Tema nr.

GÂNDIREA

Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului

care, prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mintale, extrage şi
prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor,
judecăţilor şi raţionamentelor.
Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie
pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Este aşa deoarece gândirea produce
modificări de substanţă ale informaţiei cu care operează. Dacă celelalte mecanisme psihice
produc modificări superficiale, natura informaţiei, rămânând aceeaşi, gândirea modifică natura
informaţiei, ea face saltul de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la
abstract, de la exterior – accidental la interior – invariabil.
De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în
realizarea procesului cunoaşterii nu doar pe cele de ordin cognitiv, după cum s-ar părea la prima
vedere, ci şi pe cele afectiv-motivaţionale şi volitiv-reglatorii. Gândirea orientează, conduce,
valorifică maxim toate celelalte procese şi funcţii psihice.
Ca urmare a intervenţiei ei, percepţia devine observaţie, deci o percepţie cu scop,
ordonată şi planificată; comunicarea informaţiilor dobândeşte înţeles, fiind subordonată prin
gândirea normelor logicii; memoria intră în posesia unei forme superioare de memorare, şi
anume memorarea logică, ce o completează şi o depăşeşte pe cea mecanică; voinţa îşi precizează
mult mai bine scopurile pe baza predicţiei, îşi fixează mult mai uşor planuri, folosindu-se de
judecăţi şi raţionamente.
Din punct de vedere descriptiv-explicativ gândirea este definită astfel: proces psihic de
reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre
acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi
raţionamentelor.

Operaţiile fundamentale ale gândirii

1. Analiza şi sinteza
Astfel, în timp ce analiza presupune dezmembrarea mintală a obiectelor în elementele lui
componente în vederea determinării proprietăţilor esenţiale, sinteza porneşte de la însuşirile date
izolat, reconstituind mintal obiectul. Şi nu este o simplă asociere, ci o relaţionare logică a părţilor
pentru dezvăluirea specificului (desprinderea obiectului dintr-un ansamblu haotic şi includerea
lui într-o clasă).

2. Abstractizarea şi generalizarea
Abstractizarea este operaţia gândirii prin care se evidenţiază însuşirile esenţiale şi
omiterea, înlăturarea celor neesenţiale (o analiză selectivă). Prin operaţia de abstractizare se
ajunge să se reţină în plan mintal doar însuşirea comună. De exemplu: toţi sunt oameni şi au
aceleaşi drepturi, abstracţie făcând de vârstă, sex, apartenenţă etnică, profesie etc.
Generalizarea este o operaţie predominant sintetică şi înseamnă reunirea însuşirilor unui
obiect asupra unei categorii de obiecte. De exemplu: simptomele, ce apar în câteva cazuri de
îmbolnăviri, sunt considerate a fi caracteristice pentru anumită boală în genere. Sau ceea ce se
constată prin examen microscopic şi analiză chimică la un ţesut celular se dă ca atribut general al
acestei categorii de ţesuturi.

3. Comparaţia
 Comparaţia începe cu un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu
unul analitic (deci desprinderea asemănărilor şi deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă
sinteză şi generalizare (ceea ce este comun uneşte însuşirile respective). S-a constatat că
similitudinea, cât şi deosebirea mare îngreuiază comparaţia, iar operarea pe baza materialului
verbal asigură un randament crescut al comparaţiei.

4. Concretizarea logică
Concretizarea este un proces de ilustrare sau de lămurire a unei teze generale cu ajutorul
unui exemplu, trecerea de la abstract la concret. Concretul logic este obiectul mintal categorial;
el este forma sub care există conceptul. Există cazuri când studenţii, deşi deţin generalul şi
definesc bine o noţiune, nu pot opera cu relaţiile cuprinse în ea, mai ales atunci când este vorba
de rezolvarea unor probleme practice (unde se implică obiecte complexe şi nicidecum cu însuşiri
izolate ale acestora).

5. Sistematizarea este ordonarea minatală şi consecutivă a obiectelor, care la momentul

dat se află în haos, dezordine. Altfel spus, a pune lucrurile în relaţiile lor logice, normale.

6. Particularizarea este operaţia prin care se stabilesc trăsăturile specifice, proprii doar
obiectului dat. Se stabileşte originalitatea unui obiect sau a unei persoane

Formele logice ale gândirii

Prin urmare, am putea defini formele logice ale gândirii ca producţii intelectuale
organizate şi structurate într-un anumit fel şi constituind un întreg, o entitate. Deci forma logică a
gândirii constituie învelişul conţinutului gândirii, în care acest conţinut poate să existe şi să
funcţioneze.
Există trei forme logice ale gândirii:
1/ noţiunea;
2/ judecata;
3/raţionamentul.

Noţiunea este forma elementară a gândirii, celelalte fiind mai complexe.

Pot fi identificate următoarele feluri de noţiuni:

1) noţiunea concretă – este acea, care are numai un corespondent perceptiv; noţiunea
abstractă nu are aceste corespondente (exemplu: curaj, ideal);
2) noţiuni teoretice – sunt noţiunile definite precis, exact, clar, după toate rigorile,
exprimate prin termeni. Noţiuni empirice – sunt noţiuni exprimate vag, prezintă caracteristici
neesenţiale;
3) noţiunea gen – specie (exemplu: floare – crin) ;
4) noţiuni independente – pot exista numai singure (exemplu: soare, geantă); Noţiuni
corelative – pot exista numai în perechi şi sunt opuse (exemplu: dragoste – ură).
5) noţiuni logice – cu statut de standard, etalon, produs al unei colectivităţi umane. Noţiuni
psihologice – ce reflectă înţelegerea obiectului dat de individul concret şi poate avea
particularităţile sale individuale. La oamenii foarte dezvoltaţi noţiunile psihologice corespund
celor de etalon.

Judecata – este o formă a gândirii, prin care subiectul afirmă sau neagă ceva (despre ceva).
Judecata este alcătuită din noţiuni.
Structura judecăţii:
- subiectul logic;
 - predicatul logic.

Raţionamentul este o formă logică a gândirii, prin care se obţin informaţii noi din
combinarea celor deja existente în memorie. Există două feluri de raţionamente:
1) inductive – constituie modalitatea de producere a unei ipoteze generale pe baza unor
date particulare (de la simplu la compus);
2) deductive – prin care se urmăreşte obţinerea de noi informaţii pe baza unor premise
date.

Felurile gindirii

Activitatea de gîndire e determinată şi de felurile de gîndire, deoarece în diferite

activităţi omul apelează la anumite feluri ale gîndirii, în funcţie de conţinutul problemei care
necesită rezolvarea, în psihologie se evidenţiază trei feluri de gîndire:
1. Practic-actională (concret/acțională)
2. Intuitiv-plastică (imaginativă)
3. Verbal-logică. (logică)

Gîndirea practic-actională - problema de gîndire se rezolvă nemijlocit în procesul

activităţii, cînd se acţionează nemijlocit cu obiectul.
Gîndirea practic-actională se aplică însă şi la rezolvarea problemelor mult mai complicate.
Astfel se construiesc modelele viitoarelor corăbii, se creează modele de avioane, se construiesc
modele de rîuri şi toate acestea pe machete.
Gîndirea intuitiv-plastică se caracterizează prin aceea că rezolvarea problemei de gîndire
se bazează pe materialul intuitiv. Despre acest fel de gîndire putem vorbi în acele cazuri, cînd
omul, rezolvînd problema, analizează, compară, caută să generalizeze diferite imagini ale
obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Importanţa gîndirii intuiţiv-plastice constă în aceea că
ea îi permite omului să reflecte mult mai larg şi mai divers realitatea obiectivă. Se apelează la
acest tip de gîndire în cazul rezolvării diferitelor probleme tehnice de construcţie, alcătuirea
schemelor topografice, alcătuirea planurilor.
Gîndirea verbal-logică - problema se rezolvă în formă verbală.
Folosind forma verbală omul operează cu cele mai abstracte noţiuni, deseori cu astfel de noţiuni,
care în general nu au o expresie plastică directă (de ex., noţiunile economice: preţ, cantitate,
valoare, venit; noţiunile social-istorice: stat, clasă, relaţii sociale).

Particularitatile individuale ale gindirii

Oamenii se deosebesc între ei prin anumite calităţi ale gîndirii. Acest fapt se datorează
diferitor circumstanţe: mediului în care au trăit şi au activat, modului de instruire şi educaţie,
exigenţelor sociale şi personale, tipului general de sistem nervos...

Cele mai esentiale dintre ele sînt independenta, profunzimea, flexibilitatea, rapiditatea,
plasticitatea, spiritul critic...
Aceste calitati ale gîndirii devin un fel de proprietati specifice ale personalitatii omului.

Independenta mintii se caracterizeaza prin abilitatea omului de a ridica probleme noi, de a

gasi solutii si raspunsuri necesare fara ca sa recurga deseori la ajutor din partea altor oameni.
Flexibiliatea gindirii
• Se caracterizeaza prin usurinta ei de a trece de la o metoda de rezolvare a problemei la
alta, de la un procedeu la altul.
• Opusul - rigiditatea (o gîndire inertă)
Profunzimea gîndirii
 Capacitatea ei de a patrunde in esenta lucrurilor, fenomenelor, intrebarilor, de a intelege si
de a prevedea desfasurarea ulterioara a evenimentelor.
• Opusul – superficialitatea gindirii (operarea ei cu lucruri secundare).

Spirit critic al gîndirii

• Capacitatea de a privi constient lucrurile, de a le aprecia la justa lor valoare, obiectiv.
• Opusul – gindire necritica
Vastitatea gindirii
• Capacitatea ei de a cuprinde multiple laturi ale intrebarii abordate, legaturile ei cu alte
intrebari, domenii, etc.
• Opusul - unilateralitatea (calitatea gindirii de a aborda problemele numai dintr-un
singur aspect)
Calitățile pozitive ale gîndirii se dezvoltă treptat prin instruire și educație, prin autoeducație, prin
muncă și perseverență. Cdrul didactic trebuie să cunoască aceste calități, să și le formeze sie și
discipolilor săi.

Procesul înțelegerii
Unul dintre scopurile gîndirii omului îl constituie înțelegerea naturii obiectului.
Fenomenului, a interacțiunii lor. Înțelegerea este o condiție importantă a însușirii conștiente a
materiei de studiu.
A înțelege un obiect sau fenomen înseamnă a pătrunde în esența lui, a constata legăturile și
dependențele reciproce, a evidenția modul și condițiile apariției și desfășurării lor, a le putea
modela. De exemplu, pentru ca elevul să înțeleagă ploaia ca fenomen, el trebuie să cunoască
starea lichidă a apei, starea gazoasă a ei, trecerea ei de la starea lichidă în starea gazoasă, apariția
norilor, condensarea, temperaturile, presiunile corespunzătoare, etc. Pentru aceasta el trebuie să
poată analiza, compara, generaliza, abstractiza, deduce, induce, etc.
Înțelegerea ia naștere în activitate și tot în activitate ea se manifestă, se dezvoltă. Inițial ea se
exprimă în operarea practică adecvată cu obiectele. Spre exemplu, dacă copilul mînuiește corect
lingurița, aceasta înseamnă că el a înțeles menirea acestui instrument, funcțiile lui, modul de
operare, etc.
Următoarea treaptă a înțelegerii o constituie reflectarea raporturilor funcționale ale
obiectelor, fenomenelor. De exemplu, copilul înțelege că soarele luminează, etc.
Cea de-a 3 treaptă o constituie înțelegerea ca atribuire a obiectelor, fenomenelor, la o
anumită clasă, categorie, compartiment, etc. De exemplu, elevii înțeleg că substantivul,
adjectivul, verbul sunt părți de vorbire.
O însemnătate mare în desfășurarea cu succes a gîndirii o are înțelegerea sensului celor
comunicate.
Înțelegerea se caracterizează prin profunzime, claritate, temeinicie, corectitudine, etc. Despre
aceste calități noi judecăm după răspunsurile la întrebări, după explicarea materialului, după
rezolvarea problemelor, după exemplele aduse, după cele confecționate, modelate, etc.
În evaluarea, aprecierea și notarea cunoștințelor elevilor, învățătorul trebuie să țină cont de
aceste particularități importante ale înțelegerii. La rîndul său, el trebuie să se străduie ca elevii să
înțeleagă bine materia predată.

Gîndirea și problemele

Gîndirea se realizează ca o activitate în vederea formulării, rezolvării și verificării

problemelor.
Prin ce difera problema de situatia de problema?
Situația de problemă reprezintă conțientizarea de către om (copil, elev) a faptului că în
ceva cunoscut este ceva necunoscut pentru el. De exemplu, dacă copiii vor observa că acul, deși
e mic, se scufundă, iar scîndura, deși e mare, nu se scufundă, atunci pentru ei acest fapt va
constitui o situație de problemă.
În cazul în care omul (elevul, copilul) nu observă contradicția dintre ceea ce cunoaște și
ce nu cunoaște, pentru el nu este o situație de problemă. Prin urmare, una și aceeași contradicție
pentru unii oameni reprezintă o situație de problemă, iar pentru alții nu. Însăși situația nu poate fi
problematică sau neproblematică. Ea devine problematică numai în procesul interacțiunii
subiectului dat cu obiectul.
Situația de problemă se caracterizează prin 3 elemente de bază - noul, necunoscutul care
apare în situația dată; necesitatea în explicarea noului; capacitatea subiectului de a soluționa
situația creată, apărută. Dacă situația creată e prea dificilă sau e prea facilă pentru subiectul
(copilul, elevul) dat, atunci pentru el aceasta nu va fi o situație de problemă. Situația apărută sau
creată trebuie să fie pe potriva capacităților subiectului (elevului, copilului). Deci, ceea ce pentru
un subiect este o situație de problemă, pentru altul ea poate să nu fie. De acest fapt trebuie să țină
cont învățătorul în procesul instructiv-educativ.

• Problema reprezintă un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa.

• Rezolvarea de probleme presupune depăşirea obstacolului, trasformarea necunoscutei
în cunoscută.

În general, problemele pot fi împarțite în : bine definite si probleme slab definite.

Pornind însă de la operațiile prin care se pot soluționa problemele, acestea pot fi clasificate
astfel:

1. Probleme de rearanjare a elementelor - solicitarea este de a reordona elementele problemei

astfel încât să îndeplinească un anumit criteriu. În general, la aceste probleme sunt posibile
diverse aranjamente ale elementelor, dar numai unul dintre ele îndeplinește criteriul
solicitat.

2. Probleme de structurare a elementelor - în acest caz trebuie identificată relația dintre

elementele problemei si să se construiască o nouă structură, un element nou.

3. Probleme de transformare – solicită intervenții astfel încât prin modificări succesive ale
stării inițiale, să se ajungă în starea finală, cea solicitată.

O problemă apare atunci când o persoană îsi propune să atingă un scop sau să reacționeze
într-o situație si nu are pentru aceasta un răspuns dinainte pregătit.

Fazele procesului rezolutiv:

• Punerea problemei presupune reformularea problemei şi predicţia legăturii dintre
cunoscut şi necunoscut;
• Formularea de ipoteze atât asupra soluţiilor cât şi asupra procedeelor de rezolvare;
• Constituirea modelului rezolutiv
• Etapa executivă în care are loc soluţionarea efectivă a problemei.
• Verificarea- etapa necesară mai ales în problemele complexe