Motivaţia

Este suficient ca omul să dispună de o bună percepţie şi memorie, de o gândire flexibilă şi de o

imaginaţie bogată pentru a fi şi performant? Fără îndoială că nu. Atâta vreme cât el nu este
împins, determinat, stimulat pentru a face ceva sau a învăţa, a crea, nu va obţine performanţele
dorite. În acest fel, apar o nouă serie de întrebări: de ce reacţionează oamenii? De ce unul şi
acelaşi om reacţionează diferit în momente diferite? Răspunsul este limpede: deoarece intră
în funcţiune o nouă categorie de mecanisme psihice cu rol de stimulare şi activare, de
sensibilizare selectivă şi imbold, încadrate în categoria generală de motivaţii.

1. Definire, funcţii şi roluri

Motivaţia este considerată ca fiind ansamblul stimulilor interni care determină

comportamentul.
Motivaţia este ansamblul stărilor de necesitate ale organismului care orientează şi
dirijează comportamentul pe direcţia satisfacerii lor.

✓ dacă până acum, când utilizam noţiunea de stimul, ne refeream la obiectele externe,
de data aceasta, avem în vedere stimuli care din interior îl determină pe om să
întreprindă acţiuni de căutare şi apropiere sau de evitare şi respingere a unor obiecte
sau persoane.
✓ motivaţia apare atunci când în organism se produce un dezechilibru ce se cere
imperios refăcut. Diminuarea sau lipsa substanţelor nutritive din organism
declanşează trebuinţele organice (de foame, sete).
✓ esenţial pentru motivaţie este faptul ca ea instigă, impulsionează, declanşează
acţiunea, iar acţiunea prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza
motivaţională şi dinamica ei.
✓ motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă
motrică a întregii sale dezvoltări psihice şi umane.

Funcţiile motivaţiei

➢ Funcţia de activare internă şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau

psihologic. În această fază, starea de necesitate apare, dar nu declanşează încă
acţiunea. De obicei, această funcţie este specifică trebuinţelor care au o dinamică
deosebită: debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând
chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor.
➢ Funcţia de declansare a acţiunilor efective- asigură pregătirea şi punerea în
disponibilitate a verigilor motorii, activatorii, în vederea satisfacerii stării de
necesitate.
➢ Funcţia de direcţionare- constă în orientarea şi centrarea atenţiei pe scop, pe
obiectiv; lipsa ei face ca motivaţia să rămână dezordonată, haotică, să se consume în
gol.
➢ Funcţia de susţinere şi energizare presupune menţinerea în activitate a com-
portamentului declanşat până la consumarea adecvată a stării de necesitate.
Tipuri de motivaţie

Motivaţia este o noţiune „umbrelă" cu o sferă extrem de extinsă, în interiorul ei încadrându-se

diferite tipuri, cele mai cunoscute fiind:

✓ trebuinţele ✓ motivele

✓ interesele ✓ convingerile

✓ idealurile ✓ concepţia despre lume şi viaţă

a) Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele

ei motrice cele mai puternice reflectând, cel mai pregnant, echilibrul biopsihosocial al
omului în condiţiile solicitărilor mediului extern.
➢ ele semnalizează cerinţele de reechilibrare, în forma unor stări şi imbolduri specifice
➢ în funcţie de geneza şi conţinutul lor, pot fi clasificate în:
❖ trebuinţe primare (înnăscute, cu rol de asigurare a integrităţii fizice a organismului) :
✓ trebuinţe biologice sau organice (de foame, sete, sexuale)
✓ trebuinţe fiziologice sau funcţionale (de mişcare, relaxare-descărcare).
- ele sunt comune pentru om şi animal, dar la om sunt modelate şi
instrumentate sociocultural.
❖ trebuinţe secundare (formate în decursul vieţii şi cu rol de asigurare a integrităţii
psihice şi sociale a individului)
✓ trebuinţe materiale (de locuinţă, confort, de unelte şi instrumente)
✓ trebuinţe spirituale (de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei
personalităţi)
✓ trebuinţe sociale (de comunicare, anturaj şi integrare socială, de cooperare
etc.)

O clasificare interesantă a trebuinţelor este făcută de psihologul american A. H. Maslow. El

stabileşte cinci categorii de trebuinţe fundamentale, pe care le organizează şi structurează
într-o „piramidă a trebuinţelor" (vezi figura de mai jos)
Satisfacerea firească a trebuinţelor se asociază cu reducerea tensiunilor, nesatisfacerea lor
duce fie la dilatarea şi exacerbarea acestora, fie la stingerea lor prin saturate şi reacţie de
apărare, însoţită de perturbări caracteriale.

b) Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate.

Spre deosebire de trebuinţă, care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul
asigură efectuarea comportamentelor corespunzatoare de satisfacere. Aşadar, motivul poate
fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine energetic şi orienteză acţiunea.
c) Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate.
d) Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite
afectiv, care împing, impulsionează spre acţiune.
e) Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care ghidează
întreaga existenţă.
Cercetările româneşti de psihologie au aratat că in structura psihologică a idealului se includ trei
elemente fundamentale:
1. sensul şi semnificaţia vieţii
2. scopul vieţii
3. modelul de viaţă (ghidul propus pentru a fi urmat şi atins, un fel de Eu ideal care călăuzeşte
viata).
f) Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de
maximă generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură,
societate.

Structuri motivaţionale
Tipurile motivaţiei se înlănţuie unele cu altele, se intersectează şi se interacţionează
reciproc. Ca urmare a acestui proces, apar o serie de structuri motivaţionale complexe:
1.motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă; prima este produsă de stimulările premiale
(lauda, încurajarea) şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor
interumane. Cea de-a doua este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea,
blamarea, pedepsirea) şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.
2. m o t i v a ţ i a cognitivă şi motivaţia afectivă; prima îşi are originea în activitatea
exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică
fiind curiozitatea pentru nou, complex, pentru schimbare. Se numeşte cognitivă deoarece
acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive (dinlăuntrul percepţiei, gândirii, memoriei,
imaginaţiei), stimulând activitatea intelectuală din aproape în aproape. Astfel, de la
explorare se trece la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific, pentru ca
în final să se ajungă la înclinaţia creativă. Ea îşi găseşte satisfacţia în nevoia de a înţelege,
explica, rezolva ca un scop în sine. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului
de a obţine aprobarea din partea altor persoane, de a se simţi bine în compania altora.
3. motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Această clasificare are în vedere raportarea motivaţiei la sursa ei producătoare. Dacă sursa
generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui personale, atunci vorbim de
existenţa unei motivaţii directe sau intrinseci. Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în
afara subiectului, fiindu-i sugerat acestuia sau chiar impusă de o altă persoană, atunci
avem de a face cu o motivaţie indirectă sau extrinsecă.
Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional

✓ Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului

✓ Relaţia dintre motivaţie, mai corect spus dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul
performanţei este dependent de complexitatea activităţii (sarcinii) pc care subiectul o are
de îndeplinit. Cercetările psihologice au arătat că în sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu
componente automatizate, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte intensitatea
motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei; în sarcinile complexe, însă (creative, bogate în
conţinut şi în alternative de rezolvare), creşterea intensităţii motivaţiei se asociază până la un
punct cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă scade.
✓ Optimul motivaţional semnifică intensitatea optimă a motivaţiei care să permită
obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.

De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:

➢ când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect- în

acest caz, dacă dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este nevoie de o
intensitate mare a motivaţiei pentru îndeplinirea ei, dacă dificultatea sarcinii este
medie, o motivaţie de intensitate medie este suficientă pentru soluţionarea ei etc;
➢ cînd dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) incorect de către subiect- în
acest caz, ne confruntăm cu două situaţii tipice: fie cu subaprecierea dificultăţii
sarcinii, fie cu supraaprecierea ei. Când un elev tratează cu uşurinţă sau
supraestimează importanţa unei teze sau a unui examen va ajunge la acelaşi efect:
eşecul
Optimumul motivaţional se obţine prin acţiunea asupra celor două variabile care intră în joc:
obişnuirea indivizilor cu perceperea cât mai corectă a dificultăţii sarcinii (prin atragerea
atenţiei asupra importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele etc.) sau prin
manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creşterii sau scăderii ei (introducerea unor emoţii
puternice de anxietate sau frică ar putea creşte intensitatea motivaţiei, anunţarea elevilor sau a
subordonaţilor că în curând va avea loc o inspecţie se soldeazăcu acelaşi efect).