Curs I

Introducere in Psihologie

Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia termenului. Astfel,
cuvântul ,,psihologie” este compus din două particule, ,,psyche” (psihic) şi ,,logos”, ceea ce
înseamnă că ,,psihologia este ştiinţa psihicului”. Această definiţie are valoare operaţională,
orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic.

S-a spus că psihologia ar trebui să studieze sufletul, dar sufletul nu există, ca atare nu poate fiinţa
o ştiinţă despre ceva care nu există. Psihicul, care ar urma să fie obiectul de cercetare al
psihologiei, este ceva "misterios", "ezoteric", un termen compromis, de aceea trebuie exclus din
definirea psihologiei. Pulverizarea psihicului, distribuirea lui altor ştiinţe pentru a-l studia a fost
o altă modalitate de contestare a psihologiei ca ştiinţă. Exacerbarea unor însuşiri ale psihicului
(de a fi individual, unic, subiectiv etc), însuşiri care intră în contradicţie cu atributele ştiinţei
(studierea generalului, universalului) a servit, de asemenea, drept argument pentru negarea
caracterului de ştiinţă al psihologiei.

Definire:
Definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o formulare generală, despre obiect,
metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste elememnte, noi definim psihologia ca fiind
ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, stări, condiţii, mecanisme psihice), utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţii lui de funcţionare, în scopul
descrierii, explicării, integrării, optimizării şl ameliorării existenţei umane.

PSIHICUL - DOMENIU DE CERCETARE AL PSIHOLOGIEI

• Psihicul, atât de diferit, comparativ cu alte fenomene existente în univers, atât de complex
în structurarea şi functionalitea sa concretă, atât de admirat dar şi contestat ca obiect de
sine stătător al vreunei ştiinţe, a suscitat şi suscită, în continuare, nemăsurate discuţii
contradictorii, care depăşesc cu mult cadrul propriu-zis al psihologiei, de abordarea
problematicii psihicului fiind interesate şi religia, filosofia, mitologia etc.

• Probleme cum ar fi natura psihicului, nivelurile de organizare, structurare şi funcţionare a

lui, caracterul lui de sistem au devenit şi mai stringente, ca urmare a apariţiei unor noi
orientări psihologice (psihologia cibernetică, psihologia cognitivă, psihologia umanistă
etc.)
Caracterul informaţional al psihicului, constructivismul -ca funcţie esenţială a acestuia,
redimensionarea relaţiilor dintre conştient-subconştient-inconştient, sesizarea caracterului de
sistem al psihicului şi pătrunderea viziunii sistemice în psihologie - sunt coordonate noi de
abordare şi interpretare a psihicului.

Constantele personalităţii
• Defininiţie – constantele personalităţii desemnează elementele comune tuturor
personalităţilor indivizilor

• Constantele personalităţii sunt următoarele:

1 >Structura personalităţii;

2 >Faţetele şi dimensiunile personalittăţii;

3 >Nivelurile şi tiparele personalităţii.

1. Structura personalităţii

- blocul funcţional -

a. Blocul cogniţiei;

b. Blocul motivaţional;

c. Blocul afecttivităţii;

d. Blocul proceselor de reglare;

e. Blocul proceselor de explorare, investigare;

f. Blocul proceselor de comunicare.

Blocul cogniţiei
• Furnizează individului informaţii despre realitatea externă la care trebuie să se adapteze
acesta, abilitându-l cu rezolvarea problemelor concrete pe care le ridică procesul
adaptării.

• Grupează următoarele procese psihice:

senzaţiile;

percepţiile; treapta primară în cunoaştere

reprezentările.
 memoria; treapta secundară (logică)

gândirea; în cunoaştere

imaginaţia.

Senzorialitatea
• Senzatia este cel mai elementar proces prin care debuteaza activ. de cunoastere a lumii
est. si a propriului eu fizic. Ea este reflect. in forma unor imagini a insusirilor sing.,izolate
ale stimulilor mecano-fizici si chimici care act. in momentul dat asupra recep. (org. de
simt). Cunoast. fragm., unidimens., veridica.

• Perceptia- reflectare sub forma unei imagini sintetice, unitare a ob si fenomen., ca intreg,
in totalitatea insusirilor si partilor lor componente, in individualitatea lor specifica.

• R. –proces. psi.h.de reflect.in forma de imagini intuitive a ob percepute anterior, fara ca

acestea sa actioneze in momentul dat asupra org, noastre de simt.

Memoria
Una din constatările imediate pe care le facem atât atunci când ne observăm propria
activitate, cât şi atunci când observăm activitatea celorlalţi oameni din jur este continuitatea,
legătura funcţională dintre informaţia şi acţiunile actuale şi experienţa anterioară. Avem
conştiinţa continuităţii vieţii şi existenţei noastre în timp, răspundem la diferite întrebări apelând
la cunoştinţele asimilate în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, descriem mai mult sau mai
puţin detaliat şi exact localităţi prin care am trecut cândva, reluăm o activitate din puctul în care
am rămas etc.

Toate aceste aspecte care contribuie la sporirea eficienţei activităţii şi comportamentului nostru
devin posibile datorită memoriei.

Definiţie: memoria este procesul psihic de reflectare a realităţii externe în forma sau prin
intermediul experienţei anterioare.

Cu alte cuvinte, memoria ne permite să răspundem la întrebări referitoare la starea obiectelor

sau fenomenelor şi la acţiunile şi trăirile noastre din trecut. Ea conferă sistemului psihic
dimensiunile istoricităţii şi stabilităţii în timp.

Fără memorie ar fi de neconceput însăşi structurarea unei vieţi psihice autentice, consistente,
deoarece nu există niciun proces psihic care să nu presupună, pentru a se desfăşura nonrmal,
participarea unor elemente din experienţa anterioară.
Structura memoriei este eterogenă, ea incluzând nu numai elemente cognitivie, ci şi afective,
motivaţionale, trăsături caracteriale, scheme motorii etc.

Memoria este un proces complex, care are la bază interacţiunea a trei verigi (secvenţe)
operaţionale:

- memorarea sau engramarea (întipărirea)

- păstrarea sau conservarea

- reactualizarea

Gândirea
Cunoaşterea realităţii de către om nu se reduce la simpla diferenţiere şi identificare a
obiectelor; ea presupune, înţelegerea structurii interne a obiectelor şi fenomenelor, explicaţia
genezei şi evoluţiei lor, descoperirea legilor care le guvernează. Acest salt calitativ de la
reflectarea aspectelor senzoriale, de suprafaţă la relevarea însuşirilor esenţiale, a cauzalităţii
obiective se realizează prin gândire.

Definiţie: gândirea este reflectarea mijlocită şi generalizată - abstractă, sub forma

noţiunilor (conceptelor), a însuşirilor esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor şi a
legăturilor logice, cauzale dintre ele.

Principalele caracteristici psihologice ale gândirii sunt următoarele :

Caracterul informaţional – operaţional:gândirea este un proces de prelucrare şi interpretare a
informaţiilor; ea izolează generalul şi necesarul, îl pun îl pune în raport cu singularul şi
accidentalul, diferenţiază şi corelează categoriile;reproduce relaţiilee obiective, le construieşte
mintal; introduce în realitate noi relaţii, pe baza anticipării posibilului;

caracterul mijlocit: gândirea nu operează direct asupra realului, asupra obiectelor şi

fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra celor evocate din
memorie sau obţinute prin combinările imaginative; ea este mijlocită de limbaj care favorizează
nu doar interiorizarea informaţiilor; ci şi exteriorizarea lor, ci şi chiar propriile sale scheme
mentale o mijlocesc.

Caracterul mijlocitor: gândirea mijloceşte celelalte procese psihice, ea atribuie un înţeles

imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale, se mijloceşte pe sine însăşi prin propriile sale
produse.

Caracterul generalizat şi abstractizat: gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte, cu

modele ideale care nu pot fi traduse prin reprezentări intuitive şi care nu au un corespondent
obiectual concret, dar care au un mare rol în îţelegerea teoretică a realităţii; generalizând şi
abstractizând, gândirea se îndepărtează aparent de realitate, îndepărtare care e necesară pentru că
îi dă posibililtatea de a se debarasa de încărcătura elementelor nesemnificative; în fapt orice salt
abstract, subordonat unor criterii de adevăr şi verificabilitate, se soldează cu îmbogăţirea
cunoaşterii, cu o înţelegere superioară a legilor acesteia.

Caracterul finalist: acesta trebuie înţeles nu doar ca o simplă alegere a unei alternative
optime, ci ca o anticicipare a scopului (înainte de a fi executată, activitatea de gândire este
planificată in minte, fundamentată din punctul de vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei şi
consecinţelor), dar şi ca o justificare sau motivare prin explicaţie şi argumentare a actelor deja
săvârşite.

Caracterul sistemic: gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate, între care sunt posibile o
multitudine de combinaţii, fapt care-i asigură autoreglabilitatea.

Gândirea are organizarea internă cea mai complexă

În structura ei, are două componente:

- informaţioinală - include noţiunile:

- operaţională

Noţiunea - componenta de bază a gândirii. Este acel produs psihic, care reflectă însuşirile
generale esenţiale şi necesare ale unui grup (clase) de obiecte şi fenomene individuale.

Componenta operaţională se referă la ansamblul transformărilor aplicate pe plan mental intern,

structurilor informaţionale actualmente, recepţionate sau existente în experienţa cognitivă
anterioară.
Operaţiile gândirii sunt:
- bazale ;
- instrumentale.
Bazale: analiza, sinteza, abstractizarea şi generalizarea.
Instrumentale: algoritmul şi euristica.

Activităţi ale gândirii:

• Înţelegerea

• Rezolvarea de probleme.