1.

Specificul psihologic al gandirii

In anii 1920-1930 termenul de gandire era folosit de psihologi pentru a denumi procesele superioare
de cunoastere.
Viaud 1946 –gandirea conceptuala este o forma generala de prelungire a mecanismelor de adaptare la
mediu, si i se pun in evidenta diverse niveluri si forme.
Gandirea conceptuala, ca forma superioara de inteligenta, presupune: suspendarea provizorie a
tendintei de a actiona, proiectia situatiei reale in plan mental, inventia, gratie rationamentului,
proiectarea actiunilor anticipate ca eficiente.
Piaget prezinta diferite forme ale gandirii (preconceptuala, intuitiva, concreta, formala) sunt “studii”
sau “parti” componente ale inteligentei care in afara de inteligenta reflexiva o contine si pe cea
senzorio-motorie.
Oleron 1963 inlocuieste termenul de “gandire” cu “activitate intelectuala” datorita conotatiilor
subiective.
Numai in mod gradat anumite activitati intelectual capata caracter de gandire.
Paul Popescu-Neveanu 1976-1990 introduce gandirea in notiunea mai veche de intelect, gandirea
considerand-o tratatura distinctiva. Este cea mai importanta a psihicului uman, definitorie pentru om
ca subiect al cunoasterii logice, rationale, deoarece ea produce modificari de substanta a informatiei
cu care opereaza, modifica natura informatiei, face saltul de la neesential la esential, de la individual
la particular si general, de la concret la abstract.
In realizarea procesului cunoasterii, gandirea antreneaza toate celelalte disponibilitati psihice, nu doar
cele de ordin cognitiv ci si afectiv, motivational si volitional. Aceasta orienteaza, conduce, valorifica
la maxim toate celelalte procese psihice. Ea are capacitatea de a-si reintroduce propriile produse (idei,
concepte, teorii) in circuitul informational, devenind declansatoare ale unor noi procese intelectuale.
Dificultatile in definirea si caracterizarea procesului gandirii:
- imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcatie intre senzorial si logic datorita faptului ca
procesele senzoriale se intelectuaizeaza, fiind integrate verbal-logice, in cele logice, sau o parte a lor
capata o forma de manifestare intuitive (conceptele figurale);
- insuficienta cunoastere a structurii interne a gandirii, aceasta fiind contradictorie.
Ex: gandirea se orienteaza catre:
• esential si necesar deosebit de fenomenal si accidental;
• generic, ireductibil la singular, catre invariatiile relationati si obiectului, dar o anumita
modulare dupa invariati ii Este proprie si perceptia si reprezentatie;
• genericul nu poate fi adus la singular dar el nu exista ontologic decat in si prin individual si
particular;
• abstractizarea este mentala, subiectiva dar ea nu poate exista fara recurenta la real;
• incercarea lui Binet de a gasi ”gandire pura”, “gandire fara imaginii” fara mijloace simbolice
este de neconceput.
Psh traditionale defineste gandirea de tip descriptiv-explicativ ca:
Proces psihic de reflectare a insusirilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a
relatiilor dintre aceast, in mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul
notiunilor, judecatilor si rationamentului.

1 din 18
 Def contemporan operationala:
Gandirea este un sisitem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a
informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonarii
sarcinii alternative optime din multimea celor initial posibile.
Principalele caracteristici psihologice ale gandirii:
• caracterul informational-operational: este un proces de preluare si interpretare a
informatiilor-prelucrarea si interpretarea informatiilor.
• caracterul mijlocit –nu opereaza direct asupra realului ci asupra informatiilor furnizate de
senzatii si perceptii; este mijlocita de limbaj.
• caracterul mijlocitor: mijloceste celelalte procesee psihice, se mijloceste pe sine prin
propriile procese.
• caracterul generalizat si abstractizat- generalizand si abstractizand aparent se indeparteaza
de realitate dar in fapt imbogateste cunoasterea.
• caracterul finalist- anticiparea scopului
• caracterul sistemic- contine elemente structurate, ierarhizate, intre care sunt posibile o
multitudine de combinatii din care reiese autoreglabilitatea.

2. Mutatii in psihologia gandirii

Trecerea de la asociatism clasic (considera ca gandirea este un joc de asociatii intre imagini) si
asociatismul contemporan (interpreteaza gandirea prin generalizarea stimulilor sau raspunsurilor ca
urmare a intaririlor lor exterioare) la intelegerea complexa a gandirii la interpretarea ei in termenii de
structuri operatorii echivaleaza cu o adevarata mutatie.
Binet 1903-Depasirea asociatismului initial catre sublinierea caracterului specific al afirmatiilor,
negatiilor, judecatilor, rationamentelor ( operatii).
Scoala de la Wurzburg 1913- izomorfism intre acetele gandirii si structura logica.
Selz 1913- gandirea este “oglinda a logicii”.
S Spearman 1923- actele intelectuale parcurg trei etape: intelegerea experientei, deducerea relatiilor,
deducerea corelatiilor.
Geneza ipoteze, Claparede 1933-introduce termenul de “implicatii” pentru a descrie legaturile ce se
stabilesc ca o necesitate interna intre diferite notiuni.
Wertheimer 1945- foloseste termenul de “operatii” pentru a surprinde actele succesive care au loc in
procesul restructurarii gandirii.
Piaget 1965- “ trasatura esentiala a gandirii logice este de a fi operatorie, adica de a prelungi actiunea,
interiorazand-o”.
Caracteristici ale operatiei:
- forma superioara a regularitatii
- structura in sisteme de ansamblu
Cele patru transformari INRC identificarea, negatie, reciprocicate, corelatie si operatiile combinatorii:
implicatia, disjunctia, incompatibilitatea .
Berlyne, Goodnow, Austin –demersurile subiectului in rezolvarea problemeleor au loc nu numai
asociatii ci si strategii si decizii de gandire.

2 din 18
Neisser – schema reprezinta o structura psihica relativ stabila care organizeaza si orgoneaza datele
lumii externe, accepta influenta senzoriala (care o poate modifica), dirijeaza activitatea gandirii
facand disponibila o mare cantitate de informatii.
- inferenta se refera la transformarile pe care le suporta informatia in procesul prelucrarii ei
in plan mental, vizand planul operational.
Dupa cognitivisti, gandirea este alcatuita modular si ierarhic, ea functioneaza serial, mijloacele de
care se servste sunt simbolurile si structurile simbolice.

3. Componentele si structura gandirii

Gandirea are doua componente:

• Informationala –ansamblul notiunilor si conceptelor ca forme generalizate de reflectare a
insusirilor obiectelor si fenomenelor.
a. Conceptele sunt sisteme produse de raspunsurile noastre la diferite situatii caracteristice
b. Utilizarea lor inseamna aplicarea experientei trecute la situatia actuala
c. Reunesc date senzriale independente
d. Simbolurile sunt mijloacele de legatura ale elementelor independente ale experientei
noastre
e. Au doua moduri de utilizare: extensiva (comuna) si cea intentionala (care variaza de la om
la om)
f. Un concept nu este obligatoriu rational
g. Un concept poate exista fara a fi formulat intr-o maniera constienta
Def logicienior: conceptele definesc clase de obiecte date sau construite, comune pentru toti oameni
Delay, Pichot- sisteme de raspunsuri invatate care permit organizarea si interpretarea elementelor
furnizate prin perceptiile noaste si care influenteaza comportamentul, indiferent de toate stimularile
venite din mediu, permitandu-ne sa aplicam automat experienta noastra trecuta la situatiile prezente.
L.S. Vigotski introduce termenul de “piramida notiunilor“ pentru a prezenta organizarea si
ierarhizarea notiunilor
• Operationala-. Cuprinde ansambul operatiilor si proceselor mentale de transformare a
informatiilor, de relationare si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor,
in vederea obținerii unor cunostinte noi sau a rezolvarii unor probleme.
Gandirea foloseste doua categorii de operatii:

a. Fundamentale- prezente in orice act de gandire si construieste scheletul ei,

• analiza,
• sinteza,
• comparatia,
• abstractizarea,
• generalizarea,
• concretizarea logica)
b) Instrumentale-folosite numai in anumite acte de gandire. Aici intalnlim procedee operationale
ce se clasifica in perechi opuse:
Principiul economiei gandirii
• Modalitati algoritmice- trecere de la o stare la alta
3 din 18
 • Modalitati euristice- desfasurare de tip arborescent
Principiul autoorganizarii gandirii
• Modalitati reproductive de gandire-nivel stereotipizat
• Modalitati productive de gandire-descopera un alt principiu de relationare a elementelor
• Modalitati de gandire divergenta-cautare in cat mai multe directii
• Modalitati de gandire convergenta- miscarea inversa a gandirii
Cele doua laturi ale gandirii sunt in stransa interactiune si interdependente, si dau nastere structurilor
cognitive ale gandirii.
Def: structurilor cognitive ale gandirii sunt sisteme organizate de informatii si operatii ce presupun
organizarea si diferentiere interioara intre elementele componente, coerenta si operativitatea ca si
tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului.
Ele se individualizeaza prin:
• Completitudine (complexe sau simple)
• Operativitate (flexibile sau rigide)
• Grad de formare (aflate in proces de constituire sau deja formate)
• Finalitate ( adaptative sau dezadaptative)
Rolul lor este de a media, filtra intrarile in gandire.
Fenomenele de influenta negativa a structurilor cognitive ale gandirii asupra procesului de rezolvarii
problemelor sunt:
• Fenomenul “orbirii” gandirii - imposibilitatea sesizarii a ceea ce este esential intr-o problema
cu multe date superficiale
• Fenomenul stereotipiei gandirii - perseverarea chiar si cand conditiile problemei s-au
schimbat.
• Fenomenul fixitatii functionale - imposibilitatea de a da unui obiect si alte utilizarii

4. Activitatile gandirii

a. Conceptualizarea – aptitudinea de a forma si integra concepte

Vigotski aplicand metoda “dublei stimulari” desprinde 3 etape ale procesului formarii noțiunilor:
Etapa gandirii sincretice
• Formarea imaginii pe baza de incercari si erori
• Pe baza intalnirii spatiale si temporale a obiectelor
• Pe baza aducerii la aceeasi semnificatie a reprezentarilor diferitelor grupe anterior conexate in
perceptia corpului
Etapa gandirii complexuale
• Complexul asociativ
• Colectiei
• Complexul de lant
• Complexul asociativ difuz
• Pseudonotiunea
Etapa gandirii notionale
• Bazata pe separare, abstractizare, izolarea elementelor
• Notiuni potentiale
Unitatea de baza a gandirii este formata de actiune si se realizeaza prin intermediul a doua verigi:
4 din 18
Veriga de orientare ce se sprijina pe imagini si constituie aparatul de conducere a actiunii
Veriga de executie ce constituie transformarea reala
b) Intelegerea este activitatea de activitatea de sesizare si relevare a relatiilor esentiale
dintre obiectele si fenomenele lumii reale, presupune asocirea treptata si repetata a unuor simboluri
verbale cu diferite obiecte, incorporand noile cunostiinte in cele deja existente, Ausubel si Robinson
le numesc “ idei-ancora”
Incorporarea cunostintelor noi in cele vechi se face prin:
• subsumare derivata (ideea noua este un caz particular al celei vechi)
• subsumarea corelativa (ideea noua presupune o transformare a ideii vechi)
• supraordonarea (ideea noua e mai generala decat cea veche)
• relatii combinatorii (idei –ancora)
Intelegerea este o noua sinteza a legaturi intre obiect si evenimente. Ea este traita subiectiv ca o
clarificare. Modul ei de realizare poate fii instantaneu (intelegere imediata) sau ca un travaliu
(discursiva).
In procesul desfasurari intelegerii o importanta majora au:
• Particularitatile structurilor cognitive vechi;
• Natura materialului care urmeaza a fi inteles;
• Relatia dintre ideea veche si cea noua nu este arbitrara;
• Prezenta intentiei individului de a raporta noile idei la cele vechi.
c) Rezolvarea problemelor constituie una dintre activitatile esentiale ale gandirii, nu intra in
functiune decat in situatii problematice care cer rezolvare.
Turquin –exista o continuitate intre modul de concepere a invatarii de la care behavioristi si procesul
rezolvarii problemelor.
Exista o disponibilitate a unui raspuns de a fi asociat cu un anumit stimul, dependent de frecventa
asocierilor anterioare. Un stimul se poate asocia cu mai multe raspunsuri, numai ca acestea, desi
formeaza o familie, sunt inegal disponibile. Stimulul va fi asociat cel mai frecvent cu raspunsul care
se afla in varful piramidei si care este capabil sa solutioneze situatia.
Pornind de la conceptia lui Piaget, I Radu si M Miclea propun o perspectiva psihologica asupra
“problemei” care cuprinde urmatoarele:
• Problemele au un caracter psihogenetic, doarece structurile cognitiv-opertorii ssunt rezultatele
evolutiei psihogenetice;
• Functia erotetica a problemei este o functie constituata, problema fiind uneori generatoare de
noi structure;
• Problema dispune si de o schema “vectoriala” ceea ce va prefigura ce se va acepta ca gen de
solutie;
• Problema presupune un model mental acceptor care are rolul de a evalua situatia.
d) Creatia reprezinta forma externa a rezolvarii problemelor care duce la un nivel nou de
sinteza, superior celui propus, de rezolvare problemelor.

STRUCTURA PSIHOLOGICĂ INTERNĂ A GÂNDIRII

5 din 18
S.L. Rubinstein prezinta în 1958 un model bidimensional a gandirii, ale cărui componente de bază
erau operaţiile şi produsele. Între acestea se stabilea o relaţie de succesiune şi convertibilitate:
operaţia duce la obţinerea unui produs iar produsul, prin utilizare repetată în rezolvarea noilor situaţii,
se poate converti în operaţie.

P.J. Guilford prezinta in 1959 organizarea internă a gândirii sub forma cunoscutului model
tridimensional:
• Operații :
• Apreciere
• Gândire convergentă
• Gândire divergentă
• Memorie
• Cunoaștere
• Rezultate:
• Elemente
• Clase
• Relații
• Sisteme
• Transformări
• Perceptie
• Conținut:
• Imagistic
• Simbolic
• Semantic
• Comportamental

Coordonatele structurale fundamentale ale gândirii sunt: conţinuturile, operaţiile şi produsele

(rezultatele). Guilford considera ca în interiorul fiecăreia din cele trei dimensiuni se delimitează
mai multe entităţi specifice:
• dimensiunea operaţionala:
• cunoaştere
• memorie
• gândire convergenta
• gândire divergentă
• dimensiunea conţinut:
• imagini
• simboluri
• ansambluri semantice
• comportamente
• dimensiunea produse:
• elemente
• clase
• relaţiisisteme
• transformări
6 din 18
 • predicţii

Fiecare căsuţă a modelului desemnează o anumită capacitate intelectuală, care poate fi descrisă în
termenii operaţiei, conţinutului şi produsului. Paradigma de tip sistemic necesita o a patra
dimensiune fundamentală – cea relaţională (R) - relaţia intrastructurală este „element” constitutiv
bazal, consubstanţial cu operaţia, conţinutul şi produsul.
Din punct de vedere structural, gândirea este o organizare cvadrimensională, cuprinzând patru
blocuri funcţionale, în mod normal, indisociabil legate între ele:
• A. blocul operaţiilor (componenta operatorie);
• B. blocul conţinuturilor (componenta informaţională);
• C. blocul produselor (componenta rezultativă);
• D. blocul relaţiilor (componenta relaţională)

• A. Blocul operaţiilor
Ca proces activ de cunoaştere şi cu rol instrumental-adaptativ esenţial în viaţa omului,
gândirea presupune existenţa unei laturi operatorii specifice, de vehiculare procesare-
transformare.
• Operaţia = o transformare (T) aplicată unui „obiect” sau operant (O), în vederea trecerii
lui într-o stare nouă, care poate însemna şi un nou „obiect”. Transformarea se realizează de către
un operator, care poate fi:
• transformare cantitativă (augmentare, diminuare, multiplicare, comprimare)
• transformare calitativă (interşanjabilitate modală, transformarea informaţiei senzoriale în
informaţie conceptuală, transformarea modelului informaţional intern în act
comportamental extern)
• transformare relaţională

Gândirea este o înlănţuire orientată, finalistă, de operaţii, care porneşte de la o stare

iniţială şi se desfăşoară în direcţia unei stări terminale (rezultat, produs).

Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o serie de

proprietăţi specifice, precum:
• Reversibilitatea - apariţia şi integrarea în aceeaşi unitate funcţională a traiectoriei inverse a
transformării – de la situaţia finală A * la situaţia iniţială A0. Este o achiziţie relativ târzie a
dezvoltării gândirii individuale, începând a se manifesta de-abia în stadiul operaţiilor concrete
• Reflexivitatea - o transformare identică, de raportare a unui obiect la el însuşi, ceea ce se
exprimă simbolic prin relaţia A  A (A este identic cu A). Acest lucru inseamna conservarea
identităţii obiectului în pofida unor fluctuaţii situaţional-accidentale ale unor caracteristici
nemijlocit perceptibile.
• Simetria - posibilitatea de permutabilitate a termenilor în interiorul unei transformări, fără a
modifica identitatea lor: A = B  B = A.
• Asociativitatea - existenţa unui anumit grad de libertate în interiorul operaţiilor, făcând
posibilă modificarea modului de articulare a transformărilor fără a influenţa rezultatul final.

7 din 18
 Schema simbolică pentru exprimarea ei poate fi una de genul: A + (B + C) = B + (A + C) şi A
× (B × C) = B × (A × C).
• Tranzitivitatea - posibilitatea de deducere a unei egalităţi dintr-o altă egalitate în care sunt
implicaţi aceeaşi termeni: A = B şi B = C  A = C.
După conţinutul pe care-l transformă, operaţiile şi grupările lor specifice sunt de două
tipuri: concrete şi formale.
Operaţiile concrete se aplică asupra realităţii sensibile sau asupra imaginilor obiectuale şi
efectuează transformările progresiv, trecând de la un nivel sau categorie la alta, cu decalaje în
plan evolutiv-ontogenetic de câţiva ani. În interiorul stadiului psihogenetic al operaţiilor
concrete, se realizează o conceptualizare intensivă şi construcţiile propoziţionale în care se
dezvăluie conţinutul conceptelor. Potrivit lui J. Piaget, pentru nivelul operaţiilor concrete se
disting opt tipuri de grupăria:
Aditive
• Primare: 1.Adiţiune a claselor / 5. Adiţiune a relaţiilor simetrice
• Secundare: 2 Compensări sau vicarieri / 6 Adiţiune a relaţiilor asimetrice
Multiplicative
• Primare: 3 Multiplicare univocă a claselor / 7 Multiplicativen counivocă a relaţiilor
• Secundare: 4. Multiplicare biunivocă a claselor /8 Multiplicare biunivocă a relaţiilor
La nivelul operaţiilor concrete, reversibilitatea prin negaţie sau prin inversiune, pe care o implică
grupările de clase, şi reversibilitatea prin reciprocitate, pe care o presupun grupările de relaţii,
sunt disjuncte.
O relativă excepţie de la această regulă o fac structurile matematice, care încep a se constitui în
cadrul operativităţii concrete. P. Greco a demonstrat că sinteza numerică a claselor şi ordinii
seriale se realizează treptat, printr-o „aritmetizare progresivă a seriei de numere”. Acesta este
procesul care duce la coarticularea celor două tipuri de reversibilitate (în jurul vârstei de 10-11
ani). Se constituie astfel grupul dublei reversibilităţi, caracteristic pentru nivelul operaţiilor
formale.
Operaţiile formale se deosebesc de cele concrete prin următoarele atribute esenţiale:
• înaltul grad de interiorizare;
• relativă independenţă faţă de suportul obiectual sau imagistic;
• aplicarea asupra simbolurilor, semnelor şi semnificaţiilor abstracte;
• autoreglabilitate proprie pe baza schemelor şi regulilor logico-gramaticale
(propoziţionale);
• organizarea pe toate cele 3 coordonate ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor;
• închiderea în circuitul intern al gândirii nu numai a existentului, ci şi a posibilului, nu
numai a realului, ci şi a imaginarului;
• înaltul grad de generalitate (eliminarea caracterului situaţional-sincretic).
Forma acestor structuri operatorii se disociază de conţinutul lor, ceea ce creează posibilitatea
realizării unui raţionament ipotetico-deductiv sau formal.
La stadiul operator formal, gandirea se distinge prin afirmarea pe scară largă a combinatoricii
propoziţionale, care presupune relaţii categorisite de logică drept „implicaţii”, „disjuncţii”,
„incompatibilităţi” etc.

8 din 18
În cadrul gândirii constituite, adulte, operaţiile formale se aplică asupra rezultatelor operaţiilor
concrete. Se formulează propoziţiuni despre propoziţiuni şi accentul se deplasează de la
relaţiile intrapropoziţionale la relaţiile interpropoziţionale.
Operaţiile formale se asociază cu realizarea schemei „grupului”, care presupune echilibrul şi
stabilitatea celor patru transformări:
• identică (I), o transformare nulă, pentru că aplicarea ei nu schimbă nimic în
propoziţiune, asemenea înmulţirii cu 1 sau a rearanjării termenilor în fiecare din
cele două secvenţe ale unei ecuaţii:
• I  p  q  p  q ; negativă (N), o transformare care schimbă totul în
propoziţiunea căreia i se aplică, afirmaţiile fiind convertite în negaţii, şi
viceversa (reversibilitatea prin inversiune):
• N  p  q  p  N p  q   p  q ;
• reciprocă (R), o transformare care constă într-o permutare parţială, în sensul
că schimbă sau inversează afirmaţiile şi negaţiile, lăsând neschimbate conjuncţiile
şi disjuncţiile (reversibilitatea prin reciprocitate):
• Rp  q  p  q, Rp  q  p  q, Rp  q ;
• corelativă, o transformare opusă reciprocităţii, adică tot o permutare parţială, dar
care schimbă reciproc conjuncţiile şi disjuncţiile, lăsând neschimbate afirmaţiile şi
negaţiile:
Cp  q  p  q, Cp  q  p  q .

Finalmente, structurile operatorii formale, proprii gândirii teoretice, se împart în două

categorii: structuri formale închise.

După extensiune sau sfera de aplicabilitate, operaţiile gândirii se pot împărţi iarăşi în
două categorii corelative:
• operaţii generale fundamentale - intervin în abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de
cunoaştere, indiferent de domeniu: fizică, biologie, ştiinţe sociale, ştiinţe formale.
Asemenea operaţii sunt:
• analiza (având în subsidiar comparaţia) - operaţia de disociere sau descompunere în plan
mental intern a unui „întreg” (construct informaţional, ideal) în părţi şi elemente
componente. este subordonată unui scop cognitiv-teoretic sau aplicativ, se desfăşoară în
conformitate cu anumite criterii logice şi se raportează la un anumit etalon sau model.
Astfel, ea urmăreşte întotdeauna rezolvarea unei sarcini, aflarea răspunsului la întrebări de
genul „ce?” şi „cum?”. Descompunerea obiectului nu este un scop în sine, ci se realizează
pentru descrierea structurii sale interne. Analiza devine o verigă esenţială a demersului
gândirii de a descoperi logicul şi esenţialul la nivelul realităţii sensibile sau de a găsi
soluţii la diverse tipuri de probleme.
• sinteza (având în subsidiar clasificarea) - este corelativă analizei şi îi succede în mod
necesar în discursivitatea gândirii. Este operaţia prin intermediul căreia se recompune şi se
reconstituie pe plan mental „obiectul” dezmembrat anterior prin analiză. Din punct de
vedere cognitiv, informaţional, „întregul” obţinut în urma sintezei este calitativ diferit de
cel „iniţial”, de la care a pornit analiza. Produsul sintezei conţine o schemă evaluativă,

9 din 18
 elementele componente dobândind grade diferite de semnificaţie, reprezentativitate şi
relevanţă, unele fiind etichetate de către gândire ca principale, altele ca secundare. Avem
astfel de-a face cu un „întreg” filtrat şi reorganizat logic. După natura „materialului”
asupra căruia se aplică, sinteza poate fi :
• unimodală sau individuală - sinteza se axează pe un „grup de elemente” modal omogen,
aparţinând unui obiect individual anume (ex., „acest ceasornic”, „această maşină”, „acest
animal” etc.)
• plurimodală sau categorială - sinteza se aplică asupra mai multor grupe diferite de
elemente, selectând pe cele asemănătoare sau comune şi alcătuind, pe baza lor, un
„întreg” supraordonat, de tip categorial, care va reprezenta nu doar un obiect singular, ci
o mulţime sau o clasă de obiecte individuale asemănătoare.
• Instrumentul principal de mediere pe plan intern, atât a sintezei, cât şi a
analizei, este cuvântul, limbajul interior.
• Neurofiziologic, premisele sintezei sunt asigurate de intrarea în funcţiune
şi treptata maturizare a zonelor corticale de asociaţie. Din perspectivă
psihogenetică, sursa sintezei interne intelectuale se află în acţiunea externă
directă a subiectului de asamblare şi construcţie obiectuală.
• Ca operaţii subiacente, sinteza are ordonarea şi clasificarea. Prima rezidă
în a aranja, după un anumit plan sau model, elementele unei mulţimi date
dispersat sau grămadă; cea de-a doua rezidă în organizarea pe grupe a unei
mulţimi de „obiecte” concrete (imagini, lucruri, fiinţe) sau „abstracte”
(cuvinte, semne etc.). Există clasificări simple, făcute prin aplicarea unui
singur criteriu (culoare, mărime, formă, substanţialitate, utilitate etc.), şi
clasificări complexe, realizate prin aplicarea simultană a două sau mai
multor criterii (culoare şi formă, culoare, formă şi mărime etc.).
• abstractizarea - operaţia mentală de departajare, de extragere şi de considerare selectivă a
anumitor aspecte, laturi sau însuşiri din contextul lor sensibil imediat, pentru a le
transforma în „obiecte” distincte ale gândirii. Rezultatul abstractizării îl constituie
noţiunile abstracte (ex.: „libertate”, „înţelepciune”, „bunătate”, „contradicţie” etc.).
Abstractizarea are două laturi complementare: una pozitivă, constând în extragerea şi
reţinerea însuşirilor sau aspectelor considerate necesare în circumstanţa dată, alta
negativă, care rezidă în lăsarea de o parte sau eliminarea însuşirilor şi aspectelor
considerate nesemnificative. Abstractizarea este mediată de analiză şi operaţiile ei
subiacente, iar suportul ei primar este limbajul.
• Generalizarea - operaţia prin intermediul căreia gândirea dezvoltă activitatea de
cunoaştere în extensiune si rezidă în transferul sau extinderea însuşirilor şi caracteristicilor
comune ale unei mulţimi date de obiecte (elemente) asupra tuturor obiectelor individuale
posibile de acelaşi gen. Ea se realizează printr-un mecanism de asimilare sau de
incluziune în clasă. Calitativ, generalizarea poate fi: nespecifică, pe criterii eterogene,
ducând la obţinerea unor produse intern contradictorii, de tip „conglomerat” (falsă
generalizare sau generalizare pripită), şi specifică, pe criterii corelate (omogene), prin care
se obţin produse valide.

10 din 18
Desi orice gândire individuală implica cele patru operaţii de bază, în cursul dezvoltării
ontogenetice se produce o modificare a ponderii şi rolului fiecăreia în structura stilului
cognitiv. Aceasta este valabilă mai ales pentru analiză şi sinteză. In functie de operatia care deine
dominanta, gândirea poate deveni preponderent analitică sau preponderent sintetică. În plan
comportamental, persoanele cu o gândire de tip analitic vor proceda întotdeauna prin disocieri şi
delimitări succesive, având tendinţa de a supraestima detaliile, amănuntele în defavoarea
ansamblului, în vreme ce persoanele cu o gândire de tip sintetic vor manifesta tendinţa de a
surprinde întregul, aspectele generale, subestimând rolul detaliilor.

• operaţii particulare specifice - sunt elaborate în abordarea şi rezolvarea anumitor clase de

sarcini, proprii diferitelor domenii ale cunoaşterii. Astfel, în cadrul fiecărei ştiinţe
particulare – matematică, fizică, chimie, etc. –, pe lângă schema operatorie fundamentală
dată de corelarea şi interacţiunea analizei, sintezei, abstractizării, se constituie scheme
operatorii subordonate, în concordanţă cu natura şi conţinutul studiului fenomenelor.
Astfel, în cadrul matematicii se constituie operaţiile de calcul (transformări numerice), în
cadrul fizicii – operaţiile de măsurare şi evaluare a fenomenelor fizice, etc. Orice ştiinţă,
pe lângă delimitarea obiectului specific de studiu, trebuie să-şi dezvolte un corpus propriu
de operaţii – seturi de operanzi (ce se transformă), operatori (cu ce se realizează
transformarea) şi de condiţii logice (cum trebuie aplicaţi operatorii). Formarea şi
integrarea în structura de ansamblu a gândirii a operaţiilor specifice se fac numai în
contextul unei activităţi organizate şi sistematice de învăţare, iar menţinerea în stare
optimă de funcţionare depinde de frecvenţa şi gradul activităţii în rezolvarea tipului de
sarcini.

Eficienţa gândirii depinde de nivelul de elaborare atât a operaţiilor generale, cât şi a celor
particulare şi de îmbinarea lor funcţională.

Transformarea si rezultatul final

Este cel de-al treilea criteriu după care se poate efectua o clasificare a operativităţii gândirii.
Aplicând acest criteriu, delimităm două tipuri de operativitate: algoritmic şi euristic:
• Operativitatea algoritmică se defineşte ca relaţie de tip determinist univoc între o mulţime
dată de transformări (Ti) şi rezultatul final (R), astfel că dacă transformările respective se
aplică riguros în succesiunea cerută şi fiecare se realizează corect, în mod necesar se
obţine rezultatul scontat. Algoritmul este o mulţime de operanzi, operatori şi condiţii
logice, între care se stabilesc raporturi de determinare riguroase şi a căror ordine de
aplicare rămâne invariantă. După destinaţia funcţională, algoritmii pot fi: algoritmi de
clasificare, algoritmi de descompunere (dezmembrare, demontare), algoritmi de
asamblare, algoritmi de calcul etc. După modul de alcătuire, se disting algoritmi simpli
(lineari), în care avem de-a face cu succesiunea unor operatori de acelaşi gen, fără condiţii
suplimentare şi algoritmi complecşi, în care intervin diferite condiţii logice. Algoritmul
pune în evidenţă o serie de proprietăţi, cele mai importante fiind:

11 din 18
 • Determinarea - fiecare transformare are locul său precis în cadrul succesiunii
generale, astfel încât pasul actual să inducă pasul următor, iar fiecare verigă, o
dată executată, să asigure reducerea cu o anumită raţie a nedeterminării iniţiale.
• Generalitatea (masivitatea) - serveste la analiza, interpretarea şi rezolvarea unei
clase cât mai mari de sarcini. Cu alte cuvinte, el trebuie să simplifice şi să
eficientizeze funcţia rezolutivă a gândirii.
• Finalitatea - cere ca aplicarea unui algoritm să ducă în mod cert la obţinerea
unui rezultat adecvat, optim.
Operativitatea algoritmică se dovedeşte necesară şi natural eficientă în abordarea „problemelor
bine definite” Ex: o gamă largă de probleme de matematică, mecanică, fizică, chimie etc.
• Operativitatea euristică - are originea în cercetările asupra creativităţii şi în teoria
cibernetică a programării şi învăţării. Se asociază cu activitatea de invenţie, de creaţie,
de găsire independentă de către subiect a unei soluţii cel puţin satisfăcătoare într-o situaţie
nouă sau cu un grad înalt de nedeterminare. Modelul cel mai concret pentru ilustrarea
euristicii îl constituie proba labirintului. Găsirea ieşirii într-un labirint ia traiectorii foarte
diferite, de la un subiect la altul. Nedispunând de răspunsuri deja elaborate şi nici de un
procedeu sigur de rezolvare, subiectul uman recurge la căutare după principiul încercare-
eroare. La operativitatea euristică nu există o legătură de tip cauzal direct între seria
de transformări Ti şi rezultatul final R. Pe de altă parte, în aprecierea calităţii sau
eficienţei operativităţii euristice, se ţine seama şi de mijloacele consumate (timp, energie,
informaţie) şi de valoarea rezultatului, mai ales în cazul situaţiilor cu mai multe soluţii
(deznodăminte).
La întrebarea „care tip de situaţii – determinate sau nedeterminate – precumpăneşte în
existenţa cotidiană a omului ?”, răspunsul cel mai frecvent indică, pe primul loc, situaţiile
nedeterminate. Volumul acestora, se pare, a crescut istoriceşte paralel cu creşterea gradului de
complexitate a vieţii sociale şi a „problematizării” existenţei omului. Marea diversitate a
situaţiilor nedeterminate impune şi o diversificare a schemelor euristice (Moles 1957):
• strategiile care funcţionează ca operatori aplicaţi unor teorii deja cunoscute, pentru a
obţine din acestea alte efecte.
• metoda amestecului a două teorii; o veritabilă fuziune a unor teorii distincte şi
chiar contradictorii. Exemplul cel mai relevant este cel oferit de optică, care a
realizat fuziunea teoriei corpusculare şi a celei ondulatorii asupra luminii.
• Metoda revizuirii ipotezelor generează explorări în vederea deter- minării
validităţii unor teorii sau legi. Aceasta presupune reluarea unor experienţe şi
modificarea sau efectuarea lor în alte condiţii, astfel încât să se clarifice
complementar domeniul şi condiţiile în care ipoteza dată este valabilă.
• Metoda limitelor se aplică unor concepte opuse sau corelative, care nu sunt
delimitate prin frontiere tranşante. Între ele rămâne o zonă vagă şi nedeterminată, a
cărei explorare devine extrem de profitabilă, putând duce la idei noi.
• Metoda definiţiilor se aplică atunci când se doreşte a se conferi noţiunilor valoare
operaţională concretă şi să se decupeze din realitate un anumit segment sau latură
– schematizarea, reducţia.
• Metoda transferului constă în aplicarea unei teorii dintr-un domeniu al cunoaşterii
în altul, ceea ce poate constitui o sursă de succes, dar şi de risc.
12 din 18
 • Metoda contradicţiei – contrazicerea teoriilor admise sau a propriilor teorii pentru
a le testa „rezistenţa”, gradul de valabilitate.

• strategii structurale se aplică în vederea creării a ceva nou, respectiv, un nou punct de
vedere, o nouă paradigmă, o nouă teorie:
• metoda detaliilor. Ea constă în orientarea atenţiei către o serie de elemente şi
fenomene aparent întâmplătoare, care apar într-un anumit context experimental.
Focalizarea atenţiei asupra lor le dezvăluie o anumită semnificaţie şi le plasează
într-o anumită sferă de relaţii noi, putând conduce astfel la o nouă descoperire, la
formularea unei noi ipoteze şi chiar a unei noi teorii.
• Metoda dezordinii experimentale sau a experimentului „să vedem ce-o fi”, „să
vedem ce se va întâmpla” a fost sugerată de către C. Bernard. Esenţa ei rezidă în
aceea că cercetătorul, neavând nici o orientare prealabilă, fără a formula vreo
ipoteză sau vreo temă anume, întreprinde un fel de joc intelectual cu aparatele.
Încearcă o variantă, încearcă alta, modifică la întâmplare condiţiile. De aici, pot
apărea mari descoperiri noi sau idei explicative noi.
• matricei de descoperire - porneşte de la tabelul elementelor al lui Mendeleev. Se
presupune că într-un astfel de model grafic, construit după anumite criterii de
ordine, după anumite calcule, pot apărea „căsuţe libere” care aşteaptă să li se
găsească referenţialul (corespondentul).
• grila de proiectare - cuprinde o serie de condiţii şi cerinţe ale construcţiei, care
apoi sunt completate şi corelate, ajungându-se în final la desprinderea modelului
dorit.
• metoda recodificării - orice modificare permite o restructurare şi relevă alte relaţii.
• reducţie fenomenologică - presupune ca, prin vizualizare, obiectul să fie pus, rând
pe rând, în cât mai multe şi variate relaţii, astfel încât să se detaşeze cu mai mare
claritate acele forme şi relaţii funcţionale care sunt principale.

• strategii dogmatice (Moles) – include aserţiunea că „realitatea trebuie să fie aşa cum
este prezentată în teorie”:
• Metoda clasificării -grupeaza elementele disparate si transforma continuumul în
discontinuu. Ea permite detaşarea elementelor şi diferenţelor semnificative în
interiorul mulţimilor neordonate.
• Metoda emergenţei exprimă tendinţa firească a gândirii umane de a detaşa dintr-o
mulţime amorfă (neordonată), calităţile, structuralitatea, esenţa. Această metodă
operează îndeosebi în domeniile în care fenomenele nu prezintă delimitări
riguroase şi au un caracter variabil, fluctuant (Psihologia şi sociologia).

În ordinea complexităţii, una dintre cele mai importante metode euristice constă în construirea
teoriilor generale, interdisciplinare sau transdisciplinare.
Luate în perspectivă genetică, operativitatea algoritmica şi euristica sunt două laturi ale aceleiaşi
realităţi, delimitarea iniţială fiind relativă. Genetic, se manifestă mai întâi operativitatea euristică;
aproape toate situaţiile pe care le întâlneşte copilul mic îi apar ca noi şi slab definite, abordarea
lor reclamând recurgerea la procedeul „încercare-eroare”. Prin repetarea rezolvării unor categorii

13 din 18
de probleme, pentru care se pot stabili succesiuni riguros determinate de transformări,
operativitatea euristică trece în operativitate algoritmică. Pe parcursul evoluţiei ontogenetice, are
loc o extindere treptată a sferei de acţiune a algoritmicului, dar fără a ajunge la eliminarea totală a
euristicului.

Raportul dintre „starea iniţială” (Ao) şi „starea finală” (A*).

Este cel de-al patrulea criteriu de analiză şi clasificare a operativităţii gândirii. Pe baza lui, s-au
delimitat două forme de operativitate: convergentă şi divergentă (Guilford, 1972).
• Operativitatea de tip convergent (gândirea convergentă) acţionează în direcţia
reducerii diversităţii la omogenitate şi unitate. Ea poate fi evaluată după indicatori
precum:
• capacitatea de a atribui denumiri adecvate unor imagini (după formă,
culoare, mărime) şi de a denumi corect generalizările – clasele, raporturile;
• capacitatea de a comprima într-un număr mic de structuri semantice o
serie întinsă de cuvinte sau imagini;
• capacitatea de a releva noţiunile corelative (ex., găsirea noţiunii care să se
afle în acelaşi raport cu noţiunea-stimul ca şi cuplul de noţiuni de
referinţă);
• descoperirea şi restabilirea ordinii logice într-o mulţime de cuvinte,
imagini sau obiecte, a căror grupare a fost deranjată;
• capacitatea de a formula concepte formale (ex., figurile lui Gotshald sau
Bruner, seria caracterelor chinezeşti a lui Hull etc.);
• capacitatea de predicţie, formularea unor concluzii perfect determinate,
pornind de la o informaţie dată;
• capacitatea de a da aprecieri care implică relaţionarea mai multor
indicatori – precizie, calitate, concordanţa şi compatibilitatea unităţilor
informaţionale referitoare la obiectul dat etc.
•In operativitatea de tip convergent gândirea se mişcă de la divers la omogen,
de la mulţime la întreg, de la mult la puţin. Transformările care-i sunt proprii
constau în comprimări, reducţii, incluziuni, grupări, relaţionări.

• Operativitatea de tip divergent se distinge prin tendinţa de proliferare în sfera

strategiilor de abordare şi a soluţiilor la sarcinile cu care este confruntat subiectul.
Situaţia iniţială (unitară, singulară) este supusă unor transformări
multiplicative succesive, în urma cărora se ajunge la o situaţie finală
diversificată. Nivelul de performanţă se stabileşte, în acest caz, pe baza unor
indicatori de genul:
• capacitatea de explorare şi activare a structurilor verbale (ex., găsirea şi
enumerarea într-un timp limitat a cât mai multor cuvinte care trebuie să
corespundă unei anumite condiţii – să înceapă cu o anumită literă şi să se
termine în alta);
• capacitatea de relevare a utilizărilor funcţionale posibile ale unor obiecte
cunoscute (ex., o cărămidă, o scândură, o bucată de sârmă, un şurub, un
baston etc.);

14 din 18
 • gruparea figurilor sau obiectelor după trei proprietăţi diferite (ex.,
formă, culoare, mărime);
• capacitatea de sesizare şi de operare cu relaţii (ex., enumerarea tuturor
cuvintelor cu semnificaţia „bun” sau a tuturor cuvintelor cu semnificaţie
opusă cuvântului „frumos”, indicarea cât mai multor moduri de combinare a
elementelor unei mulţimi – numere, litere etc.);
• capacitatea de a formula cât mai multe ipoteze în legătură cu modul de
desfăşurare posibilă a unor fenomene.

Coexistând în cadrul fiecărei gândiri individuale, cele două tipuri de operativitate – convergentă
şi divergentă – pot atinge niveluri diferite de elaborare şi consolidare funcţională. Ca urmare, la
unii subiecţi se va impune ca dominantă operativitatea convergentă, ei caracterizându-se printr-o
gândire eminamente reproductivă, la alţii se va manifesta dominanţa operativităţii divergente,
care defineşte o gândire prin excelenţă creatoare, generativă.

Evoluţia ontogenetică a operaţiilor gândirii.

Gândirea autentică este aceea care are structuri operatorii complete, bine elaborate şi trainic
consolidate. Această evoluţie are un caracter stadial, ascendent, şi o orientare de la exterior spre
interior. J.Piaget a stabilit patru asemenea stadii principale, în interiorul fiecăruia delimitându-se
substadii:

1. Stadiul sensori-motor (0-2 ani) formarea structurilor perceptive, implicând o serie de

achiziţii esenţiale pentru geneza gândirii:
• schema obiectului permanent,
• constantele formei, mărimii şi culorii,
• schema cauzalităţii obiective,
• schema anticipativă a transformărilor spaţio-temporale.
La acest stadiu, dominantă este interacţiunea simţurilor, îndeosebi a văzului, tactului şi
auzului, cu motiricitatea, mai ales cu mişcările obiectuale ale mâinilor. Apar sensori-motorii,
apar pentru prima dată germenii reversibilităţii.

2. Stadiul preoperator (2-7 ani) are drept caracteristici:

• dezvoltarea schemelor şi structurilor verbale ale limbajului.
• unitatea imagine-denumire şi imagine-cuvânt- mişcare (acţiune).
• cuvântul devine principalul instrument de vehiculare a datelor experienţei senzoriale şi
de mediere a trecerii transformărilor din planul extern al acţiunii în plan intern
mental.
• activitatea intelectului trece de la invarianţii individuali dilatare la invarianţii de clasă,
generali
• procesul ajunge până în pragul operaţiei, anunţându-i apariţia iminentă,
• deocamdată, nu există nici deducţie, nici operaţie reală,

15 din 18
 • copilul corectează pur şi simplu o eroare, dar cu întârziere şi ca reacţie la propria sa
exagerare iar cele două relaţii sunt considerate alternativ, în loc să fie multiplicate
logic,
• reglare intuitivă, nefiind vorba de un mecanism operator propriu-zis.
• desfăşurarea gândirii se mulează pe scheletul operaţiei numai atâta timp cât corespunde
unor relaţii conservate perceptiv, operaţia latentă este înfrântă însă cu uşurinţă de cerinţele
abuzive ale intuiţiei.
• 4-5 ani putea rezolva corect sarcini de stabilire şi conservare a corespondenţelor între
mărimi, în pofida diferenţei dintre forme, dacă numărul elementelor supuse evaluării era
mic. Dacă formele se modificau prea mult, iar numărul de elemente creştea, sarcina
înceta să mai fie rezolvată.
• 5-6 ani ar poseda deja operaţia, dar s-a dovedit însă că nu este adevărat, cât timp
durează corespondenţa în plan perceptiv, echi- valenţa este acceptată; de îndată ce
corespondenţa se perturbă, echivalenţa dispare, ceea ce ar duce la concluzia
neconservării ansamblului.

3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani) se caracterizează prin:

• apariţia şi intrarea în funcţie a structurii operatorii propriu-zise, cu proprietăţile sale
specifice – reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea;
• gândirea are o nouă schemă de organizare şi funcţionare.
• poate sistematiza lucrurile pe care le întâlneşte, dar nu este capabil încă să aibă de-a
face cu ceea ce nu se află nemijlocit în faţa lui sau cu ceea ce nu i-a fost dat în
experienţa anterioară .

4. Stadiul operaţiilor formale (11-14 ani)se caracterizează prin:

• Comutarea întregii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul intern), pe un
sistem coerent de semne şi simboluri, detaşate de obiectele şi imaginile concrete;
• gândirea dovedeşte dimensiunea proiectivităţii şi a ipoteticităţii, graţie căreia ea
transcende limitele lui acum şi aici, purtând acţiunea în sfera abstractului, a
posibilului.

Proprietăţile operaţiilor mentale din perspectivă genetică.

Operaţiile mentale dobândesc anumite proprietăţi specifice, pe baza cărora se poate face o evaluare
calitativă a organizării de ansamblu a gândirii.
Acestea au fost evidenţiate şi analizate de psihologul rus P.I.Galperin, autorul unei interesante „teorii a
acţiunilor mentale”.
Principalele proprietăţi pe care le pune în evidenţă dinamica evolutivă a operaţiilor sunt:
completitudinea, generalitatea, specificitatea instrumentală şi automatizarea.

Completitudinea ne arată dacă o operaţie a parcurs sau nu, în procesul formării sale, toate
etapele genetice, neparcurgerea uneia sau alteia făcând-o fragilă şi fluctuantă.

Generalitatea reflectă sfera de aplicabilitate reală a unei operaţii.

16 din 18
 Specificitatea instrumentală exprimă legătura selectivă şi orientată dintre operaţiile particulare şi
tipul de sarcini la care se aplică.

Automatizarea reflectă gradul de integrare şi consolidare a operaţiilor şi ea rezidă în eliminarea

verigilor de prisos şi a „timpilor morţi” şi în comprimarea traiectoriei de desfăşurare.
• Blocul conţinuturilor
Ca proces de cunoaştere cu funcţie reflectorie şi de modelare informaţională presupune în mod
obligatoriu existenţa unor conţinuturi specifice, asupra cărora să se aplice operaţiile. Sursa primară
a acestor conţinuturi se află în lumea externă, iar izvorul lor îl reprezintă datele senzoriale.
Elementuele structurii de conţinut sunt:
- constitutiv noţiunea sau conceptul
- cognitiv superior judecata, raţionamentul, reţelele semantice şi scenariile.

Noţiunea este acea entitate informaţională internă care integrează determinaţii (însuşiri)
semnificative, esenţiale, necesare şi comune unui număr mai mare sau mai mic de obiecte
(fenomene) reale sau imaginare.
Ea nu este un dat, ci rezultatul unui proces evolutiv parcurgand o serie de etape
intermediare:
- etapa prenoţională (domină în mod absolut imaginile senzoriale);
- etapa complexelor noţionale (se pun laolaltă, în aceeaşi categorie, pe baza unei
însuşiri accidentale, obiecte calitativ diferite – lucruri şi fiinţe, de exemplu);
- etapa pseudonoţională (îngustarea sferei noţiunii până la a cuprinde un singur
obiect);
- etapa noţiunilor concrete;
- etapa noţiunilor abstracte.
Notiunea este neutra din punct de vedereal criteriului de adevar.

Judecata este un construct informaţional mai complex şi relativ stabil ce se formează prin
realizarea unor relaţii şi coeziuni logico- semantice definite între două sau mai multe noţiuni.
Ea dezvaluie si precizeaza continutul notiunii, afirmand sau negand ceva despre altceva.
Este asociata intodeauana cu asocierea de adevarat sau fals.

Raţionamentul este reprezentat de constructele discursive.

Blocul produselor
Produsul este un element esenţial în structura gândirii. Acesta răspunde la întrebarea: „ce s-a
obţinut sau ce a rezultat la capătul unui şir finit de transformări aplicate unui anumit conţinut
sau unei situaţii date.
În funcţie de specificul „stimulului” care a declanşat procesul gândirii, produsele pot fi:
- o noţiune, un principiu, o relaţie, o lege, un răspuns (afirmativ sau negativ), o decizie, o
soluţie (la o problemă) etc.
17 din 18
 In urma testarii si evaluarii, produsele pot fi:
- Corecte sau incorecte;
- Inalte, mediu si de slaba semnificatie.
Respingerea unui produs ca nesatisfacator duce fie la reluarea procesului gandirii in vederea
obtinrii unuia mai bun, fie la renuntarea de a mai cauta raspunsul sau solutia la situatia data.
Din perspectiva timpului, produsele se impart in doua categorii:
- pentru uz imediat
- pentru uz ulterior
• Blocul relaţiilor

Relatia reprezinta legatura dintre operatii si continuturi. Toate transformarile pe care le realizeaza
gandirea asupra datelor ce-i sunt prezentate la „intrare”, sunt mediate si incorporate in diferite tipuri
de relatii, care se constientizeaza si fixeaza ca atare. Aceste tipuri de relatii pot fi:
- de comparatie constitutiva si calitativa (A mai bun ca B);
- de ordine si coordonare spatio-temporala (A dupa B);
- de subordonare-incluziune ( X face parte sau este inclus in E);
- generice si de filiatie (A a aparut din B);
- de determinare probabilistica (daca....este posibil ca...);
- de determinare cauzal univoca (pe o plaja extrem de intinsa);
- de polaritate antogonica (+-;alturist-egoist;excitatie-inhibatie).

18 din 18