Imaginația

Este un proces cognitiv, complex, de elaborare de imagini și proiecte noi pe baza combinării
și transformării realității.

Caracteristici:

- Este specific omului, aparepe o anumită treaptă a evoluției, după limbaj și

reprezentări.
- Interacționează permanent cu memoria, care îi oferă material de combinare
pentru imaginație și conferă rezultatele sale finale.
- Are o legătură cu gândirea. Gândirea oferă date asupra realului și ghidează într-o
anumită măsură. Imaginația participă la elaborarea ipotezelor, găsirea unor
strategii de rezolvare a problemelor.
- Are legătură cu limbajul; prin intermediul cuvântului are loc evocarea ideilor.
- Are o legătură specială cu afectivitatea – tensiunea emoțională pe care o trăiește
omul în anumite emoții. Emoțiile sunt condiții activatoare și energizante ale
imaginației.
- Imaginația este legată cu întraga personalitate: dinamica temperamentală,
configurația personală, experiența proprie de viață ghidează combinările și le
finalizează în produse specifice pentru fiecare.

Procedeele imaginației

Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală ce presupune o succesiune de

combinări, recombinări, integrări, dezintegrări, care duc la rezultate variabile cantitativ și
calitativ. Cele mai cunoscute procedee sunt:

1. aglutinarea – o nouă organizare a unor părți ușor de identificat și care au aparținut unor
lucruri, ființe, fenomene (ex: sirena)
2. amplificarea sau diminuarea – modificarea structurii inițiale pentru obținerea de efecte noi
(ex: Setilă, Flămânzilă, uriaș, pitic)
3. multiplicarea sau omisiunea – modificarea numărului elementelor, păstrându-se identitatea
lor prin înmulțirea unor componente (ex: Coloana infinitului) sau omisiunea lor (ex:
ciclopul).
4. modificarea – păstrarea neschimbată a unor componente și funcții ale obiectelor cunoscute
și modificarea altora (ex:botaniștii au modificat culoarea și au obținut laleaua neagră).
5. analogia - evidențierea însușirilor comune a două obiecte și a celor cunoscute numai la un
obiect. Apoi, pe baza însușirilor comune se pot trage concluzii referitoare și la prezența
celorlalte însușiri la cel de al doilea obiect. (ex, pe baza acestui procedeu s-a elaborat prin
analogie cu cosmosul, modelul atomului)
6. schematizarea – procedeu folosit în tehnică, grafică – selecția numai a anumitor însușiri și
omiterea cu bună știință a altora (ex – schița unui traseu într-un oraș mare)
7. empatia – transpunerea în plan perceptiv, imaginativ, în altceva, persoană, obiect,
fenomen, facilitând descoperirea de noi sensuri și înțelesuri (ex: profesorul care încearcă
să îi înțeleagă pe elevi,copilul care manifestând empatie față de părinte reușește să-l
înțeleagă mai bine).

Formele imaginației
Există forme voluntare și involuntare.
 Formele involuntare sunt:
- visul din timpul somnului
- reveria
Visul din timpul somnului constă dintr-o înlănțuire de imagini, emoții, reflecții care apar în
starea de somn și față de care subiectul este mai mult spectator, neputându-l dirija și înțelege;
imaginile se desfășoară cu o anumită coerență, ca scenele unei piese de teatru.
În starea de somn, când reglajele slăbesc, dorințele și temerile apar în prim-plan și
actualizează acele imagini legate de ele.
Reveria se desfășoară în timpul stărilor de veghe și de relaxare; pornind de la ceea ce vede
sau de la o idee, încep să apară șiruri de imagini, determinate de dorințe, așteptări.
Reveria de scurtă durată este o cale de stimulare a creativității, însă cea prelungită poate
împiedica activitățile reale și este defavorabilă dezvoltării personalității.
 Formele voluntare sunt:
- imaginația reproductivă – formă activă și voluntară, constând în construirea
mintală a imaginii unor realități existente în prezent sau în trecut, dar care nu pot
fi percepute direct.
- imaginația creatoare – este cea mai activă, complexă și voluntară formă a
imaginației, este orientată spre ceea ce este posibil, ce ține de viitor, ce este nou.
Produsul imaginației creatoare este caracterizat prin noutate, originalitate. Visul de
perspecivă constă în proiectarea conștientă și voluntară a drumului propriu de dezvoltare în
acord cu posibilitățile personale, cu condițiile/cerințele personale.

Motivația

Este ansamblul stimulilor interni care determină comportamentul.

Motivația este ansamblul stărilor de necesitate ale organismului care orientează și dirijează
comportamentul pe direcția satisfacerii lor.
Funcțiile motivației sunt:
1. funcția de activare internă difuză și de semnalizare a unui dezechilibru biologic sau
psihologic.
2. funcția de declanșare a acțiunilor efective
3. funcția de direcționare
4. funcția de susținere și energizare
 Motivația este cea care instigă, impulsionează, declanșează acțiunea.
Motivația este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forță motrică a
întregii sale dezvoltări psihice și umane.
Tipuri de motivație
Există diferite tipuri de motivație:
1. Trebuințele – structuri motivaționale de bază ale personalității,ce reflectă echilibrul bio-
psiho-social al omului, în condițiile solicitărilor mediului extern.
Trebuințele sunt:
 primare (înnăscute, rol în asigurarea integrității fizice a organismului)
o biologice sau organice (foame, sete, sexuale)
o fiziologice (funcționale: mișcare, relaxare)
 secundare (formate în decursul vieții, rol în asigurarea integrității psihice și
sociale)
o materiale (locuință, comfort)
o spirituale (cunoaștere)
o sociale (comunicare, anturaj)
2. Motivele – constituie reactualizări și transpuneri în plan subiectiv ale stărilor de necesitate.
Motivul este cel care asigură efectuarea comportamentului de satisfacere.
3. Interesele - reprezintă orientări selective, relativ stabile și active spre anumite domenii de
activitate.
4. Convingerile – sunt idei adânc implementate în structura personalității, puternic trăite
afectiv, care impulsionează spre acțiune.
5. Idealurile – reprezintă proiecții ale individului în sisteme de imagini și idei, care îi ghidează
întreaga existență (sensul și semnificația vieții, scopul vieții, modelul de viață).
6. Concepția despre lume și viață – formațiune motivațională, ce cuprinde ansamblul
părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură, societate.

Forme ale motivației

1. Motivație pozitivă și motivație negativă
Motivația pozitivă este produsă de stimulările premiale (laudă, încurajare) și se soldează
cu efecte benefice asupra activităților sau relațiilor interumane.
Motivația negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (pedepsire, blamare,
amenințare) și se asociază cu efecte de abținere, evitare, refuz.

2. Motivație intrinsecă și motivație extrinsecă

Motivația intrinsecă – sursa generatoare se află în subiect, în nevoile și trebuințele lui
personale.
Motivația extrinsecă – sursa generatoare se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau
chiar impusă de o altă persoană.
 3. Motivația cognitivă și motivația afectivă
Motivația cognitivă își are originea în nevoia de a ști, de a cunoaște, forma ei tipică fiind
curiozitatea pentru nou, complex, schimbare. Se numește cognitivă deoarece acționează din
interiorul proceselor cognitive (gândire, memorie, percepție), stimulând activitatea
intelectuală. Ea își găsește satisfacția în nevoia de a înțelege, explica, rezolva.
Motivația afectivă este determinată de nevoia omului de a obține aprobarea din partea altor
persoane, de a se simți bine în compania altora.

Motivație și performanță
Optimuu motivațional
Relația dintre motivație (intensitate) și nivelul performanței este dependentă de
complexitatea activității pe care subiectul o are de îndeplinit.
 În sarcinile simple (repetitive, rutiniere) pe măsură ce crește intensitatea motivației, crește
și nivelul performanței.
 În sarcinile complexe (creative, bogate în conținut, în alternative de rezolvare), creșterea
intensității motivației se asociază până la un punct cu creșterea performanței, după care
aceasta din urmă scade.
Există o intensitate optimă a motivației care permite obținerea unei performanțe dorite.
Aceasta se numește optimum motivațional.
Avem două situații:
1. când dificultatea sarcinii este percepută/apreciată corect de către subiect – în acest caz
există o relație de corespondență între intensitatea motivației și gradul de dificultate al
sarcinii.
2. când dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect:
- subaprecierea sarcinii = subiectul nu poate să-și mobilizeze energia, efortul este
submotivat – deficit energetic și nerealizarea sarcinii
- supraaprecierea sarcinii = supramotivat – surplus energetic – dezorganizare, stres
– nerealizarea sarcinii.
Stimulul motivațional care împinge spre realizarea unor progrese și autodepășiri evidente
poartă denumirea de nivel de aspirație.
Este bine ca nivelul de aspirație pentru a avea un efect pozitiv să fie cu puțin peste
posibilitățile de moment.

Afectivitatea

Procesele afective
Procesele psihice care reflectă relațiile dintre subiect și obiect, sub formă de trăiri, poartă
numele de procese afective (complexe, superioare).
Clasificarea trăirilor afective
A. Procese afective primare – au caracter elementar, spontan, mai aproape de biologic, tind
să scape controlului conștient și rațional.
a) tonul afectiv al proceselor cognitive – reacțiile emoționale care însoțesc și colorează
afectiv orice act de cunoaștere (senzație, gând, amintire)
b) trăiri afective de proveniență organică – cauzate de funcționarea organelor interne
c) afectele – procese afective simple, impasive, intense, de scurtă durată, cu apariție
bruscă (râs în hohote, plâns în exces, groază)
B. Procesele afective complexe – au grad mai mare de conștientizare și intelectualizare.
a) emoțiile curente – forme afective, de scurtă durată, intense, cu caracter situativ,
desfășurare calmă sau tumultoasă, cu o orientare bine determinată (furie, tristețe,
bucurie, frică)
b) emoțiile superioare – legate de o activitate pe care o desfășoară individul; pot să apară
în activitățile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea
comportamentului moral
c) dispozițiile afective – stări difuze cu intensitate relativă și durată relativă.
C. Procese afective superioare – se situează la nivel de personalitate, având o mare
încărcătură valorică
a) sentimentele – sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific
umane, iar prin gradul lor de sensibilitat, iau forma unor atitudini afective, care se
păstrează uneori toată viața.
Sentimentele pot fi:
- intelectuale (curiozitate, mirare, îndoială) – apar în procesul cunoașterii și
reflectă relația față de ideile proprii sau ale altora.
- estetice (admirația, extazul) – apărute în procesul reflectării frumosului din viață,
natură, societate.
- morale (patriotismul, datoria) – reflectă atitudinea față de bine sau rău, față de
conduitele personale sau ale celorlalți.
- sociale și psihosociale (demnitatea, sociabilitatea)
b) pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate foarte mare,
antrenând întreaga personalitate.
Există 2 mari categorii:
- pasiuni lucide/nobile – cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres –
omul se revitalizează, își consumă energia creatoare, învinge greutățile
- pasiuni oarbe (avariția, gelozia, pasiunea pentru jocurile de noroc) – pot duce la
adevărate psihoze și fac ravagii în personalitatea individului.

Proprietăți ale trăirilor emoționale

a) capacitatea de a se exterioriza, de a fi văzute, proprietate pe care o numim expresivitate
emoțională (mimică, gestică, postură/poziția corpului).
Expresiile emoționale îndeplinesc următoarele roluri:
1. rol de comunicare = se face cunoscută în exterior, starea afectivă trăită de o persoană
2. rol de influențare a conduitei altora, în vederea săvârșirii unor acte
3. rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm
4. rol de contagiune – de a transmite și dea trezi reacții similare și la alte persoane, dea da
naștere la stări afective colective.
5. Rol de accentuare sau de diminuare a însăși trăirii afective.

b) proprietatea de a se converti unele în altele

c) capacitatea de a se păstra chiar și în lipsa stimulului care le-au generat.

Funcția esențială a proceselor afective și a expresiilor lor este aceea de a adapta, de a regla
conduita umană din punct de vedere energetic și direcțional.