MOTIVAŢIA − FACTOR PSIHIC CU ROL STIMULATIV ŞI DIRECŢIONAL ÎN

ACTIVITATE ŞI CONDUITĂ

Argument
Activitatea umană, pe lângă stabilirea precisă a scopului, pe lângă punerea în disponibilitate a
tuturor instrumentelor necesare realizării ei (cunoştinţe, priceperi, deprinderi, aptitudini), trebuie să
facă apel şi la o serie de factori cu rol de stimulare şi activare, de sensibilizare selectivă şi imbold,
care sunt încadraţi în noţiunea de motivaţie. Popescu-Neveanu.
Oamenii nu recepţionează în mod pasiv influenţele, cerinţele externe şi nici nu reacţionează în
mod mecanic la solicitările evenimentelor cotidiene, ci în funcţie de anumite cerinţe sau trebuinţe
proprii, care îi determină să fie selectivi în raport cu exigenţele de adaptare la mediul social şi
cultural. Aşadar motivaţia joacă rolul unui „filtru” prin intermediul căruia noi recepţionăm şi
asimilăm influenţele externe şi interne; prin motivaţie devenim „permeabili” din punct de vedere
psihologic, doar la acei stimuli care sînt capabili să ne satisfacă trebuinţele.
În una şi aceeaşi situaţie, oamenii pot reacţiona diferit. Unul şi acelaşi om reacţionează diferit la
acelaşi obiect în contexte diferite.
Studiul motivaţiei are în vedere cercetarea aspectelor care stau la baza acţiunilor noastre: cum
ajungem să acţionăm şi ce gen de factori ne influenţează acţiunile. Majoritatea indivizilor au, de
obicei, cîteva motive pentru acţiunile pe care le întreprind. Motivul determină cauza conduitei
noastre. Motivaţia reprezintă un ansamblu de motive care explică de ce acţionăm într-un fel sau
altul.
Componentele sistemului motivaţional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere şi
funcţii, clasificarea şi explicarea lor fiind controversate. Cei mai mulţi psihologi acceptă ideea că
motivaţia umană include trebuinţe, tendinţe, intenţii, dorinţe, motive, interese, aspiraţii, convingeri.
Pentru descrierea motivaţiei s-au utilizat în psihologie metafore construite pe baza unor noţiuni
împrumutate din fizică.
Motivaţia acţionează ca un cîmp de forţe (Kurt Lewin) în care se află atît subiectul cît şi
obiectele, persoanele, activităţile. Pentru a caracteriza o componentă a motivaţiei s-a folosit
conceptul de vector care posedă în fizică: mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii
motivaţiei sunt caracterizaţi prin intensitate, direcţie şi sens, proprietăţi care pot fi măsurate prin
anumite metode psihologice. Între motivaţiile active la un moment dat, ca şi între forţele fizice, pot
exista relaţii diverse, dar mult mai complexe.

Conţinut:
1. Definirea şi caracteristica generală a motivaţiei.
2. Funcţiile motivaţiei.
3. Teorii ale motivaţiei.
4. Formele motivaţiei.
5. Motivaţie şi personalitate.
6. Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional.
 1. Definirea şi caracteristica generală a motivaţiei
În accepţiune largă motivaţia  reprezintă o totalitate de factori dinamici ce determină conduita
omului, sau „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobîndite,
conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”. Într-o
accepţiune mai restrînsă şi ştiinţific mai riguroasă, motivaţia reprezintă o formă specifică de
reflectare prin care se semnalează mecanismelor de comandăcontrol ale sistemului personalităţii o
oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit energeticoinformaţional sau o necesitate ce
trebuie satisfăcută.
Motivaţia este determinată de:
1. Trebuinţe  sunt expresia psihică a omului. Ele stimulează decisiv schimbarea conduitei
unei persoane. Trebuinţele semnalizează prezenţa sentimentului de insatisfacţie cauzat de
deficitul biopsihosocial al omului. Ele stimulează şi reglează conduita în căutarea
„obiectului” care ar putea să le satisfacă acest impediment. Trebuinţele duc după sine
organismul, suscită dezvoltarea anumitor procese psihice până în momentul cînd vor fi
satisfăcute nevoile apărute.
2. Scopuri  reflectă rezultatul intermediar conştientizat spre care este orientată acţiunea legată
de activitatea ce satisface trebuinţa. Scopul prezintă obiectivul atenţiei, ocupă volumul
memoriei operative, în care sunt implicate procesul de gîndire şi trăirile emoţionale. Scopul
reprezintă mijlocul de satisfacere a motivelor.
3. Interese  reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate. Ele sunt stări motivaţionale complexe cu caracter cognitiv, care nu sunt legate de
o anumită trebuinţă şi sunt specifice activităţilor creative şi ştiinţifice.
4. Intenţii  ele evidenţiază orientarea motivului spre scopuri şi se referă la ceea ce individul
încearcă să facă.
5. Aspiraţii  reflectă standardul pe care o persoană speră să-l atingă. De nivelul aspiraţiilor
depind eforturile pe care le depune subiectul pentru îndeplinirea unei sarcini. Nivelul de
aspiraţii trebuie să fie în concordanţă cu aptitudinile omului.

După M. Zlate (2004), despre comportamente motivate putem vorbi în următoarele condiţii:
 cînd persoana se află într-o stare tensională generatoare de energie orientată spre realizarea
sau consumarea ei adecvată;
 cînd această stare este cauzată sau orientată de sau spre un obiect exterior care apare în
calitate de scop;
 cînd intensitatea motivaţiei generată de particularităţile motivelor şi particularităţile
stimulentelor este optimă.

Motivaţia  mecanismul de energizare, dinamizare, orientare şi direcţionare a activităţii psiho-

comportamentale în vederea satisfacerii stărilor de necesitate.
Motivaţia reflectă stările interne de necesitate, stări care impulsionează organismul în vederea
satisfacerii lor.

2. Funcţiile motivaţiei
Funcţiile motivaţiei sunt:
  de activare internă este specifică trebuinţelor, care debutează cu o alertă internă, continuă
cu o agitaţie crescută, cu o stare de mare încordare internă şi se finalizează prin satisfacerea
lor.
 de factor declanşator este specifică motivului care înseamnă identificarea trebuinţei.
Motivul declanşează acţiunea de satisfacere. Constă în deblocarea şi activarea centrilor de
comandă efectori care asigură pregătirea şi punerea în funcţiune a verigilor motorii şi
secretorii în vederea satisfacerii stării de necesitate, fie că este vorba de o trebuinţă
biologică, fie de una de ordin spiritual.
 de autoreglare prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv.
 de orientaredirecţionare constă în centrarea comportamentului şi activităţii pe un obiectiv
anume.
 de susţinere şi energizare constă în menţinerea în actualitate a comportamentului declanşat
pînă la satisfacerea „stării de necesitate”.

3. Teorii ale motivaţiei

Motivaţia prezintă un grad înalt de complexitate fapt care a determinat formularea unui număr
mare de teorii. Deosebirile dintre aceste teorii sunt mai mari sau mai mici, ele fiind determinate de
aspectele prioritare care sunt abordate şi de importanţa care li se conferă în cadrul ansamblului.
E. Deci (1992) grupează aceste teorii în cinci clase, după cum urmează:
1. Teorii centrate pe răspunsuri/comportamente specifice de satisfacere a trebuinţelor: Teoria
operantă - Skinner, Teoria conducerii ştiinţifice a lui Taylor (1911);
2. Teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice impulsuri şi instincte: Teoria instinctelor
(McDougall), Teoria impulsului- Hull (1941);
3. Teorii centrate pe scopuri: Teoria învăţării- Tolmann (1932), Teoria tensiunii- Lewin (1937),
Teoria controlului de întărire- Bandura, Rotter, Teoria conducerii prin obiective – Drucke,
Tosi şi Caroll;
4. Teorii centrate pe nevoi psihologice: Teoria Murray (1938), Maslow (1943), Alderfer
(1972), Teoria autorealizării- Rogers (1963), Teoria motivaţiei de realizare- Atkinson,
Mc.Cleland (1961);
5. Teorii centrate pe influenţa comportamentului de către factorii sociali: Festinger (1957),
Asch (1958), Heider (1958), Milgram (1974), McGraw (1978), Ryan (1983) ş.a.

Masden (1973) analizînd 42 de teorii ale motivaţiei delimitează patru modele motivaţionale
explicative:
1. Modelul homeostatic considerat cel mai vechi model explicativ al motivaţiei; detaşat prin
simplitatea sa, accentuează rolul laturii biologice a personalităţii. Reprezentanţi cu adeziune
integrală sau parţială: Freud, Pavlov, Hull, Murray, Freeman, Eysenck ect.
2. Modelul stimulării acţiunii (formulat de H.F. Harlow la primul simpozion asupra
motivaţiei, Nebraska, 1953) completează pe cel homeostatic. După Masden el poate fi
formulat astfel: „Anumiţi stimuli externi au efect dinamic, ei determină o stare de activare
sau mobilizarea energiei din organism. Starea dinamică împreună cu procesele cognitive
determină comportamentul organismului”. Reprezentanţi: Lewin, Joung, Tinbergen, Hebb,
Olds, Miller, Skinner ect.
3. Modelul cognitiv caută să implice în explicarea motivaţiei comportamentului şi învaţării
surse extrinseci şi intrinseci ale personalităţii. A avut ca surse iniţiale – teoria formei
 (gestalt), psihologia dinamică a lui K. Lewin şi variabilele motivaţionale ale lui Tolman.
Reprezentanţi ce au optat pentru acest punct de vedere: Tolman, Woodworth, Festinger,
Nuttin, ect.
4. Modelul umanist considerat de Masden mai puţin dar, îşi are originea în psihologia
umanistă şi în ipoteza existenţei unor elemente motivaţionale specific umane. Debutul
acestui punct de vedere îl face G. Allport (1937), apoi este dezvoltat de A. Maslow care, pe
linia unei psihologii dinamice şi transformaţionale, introduce ideea de motivaţie specifică
omului, de „creştere a trebuinţelor” (astfel existenţa valorii este găndită într-un cadru intern
psihicului uman). Cele opt niveluri exprimă efortul de ascensiune, de emancipare umană de
sub tutela severă a homeostazei.
Clasificarea lui Masden oferă posibilitatea înţelegerii implicării multidimensionale a motivaţiei
în configurarea unui comportament.

Teoria trebuinţelor umane a lui Maslow

Pentru Maslow, trebuinţele pot fi grupate în 5 categorii principale, ierarhizate astfel încît o
trebuinţă superioară nu se exprimă decît atunci cînd sunt satisfăcute trebuinţele de nivel imediat
inferior: trebuinţe fiziologice (hrană, apă, oxigen, sex), a căror satisfacere asigură supravieţuirea;
trebuinţe de siguranţă (securitate, adăpost, de a fi protejat de toate ameninţările şi pericolele, de a
trăi într-un mediu structurat, ordonat, previzibil); trebuinţe de afiliere (de apartenenţă la un grup,
nevoia de afecţiune, dragoste, de relaţii interpersonale şi sociale); trebuinţe de stimă şi statut (de a fi
respectat şi apreciat de alţii, de a obţine o poziţie cât mai înaltă în sistemul de prestigiu al grupului
şi societăţii); şi trebuinţe de autorealizare (de dezvoltare personală, de amplificare şi punere în
valoare a tuturor disponibilităţilor sau, după cum se exprima însuşi Maslow, de a deveni ceea ce este
sau ceea ce este capabil să fie). Primele trei sunt numite trebuinţe de deficit sau homeostazice,
ultimele două, dar mai ales cea de autorealizare, trebuinţe de creştere care asigură dezvoltarea
personală a individului. Aceste trebuinţe nu sunt independente între ele, ci ierarhizate sub forma
unei piramide.

Există şi o altă ierarhizare a trebuinţelor, care constă din 8 nivele:

1. trebuinţele fiziologice;
2. trebuinţele de securitate;
 3. trebuinţe sociale, de dragoste, afecţiune şi apartenenţă;
4. trebuinţe de stimă;
5. trebuinţe de autoactualizare;
6. trebuinţe de cunoaştere;
7. trebuinţe estetice;
8. trebuinţe de concordanţă între simţire, cunoaştere şi acţiune.
Ultimele trei niveluri ale ierarhiei mai sunt cunoscute şi sub numele „de a doua ierarhie a
trebuinţelor”. Satisfacerea a patru categorii de necesităţi din ierarhie este considerată obligatorie
pentru o viaţă normală.
Ierarhia trebuinţelor a devenit o paradigmă larg folosită în afaceri, publicitate şi alte domenii
aplicative ale psihologiei.
Conform autorului citat, trebuinţa care motivează comportamentul este cea nesatisfăcută.
Dacă trebuinţele fiziologice (foame, sete, nevoie de somn) sunt satisfăcute, apar alte trebuinţe,
cele de securitate şi de confort material: nevoia de a avea o casă a ta, un mijloc de locomoţie;
manifestarea acestor noi nevoi s-ar traduce la copii prin frica de necunoscut, de imprevizibil. Odată
satisfăcut acest nivel, lasă să apară nevoile de afecţiune, sau de dragoste, în diferitele lor
manifestări: tandreţe filială şi conjugală, coeziune familială, prietenie. Un alt aspect interesant al
teoriei lui Maslow este acela că ea consideră trebinţele în manieră multidimensională, de exemplu,
dragostea, adesea considerată ca o entitate unitară, este văzută ca un complex de motivaţii foarte
diferite: dorinţă sexuală, simbioză pe planul vieţii materiale, tandreţe, concordanţă de interese pe
plan cognitiv etc. Odată realizat acest „strat de trebuinţe”, apar motivaţii mai sociale, care se pot
grupa sub denumirea de trebuinţă de stimă. Adler, discipolul dizident al lui Freud, insistă mai mult
asupra poziţiei sociale a individului în grupul său social decât asupra libidoului. Reluată de
psihosociologii americani, această idee a sfârşit în diverse concepte: trebuinţa de stimă, de
independenţă profesională, ceea ce numim în viaţa de zi cu zi „ambiţie”. În sfârşit, nivelul cel mai
înalt al ierarhiei trebuinţelor, se referă la realizarea de sine, a intereselor, aptitudinilor şi valorilor.
Această teorie a fost adesea utilizată ca model teoretic în psihologia organizaţională; acest
model explică, de exemplu, fenomenul formării permanente, în care vedem indivizi din ce în ce mai
numeroşi care, după ce au obţinut o meserie (de altfel calificată) care le asigură o situaţie materială
dar nu şi satisfacţii, îşi doresc o formaţie corespunzătoare intereselor lor.
Cu toate acestea, studiile experimentale nu susţin deloc generalitatea acestei teorii. Astfel, într-
un studiu întreprins de Barbara Goebel şi Dolores Brown (1981), subiecţi de diferite categorii de
vârstă, de la 9 la 80 de ani, trebuie să ierarhizeze trebuinţele în ordinea importanţei; s-ar putea crede
că nivelurile inferioare ale trebuinţelor se vor găsi în medie satisfăcute, în funcţie de dezvoltarea
vârstei, apărând şi trebuinţele superioare, dar studiul relevă că la orice vârstă domină trebuinţa de
afecţiune. Pe de altă parte, ordinea trebuinţelor nu este totdeauna aceeaşi: astfel, la adulţii tineri
trebuinţa de realizare este importantă şi se dezvoltă mai mult, în timp ce trebuinţa de stimă rămâne
mai slab exprimată. Un alt studiu (Hali şi Nougaim, 1968) făcut într-o mare întreprindere
americană, structurată cu niveluri ierarhice foarte numeroase la categoria personal, arată că
trebuinţa de reuşită rămîne întotdeauna foarte puternică, chiar şi la cei care au beneficiat de
numeroase avansări. Se pare deci, că există profile cu diferite priorităţi în funcţie de indivizi sau în
funcţie de diferite vârste. Observaţia, ca şi biografiile, arată că anumite personalităţi au o trebuinţă
de realizare atât de puternică încât nu mai există nici măcar satisfacerea trebuinţelor fiziologice (ex.
Marie Curie a fost găsită de mai multe ori leşinată din cauza lipsei de hrană, în decursul studiilor
sale de medicină).
 A. Maslow (1968) a elaborat clasificarea sa pornind de la aprecierea locului şi importanţei
conţinutului motivului în structura personalităţii. Totodată, a stabilit un raport invers proporţional
între nivelul de integrare şi valoarea conţinutului trebuinţelor.
Maslow introduce noţiunea de meta –motivaţie pentru a explica mecanismele motivaţionale la
persoanele armonioase, conştiente de sine. Această meta -motivaţie conduce la maximalizarea
potenţialului propriu, la creşterea şi dezvoltarea psihică. Atunci cînd aceste meta -nevoi nu sunt
satisfăcute, apare meta –patologia:
Meta -motivaţia /meta –patologia contin:
 Nevoia de adevăr /neîncredere, cinism, scepticism;
 Bunătate /ură, repulsie, dezgust;
 Frumuseţe /vulgaritate, lipsă de simţ artistic;
 Unitate, integritate /tendinţă de dezintegrare a personalităţii;
 Vivacitate /robotizare, lipsa emoţiilor, sărăcia vieţii psihice;
 Nevoia de transcendenţă /tendinţa de a gîndi în extreme, viziune simplistă asupra vieţii;
 Unicitate /pierderea simţului individualităţii, a sentimentului propriului eu;
 Perfecţiune /pierderea speranţei;
 Necesitate /haos, lipsă de predictibilitate;
 Completitudine - finalitate /încetarea demersului de orientare spre scop, egoism;
 Ordine /insecuritate, pierderea speranţei, tendinţa de a fi permanent în garda;
 Justiţie, dreptate /neîncredere, teamă;
 Simplitate /complexitate inutilă, confuzie;
 Bogăţie interioară, totalitate /depresie, pierderea interesului pentru lume şi viaţă;
 Nevoia de uşurinţă /oboseală, încordare, rigiditate;
 Trebuinţa ludică /depresie, lipsa de umor, lipsa de entuziasm;
 Auto-suficienţă /tendinţa de a pune responsabilitatea pe seama celorlalţi;
 Nevoia de semnificaţie /lipsa de sens.

Teoria motivaţiei a lui Murray

În elaborarea clasificării sale, H. Murray (1930) a pornit de la consideraţia că, pentru a înţelege
motivaţia comportamentului uman, trebuie să se ţină seama de un număr suficient de mare de
variabile definite empiric, în aşa fel, încît să poată fi apropiate de modelele cercetării ştiinţifice. El a
identificat un număr de 20 de trebuinţe fundamentale, şi anume:
1. trebuinţa de supunere (de suportare pasivă a acţiunii forţelor externe, de acceptare a
blamării, criticii şi de căutare şi complacere în durere, pedeapsă, boală şi necaz);
2. trebuinţa de realizare (de a învinge obstacole şi de a obţine performanţe superioare, de a se
întrece pe sine însuşi şi de a manipula şi organiza obiecte fizice, fiinţe umane sau idei);
3. trebuinţa de afiliere (de apropiere şi cooperare cu ceilalţi oameni, de a fi pe placul altora de
a cîştiga afecţiunea celor din jur);
4. trebuinţa de agresiune (de răzbunare pentru insultă, de a răspunde prin forţă atacurilor din
exterior);
5. trebuinţa de autonomie (de a fi liber, de a nu se supune normelor impuse cu forţa, de a fi
nonconformist);
6. trebuinţa de contracarare (de a înlătura o umilire prin stoparea acţiunii, de a şterge o
dezonoare prin acţiune);
 7. trebuinţa de apărare (de ascundere sau justificare a greşelilor, a eşecurilor sau umilirilor);
8. trebuinţa de deferenţă (de a admira şi susţine un superior, de a preţui, a onora);
9. trebuinţa de dominare (de a influenţa şi dirija conduita altora prin sugestie, seducţie,
persuasiune sau comandă);
10. trebuinţa de exhibiţie (de a face impresie, de a excita, de a încînta, de a fascina, de amuza pe
alţii);
11. trebuinţa de a înlătura răul (durerea, injuria, boala);
12. trebuinţa de a evita situaţiile neplăcute (îngustarea acţiunii din cauza fricii de eşec);
13. trebuinţa de existenţă socială (de a acorda simpatie şi a satisface nevoile altuia aflat în
necaz);
14. trebuinţa de ordine (de organizare, curăţenie);
15. trebuinţa ludică (de a căuta relaxare prin joc, glume, veselie, distracţie);
16. trebuinţa de rejecţie (de înlăturare a lucrurilor, a persoanelor antipatice);
17. trebuinţa de senzualitate (de a căuta plăcerile senzuale);
18. trebuinţa de sex (de a cultiva relaţii erotice, de a avea contact sexual);
19. trebuinţa de a fi ajutat (de a avea nevoile satisfăcute de altul, de a fi protejat, iubit, consolat,
etc.);
20. trebuinţa de înţelegere (interesul de a cunoaşte, de a specula, de a analiza, de a întreba).

Teoria lui McClleland: teoria cu privire la motivaţia realizării

McClelland a ilustrat că principalii agenţi de motivare sunt:
 Nevoia de împlinire de sine – dorinţa permanentă a individului de a dori reuşita şi
autodepăşirea.
 Nevoia de putere – dorinţa de a-i influenţa pe ceilalţi şi de a-i conduce.
 Nevoia de afiliere – dorinţa de a stabili, menţine şi consolida o relaţie afectivă pozitivă cu
ceilalţi.
În teoria motivaţiei numele lui McClelland este asociat cu studiul trebuinţei de realizare, el fiind
considerat cel care a elaborat într-o primă formă teoria motivaţiei realizării apreciată ca o teorie
miniatură asupra unui domeniu limitat unei singure trebuinţe (Duane Schultz, 1976).
Autorul pleacă de la ideea că motivele se dezvoltă în jurul experienţelor afective, presupunîndu-
se că omul acţionează (experimentează) ca şi cum ar aştepta un rezultat plăcut sau s-ar feri de un
eşec, un rezultat neplăcut. Dacă o situaţie de realizare anterioară a determinat un efect pozitiv,
persoana se va angaja mai uşor în comportamente de realizare; invers, dacă un individ a fost
pedepsit pentru că a greşit, o frică de greşeală, de ratare, se poate dezvolta şi aceasta va fi un motiv
pentru ocolirea greşelii, deci motivele acţiunii emerg din experienţa individului şi ca urmare,
motivaţia poate fi educată şi dezvoltată, McClelland deosebind că trebuinţa de realizare poate fi la
unii oameni de nivel înalt iar la alţii de nivel scăzut.
După McClelland persoanele înalt realizatoare se caracterizează prin:
 realizatorul este o persoană care îşi fixează scopuri cu un risc moderat, el nu-şi ia sarcini
prea uşoare a căror îndeplinire nu i-ar da nici o satisfacţie, nici prea grele, care comportă o
mică posibilitate de realizare;
 preferă să abordeze şi să rezolve el însuşi problemele;
 se orientează spre acele situaţii în care poate găsi repede aprecierea (feedback-ul) asupra
performanţei lor, aceasta deoarece realizatorul este o persoană căreia îi place să ştie
continuu cît de bine face ceva;
  oamenii cu înaltă trebuinţă de realizare îşi fixează standardele de realizare pentru ei însăşi
şi acţionează pentru atingerea lor.
McClelland estimează că aproximativ 10% din populaţie posedă un foarte înalt nivel al
trebuinţei de realizare şi că dezvoltarea trebuinţei de realizare se poate face prin favorizarea unor
condiţii dintre care amintim:
a) rezultatele finale sau scopurile activităţii să fie specifice şi făcute explicit;
b) scopurile dorite sau rezultatele de realizat să prezinte un grad moderat de risc pentru
individ (elementul de risc să fie moderat pentru a nu inhiba sau opri persoana din acţiune);
c) scopurile să fie de aşa natură încît să poată fi ajustate din timp în timp, pentru a avea 50%
şanse de îndeplinire;
d) oamenii antrenaţi în realizarea sarcinii trebuie să cunoască rezultatul eforturilor lor
(realizarea feedback-ului);
e) responsabilitatea pentru rezultate trebuie să fie reală;
f) recompensele sau sancţiunile asociate cu succesul sau insuccesul să fie în legătură cu
realizarea scopurilor: un premiu semnificativ pentru o realizare semnificativă şi numai o
pedeapsă minimă pentru acele insuccese ce nu sunt cruciale (M. Caluschi, 2001).

Teoria ERD a lui Alderfer

Clayton Alderfer a dezvoltat o altă teorie a motivaţiei bazată pe nevoi, numită teoria ERD. Ea
porneşte de la clasificarea nevoilor făcută de Maslow şi comprimă sistemul celor cinci categorii de
nevoi din piramida lui Maslow într-un sistem care cuprinde trei tipuri de nevoi:
 E: nevoi de existenţă. Acestea sunt nevoi care sunt satisfăcute de anumite categorii
materiale. Ele corespund total nevoilor fiziologice ale lui Maslow, dar şi anumitor nevoi de
siguranţă.
 R: nevoi relaţionale. Aceste nevoi sunt satisfăcute de comunicarea liberă şi schimbul de
sentimente şi concepţii cu ceilalţi membri ai organizaţiei. Ele corespund destul de bine cu
nevoile de apartenenţă şi cu acele nevoi de stimă (Maslow) care implică feedback cu ceilalţi.
În plus, Alderfer subliniază că nevoile relaţionale sunt satisfăcute, mai degrabă, de
interacţiunea deschisă, sinceră, cinstită, decît de lucruri plăcute, dar necritice.
 D: nevoi de dezvoltare. Acestea sunt satisfăcute de implicarea personală puternică în mediul
de muncă. Ele cuprind atît utilizarea completă a abilităţilor şi deprinderilor individuale, cît şi
dezvoltarea creativă de noi calităţi şi deprinderi. Nevoile de dezvoltare corespund nevoilor
de împlinire de sine ale lui Maslow şi acelor aspecte din nevoile sale de stimă care implică
realizare şi responsabilitate.
Potrivit descrierii anterioare, teoria ERD are la bază două premise fundamentale:
 cu cît nevoile de nivel inferior sunt mai mult satisfăcute, cu atît mai mult sunt dorite
necesităţile de rang superior;
 cu cît nevoile de rang superior sunt mai puţin satisfăcute, cu atît mai mult este dorită
satisfacerea necesităţilor inferioare.

4. Formele motivaţiei
Există mai multe feluri ale motivaţiei care de obicei se clasifică în perechi opuse, contrare:
 Motivaţia pozitivă  Motivaţia negativă
1. Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările premiale (lauda, încurajarea,
premierea etc.) şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor
 interumane cum ar fi apropierea activităţilor, angajarea în ele, preferarea persoanelor
etc.
2. Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea,
blamarea, pedepsirea etc.) şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.
 Motivaţia intrinsecă  Motivaţia extrinsecă
1. Motivaţia intrinsecă, sursa generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui
personale, este solidară cu activitatea desfăşurartă de subiect.
2. Motivaţia extrinsecă, sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului,
fiindu-i sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană, ea nu izvorăşte din
specificul activităţii desfăşurate. (Exemplu: un copil care învaţă pentru notă sau de
teama părinţilor).
 Motivaţia cognitivă  Motivaţia afectivă
1. Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou,
complex, pentru schimbare.
2. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din
partea altor persoane, de a se simţi bine în compania altora.

5. Motivaţie şi personalitate
Motivaţia este o componentă importantă în procesul autoreglajulul psihic, un factor ce
stimulează activitatea şi comportamentul omului. Sistemul de motive influenţează personalitatea.
Motivele obţinerii succesului  motivele evitării eşecului: se caracterizează printr-un nivel înalt
al aspiraţiilor şi autoaprecierii adecvate. Persoanele orientate spre succes au un nivel de aspiraţii
real, cele orientate spre eşec vădesc un nivel de aspiraţii şi autoapreciere neadecvate.
Motivele afilierii  motivele de prestigiu: pot fi satisfăcute în comunicarea cu alte persoane. Ele
reflectă atitudinea pozitivă a persoanei faţă de alţi oameni, colaborarea şi solidaritatea, relaţiile de
prietenie şi ajutor reciproc.
Motivele ignorării: generează anxietate, frica de a fi abandonat de persoanele importante pentru
sine.
Motivele de dominare: se definesc ca o dorinţă de a-şi supune oamenii, societatea, de a influenţa
conduita altor oameni, inclusiv convingerile şi ideologia.
Motivele prosociale: conduita acestor persoane este caracterizată prin acţiuni altruiste, orientate
spre bunăstarea altor oameni.
Motivele agresivităţii: caracterizează persoanele orientate duşmănos faţă de aproapele lor, care
nu ezită să pricinuiască daune morale, materiale sau fizice celor din jur.

6. Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional.

Motivaţia trebuie pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel
superior de îndeplinire a scopului.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea
activităţii pe care subiectul o are de îndeplinit.
Intensitatea exprimă încărcătura energetică a motivului şi se concretizează în forţa de presiune a
lor asupra mecanismelor de decizie şi execuţie. Astfel motivele pot fi: puternice, moderate şi slabe.
În sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte
intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.
 În sarcinile complexe însă, creşterea intensităţii motivaţiei se asociază, pînă la un punct, cu
creşterea performanţei, după care aceasta din urmă scade.
Eficienţa activităţii depinde şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al
sarcinii cu care se confruntă individul.
Cu cît între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o
corespondenţă mai mare şi mai adecvată, cu atît eficienţa activităţii va fi mai sigură.
Între motivaţie şi gradul de dificultate trebuie realizată o asemenea adecvare încît să se ajungă la
optimumul motivaţional, adică a unei intensităţi optime a motivaţiei, care să permită obţinerea unor
performanţe înalte sau cel puţin scontate.
De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:
1. cînd dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect;
2. cînd dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect:
 subapreciază dificultatea: subiectul va fi submotivat, va activa în condiţiile unui deficit
energetic şi nu-şi va realiza sarcina;
 supraapreciază dificultatea: el va fi supramotivat, acţionînd cu surplus de energie, care poate
să-l dezorganizeze, streseze şi să-l conducă spre eşec.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri evidente poartă
denumirea de nivel de aspiraţie. Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile subiectului.
Totuşi, pentru a avea un efect pozitiv, este bine ca nivelul de aspiraţie să fie puţin peste posibilităţile
de moment.