2.3.

GÂNDIREA CA PROCES PSIHIC SUPERIOR

Argument
Cunoaşterea lumii este un proces complex şi laborios, pe care omul îl realizează folosindu-se de
o serie de instrumente psihice cum sunt: gîndirea, memoria sau imaginaţia.
Gîndirea este unul dintre cele mai complexe procese psihice implicate în activitatea cognitivă a
omului. Autorii descriu acest proces din mai multe puncte de vedere şi anume cu referire la natura,
conţinutul, mecanismele, structura şi rolul lui pentru cunoaşterea umană. Specificitatea psihologică a
gîndirii rezidă în unitatea ansamblului ei de caracteristici.
Prin aportul pe care şi-l aduce la cunoaşterea structurilor invariante ale realităţii, gîndirea
conferă comportamentului uman trăsătura raţionalităţii. Gîndirea, ca funcţie adaptivă, nu se
exercită permanent. Omul gîndeşte în deosebi cînd este solicitat de probleme, de situaţii inedite
pentru care nu dispune, în repertoriul său – de acte învăţate, de soluţii gata-făcute.

Finalităţile capitolului:
În rezultatul studierii acestui capitol, veţi fi capabili:
 să definiţi conceptul de gîndire ca proces cognitiv;
 să cunoaşteţi caracteristicile şi funcţiile gîndirii;
 să caracterizaţi operaţiile gîndirii;
 să distingeţi formele şi felurile gîndirii;
 să cunoaşteţi particularităţile individuale ale gîndirii;
 să descrieţi procesele gîndirii;
 să distingeţi gîndirea omului de gîndirea „maşinii”;
 să cunoaşteţi caracteristicile şi funcţiile inteligentei.
Conţinut: (si subiectele pentru seminar si examen)
1. Definirea conceptului de gîndire, caracterisrici si functii.
2. Operaţiile fundamentale ale gîndirii.
3. Formele gîndirii.
4. Felurile gîndirii.
5. Particularităţile individuale ale gîndirii.
6. Procesele gîndirii.
7. Gîndirea omului şi „gîndirea” maşinii.
8. Inteligenta.

1
 1. Definirea conceptului de gîndire, caracterisrici si functii.
Gîndirea este un proces psihic superior, care ocupă o poziţie centrală în sistemul psihic uman şi
îndeplineşte un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale realizează legături directe cu
mediul, gîndirea efectuează o reflectare mijlocită a realităţii, căutînd să surprindă dincolo de
forme conţinuturile, dincolo de fenomene esenţialul, dincolo de concret generalul.
Gîndirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi general
esenţa lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizînd limba (sau alt sistem de semne) ca instrument,
şi are drept produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.
În baza acestei definiţii putem extrage următoarele caracteristici esenţiale ale gîndirii:
1. Reflectă (Cum?) generalizat şi abstractizat;
2. Reflectă (Ce?) esenţa lucrurilor, relaţiile dintre ele;
3. Utilizează limba sau alt sistem de semne ca mijloc, ca unealtă de operare;
4. Are drept produs noţiuni (concepte), judecăţi (idei), raţionamente.
Funcţiile gîndirii
1. De a înţelege lumea şi pe sine ca element al acestei lumi.
2. De a sesiza (observa) problemele cu care subiectul se confruntă în viaţa lui şcolară,
profesională şi în cea de toate zilele şi a le rezolva.
3. De a lua decizii în situaţii de alegere („Omul mereu se află la răscruci de drumuri...”).

2. Operaţiile gîndirii
Operaţiile gîndirii sînt definite ca acte automatizate care se produc în plan intern (mintal) şi
constituie elemente (părţi componente) ale proceselor gîndirii.
Operaţiile gîndirii sînt: analiza, sinteza, generalizarea, particularizarea, abstractizarea,
concretizarea, clasificarea, compararea, analogia ş.a. Anumite operaţii ale gîndirii se grupează în
perechi.
Prima pereche de operaţii este analiza şi sinteza. Analiza este operaţia gîndirii de desfacere
(separare, descompunere) mintală a unui obiect în părţile sale componente şi studierea fiecărei
părţi stabilite pentru a cunoaşte mai bine acest obiect. De exemplu, analiza fonetică a cuvîntului
fonem, analiza psihologică a unui comportament etc. Sinteza este operaţia cu sens opus. Ea
constă în asamblarea părţilor în întreg, unirea lor. De exemplu, elaborarea unui plan de text,
alcătuirea cuvintelor din sunete (litere) disparate, perfectarea unei referinţe psihologice a unui
elev sau a unei clase de elevi etc.
A doua pereche: concretizare şi abstractizare. Abstractizare înseamnă extragerea esenţei unui
lucru. A abstractiza înseamnă a determina esenţialul dintr-un obiect, proces sau eveniment,
negliînd formele, manifestările exterioare ale acestora. Concretizarea e operaţia cu sens invers:
2
ea identifică manifestările esenţei, forma în care ea se arată şi se realizează. De exemplu, a stabili
caracteristicile esenţiale ale cuvintelor substantive este abstractizare, a aduce exemple concrete
de substantive este concretizare.
A treia pereche: particularizare şi generalizare. Generalizare este operaţia de identificare a
ceea ce este comun tuturor obiectelor ce fac parte dintr-o anumită clasă. Particularizarea, din
contra, stabileşte ceea ce este specific, propriu doar acestui obiect.
Alte operaţii care nu formează perechi:
Clasificarea este operaţia de grupare a obiectelor în baza unui sau a mai multor criterii.
Compararea înseamnă stabilirea de asemănări şi deosebiri între două sau mai multe obiecte
supuse cercetării.
Analogia este operaţia prin care se stabilesc asemănări dintre lucruri ce aparent sînt “străine”,
departe unul de altul. De exemplu, sistemul ştiinţelor psihologice este analogic construcţiei
atomului.

3. Formele gîndirii
Gîndirea se desfăşoară şi există sub trei forme de bază: noţiune, judecată, concluzie.
Noţiunea este o formă a gîndirii în care se reflectă mijlocit însuşirile esenţiale comune ale
obiectelor, fenomenelor realităţii, exprimate prin cuvînt sau îmbinare de cuvinte. De exemplu,
prin noţiunea „copac” înţelegem nu un copac anumit (să zicem, stejarul), ci orice copac: stejarul,
vişinul, mărul etc. - toate speciile. Noţiunea dată reflectă aşa însuşiri esenţiale comune, cum sînt
prezenţa rădăcinii, tulpinii lemnoase şi relativ groasă, a coroanei.
Noţiunea poate fi exprimată printr-un cuvînt sau îmbinare de cuvinte. Nu orice cuvînt
desemnează o noţiune (interjecţiile „of”, „ah”, deşi sînt cuvinte, nu sînt noţiuni).
Noţiunile apar şi dispar în procesul practicii social-istorice. De exemplu, noţiunea „fax” a
apărut odată cu inventarea acestui aparat, iar noţiunea „feudalism” a dispărut concomitent cu
dispariţia acestei orînduiri sociale.
Noţiunile pot fi empirice şi ştiinţifice. Noţiunile empirice se formează în procesul practicii
cotidiene. La baza lor stau legăturile situative concrete. Ele nu sînt atît de exacte şi, de regulă,
omul nu le poate defini verbal. Noţiunile ştiinţifice omul le însuşeşte în procesul instruirii special
organizate.
O altă formă a gîndirii este judecata, în care noţiunile îşi deschid conţinutul şi în care se
realizează actul de gîndire. A gîndi înseamnă a judeca.
Ca formă a gîndirii, judecata se exprimă prin propoziţii. Propoziţia „Învăţarea necesită
muncă şi disciplină”, este o judecată care exprimă legătura stabilă dintre aşa noţiuni, ca
„învăţare”, „muncă”, „disciplină”.
3
 Sunt diverse judecăţi:
I. După cum se neagă sau se afirmă ceva:
a) afirmative (exemplu: psihologia este o ştiinţă);
b) negative (exemplu: gîndirea nu este o stare psihică);
c) nedefinite (exemplu: Marina este sora mea).
II. După raportul de adevăr:
a) adevărate (exemplu: mingea are forma specifică);
b) false (exemplu: vara ninge).
III. Judecăţi de relaţie - se stabileşte legătura dintre două sau mai multe obiecte.
IV. Judecăţi de apartenenţă - se stabileşte dacă un lucru aparţine unui grup.
V. Judecăţi de valoare - subiectului logic i se atribuie o valoare.
Uneori, în baza unei sau cîtorva judecăţi obţinem o judecată nouă, care se numeşte
concluzie.
Procesul de trecere de la o judecată la alta şi de la ele la concluzie se numeşte
raţionament.
De exemplu:
Judecata l. Florile sînt frumoase.
Judecata 2. Trandafirul este o floare.
Concluzie: Trandafirul este frumos.

Deosebim trei feluri de concluzii: inductive, deductive, prin analogie.

Inducţia este reflectarea procesului de trecere de la judecăţi particulare la o judecată generală.
De exemplu, în cl. I A sînt 24 elevi.
1. Elevul A învaţă bine.
2. Elevul B învaţă bine.
........................................
24. Elevul T învaţă bine.
Concluzie: Toţi elevii cl. IA învaţă bine.

Deducţia este reflectarea procesului de trecere la o judecată generală la judecăţi

particulare. De exemplu:
1. Toţi elevii clasei IA învaţă bine. GP Analogie
2. Bunescu este elev al cl. I A.
Concluzie: Bunescu învaţă bine.

4
 Concluziile prin analogie se obţin prin analiza judecăţilor, obiectelor, fenomenelor
particulare cu unele însuşiri comune; ideea despre construirea avionului a apărut studiind zborul
păsărilor (Jelescu P, 2007).

4. Felurile gîndirii
Gîndirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul şi
acelaşi om în momente şi în situaţii diferite. Există numeroase tipologii ale gîndirii după mai
multe criterii:
1. După orientare:
a) gîndirea direcţionată;
b) gîndirea nedirecţionată.
Gîndirea direcţionată sau directă este sistemică şi logică, deliberată şi intenţionată, ghidată
de scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvă probleme, formulează legi, îşi realizează obiectivele
propuse (drept exemplu tipic este sinectica, care se bazează pe respectarea unor reguli, pesupune
critică şi discuţii contradictorii).
Gîndirea nedirecţionată sau nondirectivă, se caracterizează prin mişcarea liberă, spontană a
gîndurilor, fară a fi orientată de un scop sau de un plan. Ea este implicată de imaginaţie, oamenii
recurgînd la ea pentru a se relaxa. Gîndirea nedirecţionată are o mare importanţă în pregătirea
momentului gîndirii direcţionate, productive, creatoare, contribuind astfel indirect la
soluţionarea problemelor.
2. După tipul operaţiilor presupuse:
a) gîndirea algoritmică;
b) gîndirea euristică (redate în tabelul de mai jos):
Caracteristici ale gîndirii algoritmice şi euristice

Gîndirea algoritmică Gîndirea euristică

- rigidă - flexibilă
- strict determinantă - în curs de determinare
- maxim automatizată şi stereotipizată - implică analiza prealabilă
- fixă şi reproductivă - decizia este plastică şi inovatoare
- grad mare de standardizare - grad mare de flexibilizare
- rutinieră, stăpînind teorii deja cucerite - evolutivă, descoperind teorii noi
- presupune prudenţă, comoditate - atitudini de iniţiativă, independenţă
- situaţii obişnuite - condiţii incerte, noi

5
 Gîndirea algoritmică este bazată pe trecerea succesivă de la un ,,pas” la altul, ceea ce va
conduce în mod cert la rezolvarea problemei, pe cînd gîndirea euristică are caracter arborescent
(care are înfăţişarea unui arbore), din fiecare ,,nod” subiectul trebuind să aleagă o cale din mai
multe posibile, este o ,,scurtătură”, care ajută la reducerea efortului mintal rezultat sigur
(încercări şi erori).
3. După finalitate:
a) gîndirea reproductivă;
b) gîndirea productivă;
c) gîndirea critică.
Distincţia dintre primele două tipuri de gîndire a fost introdusă de către psihologul german
Selz, care consideră că procesul gîndirii trece treptat de la nivelul reproductiv al completării
lacunelor dintr-o problemă la nivelul productiv al elaborării unor soluţii noi. Drept exemplu
poate servi o întîmplare din viaţa celebrului matematician Gauss. Pe cînd acesta avea 6 ani,
profesorul a dat elevilor să calculeze cît mai rapid suma numerelor de la 1 la 10. În timp ce
colegii lui mai calculau încă, Gauss a sesizat o nouă legitate - faptul că suma termenilor din
poziţii extreme este 11, deci suma finală va fi 55. Exemplu de gîndire productivă:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(1+10) + (2+9) + (3+8) + (4+7) + (5+6) = 55

Primul mod de operare al gîndirii este simplist, automatizat şi stereotipizat, pe cînd al doilea este
creativ.
Gîndirea critică se centrează pe testarea şi evaluarea soluţiilor şi exploatărilor posibile; este un
mod de abordare şi rezolvare a problemelor bazate pe argumente convingătoare, logice,
raţionale.
4. După sensul de evoluţie:
a) gîndirea divergentă;
b) gîndirea convergentă.
Gîndirea divergentă manifestă tendinţa de diversificare şi multiplicare a soluţiilor în raport cu
punctul iniţial de plecare, fiind semnul distinctiv al flexibilităţii şi mobilităţii intelectuale a
individului (prezenţa unor capacităţi cum ar fi: generarea a cît mai multor produse, combinarea
elementelor pentru obţinerea a cît mai multor variante etc.).
Gîndirea convergentă se mişcă în sens invers de la diversitate la unitate. Ea cuprinde capacităţi
de tipul următor: de a comprima un număr variat de structuri semantice într-un număr relativ limitat, de
a forma concepte pornind de la atributele obiectelor şi fenomenelor etc. (Savca L., 2005).
6
 J.P. Guilford (psiholog american), demonstrează că în gîndirea convergentă relaţiile sunt extrase
din informaţia dată. Spre deosebire de ea, în gîndirea divergentă există o mai mare libertate în
producerea informaţiei, dar nu totală. Gîndirea divergentă a fost considerată caracteristica distinctivă a
creativităţii, pe cînd gîndirea convergentă, caracteristica distinctivă a inteligenţei.
5. După demersurile logice:
b) gîndirea inductivă;
c) gîndirea deductivă;
d) gîndirea analogică (analoagă).
Gîndirea inductivă faciliteaza extragerea şi formularea unei concluzii generale dintr-o
multitudine de cazuri particulare. Ea surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant invariabil.
Gîndirea deductivă reprezintă mişcarea cunoaşterii în sens invers celei inductive, deci de la general
la particular; este un excelent mijloc de a controla conceptele, relaţiile şi legile obţinute prin gîndirea
inductivă.
Prin gîndirea deductivă, pornind de la o serie de legităţi deja stabilite, omul tinde spre obţinerea
unor noi informaţii şi ajunge întotdeauna la o anumită concluzie.
Gîndirea analogică constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene, evenimente,
idei etc., acolo unde ele par a nu exista, în transferul de informaţie de la un obiect cunoscut, asimilat, la
altul necunoscut încă. Pornind de la asemănările constante, gîndirea analoagă emite ipoteze, ce
urmează a fi verificate. Dacă gîndirea inductivă se bazează pe tratarea informaţiilor de aceeaşi
natură, gîndirea analogică cercetează fenomene extrem de variate.
6. După valoare:
a) gîndirea pozitivă;
b) gîndirea negativă.
Aflaţi în faţa unor situaţii neobişnuite, imprevizibile, frustrante sau stresante, oamenii se
angajează diferit în analizarea şi soluţionarea lor: unii se implică activ şi constructiv, iar alţii
pasiv, defensiv. Primii pun în funcţiune aşa-numita gîndire pozitivă (,,se poate”, ,,e greu, dar
posibil”, ,,să vedem cum putem ieşi din impas”), alţii dimpotrivă, fac apel la gîndirea negativă,
care-1 pune întotdeauna în faţă pe ,,nu”, (,,nu se poate”, ,,nu am nici o scăpare”, ,,nu cred că voi
fi în stare”).
Gîndirea pozitivă se caracterizează prin raţionalitate de orientare activă, constructivă pe
direcţia depăşirii dificultăţilor, cea negativă prin pasivitate, neîncredere, lipsa angajării.
Persoanele, care gîndesc negativ, sunt mai puţin eficiente, prezintă ostilitate, anxietate,
nefericire, nu-şi fixează scopuri înalte, din frica de a nu le putea realiza. Anticiparea eşecului,
sentimentele de inferioritate le împiedică să-şi valorifice posibilităţile. Deci educarea gîndirii
pozitive devine o necesitate atît la nivel individual, cît şi la nivel instituţional.
7
 7. După eficienţă:
a) gîndirea eficientă;
b) gîndirea neeficientă (ineficientă).
Sunt eficiente acele tipuri de gîndire, care sunt adaptate situaţiilor şi cerintelor acestora, iar
ineficiente sunt cele, care nu corespund sau se opun situaţiilor problematice. Dacă un individ se
află într-o situaţie relativ familiară pe care ar putea-o soluţiona apelînd la cîteva modalităţi
algoritmice, însă el caută, încearcă strategii noi apelînd la gîndirea euristică, atunci gîndirea sa va
fi ineficientă. Aşadar, nu există tipuri de gîndire exclusiv eficiente şi ineficiente, ci tipuri de
gîndire mai mult sau mai puţin eficiente sau ineficiente, în funcţie de modul lor de utilizare. Un
alt exemplu al gîndirii creatoare eficiente este cuplajul dintre gîndirea creatoare şi cea critică
(soluţiile formulate trebuie evaluate, testate), (Eţco C., 2007).

5. Particularităţile individuale ale gîndirii

Oamenii se deosebesc între ei şi prin anumite calităţi ale gîndirii. Acest fapt se
datorează diferitor circumstanţe: mediului în care au trăit şi au activat, modului de instruire şi
educaţie, exigenţelor sociale şi personale, tipului general de sistem nervos ş.a.
Se disting multiple calităţi de gîndire: flexibilitatea, profunzimea, spiritul critic,
divergenţa, vastitatea, rapiditatea, independenţa ş.a.
Flexibilitatea gîndirii se caracterizează prin uşurinţa ei de a trece de la o metodă de
rezolvare a problemei la alta, de la un procedeu la altul. Opusă flexibilităţii este rigiditatea -
o gîndire inertă.
Profunzimea gîndirii constituie capacitatea ei de a pătrunde esenţa lucrurilor,
fenomenelor, întrebărilor, de a înţelege şi de a prevedea desfăşurarea ulterioară a
evenimentelor etc. Calitatea opusă profunzimii este superficialitatea gîndirii - operarea ei
cu lucruri secundare.
Spiritul critic al gîndirii înseamnă capacitatea ei de a privi conştient lucrurile, de a le
aprecia la justa lor valoare, obiectiv. Şi, dimpotrivă, dacă omul nu este obiectiv, adecvat,
neconştientizînd acest fapt, el are o gîndire necritică.
Dacă în formularea, soluţionarea sau verificarea problemelor omul este capabil de a găsi
multiple căi, metode, procedee, tehnici etc., înseamnă că el are o gîndire divergentă. În cazul în
care el poate găsi numai o singură posibilitate de a formula, rezolva sau verifica problema el are o
gîndire convergentă.
Vastitatea gîndirii este capacitatea ei de a cuprinde multiple laturi ale întrebării abordate,
legăturile ei cu alte întrebări, domenii etc. Unilateralitatea este calitatea gîndirii de a aborda
problemele îngust, numai dintr-un singur aspect, nebănuind altele.
8
 Rapiditatea gîndirii se caracterizează prin timpul cel mai scurt în care poate fi formulată,
rezolvată sau verificată o problemă. Opusă ei este lentabilitatea gîndirii, cînd omul gîndeşte
încet, tărăgănat.
Independenţa gîndirii înseamnă desfăşurarea ei fără ajutorul cuiva, de sine stătător. În
cazul în care omul nu poate gîndi independent, ci sub influenţa cuiva, el manifestă
sugestibilitate şi este dependent.
Calităţile pozitive ale gîndirii se dezvoltă treptat prin instruire şi educaţie, prin
autoinstruire şi autoeducaţie, prin muncă asiduă şi perseverentă. Educatorul, învăţătorul trebuie
să cunoască aceste calităţi, să şi le formeze sie şi discipolilor săi (Jelescu P., 2007).

6. Procesele gîndirii
Înţelegerea este acel proces al gîndirii, care constă în suprapunerea sensului pe care îl poartă
un anumit simbol (semn) şi pe care îl exprimă:
 constituie un act intelectual, prin care se descoperă sensul cuvintelor, lucrurilor;
 este actul intelectual de surprindere a ideii exprimate într-un enunţ;
 descoperirea esenţei lucrurilor, care se află dincolo de perceptibil;
 stabilirea relaţiei dintre semnificant şi semnificaţie.
Prin urmare, a înţelege ceva ar însemna descoperirea sensurilor lucrurilor, care sunt latente,
ascunse, imperceptibile; este un act de trecere de la sesizabil, insesizabil.
Procesul înţelegerii are ca produs reuşita subiectului sau insuccesul lui. Ce înseamnă că
cineva a înţeles? Manifestările subiectului:
- acţiuni adecvate (Dă-mi jucăria - şi copilul aduce);
- el poate redefini termenul, lucrul etc. (poate reformula cu cuvintele sale);
- poate explica altcuiva;
- poate exemplifica, poate ilustra.
Felurile înţelegerii:
1. Adecvată - cînd subiectul înţelege exact; neadecvată - este o eroare a înţelegerii.
2. Complexă - surprinderea tuturor caracteristicilor esenţiale ale obiectului; parţială - sau
incompletă, surprinderea doar a unei părţi din caracteristicile esenţiale.
3. Clară - exactă, limpede; confuză - imprecisă.
4. Profundă - ce surprinde sensurile ascunse; superficială - surprinde doar partea vizibilă a
lucrurilor.
5. Lentă – înceată; promptă - rapidă.

9
 6. Discursivă - o înţelegere desfăşurată pe etape; intuitivă - iluminare rapidă + învăţare
cognitivă (anterior).
Rezolvarea de probleme este acel proces al gîndirii, care constă în depăşirea prin mijloace
cognitive (nu acţiuni) a unui obstacol cognitiv şi transformarea necunoscutului în cunoscut.
- procesul de elaborare a soluţei problemei prin combinarea şi recombinarea datelor experienţei
anterioare în funcţie de cerinţele problemei;
- a rezolva o problemă înseamnă a-i găsi soluţia. Elementele procesului de rezolvare a problemei:
a) Problema este o dificultate cognitivă, un obstacol, care implică una sau mai multe
necunoscute şi fără de care repertoriul de răspunsuri (de care dispune subiectul la momentul dat)
este insuficient.
Problema apare atunci cînd subiectul îşi pune un scop şi nu ştie cum să ajungă la el. Apariţia
problemei provoacă o stare de alertă, nelinişte, care pîna la urmă se cristalizează într-un motiv de a
acţiona.
b) Situaţia de problemă este împrejurarea concretă, în care apare, se dezvoltă şi funcţionează
problema. Este situaţia, în care apare conflictul cognitiv între ,,nu ştiu” şi „ trebuie să ştiu”.
c) Rezolvitorul - subiectul, care îşi pune o problemă, caută şi-i găseşte soluţia.
d) Soluţia - răspunsul la întrebarea problemei sau rezultatul obţinut.
Există 2 tipuri de probleme:
1) problema bine definită, unde starea iniţială şi cea finală, operaţiile şi regulile sunt bine definite;
2) problema insuficient definită, în care aceste date nu sunt clar şi complet descrise.
Pentru ca o problemă insuficient definită să fie rezolvată cu succes, ea trebuie transformată în
problemă bine definită.
Fazele rezolvării problemelor:
1) surprinderea şi perceperea problemei (problema furnizată de viaţă este sesizată, iar cea
propusă de profesor este percepută);
2) analiza primară a problemei (ce este dat şi ce trebuie să se afle);
3) identificarea tipului de problemă pentru a şti ce strategii sunt binevenite;
4) elaborarea sau alegerea strategiei pozitive din cele deja existente;
5) elaborarea planului concret, detaliat al procesului de rezolvare a problemei (pas cu pas);
6) executarea planului (rezolvarea propriu-zisă);
7) verificarea sotuţiei obţinute (dacă este justă sau falsă);
Strategia reprezintă principiul sau modul general de rezolvare a problemei. Tipurite de strategii:
1. După criteriul direcţiei mişcării:
- strategii prospective, care se mişcă de la starea iniţială la cea finală;
- strategii retrospective, care se mişcă înapoi de la starea finală la cea iniţială.
10
 2. După criteriul certitudinii rezolvării:
- algoritmică (exemplu: problema matematică) ce asigură 100% în obţinerea soluţiei corecte, este o
strategie sigură, ce garantează succesul;
- euristică (exemplu: tabla de şah) nu asigură întotdeauna succesul în obţinerea rezultatului, ea doar
uşurează accesul la soluţie.
Factorii care influenţează rezolvarea de probleme sunt:
 presiunea timpului, în general, lucrăm prost în criză de timp, dar pe unii criza de
timp îi stimulează;
 noutatea problemei: poate constitui pentru unii un factor inhibitor, dar pentru alţii
un factor stimulator;
 dificultatea problemei poate induce o stare de stres, de încordare, dar poate constitui
şi un factor stimulator al nevoii de competiţie;
 modul de formulare a problemei: problemele clar formulate, concise, fără exces de
date inutile sunt mai uşor rezolvate decît decît cele „îngropate în detalii;
 ambianţa: o ambianţă cu disconfort, cu zgomot, cu multe persoane, poate afecta
productivitatea rezolutivă;
 tensiunea emoţională prea puternică;
 lipsa de motivaţie sau motivarea excesivă prin teama de eşec, teama de sancţiuni
sau anticiparea unor recompense foarte mari;
 oboseala intelectuală, care afectează capacitatea de concentrare, coerenţa logică a
acţiunilor.
Sfaturi utile în activitatea de rezolvare de probleme, sistematizate de către M. Zlate, după
psihologii americani Ellis şi Schumacher:
 înainte de a rezolva o problemă trebuie să fiţi siguri că o înţelegeţi cu adevărat;
 reverificaţi datele din memorie, pentru a vă asigura că veţi progresa către obiectivul
principal;
 încercaţi mai întîi ipoteza cea mai simplă, iar dacă aceasta eşuează, treceţi la ipoteze
mai complexe;
 învăţaţi să rezistaţi dificultăţilor, eşecurilor şi frustrărilor ce intervin în cursul
rezolvării problemelor;
 rămîneţi deschişi pentru opţiuni alternative şi abordări noi, nu manifestaţi fixitate,
rigiditate în descoperirea soluţiilor;
 dacă aţi ales o cale de acţiune, o ipoteză finală, mai aruncaţi o privire înainte de a
trece la fapte;

11
  explicaţi problema unei alte persoane, aceasta vă va ajuta în găsirea unei
perspective optime de abordare;
 nu vă preocupaţi un timp de problemă, lăsaţi-o deoparte, dar nu transformaţi această
perioadă de aşteptare (sau de incubaţie) într-o manieră sistemică de evitare a
problemelor.
Luarea deciziei este acel proces al gîndirii, care constă în a selecta o alternativă din mai multe
disponibile la un moment dat:
- este procesul de alegere a unei linii anumite de conduită într-o situaţie nedeterminată, incertă,
confuză;
- înseamnă a face o opţiune pentru o anumită alternativă, utilizînd unul sau mai multe criterii.
Fazele actului decizional:
1. identificarea tuturor alternativelor de conduită (,,Ce voi face eu?”);
2. obţinerea de informaţii pertinente fiecărei alternative (informaţia necesară şi suficientă);
3. analiza comparativă a beneficiului şi utilităţii aşteptate (însemnătatea) în legatură cu fiecare
alternativă şi întocmirea listei ierarhice, ordonate de alternative, conform semnificaţiei (I - cea
mai importantă, II - mai puţin importantă etc.);
4. luarea efectivă a deciziei sau opţiunea, conform criteriilor puse la bază.
Strategii sau tehnici de luare a deciziilor:
1. Raţionale - decidentul cunoaşte toate alternativele de conduită în situaţia dată şi are timp
suficient pentru a analiza şi evalua fiecare alternativă.
2. Intuitive (neraţionale) - se folosesc în cazul deficitului de timp şi de cunoştinţe. Sunt potrivite
în situaţiile cînd decizia trebuie luată la moment, prompt. Dacă strategiile raţionale fac apel exclusiv la
judecată, atunci cele intuitive se bazează pe inconştient.
Creativitatea - este o formaţiune psihologică, care, fiind pusă în funcţiune, produce ceva nou, original
şi socialmente util (Buzdugan T., 1999).

7. Gîndirea omului şi „gîndirea” maşinii

Astăzi există maşini ce pot integra, diferenţia, rezolva probleme matematice dintre cele mai
complicate. Maşinile joacă şah, traduc dintr-o limbă în alta, compun muzică ş.a. Dar nici una
dintre ele nu poate fi comparată cu gîndirea atît de bogată a omului. Maşina „gîndeşte” numai
după programa întocmită tot de gîndirea omului. „Gîndirea” maşinii depinde de gîndirea
omului. Problema pe care maşina o rezolvă n-are pentru ea nici un sens şi nici o valoare. Acest
fapt are o însemnătate mare şi constituie deosebirea calitativă principală dintre gîndirea omului şi
„gîndirea” maşinii. Maşinile ne pot ajuta să rezolvăm problema, dar nu să gîndească pentru noi.

12
 Experimentele psihologice contemporane arată că gîndirea creatoare se dezvoltă fructuos în
timpul creării situaţiilor problematice, formulării şi rezolvării de sine stătător a problemelor.
Instruirea ale cărei scopuri sînt atinse în procesul formulării şi rezolvării de sine stătător de către
elevi a problemelor, întrebărilor ce conţin implicit esenţa unor noi cunoştinţe, se numeşte
instruire problematizată. O asemenea instruire se înfăptuieşte treptat sub conducerea chibzuită a
pedagogului.
8. Inteligenta

1.Natura psihologică a inteligenţei.

Inteligența - un set de abilități mentale umane care asigură succesul activității sale cognitive.

Termenul de inteligenţă a fost introdus în circuitul ştiinţifico-cultural de către Cicero. Este un

cuvânt compus din două cuvinte: inter = între şi legere = a lega. Adică ceva care stabileşte
legături între ceva şi altceva.

Într-un sens larg, acest termen este înțeles ca totalitatea tuturor funcțiilor cognitive ale unui
individ (percepție, memorie, imaginație, gândire), iar în sens restrâns - abilitățile sale mentale.

Putem utiliza alte modele ale structurii inteligenței, de exemplu, evidențiind următoarele
componente în ea:

 capacitatea de a învăța (stăpânirea rapidă a noilor cunoștințe, abilități și abilități);

 capacitatea de a opera cu succes cu simboluri și concepte abstracte;
 capacitatea de a rezolva probleme practice și situații problematice;
 cantitatea de memorie operativă și pe termen lung disponibilă.

Caracteristicile esenţiale:

 Inteligenţa este o structură de personalitate (aptitudine generală).

 Asigură adaptarea adecvată la mediu.
 Asigură înţelegerea unei situaţii şi găsirea soluţiei potrivite
 Asigură însuşirea noilor cunoştinţe şi a noilor aptitudini.

Inteligenţa realizează, după Piaget, în special două funcţii:

 Înţelegerea lumii şi a propriei personalităţi

 Rezolvarea problemelor cu care omul se confruntă

2. Stadiile de dezvoltare a inteligenţei după Jean Piaget.

Stadiul senzorio-motor (0 – 2 ani): copii descoperă relaţiile dintre ceea ce percep şi ceea ce
fac (cu mâinile) şi învaţă să coordoneze experienţele senzoriale cu acţiunile fizice. Descoperă
permanenţa obiectelor: spre sfârşitul acestui stadiu copilul caută mingea care s-a deplasat în
afara câmpului lui perceptiv, deci înţelege că ea există deşi nu se vede.

13
Stadiul preoperatoriu (2 ani – 7 ani): deprinde mersul şi limbajul, începe să-şi reprezinte
lumea prin cuvinte şi imagini, gândirea lui este simbolică şi aceasta îi permite să judece
despre lucrurile dincolo de ceea ce percepe aici şi acum.
Stadiul operaţiilor concrete (7 ani – 11 ani): Copilul poate judeca logic despre lucrurile şi
evenimentele concrete. Achiziţiile importante: clasificarea, categorizarea, conservarea
proprietăţilor fizice ale obiectelor. Inteligenţa lui este predominant inductiv-logică şi concretă.
Stadiul operaţiilor formale (11 ani – 15 ani): operează cu concepte abstracte, pot executa
permutări, combinări. Inteligenţa devine deductiv-logică. Construieşte raţionamente pornind
de la anumite teze (postulate), ipoteze. Corespunde conceptului de gândire abstract-verbală.

3. Supradotarea intelectuală / subdotarea intelectuală

În consecință, testele de inteligență includ mai multe grupuri de sarcini. Acestea sunt teste
care dezvăluie cantitatea de cunoștințe într-o anumită zonă; teste care evaluează dezvoltarea
intelectuală a unei persoane în legătură cu vârsta sa biologică; teste care determină capacitatea
unei persoane de a rezolva situații problematice și sarcini intelectuale. În plus, există teste
speciale. De exemplu, despre gândirea abstract-logică sau spațială, despre inteligența verbală
etc.

Cele mai cunoscute teste de acest tip includ:

 Testul Stanford-Binet- evaluează dezvoltarea intelectuală a copilului;

 Testul Wexler - evaluează componentele verbale și non-verbale ale inteligenței;
 Testul Raven - inteligență non-verbală;
 Testul Eysenck (IQ) – determină nivelul general de dezvoltare a inteligenței.

În studiul inteligenței în psihologie, există două abordări: abilitățile intelectuale sunt înnăscute
sau se dezvoltă în procesul de dezvoltare individuală, precum și versiunea lor intermediară.

Distribuţia oamenilor după dotarea lor intelectuală exprimată în valorile IQ (engl.=coeficient de

inteligenţă) corespunde curbei normale (curba lui Gauss, “Pălărie” sau “Clopot”)

Datorită lui Gauss putem spune cu aproximaţie câţi genii avem pe Terra sau în Moldova. Dar mai întâi
de toate să vedem cum funcţionează testul de inteligenţă.

14
Examinarea figurei ne permite să facem următoarele constatări:
Majoritatea populaţiei se înscrie în zona medie a curbei 84-116 valori cu IQ şi alcătuieşte
68%;
Există 2 extreme: extrema 1: supradotarea (de la 116 în sus);
extrema 2: subdotarea sau retard mintal (de la 68 în jos).
Să examinăm prima extremă: supradotarea intelectuală. Cel mai important studiu privind
dotarea intelectuală a fost efectuat de Terman. În 1921 el a selecţionat dintr-un număr de 250
mii de copii un lot de 1470 cu dotaţie superioară (supradotare) care mai apoi au fost supuşi
observărilor şi cercetărilor în anii: 1928, 1940, 1950, 1955, 1961, 1972 şi 1977. Problema de
cercetare: impactul supradotării intelectuale asupra calităţii vieţii. Rezultatele: marea
majoritate a subiecţilor supradotaţi au devenit persoane realizate (succes în viaţă şi carieră). Ei
au fost mai eficienţi şi au dispus de mai multă sănătate, mai multă satisfacţie de viaţă (muncă,
mai buni familişti). În acelaşi timp nici unul din ei nu a devenit geniu (ca Einstein, de
exemplu) sau laureat al premiului Nobel.
Subdotarea intelectuală se prezintă în formă de retard mintal. El începe mai jos de valoarea
Retardul mintal se defineşte ca nivel de activitate intelectuală şi comportament inferior celui
pe care îl manifestă persoanele mediu înzestrate. Retard mintal = rămânere în urmă, diferenţa
negativă dintre vârsta cronologică şi vârsta mintală. De exemplu, subiectul are vârsta
cronologică 8 ani, în timp ce vârsta lui mintală este 6 ani. Acest decalaj şi înseamnă retard
mintal. Retardul mintal este cauzat de: 1) factori fizici sau organici, 2) factori sociali (mai ales
15
familiali). Factorii organici: tulburări cromosomale – sindromul Down; tulburări de
metabolism – phenylketonuria (PKU); hidrocefalia. Factorii sociali sau familiali: alimentarea
săracă; deprivarea afectivă şi intelectuală.
Nivelurile retardului mintal:
70 – 85: inteligenţă de limită: adaptabil
50 – 69: retard uşor (mild): educabil, poate învăţa până la nivelul clasei a 6-a
35 – 49: retard moderat: “dresabil”, poate învăţa până la nivelul clasei a 2-a
21 – 34: retard sever (imbecil): nu poate însuşi limbajul scris, nu poate abstractiza, în schimb,
I se pot forma deprinderi simple (igienice, de ex.).
≤ 20 (egal sau mai mic de 20): retard profund (idioţie): cere îngrijire specială permanentă şi
supraveghere.

16