, temperamentul ne furnizează

informatii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă
sau neuniformă este conduita individului; pe de altă parte exprimă care este cantitatea de energie
de care dispune un individ şi, mai ales, modul în care este consumată aceasta. Există o serie de
indicatori psihocomportamentali care ne pot ajuta să identificăm temperamentul, indicatori
precum: ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice, vivacitatea sau intensitatea vietii
psihice, durabilitatea manifestărilor psihocomportamentale, intrarea, persistenţa şi ieşirea din
acţiune, impresionalitatea şi impulsivitatea, egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice,
capacitatea de adaptare la situaţii noi sau modul de folosire, de consumare a energiei disponibile.

Pe bază trăsăturile psihocomportamentale asemănătoare s-a ajuns la stabilirea unor tipuri

de personalităţi, a unor tipologii temperamentale:- tipologiile substanţialiste propuse de
Hipocrates şi Galenus pornesc de la luarea în considerare a unor substanţe din organismul uman
(sănge, limfă, bila galbenă şi bila neagră) şi propune următoarele tipuri temperamentale: sangvin,
flegmatic, coleric, melancolic.-tipologiile constituţionale pornesc, în clasificarea lor, de la
aspectul somatic, morfologic al individului, considerând că o anumită constituţie predispune la
un anumit comportament. Cea mai cunoscută tipologie constituţională a fost elaborată de
psihiatrul german E. Kretschmer care a ajuns la stabilirea următoarelor tipuri constituţionale:
picnic, leptosom sau astenic, atletic.-tipologiile psihologice utilizează, în calitate de criteriu de
clasificare, fapte, fenomene de natură psihică. Cel care a fundamentat această tipologie este C. G.
Jung care arată că personalitatea umană poate fi orientată spre exterior, aceştia fiind extraverţii,
sau spre interior, intraverţii. -tipologiile psihofiziologice iau în considerare, în clasificarea
temperamentală, criterii atât de ordin psihologic cât şi fiziologic. I. P. Pavlov, cercetând tipul de
activitate nervoasă după proprietăţiile de intensitate, echilibru şi mobilitate a proceselor nervoase
fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, a stabilit patru tipuri de ANS : puternic echilibrat mobil,
puternic echilibrat inert, puternic neechilibrat excitabil şi tipul slab.-tipologiile psihopatologice
vizează, în principal, destructurările manifestărilor temperamentale, Kahn descriind următoarele
tipuri : nervoşii, sensibilii, obsesivii, explozivii, hipertimicii, depresivii, instabilii, nestatornicii,
impulsivii, fantasticii, bizarii, etc.

Temperamentul nu generează nici conţinuturi psihice, nici performanţă, el reprezintă modul de

a fi, de a se comporta al cuiva și suportă toate influenţele dezvoltării celorlalte componente
superioare ale personalităţii.Aptitudinile

Aptitudinile reprezintă un complex de însuşiri psihice individuale, structurate într-un

mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi. Aptitudinile sunt cele care
se îmbină şi se sintetizează într-un tot unitar, într-o anumită configuraţie în virtutea căreia
dispun şi de un mare grad de operaţionalitate.

Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. Forma

cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă într-o activitate de importanţă
istorică pentru viaţa societăţii, pentru progresul cunoaşterii umane, a ştiinţei, tehnicii, culturii
conducând la creaţii unice, irepetabile, o reprezintă geniul.

Una dintre cele mai controversate probleme în legătură cu aptitudinile o reprezintă

caracterul lor înnăscut sau dobândit. În genere, se consideră că aptitudinea depinde de ereditate
dar nu este oferită, nemijlocit, de ea ci se făureşte în condiţile prilejuite de activitate.

În raport cu natura operaţiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare
(se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare), şi aptitudini complexe care mijlocesc
acţiunile şi condiţionează eficienţa pe anumite laturi ale activităţii.Caracterul

În calitate de latură relaţională a personalităţii, responsabilă de modul în care oamenii

interacţionează în cadrul societăţii, caracterul este perceput ca o structură psihică complexă prin
intermediul căreia se filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile de
răspuns. Deoarece caracterul exprimă valoarea morală, personală a omului, a mai fost denumit şi
profilul psiho-moral al acestuia, evaluat, în principal, după criterii de unitate, consistenţă şi
stabilitate.
 Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală, relativ stabilă şi
definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece pune în contact individual cu
realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor, orientarea şi comportarea, potrivit specificului
individual.

Considerată componentă fundamentală a caracterului, atitudinea este o construcţie psihică

sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective şi volutive. Atitudinea este o modalitate
internă de raportare la diferitele laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine, la activitate şi de
manifestare în comportament. Atitudinea se exprimă, cel mai adesea, în comportament prin
intermediul trăsăturilor caracteriale: modestia, demnitatea, siguranţa de sine etc.

Trăsăturile caracteriale satisfac o serie de cerinţe: sunt esenţiale, definitorii pentru om;
sunt stabilizate, durabile, determinând un mod constant de manifestare a individului şi permiţând
anticiparea reacţiilor acestuia; sunt coerente cu toate celălalte, caracterul presupunând nu
trăsături izolate juxtapuse ci sinteza, structurarea bine definită a trăsăturilor de virtute cărora
oamenii se diferenţiază între ei.

Modelul piramidei caracteriale, propus de M. Zlate, porneşte de la ideea că nu este

important numărul atitudinilor şi trăsăturilor ci modul lor de organizare, relaţionare şi structurare.
Relevanţa modelului constă în faptul că oferă posibilitatea înţelegerii caracterului nu ca un
conglomerat de trăsături, ci ca un sistem bine structurat.

Între laturile menţionate ale personalităţii sunt statornice relaţiile specifice de: ierarhizare,
cu dominanta netă a caracterului asupra celorlalte două şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi
valorifica maximal; interinfluenţare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau periclitare,
rigidizare şi chiar anulare reciprocă; compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să
nu fie afectată; feed-back, efectele produse de o latură influețând chiar latura care le-a generat.
2. CONCEPTELE DE IMAGINE DE SINE ŞI STIMĂ DE SINE

Principalele forme de exprimare ale Eului sunt imaginea de sine şi conştiinţa de sine,
între care identificăm o relaţie de intercondiţionare şi implicare reciprocă.
Imaginea de sine constituie modul subiectiv prin care individul devine conștient de propria
persoană, se reprezintă pe sine din punct de vedere al sentimentelor, trăsăturilor, capacităților,
gândurilor, atitudinilor, concepțiilor și convingerilor. Ea se conturează în urma acțiunii reflexive,
având la bază sentimentul de identitate şi persistență a propriei persoane.
Imaginea de sine se referă la părerea conștientă pe care o persoană o are față de sine,
percepție ce înglobează aspecte cognitive, iar stima de sine constituie o componentă evaluativă a
sinelui care include atât aspecte cognitive, cât şi comportamentale şi afective.
Funcţiile îndeplinite de imaginea de sine au o mare importanţă pentru progresul individului.
Imaginea de sine garantează trăinicia vieții psihice şi îl protejează de agenții exteriori cauzatori
de stres și tensiune (V. Ceauşu). Aurora Liiceanu (1982) apreciază că imaginea de sine
armonizează şi sistematizează viaţa psihică, îndeplinind un rol esențial în achiziția sistemului
axiologic și aspirațional (apud Modrea, 1997).
Imaginea de sine are un anume parcurs, în formarea şi stabilizarea ei contând dinamica
împlinirii - neîmplinirii, comparaţia permanentă cu altul, găsirea locului într-un anume context
social, opinia membrilor grupului. Dezvoltarea imaginii de sine începe din primii ani de viaţă şi
este în strânsă dependenţă cu cunoaşterea propriei persoane şi a propriei valori.

Imaginea de sine („eul”) include mai multe componente: 1. „Eul” real, care este rezultatul
experienţelor proprii şi care cuprinde: „Eul” fizic – acesta se referă la aspectul exterior şi la
acceptarea propriului corp, adică la ceea ce crede adolescentul despre corpul lui şi la cât de
confortabil se simte în el. „Eul” cognitiv include gândurile şi judecăţile, conţinuturile
informaţionale despre sine şi despre lume, modul în care operează cu acestea. În adolescenţă,
imaginea „Eu”- lui şi respectul față de sine depind, în primul rând, de succesul activităţii şi de
caracterul interacţiunilor cu cei de jur. „Eul” emoţional cuprinde totalitatea sentimentelor şi
emoţiilor faţă de sine, lume şi viitor. O achiziţie semnificativă o constituie descoperirea lumii
interioare proprii. „Eul” social este acea dimensiune a personalităţii pe care adolescentul este
dispus să o expună lumii, adică se referă la modul în care se comportă el în societate. „Eul”
adolescentului fiind încă nedeterminat, confuz, deseori este trăit ca o nelinişte neclară sau ca
senzaţia unui gol intern care trebuie împlut cu ceva. „Eul” spiritual reflectă valorile
adolescentului. Descoperindu-se pe sine, descoperind lumea şi pe alţii, adolescentul îşi formează
idei şi sisteme personale, pe care le transformă în criterii apreciative, valorizatoare. 2. „Eul”
viitor ţine de modul în care adolescentul îşi percepe potenţialul de dezvoltare personală şi
include: „Eul” dorit este cine ar fi vrut să devină în realitate; „Eul” temut implică posibilele
dimensiuni neplăcute de care îi este teamă să le dezvolte în timp (de exemplu: ghinionist, ratat,
alcoolic). 3. „Eul” ideal este ceea ce şi-ar fi dorit să fie; în acelaşi timp, este conştient de faptul că
nu dispune de resursele reale necesare ca să ajungă acolo unde dorește.

Imaginea de sine pozitivă determină stimă de sine crescută

Dacă imaginea de sine este o dimensiune descriptivă a personalităţii (este modul în care
o persoană se descrie pe ea insăşi, modul în care cineva se gândeşte că este ) stima de sine sau
respectul de sine este o dimensiune evaluativă a personalităţii (care ne arată cât de mulţumiţi
suntem de imaginea de sine sau cât de mult ne place propria persoană ) .
Imaginea de sine răspunde la intrebarea: "Cine sunt eu şi ce pot să fac?". Ea este un
"filtru" prin care oamenii percep realitatea, de exemplu unele persoane vor reţine doar eşecurile
şi vor atribui succesele întâmplării, menţinându-şi astfel o imagine de sine negativă.
Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de "buni" ne considerăm
comparativ cu ceilalţi sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm
sau ne aprobăm pe noi înşine. Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă
sentimentele faţă de noi înşine ca persoane - altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă
faţă de noi.
Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o
imagine de sine pozitivă şi un nivel ridicat al stimei de sine, in timp ce o descriere în termeni
predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă şi un nivel scăzut
al stimei de sine.
Cum se formează imaginea de sine?

Etapele formării imaginii de sine interacţionează şi se intercondiţionează cu cele ale formării

personalităţii. Astfel, în perioada preşcolară, Eul este în plin proces evolutiv, apărând
extensia Eului (legată de sentimentul de proprietate care însoţeşte spiritul de competiţie) şi
imaginea Eului ( concretizată în cunoaşterea de către copil a ceea ce aşteaptă adultul de la el şi
comparaţia cu ceea ce el însuşi poate oferi). Astfel, se pun bazele intenţiilor, scopurilor,
simţului de responsabilitate, toate acestea jucând mai târziu un rol important în
conturarea personalităţii. Judecăţile de valoare formulate de adult la adresa copilului sunt
treptat interiorizate de acesta, constituind mijloace de autocontrol care îi sporesc independenţa şi
îi creează un spaţiu de securitate psihică.

Sinele fizic, care a debutat în primul an de viaţă, se consolidează în perioada preşcolară pe

două căi: confruntarea cu lumea obiectelor materiale şi interacţiunea cu alţii, cu semenii.
Confruntarea cu lumea materială se concretizează fie în acţiuni concret – utilitare, fie în joc, care
implică foarte frecvent întreceri, care devine o sursă importantă de informaţii despre sine –
aprecieri pozitive sau negative. Confruntarea aprecierilor formulate de cei din jur şi a
performanţelor obţinute în diferite acţiuni permit copilului să-şi contureze o imagine despre
propriile posibilităţi.

Dorinţa de identificare la această vârstă este foarte puternică, copilul căutând modele
umane apropiate, de regulă cele parentale. Identificarea se produce etapizat (U. Schiopu şi E.
Verza) începând cu descoperirea unor similitudini de înfăţişare cu părinţii, apoi perceperea unor
similitudini de caracteristici psihice; adoptarea de conduite, de gesturi, ale modelelor; însuşirea
de conduite, gesturi şi atribute pe care le identifică, urmărind modelul.
La școlarul mic, imaginea  de  sine  are  surse  noi de clarificare:
pe de o parte sunt rezultatele școlare și pe de altă parte este confruntarea  și  compararea  cu 
covârstnicii. În ceea ce privește conștiința de sine, se constată apariția în acest stadiu,  a 
interesului  pentru  viața  interioară  proprie  și  a  tendinței copilului  de  a‐și  exprima  trăirile 
și  comportamentele
La  preadolescent  (perioada  de  vârstă  10/11‐14/15  ani)  specifică este  lărgirea 
cadrului  de  referință:  el  gândește  mai  des  ca  parte  a grupului,  acordând  un  loc  important 
relațiilor  interpersonale. 
În  perioada  adolescenței  (14/15–25  ani)  este  atins  apogeul
dezvoltării imaginii de sine prin reflecția frecventă asupra propriei persoane, pentru  a 
răspunde  la  întrebarea  specifică  vârstei  Cine  sunt  eu?  ori  a‐și defini  imaginea  ideală  de 
sine.   Imaginea  de  sine  a  adolescentului câștigă  în  complexitate,  extinzându‐se  asupra 
majorității  trăsăturilor personalității.

Vedem aşadar că experienţele din timpul copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea

imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile din copilărie, precum şi modalităţile de reacţie ale
părinţilor la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinţilor,
profesorilor, colegilor, fraţilor, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a
viitorului adult. De exemplu, etichetările negative repetate "nu eşti bun de nimic", "eşti un
prost", vor induce copilului neîncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de
sine negativă, pe câtă vreme dacă unui copil i se repetă că este inteligent şi capabil, acesta va
ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine.
Interacţiunea mamă-copil poate influenţa imaginea de sine, generând o imagine de sine
pozitivă, care se menţine şi la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relaţie bazată pe empatie,
căldură şi încredere; în timp ce o privare a copilului de relaţia maternă sau o relaţie conflictuală,
agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă.
Influenţa educaţiei - mai ales respectul cu care am fost trataţi de către părinţi - este
majoră în formarea respectului de sine. Acest aspect ne ajută să înţelegem faptul că oamenii
trăiesc realitatea după anumite "scenarii" interioare. Ei au o anumită imagine de sine şi un anumit
nivel al stimei de sine construit în relaţia cu părinţii şi atunci ei tind să-şi "aleagă" acele situaţii
de viaţă şi acei parteneri care să le confirme propria imagine de sine (de exemplu persoanele care
au avut unul dintre părinţi critici tind să aleagă parteneri la fel de critici ) .
Cercetările efectuate au demonstrat că experienţele din copilărie care dezvoltă viitorului
adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde
atenţie, să fie îmbrăţişat. Experienţele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt:
critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinţilor, comparaţiile
frecvente între fraţi.
Părinţii care reuşesc să construiască un nivel înalt al stimei de sine la proprii copii au
următoarele trăsături: sunt optimişti, încrezători în forţele proprii, stabili emoţional, furnizează
modele educaţionale clare şi consecvente, oferă copiilor încurajare şi sprijin, îşi privesc copiii ca
pe nişte fiinţe importante, tind să pedepsească prompt şi în concordanţă cu situaţia, ştiu foarte
multe lucruri despre copiii lor, sunt percepuţi de copiii lor ca fiind "corecţi" faţă de ei.
 La polul opus sunt părinţii care prin trăsăturile lor de personalitate vor genera un nivel
scăzut al stimei de sine la proprii copii. Aceşti părinţi au următoarele trăsături: utilizează critica,
par să-şi considere copiii ca fiind nesemnificativi, furnizează copiilor mai degrabă un mediu
intelectual decât un mediu cald şi armonios, prezintă confuzii în ceea ce priveşte standardele şi
expectanţele cu privire la copiii lor, modul lor de disciplinare este foarte imprevizibil - proprii
copii nefiind niciodată siguri de ceea ce va urma după o greşeală, preferă pedeapsa recompensei,
utilizează pedeapsa fizică, ştiu puţine lucruri despre copiii lor şi îi tratează pe aceştia ca şi cum ar
fi o povară pentru ei, sunt percepuţi de proprii copii ca fiind "incorecţi" faţă de ei.

În concluzie, dacă imaginea de sine se referă la modul in care ne percepem propriile

noastre caracteristici fizice, emotionale, cognitive, sociale şi spirituale, modul în care ne
percepem depinde de gradul de autostimă (autoapreciere, autorespect, autoacceptare) pe care îl
avem. Stima de sine reprezintă modul in care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu propriile
aşteptări şi cu ceilalţi, aceasta fiind direct proportională cu conştientizarea valorii noastre. Stima
de sine reprezintă aprecierea pozitivă sau negativă a imaginii de sine. W. James oferă cel puțin
două definiţii ale stimei de sine care-şi păstrează relevanţa şi până astăzi. Stima de sine este
rezultatul unei fracţii în care la numărător avem „succesele obţinute” iar la numitor
„aspiraţiile sau pretenţiile iniţiale”(apud Mruk, 2006). O altă definiție oferită de același autor
abordează stima de sine din perspectiva holistică unde stima de sine globală ne apare ca fiind
media autoevaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanţă personală. Stima de sine
reprezintă o nevoie umană profundă şi puternică, esenţială pentru o adaptare sănătoasă a
individului, adică pentru o funcţionare optimă şi împlinirea de sine.
Conform Dicționarului de Psihologie (2006) stima de sine este o trăsătură de
personalitate în raport cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale. Pe linia teoriilor
echilibrului, stima de sine este definită ca o funcţie a raportului dintre trebuinţele satisfăcute şi
ansamblul trebuinţelor resimţite. Pe linia teoriilor comparaţiei sociale, ea este definită ca
rezultatul comparaţiei pe care o efectuează subiectul între el însuşi şi alţi indivizi semnificativi
pentru el.
Trei mari modele teoretice s-au impus când vine vorba de definirea stimei de sine. Prima,
și cea mai veche, este cea care definește stima de sine ca fiind bazată pe sentimentul de
competență. În concepția lui William James (apud Mruk, 2006), urmată de perspectiva
psihologilor psihanalitici, stima de sine rezultă din raportul dintre succes și pretenții; diferența
dintre sinele real și cel ideal; este strâns legată de succesul și de eșecul într-un anumit domeniu.
Teoria stimei de sine ca și valoare/onorabilitate, sentiment individual de valoare, a fost
implementată de către Morris Rosenberg (apud Mruk, 2006), psihologul sociocultural care a
creat primul instrument de măsurare a stimei de sine. Psihologul cognitiv-experiential Seymour
Epstein (2003) abordează problematica stimei de sine în cadrul teoriei sale “Cognitive-
Experiential Self-Theory of Personality” (CEST). CEST este o teorie integrativă a personalității,
compatibilă cu alte teorii, precum cele psihodinamice, ale învățării, teoriile cognitive. Această
teorie se bazează pe trei asumpții:
- Oamenii procesează informațiile prin două sisteme independente dar care interacționează: un
sistem inconștient, “experiențial”, și unul conștient sau “rațional”;
- Sistemul experiențial este guvernat de emoții;
- Există 4 nevoi fundamentale pentru personalitatea umană, fiecare dintre ele fiind la fel de
importantă. Printre cele 4 nevoi fundamentale se numără nevoia oamenilor de a-și intensifica
stima de sine.
Cel de-al treilea model teoretic care încearcă definirea stimei de sine este cel care
integrează ideile expuse de precedentele teorii. Branden (1992, p. 8) ne oferă o definiție care
înglobează cele două perspective anterioare. Astfel, stima de sine este:
- Încredere în capacitatea noastră de a gândi şi de a face faţă provocărilor de bază ale vieţii;-
Încrederea în dreptul nostru de a fi fericiți, sentimentul de a fi demn, valoros, îndreptățit de a ne
afirma nevoile şi dorințele şi de a ne bucura de roadele eforturilor noastre.
Stima de sine are două aspecte corelate:
- Un sentiment de eficacitate personală (auto-eficacitate);
- Un sentiment de valoare personală (respectul de sine).
Ca o experienţă psihologică pe deplin realizată, este suma integrată a acestor două aspecte.
Auto-eficacitatea are un rol central în mecanismele de autoreglare a organismului la
cerințele mediului. Auto-eficacitatea determină modul în care oamenii gândesc, se motivează,
simt, se comportă. Persoanele care au evaluări mai optimiste asupra propriei auto-eficacități sunt
mai predispuse să inițieze acțiuni, să persiste în atingerea scopurilor, experiențiază mai multe
emoții pozitive, sunt mai orientate spre succes și spre mijloacele de a-l obține, sunt mai
focalizate spre găsirea de soluții pentru obstacolele/problemele cu care se confruntă. Un nivel
scăzut al auto-eficacității determină comportamente de pasivitate în acțiuni, persoanele nu
inițiază și nu persistă în sarcini, își îndreaptă atenția asupra propriei persoane, resimt afecte
negative în raport cu inabilitatea lor de a face față problemelor. De asemenea, aceste
comportamente și sentimente negative pot conduce la probleme mai grave, precum anxietate sau
depresie (Băban, 1998).
Respectul de sine este sentimentul propriei demnități și integrități, este o atitudine pozitivă
asupra dreptului la fericire, siguranță, confort, un sentiment al propriei valori ca persoană umană-
cu propriile gânduri, nevoi, sentimente. Așadar, stima de sine este o nevoie fundamentală a
oamenilor, o stimă de sine ridicată ajută la dezvoltarea noastră psihologică, dacă stima de sine
este scăzută suntem supuși unui risc crescut de a nu face față noilor provocări ale vieții,
obstacolelor pe care le întâlnim (Branden, 1992).
Tipurile stimei de sine:1. Stima de sine bazată pe sentimentul de competență
Una dintre teoriile populare prezente în psihologie a definit stima de sine ca fiind un
sentiment de competență al individului care este bazat pe două lucruri- pretențiile unei persoane,
dorințele si aspirațiile ei, și capacitatea de a le realiza, de a-și atinge scopurile (Mrunk, 2006 ).
Astfel, nivelul stimei de sine se măsoară prin abilitățile deținute și succesele obținute în
domenii importante persoanelor.2. Stima de sine ca și auto-valorizare
Atunci când stima de sine este definită ca și o atitudine favorabilă pe care o are persoana
despre sine, deci ca un sentiment al valorii personale, nivelurile înalte ale stimei de sine pot
genera comportamente indezirabile. Definitorii în acest sens sunt observațiile lui Baumeister
(1996, 1998), care aduce o viziune diferită asupra efectelor nivelului stimei de sine asupra
personalității. În viziunea lui, o stimă de sine ridicată corelează cu egoismul, mândria,
narcisismul- iar când la această stare se adaugă o amenințare la adresa egoului, oamenii pot
recurge la comportamente de violență și agresivitate.3. Stima de sine înaltă
Teoriile moderne definesc stima de sine ca fiind multidimensională. În acest sens, o stimă
de sine înaltă este alcătuită dintr-un nivel înalt al valorii de sine dar și al competenței. Persoanele
care au sentimentul auto-valorizării pozitive sunt deschise la noi experiențe, se simt bine în
general, sunt optimiste, se simt acceptate și îi acceptă pe ceilalți. Totodată, un nivel înalt al
sentimentului competenței le va oferi calitățile necesare pentru a reuși în viață. Întrunind aceste
dimensiuni, nivelul înalt al stimei de sine corelează cu fericirea, lipsa psihopatologiei, crearea
unei identități stabile, spontaneitate, coping mai eficient în situații de distres, etc
A avea o stimă de sine înaltă înseamnă a recunoaște propria valoare, a avea o atitudine
pozitivă față de calitățile personale, de competențe, a avea încredere în puterea de a duce
sarcinile la bun sfârșit și de a realiza o comparare favorabilă cu ceilalți.
O stimă de sine sănătoasă are manifestări atât în plan psihic, cât și pe cel fizic. Astfel,
în plan fizic o persoană cu un nivel optim al stimei de sine va avea o postură relaxată (umeri,
brațe, expresie facială). Timbrul vocal este unul plăcut, tonul vocii este adaptat diverselor
situații, ochii sunt expresivi, luminoși, mersul este hotărât fără a fi însă agresiv sau arogant.
Pe plan psihic observăm un confort în a dărui și a primi complimente, ușurința în a
exprima afectivitatea, acceptarea criticilor și a propriilor greșeli, atitudine deschisă spre noi
experiențe, răspuns flexibil la situații neprevăzute, un mai bun control al stărilor de anxietate
și stres.(Braden, 1992).
Stima de sine înaltă este caracterizată de 4 calități: securitate- aspect ce oferă individului
posibilitatea de a accepta eșecuri și critici; consistență atât pe plan conștient cât și la nivel
inconștient; caracter de adevăr- prin faptul că nu are nevoie de validări constante; și stabilitate
de-a lungul timpului. Aceste caracteristici pot fluctua în timp, de la o situație la alta și de la un
individ la altul, însă ele sunt preponderente atunci când înregistrăm un nivel înalt al stimei de
sine.
Deși există numeroase studii realizate, și tot atâtea controverse cu privire la efectele
nivelului înalt al stimei de sine, putem concluziona că “ stima de sine crescută se asociază cu
expectanțe pentru succes, cu optimism privind performanțele viitoare, cu lupta pentru
atingerea scopului și persistența în depășirea obstacolelor” (Băban, 1998, p. 104).4. Stima de
sine scăzută
Stima de sine scăzută presupune un nivel deficitar al auto-evaluării pozitive, precum și al
competenței personale. Este cunoscut faptul că un număr de condiții clinice – precum tulburările
de anxietate, de alimentație, deficitul de atenție, sunt asociate cu stima de sine scăzută. Ea este
frecvent asociată cu un nivel mai scăzut al sentimentului de fericire și bunăstare, timiditatea,
lipsa inițiativei, evitarea conflictului, insecuritate, anxietate, depresie, etc. (Mrunk, 2006).
Stima de sine scăzută slăbește legătura cu societatea, aceasta rezultând în scăderea
conformismului la regulile și normele sociale și creșterea delincvenței. Psihologii umaniști susțin
că lipsa unei imagini de sine pozitive corelează cu apariția problemelor psihice; neo-freudienii
afirmă, de asemenea, că o imagine de sine negativă produce comportamente agresive.

3. RELAŢIA DINTRE IMAGINEA DE SINE ŞI STRUCTURA PERSONALITĂŢII

Studiile arată existenţa unei strânse corelaţii între gradul de structurare a imaginii de
sine şi nivelul stimei de sine. Un studiu desfăşurat in Bucureşti, a conchis că stima de sine joacă
un rol important în formarea imaginii de sine a adolescenţilor si a tinerilor şi în realizarea
echilibrului psihologic: atunci când are un nivel ridicat şi o anumită stabilitate, conduce la acţiuni
eficiente, performanţe, relaţii sociale bune; atunci când stima de sine este instabilă şi are un nivel
scăzut, efectele constau în inadaptare, frustrare, eficienţă scăzută în acţiuni. Studiul a urmărit
relaţia dintre stima de sine şi cei cinci factori psihologici ai imaginii de sine reale şi ideale: stilul
expresiv, stilul interpersonal, stilul de muncă, stilul emoţional şi stilul intelectual. Concluzia a
fost că adolescenţii cu o stimă de sine scăzuta au o imagine de sine negativă,; sunt mai rezervaţi,
mai reţinuţi, anxioşi, convenţionali şi conservatori. Au sentimentul că nu se cunosc prea bine,
vorbesc despre sine într-o manieră amibiguă, neutră; amână luarea deciziilor, reacţioneză
emoţional la eşec, se simt respinşi în caz de critică, se justifică în caz de eşec, având o bună
motivaţie de a nu eşua şi de a nu asculta criticile.

Adolescenţii cu stimă de sine înaltă au o imagine de sine pozitivă; sunt sociabili şi

deschişi, capabili să controleze evenimentele stresante, deschişi spre experienţe noi. Au păreri
clare şi stabile despre ei înşişi, acţionează eficient, perseverează în hotărârile lor, în ciuda
dificultăţilor, pot fi inovatoare, rezistă criticilor, dar se poate întâmpla să nu ţină cont de ele.
Un studiu recent asupra formării imaginii de sine realizat în Chişinău, a pornit de la premisa
că la vârsta preadolescentă procesul formării imaginii de sine este atât de intens, încât
determină în mare măsură caracteristicile de personalitate și comportamentale ale
preadolescentului. În cadrul cercetării asupra unui lot experimental alcătuit din 166 de
preadolescenți, elevi ai claselor a V-IX, s-a urmărit dacă măsură perioada adolescenţei este
propice pentru formarea conținutului imaginii de sine. În vederea diagnosticării nivelului
imaginii de sine s-au utilizat ca instrumente: Cât de puternică este imagine de sine? (Chelcia
Ahina, Psihoteste 2); Proba de evaluare a nivelului stimei de sine (scala Rosenberg, în varianta
oferită de Cristophe Andre şi Francois Lelord, 2003); metoda de studiere a încrederii în sine
(după Romek V.G., 1997).
Analiza datelor au demonstrat că odată cu creșterea în vârstă scade nivelul stimei de sine:
la fel, se observă o dependență între nivelul stimei de sine și grupul din care face parte
preadolescentul. Se poate presupune că motivul acestui decalaj depinde de climatul psihologic
al clasei, de satisfacția de relațiile cu colegii, de statutul social pe care fiecare elev îl ocupă în
grupul de clasă, de atitudinea profesorilor față de elevi etc.
Aşadar, rezultatele investigației experimentale asupra imaginii de sine la elevii de vârstă
preadolescentă denotă că imaginea de sine se dezvoltă neuniform. Astfel, preadolescentul
inferior are o imagine de sine mult mai ridicată, decât preadolescentul superior, unde
nemulțumirea față de sine crește, unde criticitatea față de propriile neajunsuri este mult mai
sporită. Totodată dezvoltarea imaginii de sine, pe lângă factorul de vârstă, este modelată și de
grupul social din care face parte. În același context, preadolescentului mai puțin îi reușește să
manifeste capacitatea de a iniția contacte sociale, toate împreună dovedind o instabilitate a
dezvoltării nu doar a imaginii de sine, ci și a personalității. În concluzie, imaginea de sine este
o dimensiune calitativă în dezvoltarea preadolescentului ce înaintează întrebări de felul ,,Cine
sunt și ce pot să fac?’’. În acest moment de cotitură, supus „atacurilor puternice” ale perioadei de
tranziție este foarte important de ajutat preadolescentul să depășească dificultățile în formarea
autoaprecierii, încrederii în sine și să-și formeze o imagine de sine adecvată.

E. Erikson consideră că adolescenţa este perioada în care tânărul pendulează între două
extremităţi: identitate clară sau roluri confuze. Așadar, adolescentul, capabil să facă
generalizări, trebuie să adune tot ce ştie despre sine (ca elev, sportiv, prieten etc.) într-un tot, să
conştientizeze, să stabilească relaţii cu trecutul şi să proiecteze viitorul. Dacă adolescentul face
faţă acestei sarcini de identificare psihosocială, va avea senzaţia clară despre cine este, unde se
află, încotro se îndreaptă. Dobândirea identităţii în adolescenţă, după E. Erikson, depinde de
alegerile pe care le-a făcut copilul în perioadele precedente: încredere – neîncredere, autonomie –
dependenţă, iniţiativă – sentimentul vinovăţiei, spirit întreprinzător – sentimentul incompetenţei.
Au șanse de a-şi recunoaşte identitatea adolescenţii care au făcut alegeri pozitive până acum.
 Identitatea de sine, în adolescenţă, se poate contura în trei moduri: pozitiv (care îi
conferă un sens normal existenţei, o bună acceptare de sine, împlinirea de sine); negativ
(dezvoltă imagini de sine opuse valorilor culturale ale societăţii; simţindu-se respinşi şi blamaţi
social, adolescenţii îşi cultivă un sentiment de autorespingere, o imagine negativă de sine);
incert (criza de identitate), care apare la adolescenţii ce încearcă să-şi reducă anxietatea
existenţială prin experienţe intense şi imediate: abuz de droguri, concerte rock, petreceri
deocheate, jocuri de noroc. Alţii îşi substituie temporar identitatea sau caută afirmarea ei în
vandalism, crime, popularitate contestată. Există şi tineri care îşi creează o „fortăreaţă”
temporară a identităţii (devin sectanţi, naţionalişti, extremişti, xenofobi).

Pe de altă parte însă, se ştiu puţine lucruri despre caracteristicile de personalitate

care disting indivizii cu un nivel scăzut de cei cu un nivel ridicat al stimei de sine.
Înţelegerea legăturii dintre stima de sine şi trăsăturile de personalitate este esenţială în primul
rând pentru că cele două constructe au aceleaşi baze ale dezvoltării.
Pe de o parte, la fel cum temperamentul este înnăscut, 30% din varianţa stimei de sine este
explicată de diferenţele genetice (Kendler et al, 1998, apud. Robins et al., 2001, p. 464), iar pe de
altă parte, caracteristicile temperamentale de bază înfluenţează tendinţele comportamentale ale
indivizilor, precum şi sentimentele referitoare la propria persoană. Mai mult, se pare că stima de
sine şi personalitatea au o influenţă directă una asupra celeilalte, ceea ce înseamnă că
patternurile comportamentale influenţează autopercepţia şi autoevaluarea, iar stima de sine
joacă un rol important în alegerea strategiilor de abordare a situaţiilor şi de adaptare la noi
condiţii de mediu. Robins et al. (2001) exemplifică această idee: un individ cu un nivel scăzut al
stimei de sine nu are încrederea necesară pentru a se implica într-o paletă mai largă de
comportamente sociale, devenind, în consecinţă, introvertit.
Multe din studiile recente subliniază tot mai puternic existenţa unor corelaţii între
stima de sine şi dimensiunile modelului pentafactorial, în principal corelaţii puternice cu factorul
stabilitate emoţională (nevrozism), corelaţii medii cu extraversiunea şi conştiinciozitatea şi slabe
cu agreabilitatea şi deschiderea la nou (Goldberg & Rosolack, 1994, apud. Robins et al. 2001, p.
465).
Una dintre criticile cercetărilor amintite este aceea că relaţiile descoperite între stima de
sine şi trăsăturile de personalitate sunt mediate de dezirabilitatea socială, dar chiar şi în condiţia
în care tendinţa răspunsului de faţadă a fost controlată, corelaţiile puternice ale stimei de sine cu
extraversiunea, stabilitatea emoţională şi conştiinciozitatea au continuat să apară (Robins et al.,
2001). Explicaţia oferită de autori a făcut referire la definiţia dată de Coopersmith stimei de sine
şi la procesul de construire a autoevaluării, stima de sine şi dezirabilitatea socială fiind aproape
imposibil de separat conceptual.
O influenţă puternică se pare că o are şi genul biologic. Bărbaţii au un nivel mai ridicat
al stimei de sine comparativ cu femeile (Major et al, 1999, apud. Robins et al, 2002); stima de
sine corelează mai puternic cu extraversiunea şi conştiinciozitatea în cazul bărbaţilor şi cu
agreabilitatea în cazul femeilor (Block & Robins, 1993, apud. Robins et al, 2001, p. 467), pattern
care sugerează o influenţă a stereotipului de gen. Discuţiile pe care aceşti autori le aduc în atenţia
cercetărilor viitoare este dacă un anumit profil de personalitate determină un anumit nivel al
stimei de sine şi dacă există o legătură între caracteristicile de personalitate şi fluctuaţiile stimei
de sine.
Modificarea stimei de sine în cadrul diferitelor boli
În anumite tulburări psihice sau somatice, nivelul stimei de sine suferă anumite
modificări.
Astfel, episoadele depresive se manifestă prin sentimente de inutilitate, autocritică,
zădărnicie, izolare.
Personalităţile anxioase (evitante ) prezintă ca simptom o fragilitate a autostimei şi o
tendinţă spre devalorizare a propriei persoane, acestea considerându-se incapabile, inadecvate
sau chiar inferioare celor cu statut social asemănător.
Personalităţile codependente (dependente de o altă persoană ) se caracterizează prin
autostimă redusă, neîncredere în posibilităţile proprii, căutare a suportului unei persoane de
încredere.
Chiar personalităţile narcisice care aparent au un sentiment exagerat al importanţei
propriei persoane sunt de fapt persoane cu un respect de sine redus.
Modificări ale imaginii de sine şi ale stimei de sine se produc şi în bolile somatice
grave. Aceste modificări vor determina o neîncredere în propria persoană, deteriorări la nivelul
relaţiilor cu ceilalţi; aceşti indivizi manifestă o tendinţă spre izolare, simţindu-se excluşi din
rândurile celorlalţi din cauza bolii pe care o au.
Abordarea terapeutică a imaginii şi stimei de sine
 Psihoterapia constituie tratamentul esenţial şi eficace pentru persoanele care prezintă o
imagine de sine negativă şi un nivel scăzut al stimei de sine. Întrucât imaginea de sine se
construieşte în primii ani de viaţă, psihoterapia psihanalitică îşi dovedeşte eficienţa tocmai prin
faptul că se bazează pe analiza profundă a experienţelor din copilărie, precum şi a relaţiilor cu
părinţii sau cu alte figuri familile importante care au avut un rol esenţial în construirea imaginii
de sine.

In concluzie, formarea imaginii de sine şi a respectului de sine are un rol deosebit în

conturarea personalităţii echilibrate şi armonioase a individului. Imaginea de sine influenţează
comportamentul: individul cu o imagine de sine bună işi poate îndeplini obiectivele pentru că o
imagine de sine bună generează entuziasmul, energia şi determinarea necesare, iar obstacolele
sunt percepute ca provocări ce trebuie - şi pot fi- depăşite pentru atingerea obiectivelor. O imagine
de sine bună conduce la o relaţionare armonioasă intra- şi interpersonală. Totodată atingerea
obiectivelor aduce performanţe profesionale, succes social etc., întărind stima de sine. În schimb,
o imagine de sine negativă conduce la scăderea motivaţiei sau chiar o anihilează prin lipsa
încrederii în forţele proprii ducând, mai departe, la comportamente de evitare. Astfel, o imagine
de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din care persoanei îi este greu să iasă : nu
face anumite lucruri pentru că nu se crede în stare, iar după ce renunţă la a face lucrurile
respective se autoculpabilizează şi se critică şi mai tare, întărindu-şi, astfel, convingerile negative
despre sine şi alimentând dialogul interior negativ.
Formarea imaginii de sine constituie o direcţie esenţială a devenirii personalităţii însăşi, şi,
sub aspect pragmatic – instrumental, reprezintă o cerinţă legică necesară a unei relaţionări şi
coechilibrări adecvate cu lumea externă. O Imagine de sine corectă se formează prin intervenţia
conjugată a familiei, şcolii şi societăţii, intervenţia părinţilor şi a profesorilor fiind determinantă.
SURSE WEB ŞI BIBLIOGRAFICE :

1. Allport, G. W. (1991). STRUCTURA Şi DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII (Trad.

I. Herseni). Bucureşti: EDITURA DIDACTICA Şl PEDAGOGICĂ
2. Băban, A. (1998), Stres și personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca
3. Baumeister, R. F. și Smart, L. (1996), „Relation of Threatened Egotism to Violence and
Aggression: The Dark Side of High Self-Esteem”, Psychological Review, 103 (1), pp. 5-
33.
4. Baumeister, R. F. și Bushman, B. J. (1998), „Threatened Egotism, Narcissism, Self-
Esteem, and Direct and Displaced Aggression: Does Self-Love or Self-Hate Lead to
Violence?”, Journal of Personality and Social Psychology, 75 (1), pp. 219-229.
5. Branden, N. (1992), The Power of Self Esteem, Health Communications Inc., Florida
6. Crocker, J. (2002), „The Costs of Seeking Self-Esteem”, Journal of Social Issues, 58 (3),
pp.597-615
7. Dragu A., Cristea S. (2003). Psihologie şi pedagogie şcolară. Constanţa: Editura Ovidius
University Press

8. Golu, M. (2002 ). Bazele psihologiei generale. Bucureşti: Editura

UniversitarăLupu,Daciana Angelica , Dezvoltarea încrederii în sine, Presa Universitară
Clujeană, http://www.editura.ubbcluj.ro/bd/ebooks/pdf/2461.pdf , 26.04.2021

9. Pleşca,Maria, conf. univ., dr., UPS „Ion Creangă” , Rolul imaginii de sine în procesul
adaptării sociale la adolescenţi, pdf,
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/378/p.32-37%20Rolul
%20imaginii%20de%20sine%20in%20procesul%20adaptarii%20sociale%20la
%20adolescenti.pdf?sequence=1&isAllowed=yRacu, Igor, Dezvoltarea stimei de sine la
vârsta adolescentă
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/428/Dezvoltarea%20stimei
%20de%20sine%20la%20varsta%20adolescenta.pdf?sequence=1&isAllowed=y

10. Sillamy, N. (2000). Larousse. Dicţionar de Psihologie (Trad. L. Gavriliu). Bucureşti:

 UNIVERS ENCICLOPEDIC

11. Siru, Alexandra, Imaginea de sine - stima de sine si increderea in sine, https://www.cdt-
babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine.php, 26.04.2021

12. Stima de sine http://www.umfcv.ro/ccop-stima-de-sine

13. Ţîmpău, Cristina, Rolul imaginii de sine in construirea personalitatii prescolarului,

https://concursurilecomper.ro/rip/2014/martie2014/03-TimpauCristina-
Rolul_imaginii_de_sine.pdf , 26.04.2021