Gandirea ca activitate de rezolvare a problemelor

Introducere
Gîndirea este forma superioara de reflectare de câtre creier a lumii înconjuratoare , e unul
dintre cele mai complicate procese psihice de cunoastere propriu numai omului. Omul stie
multe lucruri despre lumea înconjuratoare. El cunoaste compozitia chimica a stelelor
îndepartate , lumea particulelor elementare, legile activitatii nervoase superioare ,el stie despre
existenta razelor rentghen, a ultrasunetelor, de si nare posibilitate sa perceapa toate
acestea.
Gîndirea constituie procesul suprem al cunoasterii. Ea reprezinta forma oglindirii
creatoare de catre om a realitatii , ce da nastere unui asemenea rezultat, care la momentul dat nu
exista nici în realitate obiectiva, nici nu dispune de el subiectul gîndirii. Deosebirea gîndirii de
toate celelalte procese psihologice aleicunoasterii consta în aceea , ca ea totdeauna tine de
transformarea activa a conditiilor în care se afla omul. Gîndirea în permanenta este orientata în
directia solutionarii unor probleme. Gîdirea reprezinta tip specific de activitate mintala si
practica ,ce presupune un sistem de actiuni si operatii incluse cu caracter transformat si
cognoscibil .
Dar oare toate aceste cunostinte sînt capatate de om numai cu ajutorul analizatorului?
Oare omul cunoaste despre lume numai ceea cei ofera senzatiile si perceptiile? Desigur , ca
nu.Posibilitatile cunoasterii lumii cu ajutorul analizatorilor sunt foarte limitate .
Omul ar cunoaste foarte putin despre lumea înconjuratoare , daca cunostintele lui sar limita
numai la acelea indicatii, care le ofera vazul, auzul, pipaitul si câtiva alti analizatori .Posibilitatea
unei cunoasteri adânci si largi alei lumii io ofera gîndirea umana. Ce este gîndirea? Care-i esenta
ei ? Anume de aceea me-am propus ca sa vad , ce este gîndirea pentru a patrunde în tainele
misterioase ale celei complicate procese psihice a omului.
Mi-am propus sa cercetez legatura gîndirii cu cele alte procese psihice,ca sa enumar
produsele gîndirii si operatiile ei , si nu în ultimul rînd sa patrund în esenta procesului rezolutiv a
problemelor.Cînd utilizam cuvîntul "gîndire" putem sugera o serie întreaga de lucruri diferite.
Putem sugera, de exemplu, ca meditam sau reflectam asupra unei chestiuni, pe care o asociem
deseori cu activitatile intelectuale, sau ne gîndim la o problema, cum ar fi varianta cea mai buna
de - a ajunge la spital la timp pentru o consultatie sau uneori putem sugera visare.

Gîndirea si rezolvarea problemelor

Andrei Cosmovici sustine ca în majoritatea manualelor publice la noi sub influenta

materialismului dialectic, gîndirea era definita ca o "reflectare generalizata si mijlocita a
realitatii". Desigur aici sunt incluse aspecte importante ale ei .De exemplu, cînd ma scol
dimineata , ma uit pe fereastra si constat ca pamântul gîndirii e ud si plin de balti , îmi spun
: ,, asta noapte a plouat ".
Acest act presupune un proces de gîndire care e mijlocit , fiindca nu vad ploaia, ci numai
efectele ei. Este si o cunoastere generalizata, întrucât deductia are la baza convingerea ca ploaia
abundenta uda totdeauna pamântul din fata ferestrei mele . Caracterizarea nu e specifica
deoarece si o simpla imagine constituie ,, o cunoastere mijlocita " de existenta unor perceptii
prealabile si, adesea, contine generalizari .Or, o amintire nu implica gîndire, într-un sens propriu.
si mai n 212v215c epotrivit este termenul de reflectare, el sugerând un fenomen pasiv, similar
constituirii imaginii într-o oglinda, pe cînd gîndirea implica actiuni, poate fi descrisa ca o
activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi vointa de a
solutiona o problema.
Gîndirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante
ale realitatii si la dezvoltarea anumitor probleme.Cînd vorbim de probleme ne gândim la
dificultatile întâmpinate în calea atingerii unui obiectiv propus.
Totusi Rene Descantes considera gîndirea drept o calitate specifica spiritului. Deci noi
am gîndit tot timpul. De fapt, marele gînditor pune semnul egalitatii între termenii "gîndirii" si
"constiinta". Psihologia trebuie însa sa distinga niveluri diferite de activitate. Iata, mergem pe
strada si-l întalnim pe micul nostru Z. Îl întrebam: "ce mai faci!" . el ne raspunde ca se duce la
facultate. Aceasta convingere decurge aproape automat si nu presupune nici un efort. N-am putea
vorbi de gîndire propriu - zisa ci doar de un act de comunicare elementara. Gîndirea implica o
succeasiune de operatii. Cînd spunem succesiune nu înseamna ca actul de gîndire trebuie sa
dureze mult: ca si în cazul perceptiei, implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca si cum
ar fi simultan. Alteori rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile aspect subliniat în
descrierea actului de creatie, în care gîndirea este inclusa în mod
organic.
Bogoslovschi ne defineste "gîndirea" ,este reflectarea mijlocita si generalizat-
abstracta sub forma notiunilor a însusirilor esentiale si necesare ale obiectelor si fenomenelor, a
legaturilor logice, cauzate dintre ele.

I.GÎNDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

Paul Popescu-Neveanu ne defineste gîndirea ca proces psihic central ca, desfasurându-se
larg, si apelând la resursele celorlalte procese psihice - nu numai memorie dar si afectivitate si
vointa - în vederea progreselor, adîncirii si extensiunii cunoasterii, gîndirea îndeplineste în
sistemul psihic uman un rol central si este definitorie pentru om, ca subiect al cunoasterii logice,
rationale.
Centralitatea gîndirii. Consta nu numai în faptul ca ea antreneaza celelalte disponibilitati
si functii pentru a trece dincolo de aparente la esenta, dincolo de particular la general, dar si în
faptul ca instalându-se ca un ,,stat major" al sistemului, orienteaza, conduce, valorifica celelalte
procese si functiuni, perceptii ce devin observatii, comunicare verbala ce dovedeste înteles,
subordonându-se normelor logice, vointa ce-si precizeaza, scopuri pe baza de perceptii si îsi
urzeste planurile în baza unor rationamente.
Încercând o definitie a gîndirei, suntem nevoiti mai întâi sa precizam ce anume di lumea
obiectiva se reflecta informational în planul intelectual subiectiv. Daca faptele singulare nu sunt
obiect al gîndirii, ci ale proceselor senzoriale, atunci ne întrebam ce reprezinta invariantii,
constantele din multitudinea obiectelor si fenomenelor care se divid în clase si categorii care se
ocupa gîndirea.
Consideram asemenea filozofi germani, ca si în cazul claselor de obiecte-fenomene, ca si
în cazul determinarilor de orice fel, faptul unificator este relatia. Ne referim la relatiile obiective
simple sau complexe, cu un anumit grad de esentialitate ce exista real si se impun gîndirii. Le-
am definit relatii categoriale, iar pe cele determinarea, cum sunt legile obiective, le consideram
adecvat ca fiind determinative.
Gîndirea se defineste ca proces cognitiv de însemnatate centrala în reflectare realului
care, prin intermediul si generalizarii coordonate în actiuni mintale,extrage si prelucreaza
informatii despre relatii categoriale si determinative în forma conceptelor, judecatilor si
rationamentelor. Gîndirea este în primul rînd o cunoastere mijlocita. Cînd cunoasterea
nemijlocita este posibila dar nu-i rationala. De exemplu, putem afla înaltimea celui mai înalt
copac, daca în ziua cu soare înfibgem un baston în pamânt si asteptam timpul cînd umbra
bastonului va fi egala cu înaltimea lui.
Gîndirea este în al doilea rînd, cunoasterea a relatiilor si a legaturilor legice între
obiectele si fenomenele lumii din jur. Ea ne ofera posibilitatea sa întelegem legitatile lumii
materiale, legaturile de cauza si efect în natura si în viata social-istorica, legitatile psihicului
omului.
Cu alte cuvinte gîndirea este în al treilea rînd o cunoastere generalizata a realitatii, e un
proces de cunoastere a proprietatilor generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor.Cu
ajutorul gîndirei omul cunoaste, de exemplu, proprietatile generale si esentiale ale metalelor,
proprietatile generale ale razelor, proprietati generale ale lichidelor ,proprietati generale ale
triunghiurilor, caracteristica generala a verbului, a adjectivului. Acum putem da o definitie
completa si desfasurata. Gîndirea este, deci, un proces de cunoastere mijlocita si generalizata a
lumii înconjuratoare.
1.1. Procesul constituirii intelectuale.
Intelectul desemneaza un sistem de relatii, si procese psihice superioare (inteligenta,
gîndire, memorie, imaginatie, limbaj), sistemul ce constituie si se formeaza plenar la nivel uman,
depasind experienta senzoriala, dar bazându-se pe ea, uzând de proprietati specifice ale creierul
uman si realizându-se numai prin modelare culturala si integrare socioculturala. Stadiile
dezvoltarii intelectuale strabatute de copil de la nastere si pîna la vârsta de 18-20 ani ne permit sa
întelegem procesul constituirii intelectului. Unul dintre cei mai vestiti psihologi ai
contemporaneitatii J. Piaget a propus conceptia dezvoltarii intelectului copiilor, care a exercitat
o puternica influentei asupra întelegerii procesului de dezvoltare a gîndirii copiilor. În aspect
teoretic acest savant sustine ideea referitoare la originea plastica, dependenta de activitate de
operatii intelectuale.
Teoria dezvoltarii gîndirei copiilor propusa de J. Piaget a capatat denumirea
"operationala".
Operatia dupa opinia lui Piaget, reprezinta o actiune interne, un produs al transformarii unei
actiuni exterioare, de obiect, coordonata cu alte actiuni, împreuna cu care formeaza un sistem
unic , principala particularitate a carui este reversibilitatea.
În cadrul dezvoltarii intelectului operational al copiilor j. Piaget a delimitat urmatoarele patru
stadii :
1. Stadiul intelectului senzoriomotoric, care cuprinde perioada vietii copilului pâna la
aproximativ 2 ani. Ea se caracterizeaza prin dezvoltarea aptitudinilor copiilor de a percepe si a
cunoaste obiectele din jur în conformitate cu proprietatile si însemnele lor suficient de stabile.
2. Stadiul gîndireii preoperationale, care include perioada de dezvoltare a copiilor de la vîrsta de
2 pâna la 7 ani.
La acest stadiu se formeaza vorbirea copiilor, începe procesul activ de iteriorizare a
actiunelor externe cu obiectele, se formeaza reprezentarile intuitive.
3.Staiul operatiilor concrete cu obiectele.
El este propriu copiilor în vârsta de la 7-8 ani pâna la 11-12 ani. La acest stadiu operatiile
intelectuale devin reversibile.
4. Stadiul operatiilor formale.
Acest stadiu este atins în dezvoltarea lor de copiii de vârsta de la 11-12 ani pâna la 14-
15 ani. La acest stadiu copiii de acum sunt apti de a realiza operatiuni în minte, utilizând
judecatile si notiunile logice. Operatiunile intelectuale interne se transforma la acest stadiu într-
un întreg bine organizat din punctul de vedere al structurii sale.
Galperin a elaborat teoria formarii intelectului copiilor, care si-a gasit o larga aplicare practica si
a fost recunoscuta drept una dintre cele mai bune fundamentate teorii practice ale psihologiei
instruirii.
Galperin îsi închipuie procesul formarii actiunilor intelectuale în felul urmator.
1. Familiarizarea cu structura viitoarei actiuni în aspect practic precum si cu cerintele, carora ea
la urma urmei trebuie sa le corespunda. Aceasta familiarizare constituie temelia orientativa a
viitoarei actiuni.
2. Realizarea actiunii proiectate în forma exterioara în aspect practic utilizându-se obiecte reale
sau substituente.
Valorificarea acestei actiuni externe va trece prin toti parametrii, avînd un anumit tip de orientare
în cadrul fiecaruia dintre ei.
3. Realizarea actiunii fara sprijinea nemijlocita pe obiectelor exterioare sau pe substituentii lor.
Transpunerea actiunii din aspectul extern în aspectul vorbirii cu voce tare.
Galperin scrie ca transpunerea actiunii în aspect verbal înseamna nu numai exprimarea actiunii
prin vorbire, ci întâi de toate realizarea verbala a actiunii cu obiectele.
4. Transpunerea actiunii de vorbire cu voce tare în aspect intern.
Descrierea verbala libera a actiunii în întregime ca ,,pentru sine".
5. Realizarea actiunii în aspectul vorbirii interne însotite de respectivele ei modificari si
prescurtari, de trecerea actiunii, a procesului ei si a detaliilor
realizari din sfera controlului constientizat si trecerea lui la nivelul deprinderilor si dexteritatilor
intelectuale.
Un loc aparte revine în cadru cercetarilor din domeniul gîndirei acelor investigatii, care
tin de studierea procesului formarii notiunilor.
II. MODALITĂŢI DE OPERARE A GÎNDIREI.
Activitatea de gîndire a oamenilor ce efectueaza cu ajutorul operatiilor gîndirii: analiza,
sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, si concretizarea.
2.1 Analiza si sinteza.
Analiza este o dezmembrare mintala a obiectului sau a fenomenului în partile lui componente o
evidentiere a partilor si semnelor si proprietatile lui separate.
Sinteza este o unificare mintala a elementelor, a partilor si semnele lui izolate într-un tot întreg.
Analiza si sinteza sînt indisolubil legate între ele, în procesul de cunoastere se gasesc în unitate,
caci întotdeauna analizam ceea ce este analizat si sintetizam ceea ce este dezmembrat în urma
analizei.
Analiza si sinteza sînt cele mai însemnate operatii mintale si-n unitatea lor întregesc o
cunoastere a realitatii complexe si multilaterale.Analiza ofera cunoasterea elementelor separate,
iar sinteza, sprijinindu-ne pe rezultatele analizei, unificând aceste elemente, asigura cunoasterea
obiectului în întregime. Însusind citirea, copilul efectueaza sub conducerea învatatorului analiza
(propozitiile le separa în cuvinte, cuvintele în silabe, silabe în sunete) si sinteza (din sunete si
litere compune silabe, din silabe-cuvinte, din cuvinte -propozitii). Pentru memoria unui anumit
text, elevul evidentieaza mai întâi partile de care le împarte în bucati cu un sens si încearca sa
înteleaga cum se leaga ele logic într-un tot întreg . Orice analiza începe cu o cunoastere
preventiva a obiectului sau a fenomenului, dupa aceea se trece la o analizare adânca si detailata.
Deseori procesele de analiza si sinteza se produc la început în activitate practica. Ca sa
demonstram si sa montezi în minte un motor, este necesar sa te înveti sa-l demontezi si sa-l
montezi în practica.
2.2. Comparatia. Comparatia este o confruntare a obiectelor si fenomenelor cu scopul de a gasi
asemanarile si deosebirile dintre ele. . D. Usinschii considera operatia de comparatia drept baza
întelegerii. El socotea, ca noi cunoastem orice obiect, numai daca-l etalam cu ceva si facem
deosebire între el si alt obiect.
Comparatia joaca un rol foarte important în activitatea de instruire a elevului. Comparând
de exemplu, adjectivul si verbul, operatiile de înmultire si împartire, oxigenul si hidrogenul,
triunghiul si dreptunghiul, stepa si pustiul, orânduirea sclavagista si feudala, elevul cunoaste mai
adânc proprietatile obiectelor si fenomenelor respective. O comparatie reusita a fenomenelor si
obiectelor este posibil numai atunci cînd este facuta în vederea unui scop, adica se realizeaza
dintr-un anumit punct de vedere, pentru a da raspuns la vreo întrebare. Ea poate avea drept scop
stabilirea asemanarilor sau deosebirea dintre obiecte. Astfel daca se studieaza animalele
domestice, comparîndu-le din punctul de vedere al folosului cel aduc omului, comparatiea poate
avea drept scop stabilirea semnelor de asemanare între ele . Daca se studieaza structura si
provenienta animalelor domestice, pe parcursul studierii se pot stabili anumite diferente între ele.
Cercetarile au aratat, ca scolarii mici stabilesc mai reusit asemanarile dintre obiecte, daca în
timpul comparatiei vom da un obiect adaugator, ce se deosebeste de cele comparate. Elevii
compara imaginatilor animalelor domestice - vacile si oile, si nu observa prea multe semne de
asemanare. Daca li se arata trei tablouri - vaca, oile, si câinele - ei gasesc cu mult mai multe
semne de asemanare dintre vaca si oaie.
2.3. Abstractizarea.
În procesul cunoasterii apare necesitatea nu numai de analiza vri-un obiect sau fenomen, ci si
aevidentia pentru o cunoastere mai adâncita a unui semn a unei particularitati, a unei parti, fara
sa se tina seama pentru un tip de toate celelalte si fara sa fii atent la ele. Drept rezultat, se
evidentiaza nu orice semn sau proprietate, ci acelea care sunt importante si esentiale.
Abstractizarea este o evidentiere a proprietatilor si a ideilor esentiali ai obiectelor si
fenomenelor cu o concomitenta abstractie a semnelor si proprietatilor nesentiale. elementul
obiectului evidentiat în procesul abstractizarii separat de celelalte semne ale lui, devine singurul
obiect al gîndirii. Astfel ducând observatii asupra diferitor obiecte transparente-aer, sticla, apa si
altele-noi evidentiem un indiciu comun: transparenta, putând astfel sa vorbim în genere despre
transparenta; observând miscarea corpurilor ceresti, a masinilor a oamenilor, evidentiem un
indiciu comun-miscarea, gîndirea despre miscarea în genere ca despre un obiect independent.
Tot asa cu ajutorul abstractizarii se formeaza notiunile de lungime, înaltime, volum, triunghi,
numar verb.
2.4. Generalizarea.
Abstractizarea sta la baza generalizarii care e o unificare în gând a obiectelor si a fenomenelor în
grupe bune, unele semne generale si esentiale, care se evidentiaza în procesul de abstractizare.
În lucru de instruire a elevilor generalizarea se manifesta, de obicei, în concluzii, definitii, reguli,
clasificari. elevilor le este foarte greu sa faca generalizari, pentru ca nu pot nici pe de parte sa
evidentieze singuri nu numai unele indicii generale, ci si indicii generale esentiale.
Unii psihologi sovetici evidentiaza doua feluri de generalizari :formal-empirica si de continut.
Generalizarea formal-empirica se realizarea pe calea compararii unui sir de obiecte si
evidentierea indiciilor care la exterior sunt identice si comune. Generalizarea de continut se
bazeaza pe o profunda analiza a obiectelor si o evidentiere a indiciilor, realitatilor si
dependentelor generale si esentiale ce sunt ascunse.
2.5. Concretizarea.
Concretizarea este o trecere mintala de la general la singular, care corespunde acestui general.
A concretiza în procesul de instruire înseamna a aduce un exemplu, a ilustra a propune un fapt
concret, care confirma un principiu teoretic comun, o lege. În procesul instruire concretizarea are
o mare însemnatate: ea leaga cunostintele noastre teoretice cu viata, cu practica si ajuta sa se
înteleaga just realitatea. Lipsa de concretizare duce la formalism în cunostinte, care ramân
abstractizari goale, nefolositoare, rupte de viata.

REZOLVAREA DE PROBLEME
Pe parcursul efectuarii investigatiilor în domeniul gîndirii creatoare au fost identificate
conditiile care contribuie sau stiîjenesc procesul de identificare rapida a solutiei juste a
problemelor de ordin creator. Sa examinam aceste conditii în mod generalizat:
1. Daca în trecut o anumita metoda de solutionare a unor probleme utilizata de un om, s-a
dovedit a îi suficient de reusita, apoi acest considerent îi va servi .drept imbold pentru a recurge
si mai departe la metoda data de solutionare. Ciocnindu-se de o problema noua, omul va recurge
la metoda, care de acum i-a fost de folos,
din nou.
2. Cu cît mai multe eforturi au fost consumate pentru a se iden¬tifica si utiliza în activitatea
practica o metoda noua de solutiona¬re a problemei, cu atît mai probabila va îi o noua recurgere
la aceas¬ta metoda în viitor. Consumul de eforturi psihologice în scopul iden¬tificarii unei
metode noi de solutionare este direct proportional cu tendinta de a o utiliza cît mai frecvent în
activitatea practica.
3. Aparitia stereotipului gîndirii, care ca rezultat al conditiilor enumerate mai sus împiedica de
cele mai multe ori omul sa re¬nunte la metodele vechi si sa caute metodenoi, mai adecvate .de
solutionare a problemelor. Una dintre metodele învingerii unui asemenea stereotip osificat consta
în aceea, ca pentru un timp anumit sa se înceteze toate încercarile de a solutiona problema,
pentru ca mai apoi sa se revina la acest act avînd ferma convin¬gere de a se încerca aflarea
solutiei cu ajutorul altor metode.
4. Aptitudinile creatoare ale omului, de regula, sînt stirbite de insuccesele frecvente; în aceste
cazuri frica pentru un nou esec începe sa apara în mod automat în procesul formularii unor
prob¬leme noi. Aceasta frica da nastere unor reactii de protectie, care
împiedica procesul gîndirii creatoare, reactiile acestea fiind legate de riscul pierderii propriului
"EU", în fine, omul pierde încre¬derea în fortele proprii, acumuleaza emotii negative, care îl si
împiedica sa gîndeasca. Deci, sentimentul succesului, al reusitei în scopul amplificarii potentelor
intelectuale ale oamenilor este tot atît ide necesar, cum este necesara si încrederea în justetea si
co¬rectitudinea oricarei actiuni, realizate în directia înfaptuirii acestor potente.
5. Gradul maxim al eficientei solutionarii problemelor de ordin intelectual se poate obtine în
conditiile unei motivari optime si ale unui nivel respectiv de excitare emotionala. Acest grad este
strict individual pentru fiecare om.
6. Cu cît mai bogate sînt cunostintele omului, cu atît mai vari¬ate vor fi caile, pe care va merge
el în directia solutionarii prob¬lemelor de ordin creator, însa respectivele cunostinte trebuie sa fie
si ele suficient de variate ca .domeniu, deoarece ele poseda faculta¬tea de a orienta procesul de
gîndire spre diferite (directii de aflare a solutiilor.
Gândind asupra situatiilor, elaborându-si planurile, fie în ordinea complexa a practicii, fie
în ordine pur intelectuala, subiectul întâmpina dificultati, uneori chiar actiunea lui efectiva este
barata, se confrunta cu obstacole pe care se straduieste sa le depaseasca prin mijloace cognitive. ,
Aceasta constituie domeniul performantial de lucru al gândirii, care este definita, adesea, ca
proces de rezolvare a problemelor.
Problema apare deci ca un "obstacol" cognitiv în relatiile dintre su¬biect si lumea sa, o
"bariera", o "dificultate teoretica sau practica". Pro¬blema reprezinta un sistem de întrebari
asupra unei necunoscute, pentru ca dificultatea se prezinta direct ca o lacuna a cunoasterii. Avem
în ve-dere problemele aparute în orice domeniu de activitate a omului.
Înainte de problema apare situatia problematica, o structura gene¬rativa de probleme (Chomsky),
când subiectul constata ca procedeele obisnuite, uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna
din gân¬dire. Situatia problematica se manifesta ca o neconcordanta între mijloace si scopuri,
între cerintele situatiei pe de o parte si posibilitatile subiectului pe de alta parte.
Problema apare, deci, ca un obstacol cognitiv in relatiile dintre su¬biect si lumea sa, iar asumarea
sarcinii de a depasi obstacolul, ca si demersurile cognitive si tehnice întreprinse in acest scop,
contureaza do¬meniul rezolvarii problemelor.
1 Categorii de probleme.
Dupa gradul de structurare, problemele se clasifica în probleme bine definite, ce pot fi rezolvate
prin utilizarea strategiilor algoritmice si problemele slab definite, ce implica strategii euristice de
rezolvare.
Din perspectiva ciberneticii, V. Reitman propune o tipologie a pro¬blemelor, luând drept
criterii : masura specificarii datelor initiale din situatia problematica : masura specificarii
scopului, deci a starii finale . vizate ; necesarul de operatii de transformare. In consecinta, rezulta
cinci categorii de probleme: 1) productiv-necreative (cele care nu necesita un demers cognitiv
creator, ci doar o gândire reproductiva, fiind rezol¬vate prin modalitati sistematice,
determinante, de progres catre solutie, strategii algoritmice); 2) demonstrativ-explicative sau
inovativ-creative (probleme în care starea finala e bine specificata si se cere demonstra¬rea,
dovedirea, explicitarea, gasirea cauzalitatii) ; 3) probleme euristic-creative (în care atât începutul,
cât si sfârsitul sunt slab delimitate, au mare grad de ambiguitate, fapt ce solicita în cel mai înalt
grad capa¬citatile cognitive); 4) inventiv-creative (probleme tipice pentru creatia tehnica,
actuala, asemanatoare cu cele euristic-creative, dar cu starea initiala mai bine specificata); 5)
probleme de optimizare, de reproiectare creativa (cu starea initiala bine delimitata, dar cu cea
finala necu-noscuta); esenta acestor probleme consta în reparcurgerea drumului ca¬tre un anumit
obiectiv, pe o cale nona.
Elevilor le sunt accesibile problemele în ordinea data mai sus, pro¬blemele bine conturate fiind
mai accesibile lor, pe când cele slab de¬finite, insuficient conturate, sunt dificile, uneori chiar
inaccesibile.
2 Fazele procesului rezolvativ.
Gasirea problemei si formularea ei. Reflectarea senzoriala poate avea un caracter atît
voluntar, cît si involuntar. Omul poa¬te, punându-si un anumit scop, face observari strict
orientate asupra diferitelor obiecte din lumea înconjuratoare, dar poale si sa nu-si puna scopul de
a face observari asupra unui anumit obi¬ect, însa daca acest obiect nimereste în cîmpul de
vedere, în con-stiinta apare imaginea mai mult sau mai putin clara a obiectului
în cauza. Altfel stau lucrurile la reflectarea realitatii înconjura¬toare la nivelul logic al
cunoasterii. Reflectarea la nivelul gîndirii are întotdeauna si în mod obligatoriu un caracter
voluntar. Aceasta se datoreste faptului ca gîndirea este o cunoastere mijlocita.
Gîndirea, pornind de la definitia ei, începe numai acolo si atunci, cînd omul începe sa
analizeze, sa compare, sa generalize¬ze ceva. Iar asa omul actioneaza în acel caz, cînd în fata lui
apa¬re o anumita întrebare. Astfel de întrebari apar în conditiile uneisituatii problematice.
Situatia problematica se caracterizeaza prin prezenta diferi¬telor contradictii.Acestea sînt
contradictii între obisnuit si neo¬bisnuit, între ceea ce este si spre ce tindeomul, între ceea ce se
stie si ceea ce trebuie de aflat s. a. m. d. Trebuie sa mentionam în mod special ca situatia
problematica întotdeauna are un aspect subiectiv. Aceasta înseamna ca în conditii identice în fata
unui om apare întrebarea, el vede caracterul contradictoriu al situatiei iar altuia aceste conditii
nu-i trezesc nici o întrebare.
Anume cu formularea întrebarii începe în cazul situatiei prob¬lematice procesul de
rezolvare a problemei. O astfel de formulare a întrebarii este una din cele mai grele etape în
procesul de re-zolvare a problemei. Pentru formularea întrebarii trebuie sa se vada
contradictiile situatiei problematice, într-o anumita forma sa se formuleze aceste contradictii. Sa
analizam un exemplu. Du¬pa absolvirea clasei a noua în fata elevilor apare, de regula,
prob¬lema determinarii caii ulterioare de studii în vederea pregatirii pentru activitatea
profesionala. Pentru rezolvarea ei este foarte important sa se evidentieze acele contradictii, care
apar în acest caz. Este clar ca aici pot avea loc contradictii între cerintele pe care le înainteaza
profesia fata de om si posibilitatilereale ale elevului, între trebuintele societatii, dorinta
parintilor si dorinta elevilor s. a. m. d. Numai întelegând în ce consta caracterul con¬tradictoriu
al situatiei pentru elevul dat poate fi formulata acea sarcina, în procesul realizarii careia va fi
înfaptuita corect ale¬gerea caii ulterioare de viata.
Cu cît este mai bogata experienta într-un anumit domeniu, cu atît mai usor si mai deplin
omul vede problemele nerezolvate, cu, atît mai des în fata lui apar probleme ce necesita
solutionare. Profesorul îsi încheie prelegerea si se adreseaza la auditoriu: «Aveti întrebari? Ce
n-ati înteles pâna la capat?» si, de regula, pun întrebari doar acei studenti, care cunosc mai bine
obiectul dat. Este foarte important ca pedagogul sa tina cont de acest mo¬ment. Intr-adevar, cu
cît mai mica este experienta, cu atât mai jos este nivelul cunostintelor, cu atît mai greu se vad
problemele nerezolvate. Pe de alta parte, numai în procesul rezolvarii prob¬lemelor noi, mai
complicate se acumuleaza experienta' necesara, se produce dezvoltarea intelectuala a omului. De
aceea este atît de important ca elevii sa fie inclusi mai des în diferite situatii problematice.
Succesul procesului de rezolvare este conditionat, de regula, ce exactitatea formularii
întrebarii. De aceea nu întâmplator în procesul instruirii în scoala o atentie deosebita se acorda
lucru¬lui elevilor asupra întrebarii problemei. Este elaborat un sistem de exercitii, în care
elevilor li se propune ca la una si aceeasi con¬ditie sa formuleze diferite întrebari si sa
urmareasca cum se mo-difica procesul de rezolvare a problemei; li se propune ca aceeasi
întrebare la problema sa se reformuleze de cîteva ori în asa fel, încât sa conduca la diferite
rezolvari; li se dau probleme fara în¬trebari cu scopul ca elevii sa le formuleze singuri s. a. m. d
In procesul formularii întrebarii se clarifica ce urmeaza sa fie gasit, determinat, adica
necunoscuta. Dar, totodata, nu este mai putin Important sa se evidentieze clar în situatia de
proble¬ma datele initiale, cunoscute, adica datele pe care se bazeaza re¬zolvarea, care urmeaza
sa fie transformate, sa fie folosite într-un fel sau altul pentru gasirea necunoscutei.
Astfel, prima si. una din cele mai importante etape la rezol¬varea problemei de gîndire
este evidentierea si formularea întrebarii si analiza conditiilor problemei. Anume odata cu
întrebarea începe procesul de gîndire, totodata corectitudinea, exactitatea, plinatatea si
profunzimea este determinata de nivelul dezvoltarii gîndirii omului, exprima gradul de
productivitate al procesului de gîndire.
Rezolvarea poate fi bazata pe folosirea pasiva a algoritmului, adica pe îndeplinirea unei
prevederi deja cunoscute. Destul de des, avînd a rezolva o problema noua, omul foloseste
procedeul de analogie. Fara a evidentia si uneori chiar fara a întelege toa¬te etapele rezolvarii,
omul gaseste în experienta sa din trecut un model asemanator si prin analogie cu acesta rezolva
problema noua.
O tratare mai creatoare a rezolvarii problemei de gîndire va fi folosirea activa a
algoritmului, care îsi poate gasi expresie fie în adaptarea lui la continutul problemei, fie în
transformarea problemei (descompunerea problemei pe parti în scopul rezolva¬rii lor succesive;
recodificarea continutului problemei: construi¬rea schemei, desenului, modelului; reducerea
problemei la un caz particular sau aducerea ei în corespundere cu regula generala).
O rezolvare într-adevar creatoare a problemei presupune de¬pasirea inertiei gîndirii si
construirea unei noi strategii de rezol¬vare.
Construirea noii strategii de rezolvare este în toate cazurile rezultatul activitatii prealabile
îndelungate de gîndire, care presupune o experienta considerabila de rezolvare a problemelor
dintr-un anumit domeniu al activitatii umane.
Rezolvarea problemei presupune trans¬formarea necunoscutei în cunoscuta,' acoperirea
"lacunei cognitive", de¬pasirea obstacolului (vezi fig.).
Procesul rezolutiv se desfasoara în mai multe etape si faze, diversi autori oferind descrieri
variate, conform tipologiei de probleme studiate. îndata ce problema a fost sesizata, subiectul ce
se angajeaza în rezolvare trebuie sa pregateasca datele în acest scop, deoarece orice rezolvare
presupune o restructurare.
Procesul .rezolutiv începe cu punerea problemei, adica cu o reformulare a ei ce implica o
predictie asupra legaturii posibile între cunoscut si necunoscut De felul cum este pusa problema
depinde, în mare ma¬sura, succesul în gasirea solutiei. Aceasta etapa este analitica, deoarece
presupune întelegerea conflictului implicat si definirea variantelor po¬sibile de combinare a
datelor, tinând cont si de conditiile restrictive. In cea de-a doua etapa, se formuleaza ipoteze, atât
asupra solutiei ce se va obtine, cât si asupra procedeelor de rezolvare. In cazul mai mul¬tor
variante rezolutive ipotetice se procedeaza la testarea lor în vede¬rea alegerii variantei optime. In
a treia etapa, se lucreaza sintetic, constituindu-se modelul rezolutiv, si se trece la ultima etapa,
cea executiva, a solutionarii efective a problemei. In caz de nereusita, întregul proces rezolutiv se
reia,

3. Strategii de rezolvare a problemelor

 Considerând strategia ca o orientare generala a activitatii rezolutive, B. Zorgo enumera
trei catego¬rii de strategii necesare oricarei rezolvari, si anume : anticipativ-exploratorii,
antidpativ-rezolutive si executive.
Este important sa fie gasita strategia optima înca de la punerea problemei. In orice
problema exista restrictii dar si atribute deschise, posibilitatii ce trebuie folosite. De pilda, se cere
sa dezechilibrezi o ba¬lanta încarcata cu diverse obiecte fara a lua nimic de pe talger. O
lumânare in sfesnic, care pare sa fie pusa acolo întâmplator pentru greutatea ei, poate fi aprinsa si
consumându-se, se produce efectul cerut
E necesar deci sa gasesti cheia, sa folosesti o relatie care este mas¬cata, în contextul
situatiei problematice. Tipica este strategia rezolutiva a problemei binecunoscute cu vânatorul ce
trebuie sa traverseze râul cu o barca luând cu el numai un obiect din cele trei pe care le ducea cu
sine (lupul, capra si varza), astfel încât cei care sunt incompatibili (lupul cu capra sau capra cu.
varza) sa nu ramâna singuri, nesupravegheati nici un moment Daca te orientezi în sensul ca ceea
ce se trans-porta pe celalalt mal ramâne acolo, problema se dovedeste /insolubila. Daca iei înapoi
un obiect evitând incompatibilitatile, În sapte (sau mi¬nimum sapte) traversari scopul este atins.
Gîndirea laterala
O alta forma de stil cognitiv, cure este similara în unele pri¬vinte eu gândirea divergenta,
a fost studiata de catre de Bono ( 1077). Si acesta era interesat de modalitatile de rezolvare de
probleme si. in particular, de utilizarea strategiilor care ar da un raspuns satisfacator unei
probleme, dar obtinut pe o cale neobisnuita. Aceste strategii ar putea implica abordari sau tipuri
de solutii toane neobisnuite, oferind totusi raspunsuri adecvate la probleme. De Bono a numit
acest proces gândire laterala si a aratat ca. daca un individ este capabil sa evadeze din formele de
gândire strict conventionala, atunci poate sa abordeze » marc diversitate de probleme, într-o
maniera satisfacatoare.
Un exemplu de gândire laterala ar putea II urmatorul: un barbat se întoarce dintr-o
calatorie de afaceri ta primele ore ale diminetii si descoperii ca broastele masinii sale. pe care o
lasare in parcarea aeroportului, au înghetat. Ce face! Abordarea conventionala tipica ar fi aceea
de a cauta metode pentru dezghetarea broastelor, sugerând încalzirea cheii sau alte lucruri de
acest gen. Dar o persoana cu gândire laterala s-ar putea întreba cât de important este sa ajunga
acasa in noaptea respectiva - n - ar putea sa petreaca noaptea în aeroport si sa aranjeze lucrurile a
doua zi când va fi mai odihnit si mai restabilit, iar temperatura ar fi mai mare? O astfel de
persoana este capabila sa iasa din rutina, parasind limitele stricte ale problemei, pentru a o
aborda din alta perspectiva. (Bineînteles. aceasta nu înseamna totdeauna ca abordarea laterala
este si mai buna. dar având mai multe directii de gândire, înseamna ca aveti sanse mai mari de a
va descurca in situatii noi si neasteptate.) Tehnicile lui de Bono pentru dezvoltarea gândirii
laterale sunt utilizate deseori în afaceri, de exemplu la sedintele de marketing, unde se propun
idei pentru promovarea unui produs nou. Câtiva terapeuti le-au utilizat, de asemenea, pentru a-si
încuraja pacientii sa-si abordeze situatia si problemele dintr-o perspectiva cu totulnoua, în
vederea elaborarii unor noi strategii de rezolvare.
Brainstorming
Un alt mod de abordare a rezolvarii de probleme, care este deseori utilizat in afaceri si în
cercurile manageriale, este cunoscut sub denumirea de brainstorming. Atunci când trebuie
propusa o abordare noua. membrii unei echipe se întâlnesc si. pentru a genera sugestii,
verbalizeaza orice idee care le trece prin cap - nu conteaza cât de prosteasca ar putea sa para. În
loc sa produca idei complete, pot veni cu impresii pe jumatate formulate sau lucruri ridicole si
ipotetice, daca asta se întâmpla sa le treaca prin minte. Astfel, grupul obtine un stoc bogat de
idei si. la sfârsitul sesiunii le pot selecta, vizând daca vreuna poate constitui o noua abordare.
Este o cale de a încuraja oamenii sa-si dezvolte ideile originale, în loc sa gândeasca, pur si
simplu, în limita tiparelor si a practicilor utilizate anterior.
Asocierea.
Din cercetarile asupra rezolvarii de probleme, putem vedea ca procesul gândirii este
complex, putând implica tot felul de factor: pe lânga problema propriu-zisa. Asa, cum am vazut,
fiintele umane nu actioneaza tul timpul strict logic, ca niste calculatoare, desi exista multe
modele algoritmice de luare a deciziilor care pot fi. uneori, aplicate cu succes in anumite situatii.
Una dintre primele încercari de a elabora un model al modului în care functioneza gândirea a
fost aceea a filosofului John. Locke (1632-1704). El considera ca gândirea se realizeaza prin.
simpla înlantuire de idei, o idee conducând la urmatoarea. Acest lucru ar avea loc, dupa cum
credea el, prin asociere (legarea unei de urmatoarea) si, deoarece exista multe cai prin care o idee
se poate asocia cu alta, de aici poate sa derive o nure varietate de gânduri. Totusi, am vazut deja
ca gândirea noastra punte fi uita de multe alte lucruri, cum ar fi ipotezele prestabilite si rui¬nele.
Datorita acestui lucru, modelele liniare de gândire umana cum ar fi cel propus de Lucke. nu sunt
acceptate la ora actuala.
Hartile cognetive
Intr-o teorie a sa. Toliman (1930) a avansat o abordare diferita a gândirii. Toliman
considera ca, în mare parte, învatarea noastra, ca fiinte umane, se realizeaza prin construirea
lunilor cognitive pe. pe care le putem utiliza apoi in situatii în care trebuie sa actionam in
conformitate cu aceste harti. Am analizat in capitolul 2 cercetarile experimentale asupra gândirii
pe care le-a efectuat Toliman pentru a-si sustine ideile. Toliman. Considera ca dezvoltarea
cognitiva se compune, in mare parte. din formarea hartilor cognitive, care vor fi extinse si
dezvoltate prin internediul interactiunii cu mediu! înconjurator si ca majoritatea cunos¬tintelor
dobândite nu sunt. în mod necesar, utilizate imediat în comportamentul nostru, ci contribuie la
ameliorarea si utilizarea acestor harti în scopuri mai adecvate. Aceasta teorie a fost impor¬tanta,
deoarece Toliman a elaborat-o Ia vremea când ideile despre învatare începusera sa fie
influentate de behavjoristi - Waîson si Skinner -. de care ne-am ocupat la începutul acestei carti.
Simularea pe calculator.
Procesele de simulare pe calculator încearca sa parcurga etapele pe care o fiinta umana
le-ar putea utiliza in rezolvarea de probleme. Unul dintre cele mai renumite modele de simulare
pe calculator este Rezotvitorul Genera! de Probleme (RGP), propus de catre Newell si Simen, în
1972. Modelul lor a adoptat o abor¬dare cunoscuta sub denumirea de analiza mijloace - finalitati,
in care se pleaca de la specificarea a doua lucruri: (a) situatia data si (b) scopul ultim al
problemei. Odata cunoscute aceste doua lucruri, se poate calcula .. distanta problemei'. cu alte
cuvinte, cal de departe se afla situatia prezenta de finalitatea scontata. De aici, problema consta
în conceperea strategiilor care se reduca distanta problemei. Uneori, acest lucru presupune
identificarea unei serii de subscopuri si realizarea lor prioritara, în loc sa le aiba in vedere, de la
început, scopul ultim.
Euristica.
Un aspect important al acestei abordari este utilizarea euristicii 'n stabilirea exacta a
pasilor care ar trebui tacuti pontai a reduce distanta problemei. De exemplu, când calculatorul
cauta cea mai buna strategie, var putea sa nu fie. practic sa se încerce toate vari¬antele posibile.
In schimb, calculatorul este programat sa emita cea mai buna ipoteza si sa încerce întâi numai
strategiile cu proba¬bilitate mare de a reduce spatiul problemei; sau ar putea ataca problema
pornind de !a scopul dorit, prin metoda mersului invers, în loc sa încerce sa plece de la datele de
intrare catre rezultat. Uneori, aceasta strategie poate fi practica pentru rezolvarea problemelor la
care exista o serie de unghiuri diverse do abordare.
Utilizarea protocoalelor.
Abordarea lui Newell în rezolvarea de probleme implica formularea pasilor ce urmeaza a
fi întreprinsi pentru atacul unei probleme. Acesti pasi sunt cunoscuti sub denumirea de protocoa-
le. Deseori, protocoalele sunt identificate cerând unor subiecti sa expuna ciule pe care ar merge
pentru rezolvarea unei anumite probleme.

Concluzii

În concluzie as putea spune ca dupa cum stim gîndirea este o succesiune de operatii care
duce la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la rezolvare a unor anumite probleme
Insa posibilitatea unei cunoasteri adînci si largi a lumii i-o ofera numai gîndirea umana.
Gîndirea ne ofera posibilitate sa întelegem legitatile lumii materiale, legaturile de cauza si efect
în natura si în viata social-istorica, legitatile psihicului omului.
Cu ajutorul gîndirii omul cunoaste, de exemplu: proprietatile generale si esentiale ale
metalelor, proprietatile generale ale gazelor, proprietatile generale ale lichidelor, proprietatile
generale ale triunghiurilor, caracteristica generala a verbelor, a adjectivelor, etc. Gîndirea are un
rol important in procesul de cunoastere. Gîndirea largeste limitele cunoasterii si ofera
posibilitatea sa se treaca peste limitele experientei nemijlocite ale senzatiilor si a perceptiilor.
Gîndirea ofera posibilitatea de a cunoaste si de a judeca despre ceea ce omul nu observa
nemijlocit sau nici nu percepe.
Gîndirea in permanenta este orientata in directia solutionarii unor probleme. În procesul
gîndirii are loc transformarea bine orientata ca scop si rationala a realitatii
Gîndirea teoretico - nationala si teoretico-plastica îi permit omului sa descopere trasaturi ale
realitatii dintre cele mai diferite, dar interdependente. Gîndirea teoretico - nationala ofera o
oglindire a realitatii, foarte precisa, generalizata, însa abstracta.
Gîndirea teoretico-plastica îi permite individului sa obtina o perceptie a realitatii,
concreta si subiectiva, care nu e mai putin reala decît cea teoretico-nationala. Fara primul sau al
doilea tip de gîndire , perceptia noastra a realitatii înconjuratoare, nu ar fi ati de profunda si
multilaterala, precisa si bogata cu cele mai variate nuante, decît este ea în realitate.
A. N. Leontiev scria ca gîndirea omului nu exista in afara societatii, în afara limbii, în afara
cunostintelor acumulate de societate si a metodelor activitatilor de cugetare formate - actiunilor
si operatiilor logice, matematice.
La sfîrsit as vrea sa spun ca, în cadrul activitatii de gîndire pot fi delimitate unele actiuni,
care sunt subordonate atingerii unor anumitor scopuri constientizate. Deci gîndirea are o
importanta enorma in viata noastra, deoarece fara ea nu am putea lua decizii, rezolva anumite
probleme, a ne planifica viitorul.

Bibliografie
1. Andrei Cosmovici. "Psihologia generala" Polirm, Iasi, 1996
2. Mielu Zlate "Întroducere în psihologie" Editura Didactica si Pedagogica Bucresti 1999
3. Crutetchii V. A. "psihologia" Editura Lumina, Chisinau,1988
4. Nemov R. S. "Psihologie" Editura Lumina, Chisinau,1994
5. Bogoslovshii V. V. "psihologia generala" Editura Lumina, Chisinau,1992.
6. Paul Popescu - Neveanu, Mielu Zlate, Tinea Cretu "Psihologie" Editura Didactica si
Pedagogica Bucresti 1999
7. Ion Gutu "Fiziologia sistemului nervos" , Chisinau 1997
8. Tiberiu - Buzologan "Psihologia, pe întelesul tuturor." Editura Didactica si Pedagogica R.
A. Bucresti 1999