09.12.

2022
Tema : Mecanismele psihice de activare energetică și declanșare /
reglare a comportamentelor adecvate în învățare: motivația și
afectivitatea

Motivaţia este una dintre problemele centrale ale psihologiei. Teoria

motivatională explica de ce ( din ce cauză ? ) anume oamenii fac ceea ce fac, de ce
preferă o activitate alteia şi ce anume îi face să treacă de la o activitate la alta.
Prin asimilarea continutului tematic prezentat mai jos veti putea:
- să aveti o viziune de ansamblu asupra < constelatiei motivationale a personalitatii
umane > ;
- sa intelegeti mai bine corelatia dintre motivatie si afectivitate;
- sa evaluati Teoria personalităţii fiinţei umane, bazata pe sistematizarea / clasificarea
nevoilor si ierarhizarea acestora pe nivele ;
- sa intelegeti mai bine interactiunea dintre mecanismele psihice de stimulare /
energizare si reglare a comportamentului si cele cognitive (Mecanismele psihice informaţional-
operaţionale de prelucrare primară a informaţilor si mecanismele psihice de prelucrare raţională-
logică a informaţiei );
- sa intelegeti mai bine corelatia dintre mecanismele psihice de stimulare /
energizare si reglare a comportamentului si cele de reglaj psihic psihic: limbajul, atenţia si
vointa; rolul lor in invatare; modalitati de educare a acestora
- sa intelegeti rolul mecanismelor psihice de stimulare / energizare si reglare a
comportamentului in invatare: motivatia si afectivitatea
- sa cunoasteti modalitati si forme ale motivatiei;
- sa intelegeti problematica dinamicii afectivitatii;
DE RETINUT !
Problematica motivational-afectiva fiind una complexa, va invit sa o studiati
intr-un mod activ, extragand conceptele, ideile principale si formuland interpretari personale
privind motivatia elevului in activitatea de invatare. NU ezitati sa-mi semnalati orice
neintelegere o aveti in legatura cu continutul tematic, formuland intrebari, pe care, de
asemenea, sa mi le adresati .

Continut tematic

9.1. Motivaţia si optimul motivational in invatare

9.1.1. Definirea si caracterizarea motivatiei conduitei umane
Motivația este un mecanism psihic complex al personalității, o forta motrice a intregii
dezvoltari umane..Aceasta complexitate a dimensiunii motinvationale a personalitatii este redata si de
diversitatea definirii ei :
- motivația este impulsul de a acționa pentru satisfacerea unei necesități;

1
 - motivația este ansamblul modurilor de mobilizare a energiei neuropsihice pentru activarea,
impulsionarea, declanșarea, susținerea energetică și direcționarea desfășurării activității,
determinată de necesitățile biologice, psihologice și socio-culturale ale menținerii și
dezvoltării vieții individului uman.;
- motivația este cauza internă, psihică a activității umane;
- motivația este ansamblul stărilor tensionale energetice generate continuu în cadrul funcțiunii
sistemului neuropsihic, de necesitățile vieții organismului care stimulează din interior
comportamentele de interacțiune cu mediul exterior pentru satisfacerea necesităților și
lichidarea tensiunilor;
- motivația este variabila internă, care, implicând necesitățile specifice fiecărui organism
individual în reglarea energetică a funcțiunii psihice, sensibilizează pentru anumite stimulări
și obiecte, influențează alegerea reacțiilor de răspuns și întărirea sau slăbirea conexiunilor S -
R, facilitează sau diminuează manifestarea unor procese psihice și dobândirea de noi
capacități și forme de acțiune;
- motivația este "un ansamblu de factori dinamici", "conștientizați și neconștientizați,
fiziologici, intelectuali și afectivi, individuali și sociali, care interacționează între ei,
furnizând energia necesară funcționării și menținerii în stare activă a diferitelor procese și
capacități psihice" și "determină comportamentul, implicând modificări fizico-chimice,
fiziologice, motrice, mentale ale organismului";
- motivația este ansamblul motivelor acțiunii umane;
- motivele sunt reflectări în plan subiectiv ale obiectelor corespunzătoare stărilor de necesitate,
imagini perceptive, reprezentări, idei și idealuri, care declanșează și dirijează activitatea;
- motivația este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei: trebuințe, impulsuri, intenții,
tendințe, atracții, valențe, motive, interese, înclinații, dorințe, aspirații, convingeri, idealuri și
concepții de viață.
Conform lui Sillamy (1996) motivaţia reuneşte “ansamblul factorilor dinamici care determină
conduita unui individ …sau totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute
sau dobândite,conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri
abstracte.
Sintetizand putem spune ca motivaţia transformă fiinţa umană într-un subiect activ şi
selectiv, cu un determinism intern propriu în alegerea şi declanşarea acţiunilor şi comportamentelor.

9.1.2. Caracteristici si funcții ale motivației

Motivația este fenomenul psihic de punere în mișcare a organismului, procesul în care se
realizează în cadrul sistemului neuro-psihic amorsarea și reglarea din interior a desfășurării activității
umane.
Subsistemul energetic al personalitatii este un ansamblu de procese și stări psihice, motivaționale
si afective, care realizează o funcției specifică, diferită de a celorlalte subsisteme și anume aceea de
mobilizare, stimulare și întreținere energetică a întregii activități mentale și comportamentale.
Prin mecanismele motivaţionale se semnalizează stările de necesitate, înnăscute şi dobândite,
primare şi secundare ale subiectului, selecţionându-se şi activizându-se comportamentele adecvate în
funcţie de consecinţele lor anticipate. În acest sens motivele reprezintă mecanisme neuro-psihice care
stimulează, declanşează şi energizează comportamentele.

2
 Motivele se procesează la nivel psihic sub forma unei tensiuni care se cere anulată (satisfăcută).
Modul în care sunt rezolvate tensiunile psihice motivaţionale generează anumite trăiri/stări psihice
afective de satisfacţie/insatisfacţie. Între motivaţie şi afectivitate există o intercondiţionare reciprocă.
O primă caracteristică esențială a motivației, aceea de componentă energetică, a activității cu
funcție de activizare adică mobilizarea energiei psihonervoase necesară impulsionării și susținerii
desfășurării activității. Pe lângă prefigurarea mintală prin modele informaționale și efectuarea
comportamentală prin tehnici instrumentale, deprinderi si aptitudini, realizarea activității umane implică
și o mobilizare a energiei neuropsihice prin diferite modalități motivaționale și forme ale proceselor de
stimulare.
A doua caracteristică esențială a motivației rezultă din analiza diferențierilor ei specifice.
Aceasta constă în faptul că activizarea energetică motivațională este determinată de necesitățile de
existență ale organismului sau individului uman, ceea ce implică totodată și direcționarea activității către
obiectele sau condițiile care satisfac aceste necesități, asigurând astfel funcția de orientare a motivației.

A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce’’ inteprinde o
activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele declanşatoare sunt multiple şi nu se pot reduce la
stimulii externi. Activitatea, reacţiile sunt declanşate şi de cauze interne; ansamblul lor a fost numit
motivaţie de la latinescul motivus (care pune în mişcare). Pentru unii psihologi, motivul este numele
generic al oricărei componente a motivaţiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanşează, direcţionează
şi susţine energetic activitatea.

Motivaţia acţionează ca un câmp de forte (Kurt Lewin) în care se afla atât subiectul cât şi
obiectele, persoanele, activităţile. Pentru a caracteriza o componenta a motivaţiei s-a folosit conceptul
devector care poseda în fizica: mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivaţiei sunt
caracterizaţi prin intensitate, direcţie şi sens, proprietăţi care pot fi măsurate prin anumite metode
psihologice. Direcţia şi sensul unui vector exprima atractia, aproprierea sau evitarea sau respingerea.
Intensitatea lui, se regăseşte în forţa de apropiere sau respingere. Între motivaţiile active la un moment
dat, ca şi între forţele fizice, pot exista relaţii diverse, dar mult mai complexe.

Functiile motivatiei

1. semnalizează deficituri fiziologice şi psihologice;

2. activeaza, declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le susţine
energetic (trebuinţa de afirmare a unui elev declanşează activitatea de învăţare,
participare la concursuri);
3. contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi
consolidarea unor însuşiri ale personalităţii (interesul pentru muzica favorizează
capacitatea de execuţie a unei lucrări muzicale).

9.1.3. Structuri motivaţionale

Componentele sistemului motivaţional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere şi

funcţii. Motivaţia umana include trebuinţe, motive, interese, convingeri, tendinţe, intenţii, dorinţe,
aspiraţii.

3
 a) Trebuinţele sunt componente ale motivaţiei care semnalizează o stare de dezechilibru
fiziologic sau psihologic. Psihologul american Abraham Maslow a dezvoltat ( in 1954 ) o teorie
a personalităţii fiinţei umane, bazata pe sistematizarea / clasificarea nevoilor si ierarhizarea
acestora pe 5 nivele, redata in Figuea nr.1

Figura nr. 1 Piramida trebuinţelor / nevoilor umane - varianta din 1954

Evoluția diferitelor categorii de motive este dată de stadiul psihic și de vârsta la care apar.
Există o relaţie de dependenţă între aceste 5 trepte. Atâta vreme cât nu ţi-ai satisfăcut nevoile inferioare
ierarhic de pe treptele unu şi doi, nu vei putea accede la sistemul motivaţional dat de treptele superioare
trei, patru şi cinci. Perceperea şi satisfacerea nevoilor sociale, de individualizare şi de auto-realizare sunt
condiţionate de satisfacerea mai întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă. Nu nunai ca
satisfacerea treptei 3, 4 sau 5 sunt trecute pe plan secund, în aşteptare, până se satisfac nevoile treptelor
inferioare, dar aceste trebuinţe superioare nici măcar nu sunt conştientizate suficient. (1954).
În 1970, Maslow a revizuit < piramida > din 1954, concepand una pe sapte nivele ( vezi Fig.
nr. 2 , Activitatea pentru seminar ) situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaște, de a
înțelege și de a explora) și pe cele estetice (pentru frumusețe, ordine, simetrie ).

b) Motivele constituie reactualizari si transpuneri in plan subiectiv a starilor de necesitate.

Motivul este mobilul care declanseaza, sustine energetic si orienteaza actiunea (Popescu –Neveanu, Paul )
Motivatia se instituie în mobil si cauza imediata, interna a comportamentului. Motivatia se defineste, din
acest punct de vedere, ca model subiectiv al cauzalitatii obiective, cauzalitate reprodusa psihic,
transformata în achizitie interna a persoanei.
Mecanismul motivaţional se bazează pe principiul autoreglării (feed-back) şi menţinerii
homeostaziei. Acest mecanism, valabil pentru trebuinţele fiziologice. In cazul motivelor de tip intelectual,
in general si al celor invatarii scolare, in mod special, ia forma autoreglării de creştere, dezvoltare,
anticipare (feed-before).
c) Intenția este impulsul determinat de cuvânt. Instrucția verbala are un rol important în
motivarea la om. Diferite cercetări arată rolul activizator al cuvântului, creșterea potențialului excitator
nervos în raport cu diferite sarcini de mobilizare psihonervoasă formulată verbal.

4
 d) Valența este conținutul trebuinței. Orice trebuință are un conținut care constă în calitățile
obiectelor și gradul de intensitate cu care aceste calități satisfac trebuințele.
Trebuința se precizează și determina acțiunea numai când este identificată valența ei, adică obiectul
material sau spiritual corespondent conținutului ei.
e) Tendința este relația stabilă între un impuls și o valență care determină o frecvență mai mare a
orientării activității pe o anumită direcție. Tendințele pot fi de mai lungă sau scurtă durată, mai puternice
sau mai slabe. Unele tendințe puternice sunt produse prin intenționarea sarcinilor de activitate socială,
școlară etc. sau a comportamentelor morale.
f) Atracția este o trăire efectivă pozitivă, față de o persoană, un obiect, o activitate sau o idee,
determinată de expresia în plan afectiv a unei trebuințe mai mult sau mai puțin precizate.
g) Interesul este o orientare motivațională - afectivă, selectivă, stabilă și durabilă spre o anumită
activitate sau domeniu mai larg de activități. Interesul este o tendința durabilă de activitate sau domeniu
mai mare de activități. Interesele se deosebesc după forma de activitate: științifice, tehnice, artistice,
sportive etc. sau ca interese de cunoaștere, interes pentru învățătura și anumite discipline școlare, interese
creative, interese economice, interese materiale, interese spirituale etc. In copilărie interesele sunt
fluctuante și schimbătoare, ele se stabilizează în adolescenta și tinerețe, când devin factori motivaționali
esențiali ai orientării profesionale, a personalității.
h) Inclinația este o motivație puternică pentru o activitate, implicată în vocația profesională.
i) Convingerile sunt "idei-forță" rezultate din asocierea unor trăiri motivațional-afective cu idei,
principii, puncte de vedere, ceea ce le dă o certitudine subiectivă, impusă prin necesitatea interioară.
j) Năzuința este exprimarea unei trebuințe față de anumite obiecte și condiții, de satisfacerea ei,
care nu sunt prezente în situația dată, dar care vor putea fi realizate în viitor printr-o organizare specială a
activității.
k) Aspirația este o mobilizare motivațional-afectivă în direcția unui obiect sau stimul care nu
acționează în prezent dar care este anticipat conștient în plan mental.
Aspirația este o motivație tipică de creștere (de dezvoltare), nu este o simplă satisfacere ciclică
(homeostatică) de trebuințe, ci o perfecționare continuă a satisfacerii prin perfecționarea activității
(homeorhezis).
In aspirație operează gradientul "nivelul de aspirație" care exprimă dinamica aspirației:
• nivelul de aspirație este scăzut când subiectul obține, sau are posibilitatea să obțină, rezultate mai
bune decât aspirațiile sale;
• nivelul de aspirație este mediu, concordat când rezultatele obținute coincid cu aspirația;
• nivelul de aspirație este ridicat când aspirația e puțin mai mare (nu exagerat) față de rezultate și
posibilități, ceea ce are un efect mobilizator de perfecționare, determinat de aspirație.
Diferența dintre aspirație și performanța realizată determină stări afective pozitive sau negative,
adică, sentimente de succes (performanță mai bună ca aspirația) sau sentimente de eșec (performanță mai
bună ca aspirația). Combinația dintre aspirații, performanțe și reacții afective se înscrie într-o dinamică a
nivelului de aspirație, care determină progresul sau regresul într-o activitate.
l) Idealul de viață este modul cum dorește să trăiască un om, proiectat și anticipat în plan mintal
prin imagini și idei care exprimă aspirațiile sale profesionale și sociale, modelele de conduită,
convingerile și valorile, scopul și sensul vieții proprii etc., având rolul de ghid, element călăuzitor al
întregii sale activități și existențe.
Idealul de viață se formează treptat din copilărie până la maturitate îmbinând experiența personală
cu aprecierile celor din jur, imaginea actuală de sine cu eul ideal. Eul ideal este "o proiecție optimală și

5
deziderativă a imaginii de sine, exprimând modul în care subiectul crede și speră că ar trebui să fie" .
Fiind o combinație dintre sistemul motivațional și concepția despre lume și sensul vieții, ca element
cognitiv de maximă generalitate, idealul de viață se constituie ca cea mai importantă forță motrice
motivațională care mobilizează la activități ample, variate și îndelungate întreaga personalitate.
9.1.4. Formele motivației
Motivația se caracterizează la om printr-o tensiune psihica care este sesizata sau resimțită
subiectiv ca stare de necesitate a unei activități pentru reducerea sau lichidarea tensiunii.
In psihologia modernă se opereaza cu doua tipuri de motivaţie: intrinsecă si extrinsecă
Motivatia intrinsecă este inclusa nemijlocit in schema structurala a activitatii, când
acţiunile întreprinse sunt pentru sine;(ex. interesul pentru cunoastere se integreaza in structura
activitatii de invatare sau cercetare ); elevul învață din dorința de a cunoaște, citește din interes,
face sport di trebuința de mișcare și întreținerea sănătății, își perfecționează activitatea datorita
aspirației profesionale etc. Aceasta este o motivație generativă sau de dezvoltare, care furnizează
continuu energie activității, întrucât sursa ei de stimulare fiind solidară cu activitatea, nu dispare
odată cu încheierea unei etape a ei. Cu cât subiectul știe mai mult cu atât simte necesitatea să
învețe și să cunoască mai mult.
Motivatia extrinsecă este situata in afara structurii propriu-zise a activitatii, în care persoana
urmăreşte, prin activităţile depuse anumite recompense morale:prestigiu, notorietate, faima, statut,
poziţie, teama de consecinţe neplăcute (teama de eşec, de pedeapsă); aşteptarea laudei, notei, recompensei
materiale; dorinţa de afiliere (elevul învaţă pentru a face pe plac familiei care îl laudă, îl recompensează;
elevul nutreşte dorinţa de a corespunde aşteptărilor profesorului; doreşte să fie împreună cu copiii de
aceeaşi vârstă ).
Motivatia extrinseca poate fi pozitivă sau negativă. Motivația extrinsecă pozitivă poate fi: încurajarea,
lauda, recompensa, competiția, premierea, câștigul material, aprecierea publică, nota școlară bună , stima
familiei etc.Motivația extrinsecă negativă constă în: dojana, pedeapsa, mustrare, teama de nota școlară
proastă, frica de părinți sau profesor etc.
Motivaţia învăţării reprezintă ansamblul mobilurilor care declanşează, susţin energetic
şi direcţionează activitatea de învăţare.
Performanţa în învăţare creşte o dată cu nivelul de motivaţie până la un nivel critic, după
care poate scadea, ramane la acelasi nivel sau, in anumite cazuri, creste. In acest sens, reglarea
optimă a comportamentului in activitatea de invatare se realizează nu numai prin prezenţa unei
motivaţii adecvate, ci şi în funcţie de un anumit nivel de activare a acesteia: intensitatea
moderată acţionează ca un mecanism reglator unitar. Astfel, un grad moderat de tensiune are un
efect reglator pozitiv, creşterea tensiunii motivaţionale acţionând perturbator asupra rezultatelor
oricărei activităţi, inclusiv asupra activităţii de învăţare.

Optimum motivaţional se obţine prin acţiunea asupra celor două variabile care intră în joc:
obişnuirea indivizilor de a percepe cât mai corect dificultatea sarcinii (prin atragerea atenţiei asupra
importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele etc.) sau prin manipularea intensităţii motivaţiei
în sensul creşterii sau scăderii ei ( inducerea unor emoţii puternice, de anxietate sau frică, ar putea creşte
intensitatea motivaţiei; anunţarea elevilor sau a subordonaţilor că în curând va avea loc o inspecţie a
şefilor se soldează cu acelaşi efect).

6
 Activitatea de învăţare începe pe suportul unei motivaţii extrinseci, care în mod treptat se poate
transforma într-o activitate motivată intrinsec. Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte
elevilor scopul învăţării, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate
progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile
învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia. Exigenţa ridicată, recompensele şi
activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.Cu alte cuvinte, există o zonă numită optim motivaţional în
limitele căreia putem vorbi de eficienţă în învăţare. Optimul motivaţional diferă de la o persoană la alta în
funcţie de dificultatea sarcinii, de aptitudini, echilibru emotiv, de temperament etc. Legea optimului
motivaţional arată deci că scaderea / depăşirea unui prag de activare (submotivare, supramotivare) poate
duce la scăderea eficienţei rezolvării sarcinii.

Adaptarea copilului la cerinţele activităţii şcolare presupune un nivel optim de dezvoltare

psihică, nivel atins atât de procesele cognitive, cât si de activităţile şi procesele reglatorii : motivaţie,
afectivitate, voinţă, atenţie, deprinderi. Integrarea copilului în programul activităţilor instructiv-educative
din grădiniţă, depăşirea orizontului restrâns al familiei, lărgirea sistemului relaţiilor cu cei din jur
favorizează apariţia primelor relaţii şi atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii
psihice a copilului. Modificări importante se produc la nivelul motivelor, care constituie factori
stimulatori ai activităţii, realizându-se trecerea de la motivele biologice la motivele şi trebuinţele sociale.
Treptat, motivele se ierarhizează, subordonându-se unele altora, legătura dintre ele fiind determinată şi de
propria interioritate a copilului şi nu doar de intervenţia externă a adultului. Prin urmare, conduita
şcolarului mic începe să capete un caracter unitar, coerent, contribuind la formarea iniţială a personalităţii
lui.

9.2. Procesele afective si rolul lor in dinamica personalitatii

9.2.1.Definirea şi specificul afectivităţii

Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre
un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre. Ele sunt în legătură indisolubilă cu trebuinţele,
tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre. Ele oglindesc rezultatele conduitei noastre în raport cu
impulsurile şi dorinţele noastre. Totodată, constituie imbolduri către anumite reacţii, manifestări,
acţiuni. Unele dintre ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate
susţinută. Motivaţia şi stările afective sunt inseparabile (A. Cosmovici, 1996).
Există trei moduri de abordare a proceselor afective (I. Radu, 1991). S-a pornit, mai
întâi, de la ceea ce individul „simte” în chip nemijlocit, mai precis de la raportul său introspectiv
pus în relaţie cu o anumită situaţie concretă. Pentru descrierea trăirilor subiectives-au oferit liste
de cuvinte, obţinându-se relatări tipice în împrejurări determinate. S-au consemnat răspunsuri
emoţionale tipice în situţii bine definite. Astfel, A. Marshall şi C. E. Izard au descris 11 stări
emoţionale distincte: bucurie, surpriză, curiozitate, dezgust, mânie, temă, ruşine, dispreţ, vină,
oboseală, stres. S-au presupus că fiecare din aceste emoţii de bază s-ar caracteriza printr-o
combinaţie unică de reacţii nervoase şi fiziologice, ipoteză care nu s-a validat decât parţial.
A doua cale de studiu a fost aceea a corelării trăirii subiective a raportului introspectiv, cu
expresia emoţională a individului (mimică, pantomimică etc.). Astfel, fără a se termina

7
inventarierea lor, s-au descoperit şase emoţii de bază: bucurie, surpriză, mânie, dezgust, tristeţe,
frică.
O abordare mai completă a procesului afectiv impune şi considerarea componenţei
cognitive. S-a desprins astfel că emoţia ar reprezenta o combinaţie a trei factori: atenţia, nivelul
de activare fiziologică şi nota de plăcere/neplăcere. Potrivit teoriei cognitive, subiectul
interpreteză această combinaţie unică drept o emoţie particulară. Numărul stărilor afective ar fi
practic nelimitat, întrucât combinaţiile celor trei factori, precum şi valorile acestora ar fi
nelimitate.
Deşi strâns legate şi în interacţiune cu toate celelalte fenomene psihice, procesele
afective au porpriul lor specific. Astfel, spre deosebire de procesele cognitive în care omul
operează cu instrumente specializate (operaţiile gândirii, procedeele imaginaţiei etc.), în cele
afective el reacţionează cu întreaga sa fiinţă. Afectivitatea este o vibraţie, concomitent, organică,
psihică şi comportamentală, este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie sau
respingere. Procesele afective, deşi diferite de procesele cognitive, sunt într-o strânsă interacţiune
cu ele. Când conflictul afectiv este solidar cu conflictul cognitiv, randamentul activităţii
intelectuale este mai mare şi invers.
Interacţiuni strânse există şi între afectivitate şi motivaţie. Procesele afective ar putea fi
considerate ca motive, aflate în plină desfăşurare, iar motivele ca procese afective condensate,
cristalizate, „solidificate”.
Procesele afective se află în relaţii de interacţiune şi interdependenţă cu toate fenomenele
psihice. Afectivitatea este prezentă în oricare dintre ele începând cu pulsaţiile inconştientuluişi
terminând cu realizările cele mai înalte ale conştiinţei. Din aceste motive ea este considerată
drept componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie.

9.2.2.Caracteristicile proceselor (stărilor) afective

În lucrările sale asupra vieţii afective, V. Pavelcu (1969, 1972) a evidenţiat unele note
caracteristice ale proceselor afective.
a) Subiectivitatea. Orice fenomen psihic este subiectiv, în sensul că aparţine unui subiect,
însă procesele afective – prin aspectul lor de trăire - întrunesc această caracteristică prin
excelenţă. Procesele afective relevă gradul de potrivire contrarie dintre nevoile, trebuinţele
persoanei şi datele mediului înconjurător; ele reflectă relaţia dintre subiect şi evenimentele lumii
exterioare. Stările afective capătă nuanţe de „plăcut” şi „neplăcut”, cuplu care priveşte mai ales
subiectul şi trebuinţele sale, fără a fi independent de contextul cognitiv, de informaţia obiectuală.
b) Nota de evaluare. Ca atitudini emoţionale, procesele afective implică un moment emoţional,
o raportare implicită la valori. Un sentiment, o pasiune, sunt dublate de fiecare şi de o atitudine
favorabilă şi nefavorabilă. „Starea afectivă relevă o relaţie dinamică şi valorică dintre subiect şi
obiect” (V. Pavelcu 1969). Momentul valorizării este solidar cu momentul cunoaşterii.
Stările afective prezintă valoare motivaţională. Procesul afectiv nu reprezintă doar un
însoţitor al motivului acţiunii, ci poate deveni el însuşi un motiv. Pentru diferenţiere se poate
sublinia caracterul vectorial al motivului şi caracteristica de câmp a proceselor afective. Dar
procesele afective nu constituie simlpe reflectări în conştiinţă a momentelor de tensiune sau de
destindere ale trebuinţelor, simple traduceri în conştiinţă a unei stări ale trebuinţei (V. Pavelcu,
1963). Sentimentele şi pasiunile devin adevăraţi vectori motivaţionali ai conduitei, deoarece ele
cuprind elementul de direcţionare şi de mobilizare energetică. „Impulsul (trebuinţa) şi starea
afectivă în relaţiile lor dinamice, este fiecare când cauză, când efect (V. Pavelcu, 1963).

8
c) Polaritatea vieţii afective. În dinamica vieţii afective întâlnim alternanţa între contraste,
tendinţa de a forma cupluri contrare; cristalizarea afectivă aduce după sine decristalizarea,
iubirea se transformă în ură dacă intervine o defecţiune, excesul de bucurie se apropie de tristeţe,
depăşirea limitei în exprimarea simpatiei duce la antipatie etc (V. Pavelcu, 1969; I. Radu, 1991).
Deci dacă un obiect, o situaţie etc. sunt în concordanţă cu trebuinţele persoanei provoacă
o stare afectivă pozitivă şi invers. Polaritatea se manifestă în caracterul plăcut sau neplăcut al
stărilor afective, stenic (mobilizând, împingând spre afectivitate) sau astenic al acestora, încordat
sau destins.
d) Mobilitatea vieţii afective exprimă:
-trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta;
-trecerea de la o stare afectivă la alta.
Ea este rezultatul dinamicii relaţiilor cu mediul înconjurător. Modificarea trebuinţelor,
inereselor şi obişnuinţelor persoanei în funcţie de experienţa sa, antrenează şi schimbări pe plan
afectiv. Dacă în loc de succesiune sau alternanţe persoana trăieşte simultan sentimente
contradictorii (dragoste şi ură, plăcere şi neplăcere etc.) vorbim de ambivalenţă afectivă
e) Totalitatea. Stările afective exprimă un raport cu toate tendinţele prezente într-un anumit
moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţiale.
f) Tensiunea. Dacă o tendinţă se transformă imediat în mişcare nu provoacă un afect. Dacă însă
apar mai multe tendinţe care se contracarează, cu cât există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât
se creează o stare de tensiune mai mare şi o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense (A.
Cosmovici, 1996).
g) Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispine trăirea
afectivă. Exsistă trei stări afective intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de
valoarea afectivă a subiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de
capacitatea afectivă a subiectului.
h) Durata proceselor afective constă în întinderea în timp a acestora, indiferent dacă obiectul
care le-a propus este sau nu prezent. O emoţie poate dura câteva clipe sau câteva ore; un
sentiment mai mulţi ani sau toată viaţa. i) Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea
acestora de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”. „simţite”. Exteriorizarea se realizează
prin intermediul unor semne exterioare: expresiile emoţionale (M. Zlate 1997).

9.2.3. Formele vieţii afective

Formele vieţii afective au fost clasificate în trei mari categorii (primare, complexe,
superioare) pe baza următoarelor criterii:
-caracteristicile (proprietăţile) de care dispun;
-gradul lor de conştientizare;
-formele motivaţionale din care izvorăsc.

A. Procesele emoţionale primare prezintă un caracter elementar, spontan, sunt slab

organizate, mai aproape de biologic (intinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să
scape controlului conştient, raţional. Cuprind (M. Zlate 1997):
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale care însoţesc şi
colorează afectiv orice act de cunoaştere: o percepţie, o amintire, o imagine etc.
b) dispoziţiile organizatorice (trăirile afective de provenienţă organică) sunt stări afective
difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea etc.

9
 c) afectele sunt izbucniri emoţionale caracterizate prin apariţia bruscă şi de
scurtă durată, cu desfăşurare puternică unipolară, consumându-se în expresii şi gestică vie
(P. Popescu-Neveanu, 1998).

B. Procesele afecive complexe beneficiază de un grad mai ridicat de conştientizare. În

categoria lor includem (M. Zlate 1997):
a) emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de
însuşire separate ale obiectelor, cu caracter situativ, desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare
bine determinată (spre un obiect sau o persoană anumită). Exemplu: bucuria, simpatia,
entuziasmul, admiraţia, tristeţea, dezgustul etc. sunt mult mai variate şi diferenţiate decât
afectele, manifestându-se într-un comportament mai nuanţat şi rafinat, în principal după tipare şi
convenienţe socioculturale.
b) emoţiile superioare sunt provoacte nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o
desfăşoară persoana. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din
realitate, în realizarea comportamentului moral. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai
mare măsură învăţării.
c) dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, mai puţin intense,
relativ discrete, dar durabile, carre comunică o anumită tonalitate întregii vieţi psihice a
persoanei. Ele alcătuiesc un fel de fond emoţional care colorează comportamentul într-o perioadă
mai scurtă sau mai lungă de timp. Ele apar într-o dublă ipostază:
-ca premise pentru dezvoltarea unor noi forme afective;
-ca rezultat al unor desfăşurări emoţionale (I. Radu, 1991).

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare și raportare

valorică, situată la nivel de personalitate, depășind prin conținutul și structura lor stările
emoționale disperate și tranzitorii.
a) Sentimentele constituie forme afective complexe și durabile, de intensitate moderată, care
devin-datorită indicelui de generalizare și stabilitate-adevărate atitudini afective față de obiecte,
evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ sau grup (I.Radu,1991).
Sentimentul este un proces afectiv complex, combinat cu elemente intelectuale (reprezentări) și
volitive stabile, generalizate care persistă în absența tuturor stimulilor. Este un raport sau relațiee
afectivă atitudinală cu o anumită persoană, colectivitate, activitate, obiect, valoare, ideal. Este
mai durabil ca emoția și mai puțin viloent ca pasiunea (U.Șchiopu,coord.1997). Format pe baza
generalizării trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă, la rândul său, nota specifică
trăirilor particulare în situații ulterioare. Sentimentele sunt denumite prin termeni similari cu
emoțiile: dragoste, ură, mândrie, recunoștință etc., fapt ce arată că sunt trăite la fel, aflându-se în
consonanță (I.Radu,1991).
Sentimentele superioare au un rol esențial în progresul social, ele favorizează înțelegerea și
colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului, dinamizează persoanele etc. Au
mare importanță și pentru menținerea echilibrului psihic,pentru fercirea personală (A.
Cosmovici,1996).
Pe fondul sau în strânsă legătură cu ele se formează sentimentele Eu-lui (amor propriu,
sentimente de superioritate sau de inferioritate).
Deci, sentimentele constituie o formațiune atitudinală caracterizată prin stabilitate,
condensare emoțională și caracter habitudinal. Ele persistă latent și se activează în funcție de
condiții (P. Popescu-Neveanu, 1978). Amintim și de caracterul social al expresiei sentimentelor,

10
ele îmbracă formă concretă în funcție de modelul social al ambianței în care iau naștere.
Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective, precum și conținutul lor. b)
Pasiunile sunt sentimente deosebit de puternice și de active care îl stăpânesc pe om și îl
angajează nestăvilit într-o anumită direcție. Sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de
stabilitate și generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Persoana stăpânită de o
pasiune își mobolizează toate energiile și demonstrează o neobișnuită tenacitate în promovarea
acestora. Practic, pasiunea îl impinge pe om spre obiectul ei.

Pasiunile se clasifică îm două mari categorii:

-pasiuni pozitive, lucide, nobile;
-pasiuni negative.
Primele îmbogățesc viața psihică cel puțin într-un domeniu și permit realizări importante,
mai ales când se împletesc și cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte: iubirea - pasiune,
pasiunile social-politice, pasiunea artistică, științifică, sportivă etc.
Pasiunile negative duc la o sărăcire accentuată a vieții psihice, la degradarea morală și
fizică.

9.2.4. Dimensiunile proceselor afective

Dimensiunile procesului emoțional cuprind:

-modificări organice, vegetative;
-manifestări comportamentale (gesturi, mimică, expresii vocale schițate sau desfășurate);
=trăirea afectivă a relației cu lumea.
Cele trei laturi alcătuiesc o unitate, o interacțiune sincronă, trăirea subiectivă având la
bază mecanisme neuro-somatice, fără care nu poate să apară. Intervine, desigur, și o mediație
cognitivă: semnificația stimulilor emoționali în funcție de experiența personală și sensurile socio-
culturale.
a) Modificări organice, vegetative
Principalele modificări organice, vegetative ce apar in procesul emoțional sunt (I
Radu,1991):
-modificări în tabloul EEG;
-modificări în activitatea cardiacă și a sistemului circulator schimbări în respirație (apare
suspinul, blocarea etc);
-modificări în tensiunea musculară (în stările emoționale marcante apare tremurul);
-modificarea rezistenței (conductanței electrice) a pielii;
-compoziția chimică a sângelui se schimbă sub aspectul conținutului de adrenalină, zahăr,
al echilibrului acid-bază (mânia, frica, depresia, anxietatea măresc nivelul colesterolului);
Aceste reacții au loc datorită exercitării sistemului nervos vegetativ cu cele două ramuri ale
sale: simpatic și parasimpatic. (De aceea ele se mai numesc reacții vegetative). În cadrul
producerii lor intervine și sistemul endocrin.
b) Manifestări comportamentale
Procesul emoțional prezintă și unele manifestări comportamentale externe accesibile
observației: gestul, mișcarea sau imobilitatea corporală, expresia facială, expresia vocală,t
remurul muscular etc. Manifestările acestea se structurează în configurații specifice (faciale,
vocale, gestuale, posturale) pe baza cărora pot fi diferențiate și identificate expresiile emoționale.
Pantomimica (ansamblul reacțiilor la care ia parte întregul corp: ținuta, mersul, gesturile)

11
evidențiază unele stări emoționale ca buna dispoziție, bucuria, (mersul sprințar, săltăreț),
supărarea, tristețea (mersul încet, agale).
Expresiile emoționale se realizează prin complexe de reacțtii înnăscute, care se împletesc
cu reacții condiționate și voluntare învățate. Formele elementare de conduită emoțională sunt
reductibile la reflexe necondișionate ce se manifestă independent de orice experientă. Spre
exemplu, un zgomot puternic produce la micul copil tresărirea și modificările fiziologice proprii
emoției, fără ca el să fi avut anterior o experiență negativă în această direcție.
Datorită suprapunerii elementului învățat, expresia emoțională devine o modalitate de
schimb social. Spre exemplu, un zâmbet plăcut poate dispune pe cealaltă persoană, plânsul
determină compasiunea etc. „Mimica și pantomimica devin limbaj, ca și cuvântul articulat, ca și
acesta, ele se învață luând forma socială a tiparelor și metodelor create de generații” (V. Pavelcu,
1969). Posibilitatea modulării voluntare a expresiei emoționale permite apariția disjuncției între
planul extern și cel intern, între trăirea subiectivă si comportamentul obiectiv: persoana
manifestă în exterior o altă trăire emoțională decât cea simțită în mod real. În timpul evoluției
istorice omul a creat o gamă largă de mijloaace rafinate de exprimare a stărilor afective: poezia
(mai ales lirică) muzica, dansul etc, în general mijloace artistice (I Radu, 1991).
a) Trăirile afective
Aspectul subiectiv al proceselor emoționale îl constituie trăirile afective. Ele țin de
experiența intimă a persoanei. Pot fi cunoscute în mod obiectiv grație comunicării lor de către
subiect (prin cuvânt, gest etc.) precum și înregistrării manifestărilor fiziologice și
comportamentale care le însoțesc în contextul procesului emoțional unitar. Ea este fie un mijloc
de descărcare a tensiunii nervoase, fie o potențare.

 Aprofundări:
Teorii asupra emoțiilor
a) Teoria intelectualistă
Această teorie consideră emoțiile, stările afective în general, drept efecte ale acordului/ conflictului dintre
reprezentările. Spre exemplu, acordul dintre reprezentările produce bucurie, iar conflictul dintre ele de naștere
tristeții. Odată apărute, trăirile afective produc o serie de modificări organice. Teoria aceasta este unilaterală și
simplistă făcând emoția reductibilă la actul de cunoaștere (I. Radu, 1991).
b) Teorii fiziologice periferice
W. James răstoarnă ordine clasică (stimul- percepția stimulului-expresia emoției) propunând alta: stimul -
percepția stimulului - expresia emoțională - emoție. Sursa emoției o constituia, după James, excitațiile, semnele
provenite de la viscere, mușchi etc., reflectate în creier ca senzații. Trăirea emoțională ar fi fost o colecție de
semnale interoceptive. Teoria lui James a fost numită periferică, deoarece, reduce conținutul emoțional la senzații de
ordin periferic și, totodata, fiziologică , pentru ca reacțiile fiziologice apar ca fiind determinante în constituirea
semnificației afective conștiente ( Pavelcu, 1963 ).
Aproximativ în aceeași perioadă ( ultimul deceniu al secolului trecut) danezul Lange reducea emoția la
modificările vasomotorii, adică la ceea ce simte persoana ca efect al dilatării și constricției vaselor sanguine, a
modificării afluxului sanguin în organe.
Teoria fiziologică periferică include totuși o parte de adevăr. Luând în considerare caracterul procesual al
emoției, feed-back-ul vegetativ al organelor efectoare joacă un anumit rol: întreține și uneori exagerează într-o
anumită măsură emoția. Spre exemplu, fenomenul de ereutofobie (teama de a roșii) la adolescenți. Faptul că tânărul
roșește ușor - ceea ce devine perceptibil pentru alții -produce un sentiment negativ care, adăugându-se e la șocul
emotiv inițial, intensifică emoția, inclusiv sensibilitatea organică. La fel se întâmplă cu transpirația ca efect al
emoției.
Influența feed-back-ului vegetativ a fost demonstrata și în mod experimental. Administrarea de blocante beta-
adrenergice de tipul propanolului determină diminuarea procesului emoțional. Deci, emoția, având un caracter
procesual, este potențată sau diminuată de feed-back-ul vegetativ in funcție de gradul de emotivitate al persoanei (I.
Radu, 1991).

12
c) Teorii fiziologice centrale
Pe baza experiențelor de extirpare a unor porțiuni din creier- care au evidențiat rolul diencefalului in
producerea reacțiilor afective- Cannon și Bard au propus teoria talamică a emoției. Potrivit ei, trăirea emoțională
constituie prin excelență un eveniment central. În producerea ei talamusul ar avea un rol important. Cercetările
ulterioare au reliefat participarea și a altor regiuni ale creierului în elaborarea emoției. Papez și McLean au propus
explicații bazate pe conexiuni corticotalamice, demonstrând că participarea scoarței cerebrale este esențială în ceea
ce privește aspectul subiectiv al emoției, iar hipotalamusul rămâne centrul efector al expresiei emoționale. Deci,
aceste teorii pun pe seama afectivității sistemului nervos central atât componenta subiectivă, cat și controlul,
răspunsurile vegetative si comportamentale. De regulă, autorii de mai sus extrapolează la om concluziile unor
experiențe efectuate pe animale (I. Radu, 1991).

d) Teorii cognitiv-fiziologice
Aceste teorii susțin că emoția reprezintă un sindrom organizat în care dimensiunea cognitiv-subiectivă, cea
vegetativă și manifestările motorii comportamentale își au fiecare importanța lor, că o stare emoțională este produsul
interacțiuni între două componente:
- O activitate fiziologică (marcată de o activitate simpatică ridicată);
- O cunoaștere asupra cauzei activării.
În timp ce prima componentă este privită ca emoțional nespecifică (ea determină numai intensitatea
procesului emoțional), informația, cunoașterea determină calitatea stării afective.
Teoriile cognitiv-fiziologice se bazează pe datele unor experiențe, efectuate mai ales cu oameni, în care se
manipulează două variante:
- Componenta neurovegetativa;
- Contextul cognitiv-social.
Se urmărește felul în care un anumit dublaj informațional, care însoțește modificări fiziologice controlate,
determinat tipul de evaluare subiectivă în cadrul procesului emoțional (I. Radu, 1991).
Astfel, S. Schachter și J. Stinger (1962), sub pretextul ca testează un produs farmaceutic, au format două grupe de
comparație dintre studenți, pe baza acceptului benevol. Grupei experimentale i s-a aplicat sub formă de injecție o
soluție de epinefrina, iar cele de control o soluție cu efecte neutre (placebo). Epinefrina produce o activitatea
sistemului nervos simpatic manifestate prin: creșterea tensiunii sistolice, accelerarea pulsului și ritmul respirator etc.
Al doilea factor mânuit un experiment a fost informația furnizată subiecților. Grupa experimentală a fost
împărțită în trei subgrupe. Prima a primit o informație exactă despre simptomele fiziologice pe care le va resimții
fiecare subiect. A doua nu primea nici o informație, iar a treia era dezinformată: i se ofereau informații inexacte.
Deci: Epi-Inf, Epi-Noninf și Epi-Dezinf.
În perioada în care injecția urma să își facă efectul în laboratorul experimental se introducea și un “complice”
al experimentatorului care era prezentat ca fiind în aceeași situație. El simula fie o stare de euforie fie una de mânie
în vederea creării unui context sugestiv controlat. S-a constatat că subgrupele Epi-Noninf și Epi-Dezinf au
împrumutat în mai mare măsură sugestia contextului, respectiv al persoanei-complice. Cotele de euforie, respectiv
mânie în situațiile experimentale au fost sensibil mai mari decât ale subgrupului informat și ale celui de control.
Deci, o stare de activare pentru a fi încadrată într-o emoție de frică, de bucurie etc. este de necesar să fie dublată de
anumiți factori cognitivi. Emoția cu eticheta ei, trăită diferențiat ca “mânie” sau “dezgust” etc. poate să apară doar
dacă cei doi factori (activarea fiziologică și momentul cognitiv) sunt integrați într-o unitate (I. Ciofu, 1978).
Remarca de ordin critic făcută despre acest experiment a fost că explicația autorilor postulează caracterul
nespecific al activității simpatice, fapt contestat cel puțin pentru emoțiile fundamentale: mânie, frică, bucurie etc.
Reluarea experimentului în alte variante a scos în evidență atât rolul modificărilor vegetative, cât și ale
dublajului informațional. Grupe de subiecți injectați cu epinefrina, cu clorpromazină ( care blochează sistemul
nervos simpatic) și substanțe placebo au vizionat un film distractiv. Gradul de amuzament a depins de felul activării
simpatice: persoanele injectate cu epinefrină s-au amuzat cel mai mult. S-a constatat, totodată, că efectele non-
informatorii sau dezinformării ca și ale feed-back-ului vegetativ apar mai ales în cazul unui nivel de activare redus
până la moderat al activării simpatice.Activarea fiziologică puternică induce efecte negative indiferent de sugestiile
contextului. (H. Leventhal, A. Tomarken, 1986).
R. S. Lazarus a combinat mărturiile introspective și înregistrările fiziologice. Se proiecta un film stresant
(accidente sau operații fără anestezie), iar banda sonoră sublinia fie caracterul dăunător al evenimentului, fie
valoarea informațiilor științifice obținute. S-a înregistrat conductanța pielii și ritmul cardiac, constatandu-se că
impactul emoțional a fost diferit în cele două condiții, dublajul informațional a decis coloratura afectivă in sensul
sugerat de contextul cognitiv. S-a evidențiat și variabilitatea expresiei emoționale în diferite culturi, care își pun

13
amprenta și asupra definirii spectrului de stimuli emoționali.
Deci, în procesele afective fuzionează cu informația despre situația care produce emoția, relația persoanei față
de situație și modificările vegetative și comportamentale care apar în organism (I. Radu, 1991).

 Aprofundări:
Rolul proceselor afective in cadrul sistemului psihic uman

Expresiile emoționale, manifestările comportamentale externe ale procesului emoțional îndeplinesc roluri
importante în viața omului, dintre care mai semnificative sunt (M. Zlate, 1997):
- Rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau cea pe care ea
dorește ca ceilalți să o perceapă; “citind” expresiile emoționale imprimate pe chipul elevilor săi, profesorul poate să
își dea seama dacă aceștia au înțeles sau nu, dacă sunt de acord sau nu cu cele spuse, etc.; prin propriile sale expresii
emoționale profesorul poate amplifica forța de sugestie a informațiilor);
- Rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte (o persoană poate plânge pentru a
impresiona, pentru a obține mângâierea, acordul sau ceea ce și-a propus, etc.);
- Rol de autoreglare în vederea unei mai bune adaptări la situațiile cu care ne confruntăm (plângem în
situațiile triste, râdem în cele vesele);
- Rol de contagiune (de a se transmite și de a trezii reacții similare și altor persoane, de a produce stări
afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forța de coeziune sau de dezbinare a membrilor
grupurilor);
- Rol de accentuare sau de diminuare a însăși stării afective (plângând ne putem descărca, elibera sau,
dimpotrivă, “încărca” afectiv);
S-a constatat că emoțiile de intensitate medie au, de regulă, un efect dinamizant, adaptativ, iar cele de
intensitate maximă au ca efect dezorganizarea conduitei (prin agitație inutilă, acțiuni ratate, alteori încremenire,
paralizare in fața primejdiei etc.). Este stabilit că între nivelul de activare fiziologică și randamentul activității nu
există o relație liniară decât până la un punct; dincolo de optimismul motivațional, mobilizarea energetică eșuează în
emoție, supra-motivarea determinând o scăderea performanței, dezorganizarea conduitei.
Există două concepții opuse cu privire la sensul procesului emoțional: una care vede în mobilizare energetică
pregătirea acțiunii și alta care afirmă doar aspectul dezorganizator descărcării emotive. Deși ele se sprijină pe fapte
reale, ambele pleacă de la o alternativă falsă, “sau-sau” ( S. L. Rubinstein, 1940). Ori, afectivitatea trebuie privită în
cadrul mecanismului general al echilibrării organismului cu mediul, în funcția generală de reglare a conduitei care
revine fenomenelor psihice (I. Radu, 1991).
Funcția esențială a proceselor afective, ca și a expresiilor, este aceea de a pune organismul în acord cu
situația, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială, care apare uneori, va determina,
în final, o organizare superioară, în sensul că persoana va știi cum să reacționeze altă dată. Procesele afective
îndeplinesc un rol important în susținerea energetică a activității: furnizează energia necesară formării și operării cu
variatele produse psihice (imagini, noțiuni, idei, etc.). Ele potențează și condiționează acțiunea, “regizează “
schimbările cu ambianța permițând stăpânirea ei. Afectivitatea îndeplinește importante funcții în cadrul procesului
cunoașterii interpersonale.

09.12.2022  Activitate de seminar

Tema : Mecanismele psihice de activare energetică și declanșare /

reglare a comportamentelor adecvate în învățare: motivația și afectivitatea
PLAN TEMATIC :

9.1. Motivaţia si optimul motivational in invatare

9.2. Procesele afective si rolul lor in dinamica personalitatii
14
 Activități de învățare pentru fixarea și consolidarea
celor prezentate:

Activitatea 1. Studiați PLANul TEMATIC și Biblografia conexă;

Identificaţi şi definiţi principalele concepte şi
sintagme cheie din Tema Mecanismele psihice de activare energetică și
declanșare / reglare a comportamentelor adecvate în învățare: motivația și
afectivitatea; conceptele < cheie > : la gasiti in text marcate cu galben
Bibliografie :

1. Novac, C., (2021). Fundamentele Psihologiei, Note de curs . http://www. Google

class-room. 2021 / 2022.
2. Novac, C.,( 2012), Psihologie educaţională pentru pregătirea profesorilor, Ed.
Univ. Craiova
3. Novac C., Mogonea R., (2014 ), Elemente de psihologie a educaţiei, Craiova: Ed.
Sitech,
4. Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T. (red.) (1987). Psihologie şcolară.
Bucureşti: TUB

Activitate 2. =Realizați o SINTEZĂ a structurilor motivaţionale

a) Trebuinţele (Piramida trebuinţelor umane – variantă din 1954, asa cum am aratat mai
sus ) sau pe 7 nivele(Piramida nevoilor umane – variantă din 1970 ; ).

b) Motivele

c) Intenția
d) Valența
e) Tendința
f) Atracția
g) Interesul
h) Inclinația
i) Convingerile
j) Năzuința
k) Aspirația
l) Idealul de viață
Formele motivației
Motivatia intrinsecă
Motivatia extrinsecă

15
 Motivaţia învăţării reprezintă ansamblul mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi
direcţionează activitatea de învăţare.
Performanţa în învățare

Optimum motivaţional
Adaptarea copilului la cerinţele activităţii şcolare

Activitatea 3  Aprofundări:
Abordari umaniste ale personalităţii,
bazate pe sistematizarea / clasificarea nevoilor si ierarhizarea acestora pe nivele ( A.
Maslow )

Abraham Maslow, Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental, J. Cohen, A.

Wellek, Max Pages, A. de Peretti si altii ( vezi Bibliografia si Webografia ), au conturat si
promovat o serie de noi abordari umaniste sau experientiale, care au ca numitor comun patru
caracteristici, care exprima, de fapt, scopurile acestor abordari moderne :
- centrarea atentiei pe experienta persoanei, ca fenomen primar in studiul omului;
- accent pe unele calitati umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea si autoactualizarea
- accent pe selectarea problemelor si procedeelor de cercetare, pe incarcatura dsemnificatii;
- preocuparea pentru valorizarea demnitatii si calitatii umane, pentru dezvoltarea
potentialului inerent oricarei persoane, accent pe persoana care are o pozitie centrala, aceasta fiind
vazuta in procesul descoperirii propriei sale existente si in relatiile sale cu alte persoane si cu grupurile
sociale.Unul dintre primii care au realizat o ‘ierarhizare’ a structurilor motivationale a fost
Abraham Maslow. În 1954 el a încercat să sintetizeze un mare număr de cercetări legate
de nevoia şi motivaţia umană. Abraham Maslow a dezvoltat o teorie a personalităţii fiinţei
umane, bazata pe ierarhia nevoilor. Conform lui Maslow motivaţia umană are 5 nivele:

O etapa decisiva in evolutia ideilor si teoriilor psihologice, relevanta pentru activitatea de

consiliere a resurselor umane, a fost cea marcata de abordarea umanista sau a consilierii.
Sustinuta de unul dintre initiatorii sai, A. Maslow , ca a treia forta in psihologie, orientarea
umanista a propus un model foarte cunoscut. Alaturi de Maslow apartin acestei orientari si alti psihologi
americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental) sau din alte tari europene, cum ar fi: Anglia (J.
Cohen), Germania (A. Wellek), Franta (Max Pages, A. de Peretti).

Nevoile şi motivaţiile sunt două dintre atributele specifice fiinţei umane, care ne definesc şi ne
diferenţiază. De-a lungul vremii numeroşi psihologi au încercat să explice ‘misterele’ comportamentului
uman în funcţie de aceste două atribute.
Unul dintre primii care au realizat o ‘ierarhizare’ a acestora a fost Abraham Maslow. În 1954 el
a încercat să sintetizeze un mare număr de cercetări legate de nevoia şi motivaţia umană. Abraham
Maslow a dezvoltat o teorie a personalităţii fiinţei umane, bazata pe ierarhia nevoilor. Conform lui
Maslow motivaţia umană are 5 nivele:

16
 1. Nevoi elementare biologice (fiziologice) : satisfacerea nevoilor de somn, respiraţie, apă,
alimente, căldură, adăpost, mişcare şi sex. Ele sunt cele mai puternice, întrucât dacă sunt ameninţate, vor
fi primele ce vor fi căutate pentru a fi satisfăcute. Sunt nevoi ce ţin chiar de supravieţuirea noastră.
2. Nevoi de securitate, protecţie (casă, haine, unelte, siguranţă în caz de pericole). De multe ori,
adulţii nu sunt foarte conştienţi de aceste nevoi (doar când viaţa ne este ameninţată sau în perioade de
dezorganizare a vieţii). Însă, copiii tind să dea deseori semne de insecuritate şi au nevoie să se simtă în
siguranţa.
3. Nevoi sociale, de apartenenţă la un grup : comuniune socială, comunicare, implicare în
rezolvarea problemelor sociale, participare la viaţa comunităţii a, participarea la evenimentele sociale,
nevoia de iubire şi afecţiune în cuplu şi din partea celor apropiaţi.
4. Nevoi de individualizare, de stimă şi recunoaştere: stima de sine, stima pe care o primeşti de
la alţii, nevoia de a fi ascultat şi înţeles, aprobarea şi recunoaşterea competenţelor, meritelor şi valorii
din partea altora ; uneori, chiar nevoia de a fi important, de putere, control, prestigiu, faimă. Când ele
sunt satisfăcute, persoana se simte încrezătoare în sine şi valoroasă. Când aceste nevoi sunt „frustrate”,
persoana se simte inferioară, slabă, neputincioasă, lipsită de valoare.
5. Nevoia de auto-realizare : împlinirea visurilor şi scopurilor propuse, reuşită în viaţă, hobby,
activitatea de creaţie, conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume, relaxare, meditaţie, realizarea
potenţialului maxim, crearea şi împlinirea unui destin înalt.Există o relaţie de dependenţă între aceste 5
trepte. Atâta vreme cât nu ţi-ai satisfăcut nevoile inferioare ierarhic de pe treptele unu şi doi, nu vei
putea accede la sistemul motivaţional dat de treptele superioare trei, patru şi cinci. Perceperea şi
satisfacerea nevoilor sociale, de individualizare şi de auto-realizare sunt condiţionate de satisfacerea mai
întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă.Evoluția diferitelor categorii de motive este dată de
stadiul psihic și de vârsta la care apar.
În 1970, Maslow a revizuit < piramida > din 1954, concepand una pe sapte nivele ( vezi
Activitatea de seminar) situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaște, de a înțelege și de a
explora) și pe cele estetice (pentru frumusețe, ordine, simetrie ). Nevoile sunt interdependente şi îşi
găsesc exprimarea în nevoia de autorealizare, care apare pe măsura satisfacerii tot mai multor nevoi de
pe nivele inferioare.
Nevoile de ordin superior nu acţionează în mod obligatoriu în ordinea ierarhiei lor, întrucât, la
un moment dat pot fi activate mai multe categorii de nevoi. Grafic, aceste nevoi se pot reprezenta sub
forma unei piramide (celebra <piramidă a trebuinţelor / nevoilor umane >, vezi Figura nr. 1 de
la pag, 4, Suportul de curs ).
În 1970, Maslow a revizuit < piramida > din 1954, concepand una pe sapte nivele ( vezi Fig. nr.
2 ) situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaște, de a înțelege și de a explora) și pe cele
estetice (pentru frumusețe, ordine, simetrie

17
Figura nr. 2 Figura nevoilor / trebuinţelor umane – variantă 1970

Nevoile sunt interdependente şi îşi găsesc exprimarea în nevoia de autorealizare, care apare pe
măsura satisfacerii tot mai multor nevoi de pe nivele inferioare.
Nevoile de ordin superior nu acţionează în mod obligatoriu în ordinea ierarhiei lor, întrucât, la un
moment dat pot fi activate mai multe categorii de nevoi.
Evoluția diferitelor categorii de motive este dată de stadiul psihic și la vârsta la care apar, numărul,
varietatea și apogeul manifestării lor ca trebuințe sau dorințe, precum și de forma declinului.

BIBLIOGRAFIE

1. Landsberg, Max, Motivarea, Curtea Veche, Bucuresti, 2005.

2. Landsberg, Max, Leadershipul, Curtea Veche, Bucuresti, 2005.
3. Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Bucureşti, Editura Economică, 2001
4. Novac, C., 2009, Studii de psihologie experimentală şcolară, Craiova: Editura
Universitaria ISBN 978-606-510-705-26.
5. Novac C., 2010 , Research concerning pshychological abilities of the successful school
mananager,in Journal Plus Education, Year VI, No2(12), 2010, pp.241-246, Arad:
Editura Universităţii Aurel Vlaicu, ISSN 1842-077X, E-ISSN (online) 2068-1151.
6. Novac , C., 2012, Psihologie educaţională pentru pregătirea profesorilor, Ed.
Universitaria, Craiova, ISBN 978-606-510-705-2

WEBOGRAFIE
1. http://catalinarisipanu.blogspot.ro/2011/11/motivarea-si-piramida-trebuintelor-lui.html

18
2. http://pshihopedagogie.blogspot.ro/2008/08/tema-3.html
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bia_copiilor_supradota%C8%9Bi,
4. http://science.webhostinggeeks.com/perry-positions-rm
5. http://www.gradinitamiculprintcluj.ro/documents/Stadii_dezvoltare.pdf
6. http://www.scribd.com/doc/175403163/educatia
7. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/DIFERENTE-INTERINDIVIDUALE-IN-85114144.php
8. http://www.succesulpersonal.ro/sp/index.php?p=comunicare&art=143
https://www.google.ro/search?q=piramida+trebuintelor&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X
&ei=_7t7UtiCF8bKsgaot4H4Bg&sqi=2&ved=0CCcQsAQ&biw=1280&bih=943

Activitatea 4 Aplicaţie practic-metodologică privind structurarea

motivatiei invatarii si a afectivitatii la copil
Se consideră că motivele învăţării se formează mai întâi în procesul de efectuare a unor acţiuni practice
concrete, organizate cu copiii, activităţile din grădiniţă reprezentând o etapă necesară în constituirea motivelor
învăţării şcolare. Constituindu-se permanent la nivelul a două planuri - în cadrul relaţiilor cu cei din jur. (motive
social-morale) şi prin activităţile desfăşurate cu copiii (motive intrinseci) – “motivaţia la vârstă preşcolară prezintă o
structură destul de simplă, are caracter predominant afectiv, situativ şi de perspectivă imediată, instabilitate, trăsături
determinate de particularităţile psihologice ale vârstei respective” (Chircev, A., 1963, p. 297).
Modificările care survin la şcolarul mic , comparativ, cu preşcolarul, în ceea ce priveşte afectivitatea sunt
atât de natură cantitativă, cât şi calitativă. După cum constată P. Golu “asemenea modificări sunt posibile, în
principal, datorită noilor condiţii de viaţă ale preşcolarului, noilor solicitări cu care se confruntă” (1985, p. 89).
Restructurarea afectivităţii este condiţionată de contradicţia dintre trebuinţa de autonome a preşcolarului şi
interdicţii1e manifestate de adult faţă de el. Structurile afective sunt în plin proces de formare; satisfacerea
trebuinţelor, dorinţelor co-pilului asociindu-se cu stări afective pozitive, stenice tonifante; în timp ce contrazicerea,
blocarea lor determinând stări emoţionale de insatisfacţie, nemulţumire. „Afectivitatea, centrată mai întâi pe
complexele familiale, îşi lărgeşte registrul pe măsură ce se înmulţesc raporturile sociale, iar sentimntele morale,
legate la început de o autoritate sacră, evoluează în sensul unui respect mutual şi al unei reciprocităţi” (J. Piaget, B.
Inhelder, 1970).
Cercetările psihologice au pus în evidenţă prezenţa la preşcolari a stărilor afective de vinovăţie (3 ani), de mândrie
(4 ani), de pudoare (la 3 - 4 ani), fiind înscrise şi două sindroame: sindromul bomboanei amare - starea afectivă de
ruşine ce apare în urma unei recompense nemeritate şi sindromul de spitalizare (reacţia afectivă violentă a copilului
ce urmează să se despartă de cei dragi pentru a fi internat în vederea urmăririi tratamentului).
În acest stadiu se face trecerea de la emoţii la sentimente, conturează mai clar unele sentimente morale, încep să se
cristalizeze şi diverse sentimente intelectuale; un rol important în această evoluţie avându-l adultul şi relaţia
copilului cu el. Prin mecanismul imitaţiei se preiau stări afective, expresii emoţionale, iar conduitele emoţionale ale
preşcolarului se diversifică, se îmbogăţesc devin mai coerente şi mai adaptate situaţiilor; rea1izându-se un adevărat
proces de învăţare afectivă”. „Cu toate acestea, afectivitatea preşcolarului este destul de instabilă”, conchide M.
Zlate.

Sarcini didactice și de reflecţie :

S. 1. Parcurgeți Suportul de curs și răspundeţi la întrebările

următoare:
- În ce constă specificul proceselor psihice de reglare ?
- Prezentaţi relaţiile dintre procesele motivationale si cele afective.

19
 - Care este structura procesele motivationale?
- Care este locul si rolul afectivității in sistemul psihic uman?
- Care sunt formele vieții afective in cadrul sistemului psihic uman ?
- Care sunt dimensiunile vieții afective in cadrul sistemului psihic uman?
- Prezentați cele mai cunoscute teorii asupra emoțiilor.
S. 2  Probleme de analizat şi discutat / argumentat: Analizați
comparativ mecanismele psihice de stimulare / energizare si reglare a comportamentului
în cunoaștere, adaptare și învățare, după următorii indicatori:
- 1 ) modalităţi de stimulare / energizare si reglare a comportamentului;
- 2 ) valoarea reglatorie a comportamentului în cunoaștere, adaptare și învățare
- 3 ) rolul motivației în cadru cunoașterii, adaptării și învățării;
- 4 ) rolul afectivității în cadrul cunoașterii, adaptării și învățării.

Important :
Rezolvările sarcinilor didactice le îndosariați in Portofoliul Didactic
in format fizic .
(! ) Termen :: 25.12.2o22
Succes în activitatea de rezolvare a sarcinilor didactice
conf. univ. dr. Corneliu Novac

20