FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ DEZVOLTAREA AFECTIVĂ,

EMOȚIONALĂ A COPIILOR

Dezvoltarea armonioasă a copilului, prin educație de calitate, reprezintă condiția de

bază pentru incluziunea socială a acestuia. Sprijinul care trebuie oferit copilului aflat în situație
de risc pentru dezvoltare este cea mai importantă investiție în viitorul acestuia.
Problemele emoționale ale copiilor vin sub diferite forme și le afectează diferit viața.
Există probleme superficiale, care sunt depășite cu ușurință, pe măsură ce copiii cresc și
învață să recunoască și să-și controleze emoțiile, însă există și probleme de natură
emoțională care devin cronice și pot afecta sănătatea mentală, dacă nu se intervine la timp.

Ce sunt emoțiile?

Cuvântul emoție vine de le latinescul ,,emovere,, a neliniști, a excita.

Dar ce sunt în realitate emoțiile? Emoțiile reprezintă o stare afectivă
provocată de o anumită situație sau de un obiect oarecare. Dar în același timp
emoțiile sunt ca niște profesori buni pentru fiecare dintre noi. Ele ne învață prin
experiența trăirii diverselor stări, pozitive, negative sau neutre.
În psihologie emoțiile sunt stări psihologice complexe care sunt simțite ca schimbări fizice
și fiziologice, și care ne influențează gândirea și comportamentul. Fiecare persoană le
experimentează în felul propriu ca răspuns la evenimente interne sau externe: de exemplu
amintiri, senzații corporale, boală, relații, alte persoane, fenomene naturale și alte lucruri
exterioare.
Emotiile angajează o activitate complexă la nivelul creierului și pot influența sau
distorsiona senzația, percepția, atenția, gândirea, memoria. Spre exemplu, atunci când simțim
teamă, ne poate fi greu să ne concentrăm, iar stimulul care a produs această emoție poate fi
văzut ca fiind mult mai periculos decât este de fapt. Când simțim furie se poate ca gândirea
noastră să fie afectată și să nu avem gânduri raționale.
Pe lângă faptul că emoțiile pot influența procesele mentale, ele produc schimbări în tot
corpul nostru – de la mușchi, schimbări ale expresiei faciale, schimbări în tonul vocii sau în
nivelul de energie.

Clasificarea emoțiilor
Psihologul american Paul Ekman  de la Universitatea California (expert în studiul
emoţiilor, manifestărilor acestora şi în studiul mecanismului minciunii), pe baza rezultatelor
unor îndelungate cercetări pe toate continentele, arată că există 4 expresii faciale care pot fi
recunoscute de orice persoană aparţinând oricărei culturi de pe planetă: frica, mânia, tristeţea
şi bucuria. Universalitatea acestor manifestări poate fi tratate drept un puternic indiciu că
aceste 4 emoţii sunt emoţii fundamentale, ce ţin de natura umană.
Psihologul american Robert Plutchik a creat în 1980 "cercul emoţiilor", care constă din
8 emoţii fundamentale şi 8 emoţii complexe, formate din câte două emoţii fundamentale .
Emoții fundamentale
Bucurie
Încredere
Frică
Surpriză
Tristețe
Dezgust
Mânie
Anticipație
 Primul care a constatat caracterul universal al emoţiilor a fost Charles Darwin, folosind
această idee pentru a susţine teoria evoluţionistă,  motivând că emoţiile reprezintă modele de
reacţie mentală întipărite în sistemul nervos.

Inteligența emoțională
Capacitatea de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a le exprima, de a accede sau
genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea; de a cunoaşte şi înţelege emoţiile în
vederea promovării şi dezvoltării emoţionale şi intelectuale.
Este deja bine cunoscut ca inteligenta emotionala este un ingredient cheie pentru
succesul in viata personala si profesionala. Mai mult, un nivel crescut al inteligentei
emotionale este o caracteristica importanta a tuturor liderilor de succes.

Cum se dezvolta inteligenta emotionala?

Desi este determinata genetic si are o puternica baza in functionarea neurobiologica a
creierului, dezvoltarea inteligentei emotionale poate fi influentata de factorii de mediu din
copilaria mica, odata cu dezvoltarea limbajului si a abilitatilor de socializare ale copilului.
Predispozitia genetica este “cultivata” prin modul in care adultii din preajma copilului
stiu sa stimuleze adecvat dezvoltarea competentelor emotionale, de comunicare si de
socializare ale copilului.

In ce consta inteligenta emotionala?

Exista trei abilitati importante care compun inteligenta emotionala si care pot fi
educate inca din copilaria mica:
1. Intelegerea emotiilor se refera la capacitatea de a identifica si denumi corect starile
emotionale, atat proprii, cat si pe cele ale celorlalti, dar si la capacitatea de a face discriminari
fine intre intensitati diferite ale aceleiasi stari emotionale, in special a celor mai “subtile” - de
exemplu, starea de nervozitate a unei persoane, care poate fi mai mult sau mai putin evidenta
pentru ceilalti. Este vorba, in fapt, despre dezvoltarea capacitatii de a “citi” starea emotionala a
celorlalti dincolo de modul in care acestia se manifesta verbal sau comportamental. Aceasta
abilitate incepe sa se dezvolte mai ales dupa 4-5 ani, dupa ce, din punct de vedere neurologic,
copilul a atins pragul de maturitate necesar pentru a intelege ce gandesc alte persoane din
perspectiva lor personala (“teoria mintii”).
2. Exprimarea emotionala include manifestarea emotiilor prin comportamente non-
verbale (mimica, gestica, etc) si verbale (utilizarea cuvintelor potrivite, tonalitatea si prozodia
limbajului, modularea limbajului pentru a exprima corect starea emotionala etc).
3. Autoreglarea emotionala consta in dezvoltarea capacitatii de autocontrol a emotiilor,
astfel incat comportamentul copilului sa fie adaptat la cerintele vietii sociale. Autocontrolul
inseamna abilitatea de a inhiba sau de a modifica starea emotionala in functie de context.
Aceasta este o abilitate care se imbunatateste odata cu varsta si care incepe sa devina vizibila
treptat abia dupa 5-6 ani, odata cu maturizarea lobului frontal al creierului respunsabil de acest
lucru.

Nevoile fundamentale ale copilului

Un copil, care crește fără atenția și prezența părintelui, nu va deveni un adult puternic,
conștient de locul și de valoarea sa în lume. Acest copil riscă să devină un adult neîmplinit
emoțional, incapabil să răspundă nevoilor afective ale propriului copil în viitor. Când nevoile
unui om nu sunt satisfăcute, acesta nu poate evolua sănătos, eficient, echilibrat și armonios în
societate. În cazul copiilor plasați în diferite servicii, ce au menirea de a le substitui familia,
rolul de a îndeplini nevoile acestora le revine îngrijitorilor.
Abraham Maslow este cel care a creat celebra piramidă a trebuințelor oricărei
persoane, nevoi care pornesc de la bază – cele fundamentale, ce asigură supraviețuirea și
ajung spre vârf – cele superioare, ce asigură dezvoltarea armonioasă și completă a persoanei.
Piramida trece de la nevoi exterioare la cele interioare, ce asigura dezvoltarea personalității.
Această piramidă a nevoilor este un instrument prețios când discutam despre
dezvoltarea copilului odată ce permite urmărirea satisfacerii nevoilor copilului, stabilind la care
nivel pot exista lacune. Conform teoriei lui Maslow, îndeplinirea nevoilor dintr-un nivel va duce
în mod natural la nevoile de mai sus – asigurând astfel dezvoltarea armonioasă a copilului. În
momentul în care, copilul resimte una dintre nevoi, aceasta înseamnă ca ea nu este complet
îndeplinită și că dezvoltarea spre nivelurile de mai sus devine dificilă sau chiar este stopată.

Autorealizare
dezvoltare, împlinire,
spontanietate, creativitate etc.

Nevoi de stimă:
respect, statut, reputație etc.

Nevoi de apartenență:
familie, afecțiune, prieteni, relații etc.

Nevoi de securitate:
protecție, ordine, lege, limite,
stabilitate etc.

Nevoi fiziologice:
aer, apă, hrană, somn, adăpost etc.

Figura 1. Piramida nevoilor copilului

Creșterea și dezvoltarea copilului

1. Nevoile fiziologice – se află chiar la baza piramidei, reprezentând nevoile fundamentale de

supraviețuire: nevoia de hrană și apă, nevoia de somn, de adăpost și curățenie, adică acele
nevoi care asigură supraviețuirea. Ideea esențială ce ține de acest nivel constă în faptul că,
dacă nu sunt îndeplinite 85% din nevoile fiziologice, copilul nu va
putea trece la următorul nivel în dezvoltarea sa, adică, dacă copilului îi este foame, acesta nu
se va preocupa de alte nevoi (de a fi creativ sau de a învăța ceva nou, de exemplu).
2. Nevoile de securitate – reprezintă nivelul doi în piramida nevoilor copilului: securitatea,
protecția și asigurarea unui mediu stabil. Părinții trebuie să protejeze copilul de factorii de risc,
să îi impună anumite granițe în felul de a se comporta și să-i asigure atât fizic, cât și psihic un
mediu echilibrat, sigur și confortabil. Urmând ideea necesității îndeplinirii fiecărui
nivel al piramidei: copilul ce nu are o familie stabilă, un mediu de trai securizat și nu simte
protecție, va rămâne „blocat” la acest nivel, tânjind după securitate.
3. Nevoile de apartenență (afecțiune și socializare). Este bine cunoscut faptul că omul este
ființă socială. Încă din primii ani de viață, copilul are nevoie de apropierea altora, de atenție și
afecțiune. Bebelușii simt nevoia de a avea pe altcineva alături, de contact, de sentimentul de
apartenență la o familie. Copilul învață și se dezvoltă prin intermediul
interacțiunii cu ceilalți. Astfel, copilul are nevoie de persoane semnificative în viață, care să-i
ofere primele cunoștințe despre lume și să-i ofere afecțiune.Nevoile de apartenență se bazează
în primii ani pe părinți, iar, odată cu creșterea, ele se extind și asupra altor persoane – prieteni,
gașcă etc., astfel învățând regulile adaptării și interacțiunii în grupuri de persoane de aceeași
vârstă. Un copil izolat, care nu are relații sociale cu alți copii și care este neglijat de către părinți
va suferi după formarea unor legături umane.
4. Nevoile de stimă. Următorul nivel al piramidei nevoilor copilului se referă la nevoile de
stimă: nevoia de a fi valorizat, apreciat, sprijinit și respectat de cei din jur. Un copil,
indiferent de vârstă, are mare nevoie să știe că este iubit, apreciat, încurajat și respectat, mai
ales de către persoanele importante pentru el. Pe măsură ce își dezvoltă relațiile sociale, el va
resimți această nevoie de apreciere și din partea altor copii și adulți (îngrijitor, învățător, frate
mai mare, prieten, colegi de clasă etc.). Tratarea copilului cu indiferență sau cu agresivitate
distruge în copil satisfacerea acestor nevoi. Fără a aprecia, valoriza, sprijini și încuraja copilul –
prin vorbe și gesturi – el nu își va forma o stima de sine adecvată. Această nevoie de stimă
motivează, de asemenea, copilul să obțină succese (la școală, în grupul de prieteni sau în alte
activități), iar prin succesul obținut, el își consolidează stima de sine devine o personalitate
integră.
5. Nevoia de autorealizare. Cu cât sunt îndeplinite, succesiv, nevoile, cu atât persoana va
resimți nevoile superioare, fiind motivată să acționeze spre îndeplinirea lor și dezvoltându-se ca
personalitate. A. Maslow spune că un copil nu poate ajunge la vârful piramidei dintr-odată: el
trebuie să treacă prin celelalte trepte, și, la atingerea vârfului, va fi deja adult. Însă, din anumite
puncte de vedere, și copilul ar putea ajunge la nevoia de autorealizare prin acumularea
cunoștințelor, dezvoltarea unor abilități speciale, fixarea unor vise, scopuri. De fapt, acest vârf
se referă la tot ceea ce înseamnă creșterea ca om: de la aspectele concrete – acumularea
cunoștințelor și dezvoltarea competențelor, la aspecte spirituale – preocuparea pentru sensul
vieții.

Copiii mici nu își pot îndeplini singuri nevoile, așa cum o

plantă nu se poate uda singură.

Nevoile emoționale ale copilului

Copiii, cu siguranță, nu vin pe lume însoțiți de un manual de utilizare. Și dacă ar fi așa, atunci
capitolul despre cum ar fi un copil fericit nu ar fi foarte complicat, deoarece există o formulă
care, la prima vedere, este foarte simplă pentru orice îngrijitor al unui copil:

Îndeplinirea în mod consistent a nevoilor emoționale ale

copilului = COPIL FERICIT

Un copil ajunge să fie fericit atunci când îngrijitorii satisfac, în mod constant, nevoile lui, iar, pe
măsură ce va crește, copilul va deveni din ce în ce mai capabil să-și îndeplinească nevoile de
sinestătător.
1. Nevoia de dragoste. Copiii au nevoie de dragoste când au dreptate, când nu au dreptate,
când sunt fericiţi şi când sunt trişti. Ei au nevoie să fie iubiţi aşa cum sunt, tot timpul.
2. Nevoia de onestitate. Copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei.
Minciuna, adevărul spus pe jumătate şi decepţiile îl fac pe copil să fie confuz. Îngrijitorul
este cel mai important model în acest sens ajutându-l să fie onest, prin exemplul propriu.
4. Nevoia de respect. Copilul trebuie tratat ca o persoană valoroasă. Trebuie lăsat să facă
alegeri. Are nevoie de explicaţii pentru unele decizii care sunt luate împreună cu adultul.
 Impunerea, fără a înţelege importanţa lor, îl privează pe copil de posibilitatea de a învăţa să
ia singur decizii. De asemenea, este necesară folosirea unui limbaj al respectului
(mulţumesc”, „iartă-mă”, „te rog” etc.).
5. Nevoia de înţelegere. Copilul are nevoie să fie înţeles. Ascultarea fără a-l întrerupe
facilitează înţelegerea situaţiilor din punctul lui de vedere. Aşteptările faţă de copil nu trebuie
să fie legate doar de dorinţa îngrijitorului, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru
copil.
6. Nevoia de emoții pozitive. Deseori, copilul, în procesul învățării sociale, trece prin
experiențe negative, în special, când primește sarcini pe care nu le poate îndeplini cu
succes, ceea ce îl face să se dezamăgească în sine și în capacitățile sale. În majoritatea
cazurilor, adulții sunt cei care impun copiilor astfel de sarcini, pentru a-i dezvolta sau pentru
a-i testa potențialul. Însă, pe lângă aceasta, copilul mai are nevoie și de experiențe, care îl
vor ajuta să-i crească încrederea în sine, el are nevoie să fie ajutat să ajungă la un anumit
succes, să găsească soluții la problemele de zi cu zi, să primească aprecieri și încurajări, să
descopere noi locuri, noi relații etc.
7. Nevoia de a-i fi descoperit potențialul înnăscut. Este foarte important de a accepta
copilul așa cum este, cu abilitățile sale și cu viziunile sale. Una dintre sarcinile cele mai
importante ale îngrijitorului este cea de a-i crea copilului condițiile necesare dezvoltării
potențialului său sau de a orienta copilul spre dezvoltarea unor abilități speciale (dans,
pictură, înot etc.) asupra cărora copilul are înclinații. Îngrijitorul va proceda incorect în cazul
în care va impune copilului o anume profesie de viitor, încercând astfel să realizeze propriul
vis prin intermediul copilului.
8. Nevoia de libertate. Copilul creşte şi evoluează, respectiv, atitudinea faţă de copil trebuie
să se schimbe în ceea ce priveşte regulile, limitele sau consecinţele. Odată cu înaintarea în
vârstă, copilul are nevoie de mai multă libertate pentru a învăța să se descurce de
sinestătător, pentru a se dezvolta ca personalitate integră.
9. Nevoia de încredere în adultul care îl îngrijește. În fiecare copil trăiește frica de a fi
abandonat, în special, această frică poate fi resimțită mai acut de către copiii care au fost
abandonați de mai multe ori. Drept consecință, copilul are necesitatea de a crea o legătură
de încredere cu un adult, care să aibă grijă de el necondiționat. Copilul are nevoie de atenţia
şi compania îngrijitorului pentru a învăţa, pentru a fi ascultat, pentru a se juca, pentru a citi,
pentru a comunica etc. Este bine ca timpul petrecut cu copilul să devină un obiectiv al
îngrijitorului, pentru care să depună efort conştient şi care, cu siguranţă, va fi răsplătit în
viitor.

Factorii determinanți în formarea identității emoționale a copilului

Emoțiile îți fac apariția în viața copilului încă din primul an de viață. Deși au o formă vagă,
confuză, imprecis determinate, ele cuprind întreaga scenă psihică a acestuia. Ne referim aici
atât la stările plăcute, pozitive (plăcerea - la 2 luni; râsul – la 6 luni; bucuria – 8 luni), cât şi la
cele neplăcute, negative (reacțiile de suferință, care apar la 3 săptămâni; frica, anxietatea, furia
și agresivitatea – 5 luni). 
Aceste stări afective sunt determinate de satisfacerea sau nesatisfacerea trebuințelor
copilului, de apariția neașteptată a unor stimuli. Multe dintre ele sunt învățate prin condiționare,
imitație sau inducție.
Stările afective, emoțiile au o mare valoare pentru viața și existența copilului. Ele ajută copilul
să fie în contact cu nevoile sale mentale sau emoționale. Dezvoltarea emoțională vizează
îndeosebi capacitatea copilului de a-și percepe și exprima emoțiile, de a înțelege și a răspunde
emoțiilor celorlalți.
În perioada antepreșcolară, se pun importante probleme de orientare și controlare a conduitei
copiilor de către părinți, dar și a conduitei părinților de ei înșiși. În perioada preșcolarității viața
afectivă se îmbogățește cantitativ și calitativ. Datorită imitației, expresiile și conduitele
emoționale se diversifică, se îmbogățesc, devin mult mai coerente și adaptate situațiilor. În
această perioadă are loc trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective stabile și
generalizate (sentimente morale, precum rușinea, mulțumirea și prietenia; sentimente
intelectuale și estetice).
În perioada școlarității mici aceste emoții și sentimente se dezvoltă considerabil. Odată cu
debutul vieții de școlar, este necesară acționarea părinților și a dascălilor în direcția cultivării
capacității de stăpânire a manifestărilor emoționale primare, explozive ale copilului. Trebuie
rezolvate cazurile de întârziere sau de deviere afectivă, manifestările răutăcioase,
insensibilitatea afectivă a unora, lipsa participării afective a altora. În această situaţie este
momentul aducerii în atenţie a conceptului de educaţie emoţională, care se corelează cu
uşurinţă de cel de inteligenţă emoţională.

Ce este inteligenţa emoţională?

Inteligenţa emoţională este un alt mod de a fi inteligent: inteligenţa inimii. Înseamnă:
- să cunoşti emoţiile, să le recunoşti;
- să poţi să te pui în pielea celuilalt;
- să ştii să iei decizii;
- să-ţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci;
- să fii motivat;
- să ştii să comunici cu ceilalţi pentru a avea relaţii armonioase.

Omul este o ființă biosocială. Suntem creați de natură, însă, ca personalitate, suntem
formați de societate.Toate teoriile identităţii subliniază rolul important pe care îl joacă familia ,
educația și mediul în formarea identităţii umane, din toate punctele de vedere.

1. FAMILIA
Purtătorii informației ereditare sunt genele – structuri stabile, însă nu invariabile. Sub
influența cauzelor interne și a acțiunilor externe (radiații, intoxicări etc.), genele pot suferi
schimbări, mutații. Unele anomalii în dezvoltarea organismului uman – polidactilie, buză de
iepure, gură de lup, daltonism etc. – se explică anume prin mutațiile ce au loc în gene.

Identitatea genetică este, practic, imposibilă între antecesori și descendenți,

probabilitatea unei identități absolute fiind de 1 la 70 de trilioane. Rezultă, astfel, că, din punct
de vedere genetic, fiecare indi-vid este diferit, unic și irepetabil, în raport cu toți ceilalți din
trecut, prezent sau viitor.

Așadar, ereditatea este o moștenire, o zestre genetică și nu o simplă transmitere de

însușiri ale părinților. Genele nu trebuie considerate bune sau rele, ci trebuie văzute din
perspectiva acțiunii lor cu mediul. Adică, un copil nu trebuie considerat cu gene „rele” numai
pentru că unul dintre părinți a avut devieri de comportament (crime, furturi etc.), trebuie văzut
cum interacționează acesta cu mediul.

În afară de ereditate, un factor biologic îl constituie congenitalitatea. Nu tot cu ce se

naște copilul este transmis prin ereditate. Unele particularități înnăscute ale lui pot fi explicate
prin condițiile vieții in-trauterine – influența preparatelor medicamentoase, sănătatea mamei,
consumul de alcool, fumatul etc.

Este foarte important să cunoaștem ereditatea, să cunoaștem zestrea genetică,

întrucât aceasta re-prezintă premisa naturală a devenirii ființei umane.
Marele pedagog, Pestalozzi, spunea: Orice sistem de educație care nu are la bază
relații armonioase de familie, va duce la decăderea omului.
Prof.Dr. Evanghelos Theodoros declară: Primul și principalul factor al formării și al
educației copilului, ca și al oricărei alte educații, este familia....Trăirile familiale vor rămâne
neșterse în mintea copilului și îl vor însoți toată viața.
Din aceste citate, şi nu numai, concluzionăm că cel mai important factor în educația
copilului îl are familia. Ne referim aici la educație atât ca și concept general, cât și la
dimensiunile ei: educația intelectuală, educația morală, educația estetică, educația
profesională...educația emoțională. Familia, viața de familie este prima școală a emoțiilor. Aici,
 copilul învață să recunoască propriile emoții, cât și reacțiile celorlalți la aceste emoții; învață
să gândească aceste emoții și cum să aleagă reacțiile potrivite; învață cum să citească și cum
să exprime speranțele și temerile.
Mediul propice al unei familii în care copilul primeşte o „bună” educaţie moţională este
familia model. Cum văd copiii familia model?... Dăruim unii altora, Nu-i jignim pe alții, Ne pasă
de alții, Ne ascultăm unii pe alții, Îi respectăm pe ceilal ți și punctele lor de vedere, Suntem
dornici să învățăm, să râdem, să ne dezvoltăm împreună, etc.
Un asemenea cămin este un paradis în care copilul se simte în siguranță, o
sursă de afecțiune, de sprijin, de ajutor în rezolvarea problemelor și un loc în care domnește
veselia. Unii înțelepți afirmă că pacea căminului este una dintre cele mai importante valori. Dr.
Andre Berge ne sfătuiește să acordăm o atenție deosebită tripticului : Siguranță, Afectivitate,
Activitate.
 Siguranță - copilul va trebui să simtă nu numai o siguranță materială, ci mai ales una
morală și psihologică. Vorbim de siguranţa familială, de stabilitatea mediului, de
simțământul că puterea și înțelepciunea părinților îi asigură această certitudine îm fața
oricărui pericol.
 Afectivitate – copilul are nevoie de afecțiunea adevărată a părinților săi, nu de cea
acaparatoare și înăbușitoare. Afecțiunea naturală a copilului va trebui să fie un refugiu
adevărat pentru copil.
 Activitatea – fiecare copil are nevoie de ocazii în care să își dezvolte activitatea – jocuri,
hobby-uri etc. Este important ca în cele mai multe aceste activități să aibă alături familia.
Există bineînțeles și cazurile familiilor care nu asigură o dezvoltare emoțională
corespunzătoare. Toate furtunile care se abat asupra mediului familial provoacă
stricăciuni în dezvoltarea copilului. Lipsa de armonie a mediului familial, certurile și
conflictele, lipsa părinților, climatul familial glacial și alte situații neplăcute influențează în
mod decisiv viața copilului. În fiecare clasă se pot distinge două categorii de copii: cei
care au un mediu familial fericit și cei care au probleme în familie. Primii vin la școală ca
să adauge în viața lor ceva în plus față de ceea ce le oferă familia. Ei emit sloganul:
fericirea aduce mai multă fericire.

Din păcate, există foarte mulți copii cu un mediu familial problematic. Pentru aceștia este
valabil sloganul: nefericirea aduce mai multă nefericire. Adesea, acești copii vin la școală ca
să găsească ceea ce le lipsește acasă, o situație emoțională stabilă, în cadrul căreia să poată
să își exprime instabilitatea lor emoțională, un grup în care să poată încet-încet să se
integreze, un grup care suportă ideile lor agresive...(D. Vinnicot).
2. EDUCATORUL
Educatorul este cheia succesului copilului la școală. Un educator vesel, calm, bine pregătit și
cu o iubire înnăscută pentru copii, se remarcă drept cel mai important factor de educațe, după
părinți.
Dezvoltarea emoțională a copilului este influențată și de calitatea relației sale cu educatorul.
Acesta poate sprijini dezvoltarea sa emoțională astfel:
Acceptă și remarcă emoțiile copilului;
Oferă copilului un mediu sigur de exprimare a emoțiilor (evită ridicularizarea, critica, negarea
sau minimalizarea emoțiilor copilului);
Încurajează copilul să își exprime emoțiile în cuvinte (Observ că ești trist. S-a întâmplat ceva?)
Îi sprijină în recunoașterea emoțiilor celorlalți (să facă diferența dintre emoțiile lui și ale celorlalți
colegi, ca urmare a unui comportament);
Sprijină copilul să facă diferența dintre emoție și comportament (Înțeleg că ești furios, însa a
lovi este un comportament total nepotrivit/nepermis);
Gestionează momentele în care copiii își gestionează emoțiile, îi învață pe aceștia să și le
gestioneze;
Oferă strategii de intervenție în rezolvarea unor situații problemă (prin exemplul personal, prin
identificarea cu acuratețe a cauzelor emoțiilor, prin oferirea unor reacții cu mesaj de învățare).

Educația
Aceasta reprezintă factorul fundamental și determinant al formării și dezvoltării
personalității umane.
 Educația realizează echilibrul optim între zestrea genetică și mediul în care trăiește și se
dezvoltă copilul. Educația înseamnă influența intenționată și conștientă asupra individului.
Nu trebuie sa uităm totuși că, în afara premiselor și condițiilor de mediu, nu poate să apară
educația. Aceasta intervine ca un operator special, ca un organizator de proces cu funcții
conducătoare ale dezvol-tării personale.
Așadar, formarea identității și dezvoltarea personalității copilului decurge sub influența
anturajului nemijlocit, cât și sub înrâurirea mediului social, în sens larg, prin influența mijloacelor
de informare în masă și a întregului ansamblu instructiv-educativ.

3. MEDIUL – activitățile copilului (vizionarea Tv, jocurile pe calculator)

În anii 60 televizorul era un simbol al bunăstării poporului, în anii 70 casetofonul, în anii

80 videoul, iar la începutul anilor 90 calculatorul personal. L a fost adus de peste hotare și apoi
era arătat solemn oaspeților, convingându-i că odată cu calculatorului, a televizorului, oamenii
vor începe o viață nouă, fiindcă el deschide în fața noastră așa orizonturi, așa posibilități...CUM
NICI N-AȚI VISAT!

S-a dovedit într-adevăr că atât calculatorul, cât și televizorul ușurează viața omului.
Prezentăm câteva beneficii:
 Poate fi considerat un furnizor, promotor de cultură;
 Este un mijloc de informare;
 Poate fi considerat un mijloc de divertisment;
 Oferă posibilitatea practicării unor hobbyuri precum: muzică, limbi străine, etc.
 Permite relații de socializare, etc.
Aparent aceste beneficii par să prezinte noile aparate tehnlogice ca niște obiecte inofensive.
Când devin ele o problemă? Răspunsul este simplu: când creează dependență!
Sociologul american George Gerbner, face următoarea afirmație: ,,Televizorul a ajuns un
membru al familiei, monopolizând comunicarea."
Profesorul doctor, Dafin Mureșanu, președintele Societății de Neurologie din România (SNR)
și al Societății pentru Studiul Neuroprotecției și Neuroplasticității (SSNN), declară că folosirea
excesivă a calculatorului și a telefonului mobil, fără un echilibru între activitățile fizice și
mentale, duce la instrumentalizarea oamenilor, deformarea creierului și amputarea afectivă
agenerațiilor viitoare...El a spus despre calculator că ,,este benefic până la un punct", întrucât
dezvoltă anumite capacități ale creierului, însă ,,copiii care folosesc calculatorul intensiv nu sunt
mai deștepți, poate că sunt mai pricepuți, dar uneori este afectată partea emoțională."
,,Creierul uman se adaptează permanent mediului înconjurător. În consecință dacă un
copil folosește calculatorul în exces, mai ales navigând pe rețelele de socializare, creierul lui se
va adapta acestei lumi artificiale în care trăiește" suține baroneasa Susan Greenfield, neurolog
la Univesitatea din Oxford, Marea Britanie.

Educarea inteligenței emoționale

In educatia inteligentei emotionale se vorbeste adesea despre conceptul de amprenta

emotionala sau despre procesul de somatizare. Acest proces se refera la stimulii pe care ni-i
transmite corpul nostru atunci cand simte ca pierde controlul sau cand iesim din zona de
confort.

Discutati cu copiii despre felul in care va simtiti fizic atunci cand sunteti suparati, nervosi,
fericiti sau linistiti. Atunci cand corpul copilului ii va transmite astfel de mesaje va fi capabil sa le
inteleaga si cu antrenament sa le recunoasca si gestioneze.

Activitatile care antreneaza acest tip de inteligenta sunt elaborate si aplicate in functie de
varsta copilului. Cand copiii sunt mici (mai putin de 5 ani), s-ar putea sa aiba dificultati in a-si
exprima sentimentele. In acest proces este nevoie de ajutorul si indrumarea parintilor, iar de
real folos vor fi hartia si creioanele colorate.

Desenatul este o activitate mai mult decat binevenita in exprimarea sentimentelor. Din
desenul micutului puteti intelege cu usurinta cum se simte el in momentul prezent. Ca parinti va
 fi necesar sa evaluati care este cea mai potrivita metoda prin care copilul sa isi poata
exterioriza cu usurinta sentimentele.

Exista o multitudine de jocuri care va pot veni in ajutor, sau apelarea la un specialist in
domeniu. Personalitatea si caracterul infloresc numai daca metodele de educare a copilului
sunt bazate pe respect si simpatie.

Pe langa constientizarea sentimentelor si capacitatea de a controla emotiile puternice,

copiii trebuie sa invete sa se afirme printr-o comunicare increzatoare. In ce consta aceasta? In
capacitatea copilului de a arata ce are mai bun si mai valoros in interiorul sau.

Aceasta comunicare increzatoare este compusa din patru elemente si anume: pozitia
corpului, privirea, limbajul si tonul vocii. Noi adultii o cunoastem sub denumirea de comunicare
non-verbala si stim cat este de importanta. De asemenea stim ca de fapt cuvintele reprezinta
doar 7% din procesul de comunicare si ca restul inseamna comunicare non verbala.

Antrenand potrivit acest gen de comunicare, copilul va castiga incredere in el, ii va

creste stima de sine si ii va spori sansele sa fie inteles si respectat de ceilalti.

Conectarea empatică la nevoile emoționale ale copilului instituționalizat

Relația ce se creează între copil și educatorul specializat, este extrem de importantă

deoarece particularitățile acestei relații pot influența pozitiv sau negativ modul în care copilul
se adaptează la reîntoarcerea în contextul familial. Pe lângă siguranță, disponibilitatea
emoțională și abilitatea de a seta limite flexibile, empatia este principalul ingredient ce nu
trebuie să lipsească din cadrul relației adult-copil. Este imperios ca adultul, în grija căruia a
rămas copilul, să cunoască caracteristicile psihologice specifice vârstei copilului precum și
posibilele dificultăți emoționale. Capacitatea adultului de a empatiza cu trăirile copilului capătă
substanță numai dacă adultul este conștient de momentul dificil experimentat de copil și dacă
este conștient că acesta din urmă nu dispune de abilitățile emoționale și raționale de a se
adapta eficient la o astfel de situație extremă.
Empatia este abilitatea psihică de a experimenta ceea ce trăiește în plan mental și
emoțional copilul ce se află într-o relație directă cu tine. Ea implică să asculți activ și atent ce
are de spus copilul.
 Abilitățile ce sunt implicate în procesul de conectare empatică:
 Observarea acurată a copilului, a expresiilor feței, a gesturilor, mișcărilor corpului te va
conduce la descoperirea stării emoționale a acestuia, precum și la atribuirea cauzalității
comportamentului copilului la particularitățile situației dificile în care se află. O observare
superficială a acțiunilor/comportamentelor copilului conduce la identificarea greșită a cauzalității
acestora – calitățile interne ale personalității copilului sau în particularitățile temperamentului.
 
 Ascultarea empatică, presupune să asculți activ ce povestește copilul, astfel încât să-ți fie
ușor să identifici emoțiile expuse. Odată identificate ele trebuie prezentate înapoi în cadrul unui
discurs ce sumarizează principalele puncte expuse de copil: ”Eu am observat/simțit cât de
furios ai fost tu, când…”; ”Eu înțeleg că este foarte înspăimântător pentru tine să nu știi…”.
Acest gen de oglindire a mesajelor/emoțiilor oferă copilului suport pentru că leagă Eu-ul
adultului de Tu-ul copilului. După realizarea acestui tip de sumarizare, cere-i un feedback ca să
te asiguri că a înțeles corect și ca să-i arăți copilului că ceea ce ți-a povestit este important
pentru tine.
 
 Conectarea empatică, presupune să te potrivești cu copilul prin ajutarea: tonului vocii (ex.
încearcă să vorbești sub tonul vocii utilizat de copil); expresiilor faciale (ex. dacă, rușinat,
vorbește despre o altercație pe care a avut-o cu un coleg, evită să-ți pui masca furiei); ”limbajul”
trupului (ex. încearcă să stai la nivelul ochilor lui, nu-l privi de sus, sau stând într-o parte);
utilizează afirmații simple și necritice care sunt congruente cu ceea ce experimentează copilul
(ex. ”E chiar greu pentru tine”, ”Te-a supărat cu adevărat”).
 Uneori, adultul nu este atent și ratează momentul de conectare empatică cu copilul deoarece,
ori este acaparat de rutina zilnică, ori sarcinile, pe care trebuie să le termine într-un timp foarte
scurt, îl copleșesc, ori resursele psihice reduse îl împiedică să fie disponibil din punct de vedere
emoțional.
Principalele capcane în care singur te poți prinde atunci când copilul experimentează o
situația stresantă iar tu nu ești disponibil emoțional :
 Oferi asigurări false: ”Totul o să fie bine!”. Chiar dacă în viitor e posibil ca totul să fie bine,
momentam nu știi acest lucru. Asigurările false demonstrează că nu ești în contact cu ceea ce
gândește și simte cealaltă persoană
 
 Oferi compasiune sau milă: ”Săracul de tine!”. Efectul milei sau al compasiunii este acela de a
suprima emoțiile copilului
 
 Încearcă să vorbești cât mai puțin despre tine. Când faci acest lucru copilul nu se simte înțeles
și nici nu percepe suportul tău dacă îi spui: ”Tu te simți rău?!? Să-ți povestesc ce am pățit eu
când…”
 
 Încerci să schimbi subiectul (distragi atenția) și să înveselești copilul. Dacă faci acest lucru
copilul va avea impresia că emoțiile sale sunt triviale sau neimportante. Atenție! Distragerea
atenției este o tehnică de reglare emoțională ce poate fi utilizată cu rezulatate pozitive până în
jurul vârstei de trei ani.
 
 Judeci emoțiile copilului: ”Nu ar trebui să simți…” sau ”Nu ai de ce să-ți fie frică!”. Emoțiile sunt
singurul lucru real din toată experința copilului, iar negarea lor îl va face copil să se simtă
neadecvat sau ”mai puțin bun”, ceva este în neregulă cu el dacă manifestă respectivele emoții.
 
 Spui: ”Știu exact ceea ce simți.” Nu e adevărat, nu ai cum să știi. Acest tip de răspuns din
partea dumneavoastră nu face decât să minimalizeze intensitatea emoțiilor copilului.

Empatia și disponibilitatea emoțională sunt două competențe emoționale ce se dezvoltă

doar dacă, de fiecare dată când copilul trece printr-o perioadă mai dificilă, adultul reușește să
se deconecteze de la rutina zilnică și să se conecteze la statusul emoțional al copilului.
Repetarea situațiilor în care adultul este indisponibil emoțional atunci când copilul manifestă
această nevoie, îl pot determina pe copil să creadă despre el că nu este suficient de important
în ochii adultului sau că a greșit cu ceva și nu mai merită atenția acestuia. O altă consecință
negativă e că, prin acest stil neimplicat de relaționare, copilul nu primește un model de
empatie pe care, ulterior, să-l perpetueze în cadrul relațiilor lui sociale.

Concluzii

Bibliografie