Argument

Istoria reprezinta ramura cunoasterii care sta la baza aprofundarii fiintei umane, prin
studiul evenimentelor si personalitatilor care au avut drept consecinta lumea contemporana.
De asemenea, literatura ,prin componenta sa, se poate asocia cu istoria ,avand ca obiect de
studiu tot fiinta umana,interpretarea tipologiilor diverse ale personajelor, fapte, intamplari
prezentate in naratiuni, si profunzimea sentimentului transmis de creatiile lirice. Astfel,
istoria si literatura pot fi considerate inrudite, intre ele existand o relatie de
complementaritate.
In primul rand, atat istoria, cat si literatura prezinta fapte concrete care au avut un
impact asupra omenirii. De exemplu, in istorie se vorbeste despre Al Doilea Razboi Mondial,
factorii care l-au determinat si consecintele sale, iar acelasi eveniment este prezentat in
literatura prin numeroase opere, cum ar fi: “Alexandra si Infernul” de Laurentiu Fulga,
“Amenmaria” de Ladislav Tazky sau “Pe frontul de vest nimic nou” de Erich Maria
Remarque.
In al doilea rand, intre istorie si literatura exista o relatie de interdependenta , prin
simplul fapt ca unele opere literare au la baza fapte istorice. De exemplu, “Istoria ieroglifica”
,opera lui Dimitrie Cantemir, este constituita din intamplari si personaje care au corespondent
in lumea reala, personalitati importante ale vremii, prezentate sub forma alegorica.
In concluzie, istoria si literatura depind una de cealalta, intre ele existand atat o relatie
de complementaritate, cat si una de interdependenta.

1
 INTRODUCERE: ISTORIA SURSĂ DE INSPIRAȚIE LITERATURĂ

Istoria a fost fructificata pentru ca trecutul sa dea pilda prezentului decazut, modele
insufletitoare, demne de urmat. Astfel, literatura se constituie intr-un „dialog permanent cu
istoria”. Evident ca o anumita formula de arta oratorica, impusa de imprejurari, a fost
cultivata adesea in mod abuziv. Totusi, scriitorii de real talent intelegeau, daca nu
intotdeauna, macar in anumite clipe de har, ca a „spune istoria” nu inseamna a o „reproduce”,
ci a o „traduce” in limbajul sufletului si in specificul artei, mentiona P. Cornea . Scriitorii
talentati ai epocii s-au straduit sa ridice evenimentul in sfera semnificativului. De aceea nu
putem sustine ca tematica istorica tradeaza o constiinta estetica deficitara, exprimandu-se fie
printr-o transpunere mecanica a ideilor politice la ordinea zilei, fie prin transformarea
operelor in plicticoase lectii de civism. Pasoptistii au avut o intelegere fina a creatiei si au
facut maximum posibil in conditiile date.
In scopul realizarii unei astfel de literaturi, M. Kogalniceanu indica asupra celor trei
surse de inspiratie: istoria patriei, natura si pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai
multe ori se intersecteaza, se interpatrund, in aceasta epoca.
Mihail Kogalniceanu publica, pentru prima data, cronicile moldovenesti, iar N.
Balcescu pe cele muntenesti, precum si nenumarate studii despre trecutul istoric al romanilor.
Astfel si istoria, alaturi de folclor, capata o puternica conotatie artistica anume in creatia
scriitorilor generatiei de la 1848. Insa precizarea izvoarelor de inspiratie in opera
pasoptistilor este imposibila. De altfel, o operatie disociativa nici nu trebuie intreprinsa cu
orice pret. Desi contactul cu teoria romantica europeana se arata a fi hotarator pentru
formarea conceptului artistic al epocii, caracterul normativ pe care-l imbraca cele doua
fundamente principale ale literaturii nationale – creatia populara si istoria – nu este un simplu
rezultat al sincronizarii cu ideologia romantica a timpului,ci o intelegere a rosturilor intime
ale creatiei artistice. „Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la
Letopisetele Tarii Moldovei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din
insasi tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decat niste plante exotice pe care cel
dintai vant le ingheata si le usuca” . „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri,

2
dansuri, cantece, „suvenire stramosesti” istorice si folclorice. De aici, statutul privilegiat pe
care-l cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national, atat de frecvent in
epoca, bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea istorica.
De retinut ca o literatura cu tematica istorica exista inca din cele mai vechi timpuri.
Mai intai, traditia folclorica a constituit pentru multa vreme istoria nescrisa a poporului
nostru, oglindind de-a lungul secolelor aspiratiile nationale si sociale.
Treptat, unele dintre aceste opere ale creatorilor anonimi, transmise din tata in fiu, au
patruns in literatura culta, ele fiind apoi transcrise de catre carturarul I. Neculce, in O sama
de cuvinte, care devine de acum inainte o sursa prioritara de inspiratie artistica istoric-
legendara. Multe din legendele inserate in letopiset, bazate pe fondul real al unei intamplari
istorice si pe traditie, au servit apoi ca sursa de inspiratie pentru scriitorii nostri preocupati de
trecutul de lupta al poporului. Insa ,o literatura cu tematica istorică in adevaratul sens al
cuvantului se infiripa la noi abia dupa 1840.
Atunci, insa, cand un scriitor se adreseaza tematicii istorice, in centrul atentiei lor se
afla nu istoria ca atare, ci anumite evenimente si personalitati legendare, amintirea carora se
transmitea pe cale orala. Multe dintre ele isi gaseau originea in legendele si traditiile
inregistrate de I. Neculce. Pe o asemenea baza documentara se sprijineau, in fond, unele
scrieri de inspiratie istorica ale lui Gh. Asachi, C. Stamati, Alexandru si Boleslav Hajdeu s.a.,
indiferent de faptul cand au fost scrise: pana la 1840 sau dupa.
Aceasta directie in literatura reprezinta aspectul istorico-mitologic al romantismului
romanesc, precum conchid cercetatorii.
Prin urmare, problema trecutului istoric al poporului roman in constiinta si creatia
scriitorilor nu trebuie pusa numai in dependenta de programul Daciei literare si limitata strict
la anul 1840, cunoscut fiind faptul ca momentului aparitiei revistei i-a precedat o anumita
munca pregatitoare, desfasurata, in temei, in anii 20-30 ai secolului al XIX-lea.
Inca in 1829 Curierul romanesc a lui I. Heliade-Radulescu si Albina romaneasca a lui
Gh. Asachi subliniau faptul ca noi dispunem de epoci istorice stralucitoare, cand domnitorii
se remarcau pe campul de lupta, iar in timp de pace savarseau fapte bune in numele patriei si
al supusilor sai; prin urmare aceste fapte sunt demne sa fie cunoscute si pastrate in memoria
recunoscatoare a compatriotilor nostri. Astfel, istoria invocata ca martora a trecutului, va
capata un loc privilegiat in paginile ambelor reviste. Si daca Curierul romanesc face cunoscut

3
publicului un mic capitol de Gr. Plesoianu „Idee repede despre istoria romanilor”, atunci
Albina romaneasca publica, sub acoperirea unui anonim, „Din istoria patriei”, fragmente
despre domnia lui Stefan cel Mare. In anii urmatori revistele vor publica din abundenta
articole istorice, concentrandu-si atentia asupra epocilor de glorie nationala, tinta fiind
exaltarea sentimentelor patriotice.
Vorbind, deci, despre inspiratia istorica in domeniul literaturii artistice, am putea
atesta „doua varste” ale acesteia, ele fiind legate de doua perioade definitorii ale epocii
pasoptiste. Prima cuprinde anii 1830-1840, reprezentata fiind de I. Heliade-Radulescu, Gh.
Asachi, V. Carlova, Al. Hrisoverghi s.a. E vorba de o generatie legata puternic de luminism
si clasicism, si pentru care apelarea la trecut avea doar rostul de a pune in fata prezentului
imaginea exaltata a unor fapte glorioase si a unor eroi neinfricati. Aceasta istorie reprezinta
un model suficient pentru poetizare si resuscitare a vremurilor stralucite ale lui Mircea,
Stefan, Mihai. Era calea cea mai sigura pentru a pune in fata contemporanilor imaginea vie a
unui ideal si deci a unui viitor de libertate. Literatura artistica se afla abia in faza unui
romantism incipient.
Cea de a doua perioada cuprinde cronologic anii 1840-1860 si este marcata de
aparitia Daciei literare care a declansat fundamentale modificari in fizionomia spirituala a
neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea trecutului nu se limita doar la modul de
interpretare expus mai sus, ci urmarea sa sugereze si o interpretare democratica a istoriei
nationale.
Desigur, aceste doua etape nu marcheaza diferente hotaratoare. Ele nu vin in
contradictie, nu inregistreaza nici o ruptura de continuitate in optiunile majore.
Mihail Kogalniceanu si colegii sai de la Dacia literara nu se despart de predecesori, ci
le continua mai departe opera. Pasoptismul revolutionar nu neaga mostenirea iluminismului,
ci doar situeaza pe o treapta superioara lupta pentru emancipare nationala si dreptate sociala.
Ei nu au facut decat sa amplifice si sa intregeasca, sa contureze si sa finalizeze principiile
unei ideologii sub semnul careia a luptat si a creat prima generatie de pasoptisti.
Asadar, meritul lui M. Kogalniceanu si al generatiei pe care o reprezinta e de a fi
inlocuit o practica incidentala si spontana printr-o strategie atent elaborata si de lunga durata.
Sub semnul ei s-a produs, numai intr-o jumatate de secol, miracolul trecerii de la incercarile
modeste si dispersate ale catorva boieri luminați la o veritabila literatura, situata sincron fata

4
de Europa, posedand toate genurile si capabila sa furnizeze modele. Inclusiv literatura cu
tematica istorica care reuseste sa faca un salt enorm de la V. Carlova, Al. Hrisoverghi, Gh.
Asachi la M. Eminescu si, mai tarziu, la M. Sadoveanu.
M. Kogalniceanu si N. Balcescu abandoneaza definitiv metoda cronicareasca de a
trata istoria ca o succesiune cronologica uscata in care epocile nu au nici o legatura, iar
capetele incoronate joaca rolul principal. Cercetarea trecutului devine la ei o cauza a educarii
nationale.
Asa cum afirma B. Tincu: „Principiul esential, dominant al ideologiei literaturii
pasoptiste e cel national” . Aceasta este temelia intregii activitati literare a scriitorilor
perioadei. In numele inaltarii nationale se combate oprimarea otomana, se critica degradarea
prezentului, se evoca originea romana si trecutul istoric glorios, se fortifica increderea in
viitor. Pasoptistii au optat pentru valorile ce au condus spre inflorirea si prosperarea culturii
nationale. Acest drum, in conceptia lor, trece prin folclor, prin istorie si cultivarea limbii
nationale.

5
 CAPITOLUL 1: LEGENDĂ ȘI ISTORIE AȘTERNUTE ÎN PROZĂ

1.1. Legenda Dochia – fiica lui Decebal

Împăratul roman Traian nu numai că a cucerit şi supus provincia Dacia la începutul

secolului al II-lea d.Hr., dar s-ar fi îndrăgostit de fiica regelui dac Decebal, Dochia, potrivit
unor legende vechi (alte surse o menţionează pe Dochia ca fiind sora lui Decebal) care îşi au
originea în scrierile autorului latin Dio Cassius şi într-o scenă încărcată de simboluri,
sculptată pe Columna lui Traian.
Una dintre legendele fascinante ale poporului român îi are ca protagonişti pe împăratul
Traian şi fiica (sora - potrivit unor autori) regelui Decebal. Se spune că împăratul roman s-ar
fi îndrăgostit de Dochia, iar tânăra, în primejdie de a fi răpită, s-a rugat zeului Zamolxis să fie
prefăcută într-o stană de piatră, pentru a putea rămâne pentru totdeauna în Dacia. Scena care
ar fi inspirat legenda Dochiei a fost sculptată pe Columna lui Traian.
Legenda împăratului Traian, îndrăgostit de fiica regelui dac, Decebal, a devenit foarte
populară începând din secolul al XIX-lea, deşi exista o variantă mai veche, din vremea lui
Dimitrie Cantemir. Dochia, regina Daciei, a devenit subiectul unor povestiri populare, balade
şi colinde. Etnologul Romulus Vulcănescu a susţinut că există două teme principale legate de
mitul Dochiei. Prima legendă susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea
unei oştiri spre Sarmizegetusa, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu ca să
despresoare cetatea, a fost şi ea înfrântă de armata lui Traian şi a fugit cu resturile oastei în
munţi, spre răsărit, scria Romulus Vulcănescu. Împăratul Traian, care a văzut-o luptând şi i-
au plăcut curajul şi frumuseţea ei, a urmărit-o cu o parte din oaste şi când a fost aproape să o
prindă, oastea dacă s-a rupt în două, o parte a ţinut piept romanilor şi alta s-a retras în munţi
cu prinţesa Dochia.”Înfrângând ostaşii principesei, împăratul a înaintat în munţi în căutarea
Dochiei, care, văzându-se şi ea prinsă, ordonă ostaşilor ce o însoţeau să o lase singură şi să
urce culmile, derutându-i pe urmăritori. Dochia, rămasă singură şi ascunsă după o stâncă, a

6
căzut deznădăjduită în genunchi şi l-a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, să o apere, să nu o lase
să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu
câteva oi lângă ea. Oastea romană, în frunte cu Traian, s-a oprit în faţa bătrânei şi a întrebat-o
dacă a văzut încotro a fugit prinţesa . Baba Dochia a arătat spre miazăzi, iar împăratul a
purces într-acolo. Şi a rămas Baba Dochia stăpână pe acel ţinut şi de atunci poate încă mai
trăieşte în munţi", relata Romulus Vulcănescu, în volumul "Mitologie Română" (Editura
Academiei RSR - 1957). 1
A doua legendă explică forma unei stânci din Munţii Ceahlău, despre care se spune că ar
fi fost, de fapt, închipuirea Babei Dochia, pietrificată după ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul
intemperiilor, împreună cu cele 20 de oi pe care ea le avea în grijă. Statuia Dochiei ar fi
servit ca idol pentru ritualurile păgâne, susţin istoricii. 2
În "Dochia si Traian", de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende româneşti.
Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale, s-a prefăcut în
stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns
“să se nască ploaie, tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori,
"Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret
fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui
Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor, are atribute profetice şi ocrotitoare pentru
Dochia.

1.2. Ion Creangă: Moș Ion Roată și Unirea

Povestea Moș Ion Roată și Unirea a fost scrisă de Ion Creangă și a fost publicată
pentru prima oară în Convorbiri Literare la 1 februarie 1885, la 26 de ani de la Mica Unire.
Povestea lui Moș Ion Roată din Convorbiri Literare păstrează memoria colectivă a
personajului ce are legătură cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire din 1859.
Povestirea lui Creangă începe cu pregătirile pentru Unire, când boierii au chemat
câțiva țărani fruntași în primul Divan ad-hoc al Moldovei, în 1857. După ce țăranii au primit
mantale albe și căciuli noi, unul dintre boieri a încercat să le explice ce înseamnă Unirea. El
le-a spus oamenilor că moldovenii și muntenii au aceeași limbă și credință, dar trăiesc

1
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1987, pp 15-18
2
Idem pp.21

7
separați. Pentru a fi mai puternici, este nevoie să se facă Unirea Principatelor și astfel,
Moldova și Muntenia să devină o singură țară. 3
Toți țăranii au spus că înțeleg ce înseamna Unirea, doar Moș Ion Roată nu înțelegea.
Atunci boierul s-a hotărât să-i dea un exemplu. L-a chemat în grădină, i-a arătat un bolovan
mare și i-a cerut să îl ducă în casă. Dar bolovanul era greu și Moș Ion Roată nu a reușit
singur. Atunci boierul le-a cerut mai multor țărani să aducă bolovanul. Împreună au reușit să-
l ridice și să-l aducă lângă boier.4
,,-Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-
aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi.
Vorba cântecului: Unde-i unul nu-i putere, La nevoi şi la durere; Unde-s mulţi, puterea
creşte, Şi duşmanul nu sporeşte. Aşa şi cu Unirea, oameni buni!
Țăranii au spus că înțeleg ce le explica boierul, doar Moș Ion Roată nu înțelegea.
-Nu vă fie cu supărare. Dar dumneavoastră ne-ați cerut doar nouă, țăranilor, să ducem
bolovanul. N-ați pus umărul cu noi la dus așa cum ați spus mai devreme.
La aceste vorbe, taranii ceilalti au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul si a
zice:
„Ia, poate ca si Roata al nostru sa aiba dreptate!…” Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a
înghitit galusca si a tacut molcum.”5

1.3. Gala Galaction – La vulturi

“La vulturi” a fost publicata in 1912, in revista "Viața românească", al carei
colaborator scriitorul devenise, la cererea lui Galaction Ibraileanu, cu un an inainte. În geneza
ei un rol important l-au avut versurile populare si amintirile unei batrane, ascultate in
copilarie, despre zavera lui Tudor Vladimirescu.
Nuvela a intrat in cuprinsul volumului de debut al lui Gala Galaction, Bisericuta din
Razoare, tiparit la Iasi, in Editura "Vietii romanesti". Un an mai tarziu, in urma raportului
prezentat de Barbu Delavrancea, volumul va fi premiat de Academia Romana cu premiul
"Iiliade Radulescu".
3
,,Cine a fost, de fapt, Moș Ion Roată, țăranul care a contribuit la înfăptuirea Unirii Principatelor Române’’ 12
martie 2016, Elisabeth Bouleanu, Adevărul, accesat la 22 august 2016
4
https://ziarulunirea.ro/mos-ion-roata-si-unirea-cum-s-a-facut-mica-unire-de-la-1859-sau-povestea-taranului-
cu-un-car-de-minte-306195/
5
https://www.ioncreanga.eu/opere/anecdote/mos_ion_roata_si_unirea.html

8
 In unele editii mai recente, aparute in anii comunismului, textul a fost cenzurat,
eliminandu-se referinta la incursiunile de prada ale muscalilor in Tara Romaneasca. Inclusa
in manualele scolare si citita de multe generatii de elevi, nuvela este astazi cea mai populara
scriere a lui Gala Galaction.
Nuvela exemplara, cu multe note romantice, inspirata din istoria romanilor de la
inceputul secolului al nouasprezecelea, “La Vulturi”are o compozitie simpla, in doua parti, ce
se deosebesc atat la nivel tematic cat si prin mijloacele narative folosite de autor. Prima parte
este descriptiva si expozitiva, constituind un fel de prolog in care Galaction prezinta cadrul
viitoarelor intamplari si reconstituie cateva biografii prin scurte si repezi incursiuni in
trecutul mai mult sau mai putin indepartat al personajelor. Descrierea unui tinut muntos, cu o
natura salbatica si grandioasa, in mijlocul careia si-a gasit adapost o asezare de ciobani, e
facuta intr-un stil ornat cu epitete si comparatii, urmarind un efect de arta, de tablou
romantic. Impresia "artista", de literaturizare - uneori excesiva - este resimtita de altfel pe
intreg parcursul lecturii. Partea a doua e mai accentuat epica si nareaza o intamplare
dramatica, dusa pana la paroxism si cu multe resurse lacrimogene.6
Ea introduce si o tema noua, aceea a maternitatii, creand o situatie limita in care o
mama isi pierde unul dintre copii, cazut prada vulturilor ce isi facusera salas in apropierea
satului. Nuvela e scrisa, la un prim nivel, in spiritul si cu mijloacele literaturii bucolice, asa
cum s-a constituit aceasta de-a lungul timpului, incepand cu operele lui Vergilius. Oierii de
pe valea Iablonicioarei sunt oameni sarmani, se hranesc cu mamaliga si locuiesc in casute de
barne, desi sunt si unii, ca Mos Danila si Paun Ozun, care au case mai mari si mai aratoase.
Izolati intre munti, ei duc o viata linistita si au indeletniciri gospodaresti. Ridica in stoguri
fanul cosit pe culmi sau aduna in jgheaburi apele Iablonicioarei, folosindu-le astfel pentru
nevoile lor. Pe vreme buna, barbatii in putere si cei tineri ies cu oile pe munte sau pornesc
devale, prin satele din imprejurimi. Ciobanii vand piei si branzeturi si pe banii castigati
cumpara malai. Atmosfera bucolica e data de mugetele viteilor despartiti de mamele lor, de
talangile turmelor ce se intorc la stana, de clocotul ceaunelor pentru mamaliga, de sunetul
buciumului ce recheama pe cei indepartati.
Starostele ciobanilor, Mos Danila, intruchipeaza imaginea, cu profunde rezonante
arhetipale, a patriarhului. La cei optzeci de ani ai sai, el inca vegheaza mulsul caprelor, sta de

6
https://www.referatele.com/referate/noi/romana/la-vulturi--comentariu--nuvela-de427.php

9
vorba cu ciobanii, citeste ceaslovul sau priveste "omatul care se topea pe culmi". Stramutat in
acest loc, dupa o tinerete petrecuta pe campie, Danila si-a inmultit mereu turmele si argatii, a
ridicat case si a rostuit pe ciobani, ajungand cu timpul sa-si intinda "pe cativa munti neamul
si intaietatea". Gala Galaction imagineaza o lume din afara civilizatiei, o lume traditionala si
arhaica, in care scrisorile sunt scrise pe piele de miel, copiii sunt hraniti cu lapte la ugerul
caprelor iar bolnavii sunt insanatositi luandu-li-se sange de catre un "doftor".7
Comunitatea oierilor de pe raul Iablonicioara nu s-a desprins inca de natura, traieste
in mijlocul acesteia si in ritmurile ei sempiterne. Citita dintr-o alta perspectiva, nuvela isi
dobandeste originalitatea in asocierea, mai putin obisnuita, a spiritului bucolic, descris mai
sus, cu spiritul eroic, caracteristic legendelor si baladelor populare, a caror influenta
Galaction a recunoscut-o de altfel. Personajele trec fara nici o greutate de la viata pastoreasca
la viata de ostean, schimba cu usurinta toiagul ciobanesc cu flinta, dovedind, daca e nevoie,
surprinzatoare virtuti razboinice. La fel de destoinici in cresterea oilor ca si in manuirea
armelor, ciobanii de pe raul Iablonicioara sunt gata sa infrunte moartea si sa-si apere cu
temeritate avutul si asezarea, cand acestea sunt amenintate de turci. Tema eroicului se
ingemaneaza asadar cu aceea a mortii, introducand o serie de motive specifice - al armelor, al
steagului ridicat - si subsumand naratiunea unei categorii estetice grave: tragicul. Dupa un
model romantic, conceptia eroica se dezvolta pe terenul patriotismului, fiind legata de ideea
de neam, de tara si de norod. https://www.referatele.com/referate/noi/romana/la-vulturi--
comentariu--nuvela-de427.php
Cel ce intrupeaza la modul absolut idealul eroic si patriotic este Tudor Vladimirescu,
romanul care la 1821 chema "la viata si la arme" pe toti cati mai aveau "o schinteie de
barbatie in piept". Modelul eroic este la fel de important in configurarea lui Mos Danila,
ingrijorat si el de soarta tarii sale, vibrand si el la chemarea lui Tudor, in ciuda varstei
inaintate. Rugaciunea din final, prin care cere Tatalui ceresc sa puna capat necazurilor, tine
de o retorica a patriotismului, popularizata in epoca mai ales prin drama lui Delavrancea,
“Apus de soare”. Personaj de balada, ginerele lui Danila si sotul Agripinci, Paun Ozun este
"un roman falnic, trup si suflet de viteaz", care paraseste satul pentru a se alatura lui Tudor,
impreuna cu alti zece flacai, toti "cu buna stiinta intr-ale flintei'*. In partea a doua a nuvelei,
coordonatele majore - bucolicul si eroicul - incadreaza noua tema, aceea a maternitatii.
7
https://www.referatele.com/referate/noi/romana/la-vulturi--comentariu--nuvela-de427.php

10
Personajul adus acum in prim plan este Agripina, fiica cea mai mica a lui Danila, maritata cu
Paun Ozun si mama a trei copii. Vazand-o ingrijorata pentru soarta barbatului de la care nu
mai avea de multa vreme nici o veste, tatal ei ii cere sa lase deoparte slabiciunile inimii si sa
ramana darza ("Agripino, nu fi muiere!").8
"Tanara si vanjoasa", femeia va da intr-adevar dovada de eroism, incercand sa-si duca
la adapost copiii din calea turcilor ce navalisera pe neasteptate in sat. Galaction descrie in
cateva pagini - urmarind faptele, parca cu incetinitorul - efortul epuizant, supraomenesc pe
care mama il face pentru a-si scoate copiii in afara primejdiei. Ajunsa intr-o poienita,
Agripina se gandeste sa se opreasca aici, dar linistea ii da de stire ca Mos Danila si ciobanii,
la stana, nu stiau nimic si ca turcii ar putea urca muntele si i-ar macelari. Se hotaraste sa
reinceapa drumul, nu inainte insa de a-l ascunde pe copilul cel mic, de curand nascut, intr-un
stog de fan.
In acest loc ciobanii si Mos Danila nu vor mai afla, cand vor veni, decat niste scutece
insangerate si pene smulse ca dupa o incaierare de vulturi. Copilul fusese gasit si sfasiat de
pasarile mari si sangeroase ce traiau aici, in creierii muntilor.
In rugaciunea cu care se incheie nuvela, trecand de la sensul propriu la cel figurat al
cuvintelor, Danila stabileste o corespondenta intre vulturii ce se roteau amenintatori pe
deasupra satului si cotropitorii - turci sau muscali - ce pradau tara in vremea domniilor
fanariote.

1.4. Eusebiu Camilar -Stejarul din Borzești

Povestirea istorica “Stejarul din Borzesti” urmareste o intamplare trista din copilaria
domnitorului Moldovei, Stefan cel Mare, care l-a motivat sa lupte din rasputeri sa
pedepseasca si sa indeparteze invadatorii straini.
După cum remarcă istoricul băcăuan Eugen Şendrea, singurul fapt care slăbeşte
legenda stejarului din Borzeşti este lipsa documentelor scrise.
“S-a născut şi a copilărit Ştefan la Borzeşti?” O întrebare care i-a pus în încurcătură
pe cercetătorii istorici. Pentru ipoteza naşterii şi copilăriei sale la Borzeşti sunt câteva
legende, două poduri atribuite viitorului domnitor, precum şi o pisanie. Contra acestei ipoteze
- lipsa unor documente scrise“, spune Eugen Şendrea, în lucrarea “Istoria Necunoscută a

8
https://www.referatele.com/referate/noi/romana/la-vulturi--comentariu--nuvela-de427.php

11
Bacăului”, primul volum. Totuşi, primul care a făcut cunoscută legenda „Stejarului din
Borzeşti” a fost nuvelistul Nicolae Gane, într-un articol publicat în revista „Convorbiri
Literare“ din ianuarie 1882.9
Mica povestioară de la Borzeşti este relatată, cu diferite nuanţe, de mai mulţi autori,
dar ea a existat şi în „zestrea orală“ a oamenilor locului. „Ştefan se juca cu alţi băieţi din sat.
Se împărţiseră în două cete: una a românilor, condusă de Ştefan; alta a tătarilor, având în
frunte pe bunul său prieten, Gheorghe. Ceata lui Ştefan reuşeşte să-i înfrângă pe „tătari” şi
hotărăşte să-l judece şi să-l condamne la spânzurătoare pe şeful lor, Gheorghiţă. Agaţă o
frânghie pe creanga unui stejar, o înfăşoară în jurul gâtului lui Gheorghe, dar, ca din pământ,
sosesc adevăraţii tătari. Copiii fug, se risipesc. Din nefericire, de creangă rămâne prins
Gheorghiţă. Tătarii îl străpung cu suliţele până îl ucid. Vor trece anii, Ştefan, ajuns domnitor,
îşi va aminti de întâmplarea nefericită din copilărie. Prinzând un „mârzac”, fiu al hanului
tătărăsc, el îl va duce şi ucide, ca şi pe Gheorghiţă, pe creanga aceluiaşi stejar“, scrie istoricul
băcăuan Eugen Şendrea.
În 1997, profesoara Ortansa Racoviţă se află la Borzeşti pentru documentare la cartea
„Dicţionar geografic al judeţului Bacău”. Legenda culeasă de profesorul băcăuan diferă mult
de cealaltă legendă, povestită de Nicolae Gane. „Stejarul este înlocuit cu un nuc, de a cărui
creangă, în joacă, este atârnat în ştreang, Gheorghiţă. Un iepure apărut îi face pe copii să
alerge după el, uitându-şi prietenul de joacă în ştreang, care va muri acolo. Mai târziu, şi într-
un caz, dar şi în celălalt, Ştefan - ajuns domn al Moldovei, îşi va aduce aminte de trista
întâmplare din copilărie şi, în amintirea prietenului său de joacă, va ridica biserica, la 1494“,
se mai arată în Istoria Necunoscută a Bacăului, a istoricului Eugen Şendrea.10

9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Convorbiri_literare
10
https://adevarul.ro/stiri-locale/bacau/legendele-stejarului-din-borzesti-amintirea-care-1613829.html

12
 CAPITOLUL 2: ISTORIA ÎN VERSURI

Secțiunea 1: Literatura populară: Balade și legende

De-a lungul timpului, creația folclorică orală s-a concretizat în numeroase forme de
manifestare. Unele dintre ele își mai păstrează și în zilele noastre caracterul sincretic pe care
îl aveau în fazele primare de dezvoltare, când, artele nefiind încă diferențiate, textul vorbit
era însoțit de muzică și dans.
Creația folclorică românească, lirică și epică, în versuri sau în proză, cunoaște
numeroase specii, caracteristice: colinde, legende, balade, orații, doine, strigături, ghicitori,
bocete, descântece, basme, povestiri, snoave, anecdote, proverbe etc.
Doina sau cântecul este specia de bază a liricii noastre populare. Ea abordează o
tematică complexă și variată, exprimând, printr-o mare bogăție metaforică, reacția sufletului
omenesc mișcat de sentimentul iubirii, de bucurie, mulțumire, încântare, dor, tristețe, revoltă,
ură, înstrăinare etc. De aici și marea diversitate a doinelor: doină de dragoste, de dor, de jale,
de înstrăinare, de cătănie, de haiducie, de leagăn etc. În general, doinele se cântă pe melodii
specifice, bogat ornamentate, ilustrând prin aceasta caracterul sincretic primitiv al
folclorului.Prima atestare a cuvântului doină o întâlnim în “Descriptio Moldaviae” a lui D.
Cantemir.
Legenda este o specie a genului epic. Printr-un amestec specific de adevăr și
imaginație, ea narează în versuri sau în proză întâmplări deosebite ,evenimente istorice,
credințe vechi legate de apariția unor plante, animale, fenomene ale naturii etc. Legendele
sunt adesea purtătoare ale unor idealuri umanitare sau ale unor înțelesuri profunde pe care
oamenii le-au atribuit evenimentelor prin care au trecut, credințelor și obiceiurilor
tradiționale. Legenda a fost multă vreme o formă de conservare a ecourilor istoriei în
conștiința oamenilor.
Balada sau cântecul bătrânesc este o specie a poeziei epice prin care se povestesc
întâmplări din trecut, cu personaje puține și acțiune scurtă. După tematică, baladele noastre
populare sunt pastorale (Miorița), haiducești (Toma Alimoș), istorice (Novac și corbul). Cu
un conținut ușor modificat, termenul de baladă este folosit și în literatura cultă. Primul l-a
folosit Alecsandri, apoi Coșbuc, Topârceanu, Iosif ș.a.

13
 Basmul – creație artistică veche – este specia de bază a epicii noastre populare. Este o
narațiune, în general în proză, cu procedee și mijloace artistice specifice: întâmplările au
caracter fantastic, personajele care participă la ele sunt imaginare, de regulă întruchiparea
unor forțe supranaturale, a unor precepte sau idealuri colective. Sub aspectul fantastic al
întâmplărilor și al personajelor se ascunde însă modul specific popular de reflectare a
realității, de exprimare a năzuințelor spre adevăr și dreptate, se ascund trăsăturile morale
tipice ale oamenilor buni și ale celor răi.
Poezia obiceiurilor. În împrejurările deosebite ale vieții și ale muncii omului s-au
format, din cele mai vechi timpuri, anumite datini și obiceiuri. Multe dintre acestea,
dobândind o lungă tradiție, sunt respectate ca niște adevărate sărbători populare, antrenând
întreaga activitate. Astfel, obiceiurile Anului Nou au produs o bogată și variată poezie,
cunoscută sub numele de colinde, urături, teatru popular, în care elementele mistice se îmbină
cu elementele de baladă, de legende astrale, de pantomimă etc. Obiceiurile legate de muncile
primăverii, verii și toamnei, de momentele importante ale vieții omului (naștere, căsătorie,
moarte) – ritualuri străvechi – îmbogățesc și colorează, prin conținutul lor, existența
socială.Operele folclorice au câteva trăsături specifice comune. În primul rând, ele sunt
anonime, adică nu au un autor cunoscut.
Apărute spontan și circulând pe cale orală, operele folclorice, deși inițial sunt poate
produsul imaginației unui singur om, devin cu timpul o creație colectivă, ele fiind
transformate și cizelate prin contribuția a numeroși indivizi talentați, aflați, uneori, la distanțe
mari și neștiind nimic unul de celălalt.
Orice creație folclorică poate fi întâlnită în numeroase variante, care reprezintă
transformări și adaptări la gusturi și necesități artistice diferite. Spre exemplu, sunt cunoscute
până în prezent peste 160 de variante din balada Meșterului Manole și aproximativ 900 din
Miorița.
Literatura populară se dezvoltă nu prin însumarea creațiilor, ci prin transformarea și
selecția lor continuă. Creațiile folclorice care au ajuns până la noi reprezintă o foarte mică
parte din cele ce au circulat de-a lungul istoriei.
Deși, prin esența lor, folclorul este o creație artistică spontană, supusă unor
transformări și adaptări continue la necesitățile mereu noi ale vieții spirituale, orice
colectivitate umană își creează, cu timpul, din aceste forme de manifestare artistică o tradiție.

14
Această tradiție folclorică are la bază teme și motive strâns legate de experiența de viață a
poporului respectiv, un fond de idei și convingeri specifice, o sumă de imagini artistice și de
simboluri particulare, anumite forme și modele structurale și, în sfârșit, un stil propriu.
Cea mai pregnantă dintre aceste constante este caracterul lui profund național și
unitar. Unitatea de limbă, de tradiții morale, obiceiuri, credințe, de aspirații și de idealuri
social-politice se observă și în răspândirea pe întreg teritoriul țării a tuturor temelor și
operelor folclorice mai importante. Aceleași colinde, descântece, superstiții, bocete, orații,
doine, balade, legende și basme pot fi întâlnite în variante ce nu diferă prea mult de la o
provincie a țării la alta. Se vede de aici că ideea unității spirituale și a continuității noastre pe
aceste meleaguri este o veche și durabilă concluzie a gândirii populare, a reflectării
caracterului specific al existenței noastre social-istorice și spirituale în conștiința colectivă a
maselor.
Ne explicăm astfel de ce românii nu cedau în fața dușmanilor nici când erau cotropiți.
Ei mai aveau ceva de apărat – cultura, idealurile, speranța, unitatea vieții lor spirituale,
exprimată cu atâta vigoare în creațiile folclorice.
O constantă a conținutului creației folclorice românești este sentimentul legăturii
stabile a omului cu locul în care s-a născut. De aici izvorăște și dragostea pentru natură și
pentru tot ce ține de ea: munții și dealurile, văile și câmpiile, apele și pădurile țării, holdele de
grâu și livezile de pomi fructiferi, miresmele florilor și cântecele păsărilor etc.
Din același sentiment al legăturii tainice a omului cu locul în care s-a născut și în care
au trăit, s-au bucurat și au suferit părinții, moșii și strămoșii lui, izvorăște și respectul pentru
neam și pentru istorie, pentru faptele de vitejie ale eroilor.
Exprimând acest sentiment deosebit de puternic, baladele și legendele noastre
populare umpleau repede întreaga țară cu ecourile faptelor de vitejie, făcând să vibreze
timpurile de știri emoționante sau dramatice: Auzit-ați de-un oltean,/De-un oltean, de-un
craiovean /Ce nu-i păsa de sultan?/Auzit-ați de-un viteaz/Care vecinic șede treaz/Cât e țara la
necaz?/Auzit-ați de-un Mihai/Ce sărea pe șapte cai/De striga Stambulul vai?/El e domnul cel
vestit/Care-n lume au venit/Pe luptat și biruit.
În basmele românești orizonturile sunt larg deschise: călătoriile se fac peste nouă mări
și nouă țări; omul pleacă în străini și se întoarce la ai săi cu o concluzie invariabilă – „Român
în țară / Duce dorul și suspină”. Privită din acest punct de vedere, creația folclorică ne apare

15
ca un gest multimilenar de armonizare a existenței omului cu pământul țării și cu legile lui
specifice.
Creația folclorică românească a fost din cele mai vechi timpuri o armă de luptă
împotriva nedreptăților de tot felul, a asupririlor sociale și naționale cu care s-a confruntat
poporul nostru de-a lungul existenței sale milenare. Nota aceasta de protest străbate
deopotrivă lirica și epica populară, de la doină la basm. Ea este, poate, una din cele mai
importante trăsături ale folclorului nostru.
După concepția populară, omul cât trăiește are datoria să facă dreptate, să lupte
împotriva răului. Apariția eroului în literatura populară marchează epoca în care societatea a
devenit conștientă de valoarea individului, de rolul pe care acesta îl poate juca. Literatura
noastră populară este bogată în eroi, nu în zei, ca a altor popoare. Pintea-Voinicul sau
Viteazul-Vitejilor, Baba-Novac, profilând imaginea demnității ce nu se umilește. Ursan, care
înfrânge prin cinste pe asupritorii nedrepți. Toma Alimoș și atâția alții nu puteau să lipsească
din panteonul figurilor legendare literatura populară românească.11
O notă distinctă capătă în creația populară expresia sentimentului iubirii. Lirica
românească de dragoste se caracterizează prin intensitate, puritate, gingășie, gust pentru
frumos: Dragele iubirile/Cântă ca păsările/În toate colțurile,/Și pe lunci și pe câmpii,/Și prin
livezi și prin vii,/Și prin munții cei pustii./Ce-mi tot zici că lumea-i mare/Și că-n lume-s fete
multe/Care-ar vrea să mă asculte/Și să facă tot ce vreu/Ca s-aline dorul meu!/Că din sută și
din mie/Numai una-mi place mie.
Folclorul românesc a acumulat de-a lungul timpului o mare bogăție de teme și
imagini, și-a format și a menținut în permanență un nivel de exprimare artistică strălucitoare.
Așa cum reiese din toate trăsăturile fundamentale menționate mai sus, sensul
existenței omului în folclorul nostru nu este ambiguu, neclar. Oamenii nu se zbat în
incertitudine. Lupta lor neîncetată este determinată de dorința de a face să se respecte sensul
pozitiv, uman, al existenței lor.
Într-o formulare mai generalizatoare, putem spune că folclorul nostru literar este
expresia dragostei pentru om, a iubirii de viață de țară, un reflex artistic spontan al acestor
două sentimente care s-au împletit atât de strâns de-a lungul istoriei poporului român.

11
Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Literatura popular pag.67

16
 Limbajul folcloric, deși spontan, este deosebit de bogat în imagini artistice și în figuri
de stil (comparații, metafore și simboluri), care îi conferă o valoare stilistică remarcabilă.
Prin aceste elemente specifice, stilul folcloric depășește mult capacitatea vorbirii obișnuite de
exprimare a gândurilor și sentimentelor, oferind autorilor de literatură cultă un adevărat
model de comunicare artistică, perfecționat și viguros. Așa se explică faptul că toți marii
noștri scriitori au găsit un izvor nesecat de inspirație nu numai în aria motivelor și a temelor
culturii populare, ci și în expresia stilistică a folclorului literar. În creațiile folclorice literare
aflăm prima folosire a limbii române ca instrument de cultură. Sfera de utilizare folclorică a
limbii noastre fiind foarte largă, iar exercițiul creației populare fiind vechi și efectuându-se
destul de intens, limba română are o consacrare culturală și literar-artistică de o îndelungată
tradiție.12

1.1. Legenda Mănăstirii Argeșului

Ca si celelalte opere populare, a fost creata de oameni talentati din popor si transmisa din
generatie in generatie pe cale orala, cunoscandu-se peste 160 de variante, fapt ce releva
capacitatea, forta creatoare, ingeniozitatea autorilor anonimi.Aceasta varianta poate fi gasita
alaturi de alte capodopere ale literaturii romane cu caracter anonim, cum ar fi “Miorita”,
“Toma Alimos”, “Dolca”, in volumul “Poezii populare. Balade (cantece batranesti) adunate
si indreptate…” de Vasile Alecsandri.
“Monastirea Argesului” dezvolta unul dintre miturile esentiale ale folclorului romanesc, si
anume mitul estetic.
Subiectul este generat de o superstitie potrivit careia, pentru a rezista, orice constructie
trebuie sa aiba zidita in temelii o fiinta. “Monastirea Argesului” este in acelasi timp balada si
legenda. Este o balada deoarece se construieste intr-un poem narativ, cu elemente descriptiv-
lirice, care dezvolta un subiect fantastic, se prezinta un erou de exceptie, cu un destin
impresionant. Este o legenda intrucat explica, in viziune populara, aparitia unui monument de
arhitectura: biserica manastirii de la Curtea de Arges , zidita sub porunca lui Neagoe Basarab
intre anii 1512 si 1517.13
Balada este o imbinare ingenioasa a unsprezece motive folclorice, distribuite pe parcursul
celor cinci momente ale actiunii.
12
Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Editura Didactica si Pedagogica, pag.45
13
Arta, sacrificiul suprem, 19 decembrie 2005, Anca Alexe, Oana Vataselu, Jurnalul Național

17
 Expozitiunea, prima parte a acesteia, contine motivul alegerii locului pentru zidire si
motivul zidirii. Negru-Voda impreuna cu zece “mesteri mari/Calfe si zidari”,intr-un decor
mirific, cauta pe malul Argesului un loc perfect pentru a construi o manastire cum alta sa nu
mai fie. Mergand astfel se intalnesc cu un ciobanas care le povesteste despre un zid “parasit
si neispravit/La loc de grindis/La verde-alunis”. Ajungand acolo, voievodul decide sa
construiasca o manastire unica in lume prin frumusetea si maretia sa. Astfel, el este hotarat sa
le ofere mesterilor averi, ii va face boieri dar, in acelasi timp, ii ameninta in caz de nereusita.
Domnitorul doreste construirea manastirii nu numai din orgoliu sau pentru perpetuarea unei
traditii, ci si pentru a sanctifica acel loc, invingand fortele malefice. Se contureaza unul dintre
conflictele baladei intre voievod si constructori, conflict ce se adanceste pe masura ce firul
epic inainteaza.
Intriga baladei contine un alt motiv, cel al surparii zidurilor. Manastirea nu se poate inalta
deoarece fortele irationale se opun ridicarii unui locas de cult. Tot ce mesterii construiesc in
timpul zilei, noaptea se surpa. Accentul cade pe actiune, care este dinamica. Preponderenta
verbelor si a substantivelor probeaza tenacitatea cu care mesterii isi urmaresc idealul si
doresc sa invinga raul. Surparea zidurilor este un moment dramatic, pentru ca domnitorul ii
ameninta iar cu moartea pe mesteri.
In sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, “o soapta de sus”. Desfasurarea actiunii incepe
in momentul in care Manole, ca ales al Divinitatii, viseaza ca zidurile vor rezista numai daca
mesterii vor zidi in temeliile constructiei prima femeie –sotie sau surioara- care va veni in
ziua urmatoare cu bucate.
Mesterii jura sa pastreze secretul, dar sunt nelinistiti. Cel mai ingrijorat este Manole care,
a doua zi, dis-de-dimineata, cerceteaza zarea pentru a afla care este femeia destinata zidirii.
Propozitia interogativa si interjectia “vai” dovedesc suferinta mesterului cand observa ca cea
care se apropie este chiar Ana, sotioara lui. Constructorul traieste o drama de consecinta,
pentru ca este nevoit sa zideasca ce are mai de pret. Sperand sa schimbe destinul, el se
adreseaza Divinitatii ca s-o opreasca. Cerul se indupleca si raspunde rugamintile omului,
dezlantuind stihiile naturii, in incercarea de a o opri pe Ana. Fenomenele naturale sunt
hiperbolizate, evidentiind astfel si mai mult calitatile Anei, pe care nimic nu o poate intoarce
din drum.14
14
https://ro.wikipedia.org/wiki/Monastirea_Arge%C8%99ului

18
 Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra caruia autorul anonim insista pana
la detaliu. Dovedind o deosebita tarie de caracter, Manole isi invinge durerea si incepe s-o
zideasca. El sufera nu numai pentru ca nu poate inalta manastirea, ci pentru ca nu o poate
face fara sacrificiul Anei. Drama sufleteasca se adanceste, dar cel care va invinge este
artistul. Focul iubirii se contopeste cu focul creatiei, devenind o forta mistuitoare. Ana
accepta jocul si in timpul zidirii treptate, acesta fiind motivul cental al acestei parti- invoca,
pe rand, durerea trupului, plansul copilului pe care-l poarta-n ea si sfarsitul pe care si-l
presimte, caci in cele din urma isi da seama ca este condamnata. Alaturi de Manole, ea
cucereste vesnicia.15
Deznodamantul pune in prim-plan motivul conflictului feudal. Jertfa Anei nu a fost de
ajuns. Pentru ca au nechibzuinta sa afirme ca ar putea construi o manastire si mai frumoasa,
domnitorul ii lasa sa moara pe acoperis. Incercand a-si depasi conditia, ca legendarul Icar, isi
fac aripi din sindrila, dar nu reusesc sa zboare, se prabusesc si mor.
Glasul mult iubit al Anei il tulbura pe Manole care intelege ca si-a indeplinit menirea
creatoare. Pentru el in viata de aici nu mai exista fericire si nici dragoste. De aceea pleaca s-o
intalneasca pe Ana –in singurul mod care mai era posibil- prin…moarte. Pe locul unde se
prabuseste Manole izvoraste o apa, simbol al vietii si al creatiei vesnice. Puterea stapanului il
doboara pe artist, dar creatia lui ramane sa infrunte veacurile. Prin perfectiunea ei, creatia
intra in eternitate si, o data cu ea, iubirea de viata, de arta.

1.2 Constantin Brâncoveanu

Desi intre diferite specii ale baladei (ale cantecului epic) nu exista granite stricte,
precise, caci in acelasi text pot sa se gaseasca elemente eroice, istorice, fabuloase sau sociale,
balada istorica ocupa un loc aparte in cadrul acestora.
Ea s-a dezvoltat paralel cu cantecul eroic, dar, spre deosebire de acesta si de balada
haiduceasca, infatiseaza un numar restrans de teme, din realitatea istorica, relatand
evenimente cu caracter senzational: moartea naprasnica a unor domnitori sau a altor
personalitati istorice, urmarile unor cataclisme (incendii) sau ale unor boli devastatoare
(ciuma, holera).

15
https://ro.wikipedia.org/wiki/Monastirea_Arge%C8%99ului

19
Datorita tematicii sale, balada istorica sau cantecul istoric "se mentine in limitele relatarii
simple, fiind strabatut numai de fiorul sentimental primar (groaza, mila, deznadejde) pe care
insusi evenimentul il produce".16
Balade autentic istorice sunt cele referitoare la anumite personalitati marcante din
istoria poporului nostru, asa cum este si cea intitulata Constantin Brancovanu, reprodusa si in
manual, dupa colectia realizata de Vasile Alecsandri.
Balada porneste de la un fapt real - uciderea domnitorului roman Constantin Brancoveanu si
a celor patru fii ai sai de catre turci la 15 august 1714 -, dar senzational, care a starnit o
impresie puternica asupra tuturor.
Voievod al Tarii Romanesti intre anii 1688 si 1714, Constantin Brancoveanu a ramas
in constiinta poporului prin politica sa de autonomie fata de Imperiul Otoman si prin
reformele infaptuite, ceea ce i-a atras simpatia, acesta fiind un alt motiv pentru care atentia
autorului anonim s-a indreptat asupra sa.
Fiind o opera epica, si anume o balada, poetul popular povesteste intamplarile legate
de moartea lui Constantin Brancoveanu si a fiilor sai intr-o anumita succesiune, constituindu-
se in momente ale subiectului.
Primele sase versuri contin expozitiunea si intriga actiunii, deoarece ni se ofera mai
intai cateva informatii referitoare la personajul principal, despre care aflam ca era "Boier
vechi si domn crestin".
Este invocat totodata si motivul principal datorita caruia el starneste mania sultanului,
despre celelalte luand cunostinta din confruntarea lor directa - strangerea unor averi
impresionante, care ar putea afecta relatiile directe cu inalta Poarta - si de aceea lui
Brancoveanu i se hotaraste moartea:"De averi ce tot strangea/Sultanul se ingrijea / Si de
moarte-l hotara, Caci vizirul il para."
Aceasta hotarare importanta a sultanului, care va determina toate celelalte
evenimente, constituie intriga baladei. In desfasurarea actiunii determinata de intriga, autorul
anonim relateaza mai intai prinderea domnitorului si a fiilor sai de catre turci. Totul se
petrece intr-o zi obisnuita pentru domnitor, intr-o atmosfera de curte medievala: "Intr-o joi de
dimineata,/Zi scurtarei lui de viata,/Brancovanul se scula,/Fata blanda el spala,/Barba alba-si
pieptana,/La icoana se-nchina./" El constata insa cu surprindere prezenta turcilor, intuieste

16
https://www.scribd.com/document/330335686/Legenda-Constantin-Brancoveanu

20
pericolul, incearca sa-si ia masuri de aparare, dar totul este zadarnic, caci ienicerii patrund in
palatul domnesc, ii prind pe domnitor si pe fiii acestuia si ii duc la Stambul in turnul cel mare
al cetatii Edicule, numita si Sapte Turnuri, loc de detentie pentru toti cei care incercau sa i se
impotriveasca marelui sultan:
"unde zac fete domnesti/si soli mari imparatesti."
Urmeaza confruntarea directa dintre domnitorul roman si sultan, iar convorbirea
dintre ei le releva insusirile caracteristice. Sultanul ii reproseaza, aluziv si insinuant, intentia
de nesupunere si tentativa de rupere a relatiilor de vasalitate fata de Imperiul Otoman,
precum si emisiunea unor monede de aur, toate acestea fiind dovezile unei indrazneli
nelimitate:
"Adevar e c-ai chitit/Pan a nu fi mazilit/Sa desparti a ta domnie/De a noastra-mparatie?/Ca de
mult ce esti avut/Bani de aur ai batut,/Far-a-ti fi de mine teama,/Far-a vrea sa-mi dai seama."
Intuind sensul si gravitatea acuzatiilor, precum si pericolul care-l pandeste,
Constantin Brancoveanu raspunde evaziv, facand referire indirecta la situatia critica in care
se afla: "De-am fost bun, rau la domnie,/Dumnezeu singur o stie;/de-am fost mare pre
pamant,/Cat-acum de vezi ce sunt."17
Mestesugul replicii si intentiile voievodului roman nu-i scapa sultanului care-i
reproseaza "viclenia" vorbelor si-i cere ultimativ renuntarea la legea crestineasca in schimbul
vietii lui si a fiilor sai. De data aceasta, raspunsul lui Brancoveanu vine prompt si categoric,
refuzand pretentiile sultanului: "Faca Dumnezeu ce-o vrea!/Iar pe toti de ne-ti taia,/Nu ma las
de legea mea!"/18
Voievodul roman asista neputincios si indurerat la sacrificarea primilor doi copii si, impietrit
de suferinta, se consoleaza doar cu credinta in voia lui Dumnezeu: "- Doamne! Fie-n voia
ta!".
Suferinta tatalui sexagenar il impresioneaza pana si pe sultanul ucigas care-si
reinnoieste propunerea, dar aceasta este din nou respinsa cu demnitate de Brancoveanu, a
carui credinta in Dumnezeu este nestramutata: " - Mare-i Domnu Dumnezeul/Crestin bun m-
am nascut eu,/Crestin bun a muri vreu..."
In acelasi spirit, il incurajeaza si il consoleaza si pe cel mai mic dintre feciori, care
este si el decapitat cu aceeasi cruzime de catre turci.
17
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu
18
Popescu, F., Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004. ISBN 978-973-712-029-8, p.12

21
 Acum paharul suferintei s-a umplut, domnitorul nu mai poate suporta si interioriza
durerea si de aceea isi manifesta prin gesturi si lacrimi ravasirea sufleteasca: "Apoi el se-
ntuneca,/Inima-i se despica,/Pe copii se arunca,/ii bocea, ii saruta..."19
Actiunea atinge in acest moment punctul culminant, caci domnitorul isi da seama ca
totul este pierdut si se adreseaza direct ucigasilor exteriorizandu-si intreaga ura de care este
capabil, prin cuvinte dure, neiertatoare, cu accente de neinduplecat blestem: "Alelei! Talhari
paganii/Alelei! Voi feciori de cani!/(...)Dare-ar Domnul Dumnezeu/Sa fie pe gandul meu:/Sa
va stergeti pre pamant,/Cum se sterg norii la vant,/Sa n-aveti loc de-n-gropat,/Nici copii de
sarutat!"
La fel de dramatic este si deznodamantul, caci ofensati de curajul voievodului roman,
turcii ii rup hainele si ii jupoaie pielea pe care o batjocoresc ("Pielea cu paie-o implea,/Prin
noroi o tavalea/Si de-un paltin o lega"/). La replica lor la fel de batjocoritoare si vulgara:
"Casca ochii a te uita/de-ti cunosti tu pielea ta?"/, Brancoveanu riposteaza vehement prin
cuvinte dure pe masura faptelor lor: "Caini turbati! Turci, lifta rea!" si-si exprima, cu orice
risc si categoric, optiunea finala pentru credinta strabuna: "De-ti manca si carnea mea,/Sa stiti
c-a murit crestin/Brancovanu Constantin".
Aceasta ultima replica vine sa marcheze si finalul baladei a carei actiune este
prezentata gradat, ascendent, incepand cu atmosfera calma, linistita a curtii domnesti, dar, o
data cu prinderea domnitorului si a fiilor sai, actiunea se precipita si creste treptat ca
intensitate, atingand incordarea maxima in momentul in care cel de-al treilea fecior este
decapitat. In deznodamant nu se realizeaza insa o gradare descendenta a actiunii, deoarece
intamplarile narate sunt aproape la fel de dramatice, domnitorul fiind jupuit de viu de catre
turcii criminali.
In deplina concordanta cu intamplarile narate sunt si sentimentele, trairile sufletesti
ale personajelor, in special cele ale lui Constantin Brancoveanu, care este obligat sa asiste
neputincios la moartea propriilor copii. Astfel, el, la inceput, este linistit, calm si-si incepe
ziua in mod obisnuit, dar, o data cu aparitia turcilor, devine banuitor si nelinistit si incearca
sa-si ia masuri de aparare. Pe masura ce faptele se deruleaza, zbuciumul sau sufletesc si
durerea cresc. Ideea aceasta este magistral exprimata de autorul anonim prin relatarea felului
in care personajul reactioneaza dupa fiecare crima. La inceput se manifesta doar prin oftat si

19
Idem.p.14

22
prin cuvintele adresate divinitatii ("Brancoveanu greu ofta/Si din gura cuvanta"/), apoi
cuvintele capata accent de ruga disperata ("...ofta/Si din suflet cuvanta"/), ca in momentul
ultimei crime cuvintele sale sa fie invesmantate in lacrimile durerii neretinute ("greu ofta/Si
cu lacrimi cuvanta"). De fiecare data insa cuvintele adresate sunt aceleasi, evidentiind
credinta nestramutata in Dumnezeu si in puterea lui: "Doamne, fie-n voia ta!"20
Aceeasi fina nuantare se observa si in replicile personajelor, prin care se releva
atitudinea lor in diferite momente ale actiunii. Astfel, Constantin Brancoveanu este
caracterizat prin formulele "Boier vechi si domn crestin", "Boier vechi, ghiaur hain", "Ghiaur
vechi, ghiaur hain".
Prima dintre acestea, prezenta de doua ori in continutul baladei, prezinta conditia si
postura reala a personajului, folosita o data de autorul anonim in expozitiune, si a doua oara
de catre sultan in momentul in care este impresionat de taria morala a voievodului roman
care nu cedeaza insistentelor lui nici dupa decapitarea primilor doi copii. Atunci insa cand
acelasi sultan se arata nemultumit de nazuinta spre independenta a lui Brancoveanu i se
adreseaza cu formula dispretuitoare si amenintatoare in acelasi timp, "Boier vechi, ghiaur
hain".
Pentru turcii de rand, limitati, de o cruzime feroce si incapabili sa inteleaga adevarata
valoare morala a lui Constantin Brancoveanu, el este doar "Ghiaur vechi, ghiaur hain".
La randul lor, formulele de adresare existente in replicile domnitorului reliefeaza
maiestria cu care autorul anonim a stiut sa evidentieze atitudinea acestuia in functie de
momentele actiunii si de interlocutor. Astfel, in discutia cu sultanul, el nu foloseste nici o
formula de adresare, cu atat mai putin vreuna care sa vizeze slugarnicia sa, caci ramane demn
in fata tuturor amenintarilor si pericolelor. insa atunci cand cruzimea intrece orice masura,
Brancoveanu se adreseaza turcilor prin formule ca "Alelei! Talhari paganii/Alelei! Voi
feciori de cani!", "Cani turbati! Turci, lifta rea!", aruncand si anatema asupra ucigasilor a
caror semintie sa dispara de pe pamant, sa nu-si gaseasca loc si odihna nici in moarte si sa nu
se poata bucura niciodata de afectiunea filiala.
In schimb, cand se adreseaza feciorilor sai, replicile revarsa asupra lor intreaga
dragoste paterna, indiferent de momentul actiunii: "Dragii mei, coconi iubiti", "Taci, draguta,
nu mai plange!"

20
Ibidem, pp. 15-18

23
 Toate aceste aspecte pun in lumina valentele artistice ale dialogului, care este cand
afectuos, delicat si duios, cand aluziv, insinuant, sau evaziv ori tensionat, vulcanic, incarcat
de ura si disperare. Pe langa dialog, autorul mai foloseste ca moduri de expunere naratiunea
si descrierea.
Naratiunea este modul de expunere dominant prin care autorul anonim relateaza intamplarile
in succesiunea lor, intr-o gradare ascendenta, in deplina concordanta cu trairile personajelor,
iar prin folosirea cu preponderenta a imperfectului, se sugereaza o actiune in plina
desfasurare, de durata. Descrierea este insa putin reprezentata, fiind folosita doar la
evidentierea unora dintre trasaturile feciorilor de domn:
"Din coconi isi alegea/Pe cel mare si frumos", "Pe cel gingas mijlociu/Cu par neted si
galbiu", "Si pe blandul copilas/Dragul tatei fecioras"/.
Fiind o opera populara, si anume o balada istorica, nu lipsesc nici procedeele
specifice acesteia.In primul rand se observa modalitatile comunicarii orale concretizate in
prezenta interjectiilor, a cuvintelor in vocativ, a constructiilor interogative sau exclamative si
a diminutivelor. Lor li se adauga repetitiile de tip popular, regionalismele, si arhaismele,
unele expresii populare si locutiuni prin care actiunea este plasata in spatiu si in timp,
evidentiindu-se si culoarea epocii in care se petrece actiunea.Figurile de stil sunt putine, fiind
reprezentate prin cateva epitete ("fata blanda", "vorbe viclene", "cu par neted si galbiu",
"blandul copilas" s.a.), unele metafore de provenienta populara ("feciori de cani", "cani
turbati", "lifta rea"), prin comparatia "sa va stergeti pre pamant,/Cum se sterg norii de vant"
si hiperbolele care sugereaza cruzimea turcilor si durerea lui Constantin Brancoveanu.
Saracia figurilor de stil se explica prin faptul ca fiind o balada istorica, accentul cade
nu pe plasticitatea exprimarii, ci pe senzationalul intamplarilor, pe trairile personajelor, cu
scopul de a trezi astfel sentimente puternice in sufletul ascultatorilor. Tot din acelasi motiv,
elementul fabulos are o pondere mai mica sau este inlocuit de senzational.21
Cu toate acestea, balada istorica Constantin Brancovanu are trasaturile caracteristice
generale ale celorlalte tipuri de balade. Astfel, autorul anonim nareaza o intamplare deosebita
din trecut (moartea lui Constantin Brancoveanu si a fiilor sai), personajul (voievodul roman)
are calitati deosebite, exceptionale si este infatisat in antiteza cu celalalt personaj (sultanul).
Datorita dramatismului intamplarilor, valorilor morale pe care le pune in evidenta prin
21
Iorga, N. (1933), „Căderea și moartea lui Constantin-Vodă Brâncoveanu: Conferință ținută la Sala Dalles”,
Cuget Clar (nr. 1-4): pp. 17–42

24
intermediul personajului principal, aceasta balada constituie o opera reprezentativa in
categoria speciei pe care o ilustreaza.22
Secțiunea 2: Poeți iubitori ai istoriei

2.1. Grigore Alexandrescu: Umbra lui Mircea la Cozia

Tema poeziei “Umbra lui Mircea la Cozia” oscilează în același univers spațial, însă
în reprize de timp diametral opuse: exaltarea trecutului glorios și critica prezentului decăzut:
„Noi privim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.“23
Lirica lui Grigore Alexandrescu ilustrează, în cel mai înalt grad, poate, programul
romantismului românesc expus de Kogălniceanu în cunoscuta sa “Introducţie la Dacia
literară”.
Poetul consideră că arta nu are doar o valoare estetică în sine, nu este într-o postură
de totală autonomie, ci trebuie să încorporeze în structurile sale şi un sens moral, să aibă şi
capacitatea de a educa, de a orienta publicul, exprimându-i totodată năzuinţele:
„Eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea,
condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte
simţăminte frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale”.
Prin creaţia sa, Grigore Alexandrescu se dovedeşte a fi unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai paşoptismului, în latura sa protestatar-eroică.
Poezia “Umbra lui Mircea La Cozia” a fost scrisă în urma unei călătorii efectuate în
vara anului 1842, împreună cu Ion Ghica, la mânăstirile de pe valea Oltului şi din nordul
Olteniei. Roadele acestei călătorii sunt poeziile:”Umbra lui Mircea la Cozia”, “Răsăritul
lunei”, “La Tismana”, “ Mormintele”, “La Drăgăşani”.
Ideea sau mesajul are o dimensiune romantică, exprimată prin dragostea faţă de
patrie, dar şi o dimensiune clasicistă prin preţuirea raţionalismului, a artei, a ştiinţei, culturii,
care ar reprezenta adevărata glorie: „Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă
triste şi amare: legi, năravuri se-ndulcesc; Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite; În gândire şi
22
https://www.scrierile.com/referate/Necategorisite/Constantin-Brancovanul-comentariu-re-rom.php
23
https://ro.wikisource.org/wiki/Umbra_lui_Mircea

25
în pace drumul slavei îl găsesc.“ Avem sugerat subtil şi un mesaj politic, exprimat lapidar
prin: „Lumea e în aşteptare...“, fiindcă poezia este scrisă în 1844, când se prefigurau starea de
spirit şi evenimentele de la 1848.24
Elegia realizează evocarea uneia dintre cele mai semnificative personalităţi ale luptei
pentru apărarea fiinţei naţionale. De aici şi titlul poeziei Umbra lui Mircea, care este o
metaforă, o metonimie şi un simbol al conştiinţei naţionale. Mircea este un prototip, o
imagine a poporului român, un erou, care luptă împotriva valului otoman păgân, ca să nu
distrugă ţara şi lumea creştină. Aşa au făcut şi Ştefan cel Mare, Mihai Vitezul, Vlad Ţepeş,
Iancu de Hunedoara, Skanderbeg, Ioan Sobieţki.25
Comuniunea dintre om şi natură, preţuirea folclorului sunt o modalitate de a exprima
caracterul romantic al eroului, văzut ca personaj fantastic: „Râul înapoi se trage ... munţii
vârful îşi clătesc“. „Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează“. Motivul
mormintelor, al mănăstirilor, nocturnul, evaziunea în vis sunt elemente, care sugerează cadrul
romantic excepţional. Ele aduc o ilustrare a programului Daciei literare, fiindcă vizează
trezirea conştiinţei naţionale. De aceea poezia poate fi interpretată ca o ars poetica, adică o
poezie programatică, în care autorul îşi defineşte programul estetic romantic, dar şi aderenţa
la obiectivele generaţiei de la 1848. Avem şi unele elemente 119 realiste, în sensul că
războiul este „bici groaznic“, gloria se obţine cu mari sacrificii: „Şi ai lui sângeraţi dafini
naţiile îi plătesc“. Lipsa patriotismului înseamnă că „întunericul domneşte“, că „Tot e groază
şi tăcere“, de aceea „umbra intră în mormânt“.26
Originalitatea poeziei constă în subtila afirmare a ideologiei iluministe, a mesajului
patriotic, în subtila personificare a conştiinţei naţionale prin spiritul lui Mircea cel Bătrân,
prin atmosfera nocturnă romantică, prin sugestiile de tip simbolist. Astfel, în versurile: „Ale
turnurilor umbre peste unde stau culcate“ avem o repetare a vocalei „u“, care sugerează
ruperea planului real spre a face posibilă prezenţa fantasticului. Este o aliteraţie şi o asonanţă
de tip simbolist, aşa cum o vom regăsi în poezia lui Ion Barbu “Din ceas, dedus...”
“Umbra lui Mircea La Cozia” poate fi considerată, prin tonalitatea patetică, prin
retorismul modulat în formula celebrării, prin elementele de meditaţie şi, nu în ultimul rând,

24
https://liceunet.ro/grigore-alexandrescu/umbra-lui-mircea-la-cozia
25
https://referatenoi.ro/grigore-alexandrescu-umbra-lui-mircea-la-cozia/
26
https://1md.online/versuri/comentariu/alexandrescu-umbra-mircea-la-cozia

26
prin bogăţia temelor şi motivelor poetice structurate într-un discurs liric inconfundabil, o
veritabilă sinteză a poeziei paşoptiste.

2.2. Vasile Cârlova-Ruinurile Târgoviștii

Vasile Carlova (1809-1831) s-a nascut la Buzau ori la Targoviste, unde a copilarit si a
invatat. Stia greceste si frantuzeste. Sunt cunoscute cinci poezii ale sale: "Pastorul intristat",
"Rugaciune", "Ruinurile Targovistii", "Inserare", "Oda ostasilor romani".
Vechea Cetate de Scaun domnesc, Târgoviștea, a reprezentat de-a lungul timpului, o
sursă de inspirație pentru mulți dintre poeți de la începutul secolului al XIX-lea, care mai
mult sau mai puțin, au fost legați de orașul de la Chindie. Astfel, prima poezie în care apar
ruinele Târgoviștei, este „Primăvara amorului” sau „O zi și o noapte la Văcărești”, scrise de
Iancu Văcărescu înainte de anul 1819, în care este amintit doar sporadic motivul ruinelor.
Totuși, primul poet care a dat contur și sens Ruinurilor Târgoviștei, a fost Vasile
Cârlova, care a scris binecunoscuta poezie în 1828 și publicată în 1830, și în care,
preamărește faima trecută a curții domnești de la Târgoviște, și totodată, își exprimă
mâhnirea față de gradul de decădere în care se aflau ruinele. Așa cum însuși Vasile Cârlova
spunea când se afla lângă „mormântul măririi strămoșești”, decăderea ruinelor se datorează
tiraniei și despotismului străin, care a încătușat „duhul cel mai slobod” și a prăbușit tot ce
făcea slava ei, dar nu au reușit să pângărească sfintele urme ale trecutului. Prin „Ruinurile
Târgoviștei”, Vasile Cârlova a inaugurat în lirica românească poezia ruinelor și o specie nouă
de poezie apărută din fuziunea odei, cu meditația și satira.27
"Ruinurile Targovistii" este o poezie neoana-creontica, scrisa sub influenta poeziei
ruinelor a lui Volney, in timp ce "inserarea" reia tema lamartiniana a noptilor romantice, fiind
o elegie in care apar sentimente profunde, precum tristetea nedefinita, sensibilitatea data de
tabloul nocturn, de maretia cadrului cosmic. Incearca sa traduca "Zaire", de Voltaire, si
"Hero si Leandru", de Musaibs, dar traducerile s-au pierdut.28
Poezia este o idila pastorala pe un ton elegiac, evocand o atmosfera bucolica,
desprinsa parca din romanul “Daphnis si Chloe” al lui Longos. Tabloul naturii, conturat in
linii diafane de pastel, se deschide cu imaginea paradiziaca a plaiului plin de verdeata: "Un

27
George Coandă, Istoria Târgoviștei: chronologie enciclopedică, Colecția Historia, Editura Bibliotheca,
2005.p.12
28
Idem p.14

27
pastor tanar, frumos la fata, Plin de mahnire, cu glas duios/ Canta din fluier jos pa verdeata,
Subt umbra deasa de pom stufos."
Liricizarea cadrului natural dobandeste accente profunde, elementele naturii
armonizandu-se sub semnul melancoliei produse de sentimentul erotic: "De prea multe
versuri spuse cu jale/Uimite toate sta imprejur: Raul oprise apa din cale, Vantul tacuse din lin
murmur."
Chinul inimii pastorului este coplesit de dulceata dragostei:"Iubesc prea dulce o
pastorita /Cu chip dulce, prea dragalas! Pentru ea numai simt neputinta, Pentru ea numai sunt
patimas."
Absenta fiintei iubite ii determina stari extreme, chinuri si oh-uri tanguitoare, poetul
pastrand inca recuzita poeziei pastorale anacreontice:"De langa mine ea cand lipseste, Natura
n-are nimic frumos; Sufletul tare mi se mahneste, Orice privire e de prisos. Si drept aceea a
tanguire Fac sa rasune fluierul meu/Lasand si turma in napustire, Varsand si lacrimi din ochi
mereu."
Frumusetea naturii concorda empatic cu starea de spirit a pastorului:"Cat colo turme
de oi frumoase/Se raspandise prin livejuni/Si ascultandu-l iarba uitase, Patrunse toate de mila
lui."
Cainele, fiinta necuvantatoare fidela stapanului, are si el un comportament aproape
uman:
"Cainele numai mai cu durere/Stand langa dansul cata in jos/Si sa aduca lui mangaiere,/Glas
cateodata scotea milos."
Chiar zeii telurici, al vantului aici, participa la aceasta intristare a pastorului:"Eho, ce
zace de om departe, il auzise din loc ascuns; Si cu suspinuri de greutate /La toata vorba ii da
raspuns." intr-o viziune idilica, viata pastorului este simpla, lipsita de griji ("Viu langa
dansul, patruns de mila Si cu blandete il intrebai: «Tinere, spune-mi, nu-ti fie sila, Ce foc, ce
chinuri, ce ganduri ai?/
Viata voastra necazuri n-are: E simpla, lina, fara dureri/ Si-n toata lumea nici o suflare /Ca
voi nu gusta multe placeri.", intr-o deplina comuniune cu natura: "Voua natura va este data;
Campii si codrii voa zambesc; Vanturi si rauri voa arata/Cum curg de dulce, cum racoresc."
Soarele mirific intregeste imaginea acestui peisaj bucolic:"Soarele inca voa
ravarsa/Lumina dulce, tot cu senin, Si cerul iarasi mila isi varsa/Spre fericire voa deplin."

28
 Si in aceasta arcadie fericita, totusi, pastorul sufera de intristare, datorata neimplinirii
erotice:"El cu suspinuri atunci raspunse: «Frate, se poate vrun muritor/Oricat sa n-aiba dureri
ascunse, Fie pe scaun, fie pastor? /Orice viata supusa zace, Sub patimi grele mult mai putin!
Soarta nu lasa un om in pace/ Cu multumiri a fi deplin./ Adevar, slava, cinste, putere/ Sau
bogatie eu nu doresc. Acestea toate drept o parere, Drept nalucire le socotesc."29
Sentimentul dragostei este navalnic, coplesitor, metamorfozand intreaga natura intr-
un spatiu de asteptare, tema romantica ilustrata de Vasile Carlova in versuri proaspete, cu o
anume tonalitate grava, rezultata din contrastul intre linistea campeneasca a cadrului si
zbuciumul launtric al sufletului indragostit. Poemul lui Carlova este o meditatie bucolica pe
tema dragostei, in sensul unei comuniuni totale cu natura, de felul celor infatisate de Longos
si Heliodor.

2.3. Andrei Mureșanu: Un răsunet

In data de 21 iunie 1848, în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” a apărut
poezia “Un răsunet” de Andrei Mureșanu. Din data de 24 ianuarie 1990, această poezie, pe
muzica lui Anton Pann, a devenit Imnul de Stat al României, cunoscut sub titlul “Deșteaptă-
te române!”.
Poemul ,”Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu, redactat și publicat în timpul
Revoluției de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni
brașoveni, fiind cântat pentru prima oară la Brașov, într-o grădină din Șchei, și nu în data de
29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, așa cum este îndeobște cunoscut (deși nu se precizează care
era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenți, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre
acesta).30
Geneza Rasunetului poate fi circumscrisa cu relativa precizie, datorita unor informatii
memorialistice. El a fost compus spre sfarsitul lunii mai 1848 la Brasov, unde mai multi
tineri revolutionari, moldoveni, munteni si ardeleni, inclusiv autorul Rasunetului, revenisera,
entuziasti, de la Adunarea Nationala din Blaj, celebrata simultan de Alecsandri si
Mureşanu.31

29
Rosetti, Dimitrie R. (1897), Dicționarul Contimporanilor, București: Editura Lito-Tipografiei «Populara», p. 109
30
Andrei Mureșanu: biografia Imnului Național, Ion Buzași, Editura Didactică și Pedagogică, 1996, p.23
31
Ion Buzași, Andrei Mureșanu, Editura Eminescu, București 1988. p.16

29
 Dieta de la Cluj, ignorand opozitia romanilor, decreteaza unirea Transilvaniei cu
Ungaria. Astfel, ramanea deschisa doar calea luptei si a jertfei. Stimulat de exemplul lui
Alecsandri, care tocmai publicase in “Foaie”(nr. 21 din 24 mai) poezia “Catre romani” (in
volum, “Desteptarea Romaniei”), dar si de alti poeti, unii ocazionali (in acelasi numar al
“Foii” aparea “La fratii mei romani”, semnata Un filoroman), Mureşanu simte imboldul de a
deveni si el o voce care sa vesteasca printr-un Rasunet, adica "sa strige" conationalilor sai
"porunca" momentului si realizeaza o sinteza, in sens diacronic si sincronic, a principalelor
teme si idei vehiculate in scrierile Scolii Ardelene, imbogatite si fortificate prin
transplantarea lor dincolo de Carpati de catre Gh. Lazar, apostolul ideii nationale, si de
urmasii lui si transpuse, in chiar acel moment, din paginile cartilor de istorie si poezie in
actiune reala.
Idei banalizate prin uz, dar reprezentand constante ale mentalului colectiv si ale
sentimentalitatii romanesti, se aduna in poezia lui Mureşanu intr-un punct nodal de o
densitate exploziva, strigate parca din zecile de mii de piepturi ale romanilor de pe Campia
Libertatii. “Documentele de la Blaj, indeosebi celebrul Discurs al lui S. Bamutiu, el insusi cu
valente poematice, si-au pus amprenta asupra creatiei poetului. “(I. Buzasi).
Considerat oda, imn sau mars, “Un rasunet” a fost numit cu indreptatire si "discurs
diversificat", "poezic-manifest" sau "proclamatie", retorismul fiind trasatura sa cea mai
caracteristica, prin intentie persuasiva si prin expresie. Doua sunt temele principale ale
poeziei, libertatea si unirea, ele fuzionand, de fapt, intr-una singura, lupta unita pentru
libertate a intregii natiuni romane. Dezvoltarea lor se realizeaza treptat, perifrastic la inceput,
apoi prin amplificare si detaliere, iar in final prin exprimare directa. Debutul este abrupt,
printr-un imperativ si un vocativ singular: "Desteapta-te, romane,!", prin care poetul-agitator
se adreseaza fiecarei constiinte in parte, dar si intregului neam romanesc.
Pe tot parcursul poeziei, forma verbala predominanta va fi imperativul sau
conjunctivul cu valoare de imperativ, dupa cum frecvente sunt si vocativele, in continuare
insa la plural, expresie a unei largi adresabilitati. Desteptarea trebuie sa se faca dintr-un lung
somn istoric, echivalat metaforic de poet cu moartea impusa poporului roman de vrajmasii lui
seculari, stigmatizati prin epitetele barbari si cruzi. Indemnul la desteptare ca revenire la viata
poate fi raportat la modelul biblic al invierilor savarsite de lisus. Poezia a fost, de altfel, citita
ca "un scenariu magic al unei resurectii ritualice"(A. Rau).

30
 Dar acelasi indemn il gasea Mureşanu de la Gh. Sincai ("Desteapta-te, drept aceea, o
iubite neamul meu,!"), pana la “Discursul lui Barnutiu”, unde starea istorica a natiunii
romane este definita repetat ca o "moarte politica", iar unirea Transilvaniei cu Ungaria, "o
moarte nationala dupa o lesinare indelungata".
Poetul gaseste de la inceput expresia cea mai pregnanta, prin alternativa-
ultimatum ,”Acum ori niciodata”, pentru a reda unicitatea momentului oferit poporului
roman spre dezrobirea sa.
Formula este reluata, in pozitii privilegiate ale versului, in strofa a doua, cu efect de
intensificare, si in final, cu valoare conclusiva. Repetitia apare si in alte momente ale
poeziei,iar propozitiile exclamative, utilizate din prima strofa, domina structura sintactica a
intregului text. Intr-un gest prezent inca la cronicari si apoi la reprezentantii Scolii Ardelene,
romanii sunt chemati sa-si regaseasca si sa-si manifeste demnitatea de neam prin
rememorarea originii lor romane. Mentionarea stramosului Traian, devenita canonica, e
menita sa imbarbateze pe luptatori pentru libertate.Alternand planul istoric si cel
contemporan, poetul tribun isi continua demersul persuasiv, exaltand, prin comparatii,
enumeratii, hiperbole, multimea si calitatea luptatorilor romani pentru libertate: "Cum stau ca
brazi in munte voinici sute de mii", " si sar ca lupi in stane, Batrani, barbati, juni, tineri, din
munti si din campii!".32
Într-o solidaritate peste veacuri, triada glorioasa a voievozilor din cele trei principate,
"Mihai, Stefan, Corvine", este chemata sa tutele/e reinvierea natiunii romane gata de lupta si
de jertfa: ,,”Viata-n libertate ori moarte, strigam toti".
Este formulata astfel o noua alternativa antitetica, reluata insistent, in diverse
variante, pentru a sublinia una dintre ideile principale ale poeziei. Prin antiteza sunt reliefate
si alte valori fundamentale “fratie -reunire", “juramant – blestem”etc.33
In partea centrala a poeziei, Mureşanu evoca vicisitudinile istoriei, datorate "oarbei
neuniri" a romanilor si impilarii lor multiseculare de catre imperiile vecine, cel otoman si cel
tarist, redate mai transparent, prin sinecdoca ("iataganul barbarei semilune" si "cnuta"), cel
de-al treilea, din cauza cenzurii, mai invaluit, dar usor recognoscibil:
"N-ajunse despotismul cu-ntrea-ga lui orbie,

32
Comemorare: 150 de ani de la moartea poetului Andrei Mureșanu, autorul imnului național al României, 24
octombrie 2013, Corina Zorzor, Adevărul
33
https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Mure%C8%99anu

31
 Al carui jug de secui ca vitele-l purtam; Acum se-ncearca cruzii, in oarba lui trufie,
Sa ne rapeasca limba, dar morti nu mai o dam!".
Tema limbii, ca semn distinctiv al nationalitatii amenintate, era si ea de mare
actualitate. Mai avantajati decat stramosii, contemporanii poetului, treziti de spiritul sacru al
libertatii, jura sa se uneasca, sa fie "pururea frati", o imagine recurenta in epoca impreuna cu
cea a patriei-mama, ce blestema pe fiii tradatori sau lasi. Ultimele doua strofe, centrate
exclusiv asupra imperativelor momentului, reiau si adancesc unele teme, in expresii
memorabile, deschizand largi perspective spatiale si formuland indemnuri profund
mobilizatoare: "Romani din patru unghiuri, acum ori niciodata/Uniti-va in cuget, uniti-va-n
simtiri!" sau "Preoti, cu crucea-n frunte!", reflectand sacralitatea cauzei, dar si specificul
local. Versurile finale impresioneaza prin hotararea asumarii mortii eroice pentru libertate si
afirmarea solidaritatii in viata si in moarte, cu pamantul strabun: "Murim mai bine-n lupta, cu
glorie deplina, /Decat sa fim sclavi iarasi in vechiul nost pamant!".
Compendiu de idei de larga circulatie, exprimate adesea in imagini nu mai putin
vehiculate, poezia lui Mureşanu a reusit sa capteze incandescenta unui moment unic de
rascruce istorica si totodata sa se identifice cu cele mai scumpe aspiratii ale romanilor
dintotdeauna.
In 29 iulie era interpretat la Ramnicu Valcea, o data cu citirea Proclamatiei de la
Islaz, de catre un cor barbatesc dirijat chiar de A. Pann, din care facea parte si tanarul
Ucenescu, venit de la Brasov. Despre insufletirea cu care il cantau motii lui Avram Iancu
marturiseste N. Balcescu si tot el il numeste primul "acea puternica si frumoasa marseileza"',
In ciuda obiectiilor unor esteti. “Rasunetul” si-a continuat existenta glorioasa in istoria
noastra nationala, cantat in vremuri de restriste sau de triumf, prezidand toate marile ei
evenimente.34
El a influentat si dezvoltarea ulterioara a poeziei, indeosebi din Transilvania. Din
1990, este Imnul de Stat al Romaniei.

2.4. Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare

“Muma lui Stefan cel Mare”, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847,
despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul
34
Comemorare: 150 de ani de la moartea poetului Andrei Mureșanu, autorul imnului național al României, 24
octombrie 2013, Corina Zorzor, Adevărul

32
sau, daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa
zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.35
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de
comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie
simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il
aflam in “Muma lui Stefan cel Mare”. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede
evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din
recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa,
o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric (“vanturile
negre, intr-a lor turbare”, “noaptea-i furtunoasa”, “noaptea se intinde si din geana sa, ca un
glob de aur luna stralucea” etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister (“Un orologiu suna
noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?”), risipit repede de un dialog sever in
care apare evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat
printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu,
priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism.
Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie (“De esti tu acela, nu-ti
sunt mama eu”), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica
exterioara, adevarul elementar al propozitiilor.36
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a
vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita
retorica seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune
evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru, intrand direct in subiect (discursul moral
si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa
seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca
universul material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa
stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat repertoriu de regie.
Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins
o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii.

35
https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/cine-a-fost-mama-lui-stefan-cel-mare-adevarul-si-2245460.html
36
https://www.scribd.com/document/383946518/Muma-Lui-Stefan-1

33
Dalbul il urmareste (“dalbe lupte”,“dalb mormand”, “vorbe dalbe”), dulcele este, oricand,
gata sa innobileze o propozitie.

2.5. Costache Negruzzi -Sobieski și românii

Nuvela „Sobieski și românii” apare în 1845 în „Calendar pentru poporul românesc pe
anul 1845”, la Iași, republicată în 1857, tot în capitala Moldovei, în volumul “Păcatele
tinerețelor”. Fără îndoială, Costache Negruzzi rămâne creatorul nuvelei istorice românești,
capodopera sa, „Alexandru Lăpușneanul”, rămânând neîntrecută până astăzi. „Sobieski și
românii”, deși de mai mici dimensiuni, rămâne o mică bijuterie literară, având toate
ingredientele unei creații de excepție: narațiune, punct culminant, final și concluzie, autorul
folosind toată gama procedeelor literare ce-i stăteau la îndemână. „Echilibrul între convenția
romantică și realitatea individului, aceasta e minunea creației lui Negruzzi.” (George
Călinescu)37
Bătrâna Cetate a Neamțului a fost subiect literar și pentru alți scriitori ai vremii, în
primul rând pentru Dimitrie Bolintineanu, care în 1857 publică celebra sa poezie „Muma lui
Ștefan cel Mare”. Autorul se ambiționeaza să scrie câteva capitole din acea istorie a
românilor, pe care Mihail Kogălniceanu o clamase ca pe un deziderat de primă importanță în
primul număr al revistei „Dacia literară” (1840). Contribuția literară cea mai importantă
rămâne nuvela „Alexandru Lăpușneanul”, dar și „Sobieski și românii”, „Regele Poloniei și
domnul Moldovei”, precum și anecdota istorică „Aprodul Purice”. [...]38
Celor care li s-ar putea părea ciudat sau chiar improbabil ca o cetate moldovenească
să reziste timp de patru zile în fața unei oștiri poloneze puternice, condusă de un rege cu
multă experiență în asediile unor cetăți, trebuie să le amintim că Cetatea Neamțului,
construită încă din timpul lui Petru I Mușat (1375-1391), făcea parte din sistemul de apărare
fortificat al Moldovei, împreună cu cetățile Sucevei, Hotinului, Sorocăi, Orheiului, Chiliei și
Cetatea Albă. Aceste cetăți, deseori de necucerit, au permis Moldovei să reziste în campaniile
conduse de Mahomed al II-lea (1476) şi Soliman Magnificul (1538). Tocmai de aceea, turcii
au cerut în repetate rânduri dărâmarea lor, fapt consumat de-abia în timpul lui Vasile Lupu
(1650).

37
https://www.costachenegruzzi.eu/opere/naratiune_istorica/sobieski_si_romanii.html
38
https://historia.ro/sectiune/general/sobieski-si-romanii-o-mica-bijuterie-literara-565026.html

34
 Nuvela lui Costache Negruzzi, deși scurtă, este densă ca dramatism, autorul dozând în
mod admirabil tensiunea momentelor. Tabloul oștii poloneze care se retrage din Moldova e
zugrăvit în tușe groase, care pun în evidență starea deplorabilă a armiei lui Sobieski:„În
sfârșit venea duiumul oștei: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahta pospolită amestecați, în
neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și
cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surla, nici doba, numai tropotul cailor și pasul
oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și
oamenii s-au hrănit numai cu poame”.
Sobieski si romanii este o opera epica, cu toate momentele, asezate in ordinea
clasica. Opera incepe cu o expozitiune ampla.
In expozitiune se prezinta locul, timpul si personajele. In aceasta opera literara
actiunea se petrece pe drumul catre cetatea Neamtului, prin luna septembrie, la sfarsitul
secolului al –XVII-lea. Personajele sunt oastea lui Sobieski, el insusi, doi hatmani,
Iablonovski si Pototki si plaiesii care aparau cetatea. In oaste e o atmosfera de neliniste, de
tristete si de panica.
Intriga , momentul cel mai important al unei actiuni, este reprezentata de faptele care
determina actiunea. In aceasta opera, intriga este atunci cand regale Sobieski, impins de la
spate de mandria lui si de linguselile hatmanului Pototki, hotaraste sa atace cetatea
Neamtului. Iablonovski, mai echilibrat si cu mai multa experienta incearca sa il opreasca, dar
in zadar.
Îndată aflăm și explicația stării jalnice în care se află oastea leșească:„Și însă această
oaste, în stare așa ticăloasă, e aceea ce a îngiosit de atâtea ori trufia Semilunii... El, Sobieski,
fala leșilor, eroul creștinătății, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas
turcilor, a se trage dinaintea tătarilor și moldovenilor; a-și privi oastea ticăloșită de lipsa
merindelor, horopsită de dușmanii carii îi urmează mișelește, fără a îndrăzni să-și deie pept
fățis cu el, și fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât
o fioroasă pustietate”. 39
În câteva cuvinte, Costache Negruzzi ne dezvăluie, folosind mijloace literare, tactica
de luptă a domnitorului Constantin Cantemir. În fața superiorității numerice și logistice a
polonezilor, domnitorul Moldovei apelează la ajutorul tătarilor, apoi se retrage din fața lui
39
https://www.referatele.com/referate/romana/online10/Costachre-Negruzzi-Sobieski-si-romanii-referatele-
com.php

35
Sobieski, pârjolind totul în calea oștii dușmane, hărțuindu-i permanent și evitând orice
confruntare frontală. Aceasta era tactica obișnuită a domnitorilor români atunci când aveau
de-a face cu forțele superioare ale invadatorului.
Desfasurarea actiunii contine succesiunea faptelor determinate de intriga: regele isi
pune armata in pozitie de atac, aseaza tunurile si da drumul atacului. Bombele din tunurile lui
Sobieski lasa urme adanci in zidurile cetatii. Plaiesii din cetate o apara vitejeste si toate
glonturile lor nimeresc pe cineva. Lupta dureaza cinci zile. In a V-a zi, ramasi fara hrana si
munitie, plaiesii decid sa predea cetatea in schimbul libertatii lor.
Punctul culminant reprezinta momentul de maxima tensiune in desfasurarea actiunii:
Vazand cat de putini sunt plaiesii care ies din cetate comparativ cu multimea de soldati care
i-a fost omorata, regele Poloniei decide pe loc ca acei romani sunt demni de moarte pe
streang si da ordin sa fie spanzurati.
Deznodamantul, sfarsitul actiunii: La interventia lui Iablonovski, care ii explica
regelui ca acei romani nu si-au facut decat datoria patriotica, Sobieski se indura, le spune sa
mearga la casele lor si sa spuna tuturor ca au avut cinstea de a se impotrivi 5 zile regelui de
Polonia. Atunci, cu ranitii in spate, plaiesii pleaca spre munti .

2.6. Nicolae Bălcescu: Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

Această opera aparține scriitorului și istoricului român Nicolae Bălcescu, fiind cea
mai de seama lucrare a autorului. Pentru a o realiza a cercetat 225 de lucrari istorice, vechi si
moderne in diferite limbi. Nicolae Bălcescu a scris această lucrare începând din luna ianuarie
1851 și până în luna noiembrie 1852, și trebuia să fie pusă în slujba revoluției viitoare pentru
care active și a cărei primă "țintă" urma să fie Unirea Țărilor Române.40
Nicolae Balcescu, om politic, istoric, ganditor democrat-revolutionar, este o
personalitate de prim rang in procesul de renastere spirituala si politica a Romaniei din
secolul al XIX-lea. El este marele luptator pentru cauza nationala (si democrata) a romanilor,
o figura simbolica a acestor aspiratii, si sufletul Revolutiei de la 1848 din Tara Romaneasca,
A militat pentru desfiintarea iobagiei si pentru improprietarirea taranilor, pentru drepturile
nationale ale romanilor din Transilvania, iar in emigratie, dupa 1848, a luptat in favoarea
apropierii popoarelor in dreptul lor comun pentru libertate si neatarnare.41
40
T. Vianu, Arta prozatorilor romani, I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966, N. Balcescu, p. 31-43.
41
Ioan Slavici, Amintiri, editie si tabel cronologic de C. Mohanu, B.P.T, Editura Minerva, Bucuresti, 1994, p. 291.

36
Un mare merit al acestui barbat, figura simbolica a vietii noastre culturale, este acela ca si-a
legat actiunea lui revolutionara de o opera literara care si-a pastrat intreaga prospetime si
intregul relief si astazi.
Lucrarile lasate posteritatii de Nicolae Balcescu, si care atesta complexitatea sa
spirituala, sunt: “Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana
acum”; “Despre starea sociala a muncitorilor plugari din Principatele Romane in deosebite
timpuri”; “Mersul revolutiei in istoria romanilor”; “Istoria romanilor supt Mihai Voievod
Viteazul”.
Aceste scrieri ne cuceresc prin adevarul expresiei, prin desfasurarea ei uneori
vehementa, alteori larga si mareata, dar insufletita totdeauna de o emotie sincera si adanca.
Sunt scrieri "de o rara densitate de idei" si cu "un cuprins emotiv neobisnuit de cald si de
vibrant".
“Istoria romanilor supt Mihai-Viteazul”, (care apare la multi exegeti sub titlul
“Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”), este opera cea mai de seama a lui Nicolae
Balcescu. Pentru documentarea acestei monumentale opere, autorul "a cercetat 225 de lucrari
istorice, vechi si moderne in diferite limbi". Scrisa din luna ianuarie 1851 pina in luna
noiembrie 1852, printr-un efort uimitor, ea trebuia sa fie pusa in slujba revolutiei viitoare
pentru care activa, si a carei prima "tinta" urma sa fie Unirea Tarilor Romane. In ianuarie
1850, el ii scria lui Ion Ghica: "voi sa sfarsesc o scriere asupra lui Mihai Viteazul si sa pui
piatra de temelie a unitatii nationale". Lucrarea urma sa cuprinda sase carti, intitulate astfel:
I.Libertatea nationala (1593 - aprilie 1595), II.Calugarenii (aprilie - decembrie 1595),
III.Robirea taranului (decembrie 1595 - aprilie 1597), IV.Unitatea nationala (aprilie 1599 -
1600), V.Miraslau (iulie 1600 - ianuarie 1601), VI.Goraslau (ianuarie 1601 - septembrie
1601).42
Balcescu n-a izbutit sa termine acest proiect, istoria oprindu-se la capitolul al
XXXIII-lea al cartii a V-a, Miraslau. O martora a efortului facut pentru terminarea operei,
Maria Cantacuzino, scrie ca: "El lucra cu o ardoare ce se marea, cu cat puterile ii slabeau. Se
scula adeseori noaptea pentru ca sa adauge cateva pagini la “Istoria romanilor supt Mihai-
Viteazul”, insa aceasta lucrare silita ii scurta zilele. El a continuat s-o scrie pana in ultimele
clipe ale celui de al 33-lea an al scurtei sale vieti", adica pana in 1852, cand moare la
42
Daniela Poienaru, Prefata la Romanii supt Mihai Voievod Viteazul in N. Balcescu, Opere, volumul III, 1986,
editia citata, p.10.

37
Palermo, in Italia, rapus de tuberculoza, dar si de dorul de tara, pe care i s-a interzis s-o mai
revada.
Titlul, “Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”, dat de Balcescu lucrarii, arata ca "el
a conceput-o ca o etapa a istoriei poporului, iar nu ca un capitol de istorie biografica".
Paginile cartii sunt pline de admiratie pentru lupta eroica a romanilor pentru apararea tarii si
eliberarea ei de sub jugul turcesc, lupta reluata sub conducerea lui Mihai Viteazul. "Glorioasa
campanie" din iarna anului 1595 el o socoteste de aceea "fara asemanare in istoria lumii", iar
pe romani ca pe "niste uriasi".
“Istoria romanilor supt Mihai Voievod Viteazul”, cea mai intinsa si mai insemnata
dintre operele istorice ale lui Nicolae Balcescu, isi are geneza in crezul politic al
revolutionarului de la 1848, care vedea in bravul domnitor Mihai Viteazul, cel ce s-a intitulat
intr-adevar "Domnul Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei" - un simbol al
ideii de unire. Sunt de aceea impresionante, in aceasta opera, adancimea si vigoarea simtirii,
avantul si generozitatea ce au inspirat-o. Se stie, de pilda, ca autorul a oscilat, in procesul
elaborarii lucrarii, intre a-i da caracter de opera stiintifica sau a-i imprima patos de poem
eroic. Rezultatul a fost o veritabila creatie artistica ale carei mijloace stau intr-o stransa
legatura cu pozitiile autorului: de istoric, de cugetator si de revolutionar. Opera sa va evoca
artistic faptele din trecut, avand o minutioasa baza documentara, deci stiintifica, in centrul
admiratiei lui Balcescu sta marea actiune a lui Mihai Viteazul pentru a fi realizat "unitatea
nationala", cum intituleaza el cartea a IV-a. Statul infaptuit de viteazul voievod, in urma
actiunilor intreprinse pentru stapanirea Transilvaniei (1599) si a Moldovei (1600) este
considerat, de Balcescu, o expresie a unitatii nationale; el a rezultat din nazuinta poporului
"d-a se mantui de sub stapanirea strainilor", adica a dominatiilor straine. Asadar, cartea a IV-
a, Unitatea nationala, (aprilie 1599 - iunie 1600), trateaza evenimentele care l-au ridicat pe
viteazul domn in culmea gloriei sale, iar pe romani i-a strans, pentru prima data, intr-un stat
national unitar.43
Fragmentul (intitulat impropriu “Ardealul”) face parte din cartea a IV-a, Unitatea
nationala, constituind chiar inceputul acesteia. Sunt evidente, in toata aceasta parte, iuflul
patriotic, patosul dublat de argumente stiintifice, cu care Balcescu dovedeste continuitatea

43
Alexandru Nicolae Cizek, Eroi politici ai Antichitatii, Editura Univers, Bucuresti, 1976, p.
9.

38
poporului roman pe aceste meleaguri, justificand astfel, din punct de vedere politic, actiunea
lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Ardealului, care este un pamant romanesc.
Mai inainte de a evidentia virtutile artistice ale fragmentului Ardealul trebuie sa
facem precizarea ca intreaga opera poate fi citita ca un poem eroic (ca o lucrae istorica), dar
si ca o opera cu reale calitati artistice.
"Scriitorul nu urmareste numai sa ne infatiseze oamenii trecutului si faptele lor, asa
cum ele s-au petrecut, dar sa ne si faca a le vedea". Asa se introduc in naratiune portretele,
tablourile si episoadele menite sa invioreze povestirea, toate tradand talentul vizionar al lui
Balcescu.
Sunt multiple episoadele care dau varietate si miscare povestirii sale: episodul mortii
lui Murad III, cel al uciderii fratilor lui Mohamed III, episodul cu Razvan, domnitorul-tigan,
tras in teapa crudului Ieremia-Movila; multe descrieri de lupta, in care, ca in epopeea
“Iliada”, sunt infatisati eroi individuali, in actiunile lor temerare, dar si miscarile colective ale
armatelor intregi. Autorul povesteste folosind o tehnica anume, cea a basoreliefului, variind
formele verbale la perfectul simplu cu cele la prezentul istoric.
Unul din cele mai fericite aspecte ale talentului sau este arta portretistica. Sunt celebre
portretele alcatuite lui Mihai Viteazul: ("un barbat ales, vestit si laudat prin frumusetea
trupului sau, prin virtutile sale alese"), imparatului Germaniei, Rudolf II: ("acest print era un
domnitor nevrednic") si sultanului Murad II: ("era un duh slab si superstitios: dulce la trai,
dar iute la manie si adesea atunci si la cruzime"). Ultimele doua-portrete amintesc, in unele
privinte, pe ale "maestrilor flamanzi si olandezi ai veacului al XVII-lea, spun exegetii, dar
noi nu le-am citat decat fragmentar, fiind preocupati a demonstra aici cum ca portretul,
tabloul si episodul sunt principalele categoiii artistice ale lui Balcescu.
In monumentala “Istorie a romanilor supt Mihai Viteazul”, tablourile, de o mare
concentrare si vigoare, sunt foarte expresive. Renumit este tabloul lui Mihai si-al regelui care
nu indrazneste sa-l execute (cu verbele la prezentul istoric); de asemenea, imaginea intrarii
lui Mihai in Alba-Iulia sau cea a aducerii capului lui Andrei Bathory - o impresionanta scena
dramatica, de vreme ce autorul reuseste sa surprinda jocul scenic al lui Mihai.
Darul scriitorului de "a tocmi imagini si a le insufleti" a inspirat pe multi pictori atrasi
mai ales de valorile plastice ale naratiunii; e vorba de cunoscutele compozitii ale lui Theodor
Aman si G. D. Mirea pe tema aducerii capului lui Andrei Bathory. - (opere care au contribuit

39
la intemeierea picturii istorice in miscarea plastica romaneasca).Atitudinea scriitorului este
de incantare in fata peisajului, el reusind sa redea farmecul unic al tinutului, raportandu-1 si
la tarile Europei.
Dupa Tudor Vianu, "pagina este mai mult a unui geograf, prin sistemul cu care
porneste la descrierea reliefului natural, pentru a trece ia aceea a florei, la unele detalii ale
faunei si la enumerarea bogatiilor subsolului",Podisul Ardealului este astfel vazut: "Pe
culmea cea mai inalta a muntilor Carpati, se intinde o tara mandra si binecuvantata intre toate
tarile semanate de Domnul pre pamant. Ea seamana a fi un maret si intins palat, cap d-opera
de arhitectura, unde sunt adunate si asezate cu maiestrie toate frumusetile naturale ce
impodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu placere i le aduce aminte".44
Observam ca scriitorul priveste natura ca pe un monument arhitectonic, comparabil
cu creatiile geniului unan. Metafora de mai sus ("cap d-opera de arhitectura") imbogatita cu
epitetele ornante "maret si intins", (asupra carora cade accentul afectiv, ele fiind antepuse),
nu are numai darul de a prezenta asezarea geografica a tinutului, ci si ce a evoca vizual
maretia acestui pamant romanesc, sugerand totodata si neobisnuita frumusete a peisajului
transilvanean.
In alcatuirea tabloului, Balcescu incepe de la culmile inalte, piramidele de munti cu
creste ninse: "Un brai de munti ocoleste, precum zidul o cetate, toata aceasta tara"; descrie
apoi siragurile de dealuri "nalte si frumoase, marete piedestaluri inverzite" (autorul imbinand
cu maiestrie epite-tul dublu si metafora), comparandu-le cu niste "valuri proptitoare", care
"varsa urnele lor de zapada" peste luncile domoale cu lanuri de grau si de porumb.
Natura vegetala si animala este evocata prin notatiile: "Paduri stufoase, in care ursul
se plimba in voie ca un domn stapanilor, umbresc culmea acestor munti. Si nu departe de
aceste locuri, care iti aduc aminte natura tarilor de miazanoapte, dai, ca la portile Romei,
peste campii arse si varuite, unde bivolul dormiteaza alene". Sunt interesante aici
comparatiile, dar si epitetul dublu ("ca un domn stapanitor", "ca la portile Romei", "campii
arse si varuite") sau simplu. Acestor procedee li se alatura, in continuare, altele cum ar fi
enumerarea, hiperbola, comparatia, personificarea si epitetul, dar si adresarea la persoana a
II-a singular, intrucat autorul tine sa ne ia parca martori pentru a proba veridicitatea
frumusetilor zugravite ("fii aduc aminte", "te afunzi", "te-i uita", "vezi": "Aici stejarii, brazii

44
T. Vianu, Arta prozatorilor romani, I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966, N. Balcescu, p. 31-43.

40
si fagii trufasi inalta capul lor spre cer; alaturi te afunzi intr-o mare de grau si porumb, din
care nu se mai vede calul si calaretul. Ori incotro te-i uita, vezi colori felurite, ca un intins
curcubeu si tabloul cel mai incantator farmeca vederea".
Vazut mai de aproape, peisajul Ardealului este prezentat prin formele de relief din
interiorul acestei tari "binecuvantate", in culori din cele mai vii, menite sa "farmece vederea"
oricarui privitor: "stanci prapastioase, munti uriasi, a caror varfuri mangaie norii, paduri
intunecoase, lunci inverzite, livezi mirositoare, vai racoroase, garle a caror limpede apa lin
curge printre campiile inflorite, paraie repezi, care, mugind groaznic, se pravalesc in
cataracte printre acele amenintatoare stanci de piatra, care plac vederii si o spaimanteaza
totdeodata".
Balcescu nu uita ca aceasta tara, "mandra si binecuvantata", poseda si cele mai
felurite bogatii minerale din Europa : sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, zin¬cul,
cobaltul, aurul, precum si vestigii ale trecutului care amintesc, la tot pasul, prezenta
poporului roman in Transilvania. Pentru aceasta el apeleaza, din nou, la enumeratie, dar si la
personificare si hiperbola.
Observam cum autorul, folosind persoana a II-a singular, ne ia martori pentru a proba
veridicitatea afirmatiilor sale: metalul cel mai pretios, aurul, il vezi "stralucind si prin
noroaiele drumurilor. Ceea ce izbuteste acum scriitorul, ca figura de stil, este o hiperbola, dar
ea se incadreaza intr-o imagine vizuala sugestiva (vezi "stralucim"), intreaga aceasta
constructie finala transmitind incantarea maxima a lui Nicolae Balcescu in fata
nenumaratelor bogatii si frumuseti ale tarii. Ultima propozitie: "Astfel este tara Ardealului",
sobra si sintetizatoare, incheie, precum o rama un tablou, acea pagina descriptiva, tradand
mandria scriitorului de-a fi roman.
Sentimentul din care s-a nascut acest incantator tablou este de cel mai adanc
patriotism; reusita lui artistica tine insa de calitatile de veritabil stilist ale autorului; Se impun
de aceea alte cateva consideratii generale cu privire la fragmentul comentat. Astfel, desi
bogat reprezentat, epitetul nu este strident folosit; el aduce intotdeauna elemente noi, care
largesc sfera imaginii artistice. Deseori, epitetul este asociat cu o alta figura de stil: cu o
comparatie, o personificare, o hiperbola sau o inversiune. Sa exemplificam: "fagii trufasi
inalta capul lor spre trer" (epitet si personificare) sau "se inalta doua piramide mari de munti,

41
cu crestetele incununate de o vecinica diadema de ninsoare" (epitetele se asociaza cu
personificarea si metafora ("diadema de ninsoare").
Chiar folosirea comparatiei da la Balcescu, o nota de originalitate: "muntii... ca doi
uriasi stau la ambele capete ale tarii, cantand unul in fata altuia". Compararea celor doi munti
cu doi uriasi si personificarea care sugereaza maretie, grandoare, creeaza o atmosfera
mitologica, de basm. Dublul epitet, "vecinica diadema de ninsoare" are rolul de a da imaginii
un contur mai puternic, conferindu-i rolul de metafora foarte sugestiva.
Balcescu foloseste, ca si alti scriitori pasoptisti, enumeratia de substantive si
adjective, pentru a da contur si culoare imaginii artistice, precum: "campii arse si varuite",
"lunci inverzite, paduri stufoase"; alaturam aici sirul de substantive prin. care autorul
infatiseaza comorile minerale care "zac" in pantecele muntilor nostri sau "stralucesc" prin
"noroiul drumurilor": sarea, ferul, argintul, arama, aurul etc.
Prin paleta bogata de procedee artistice din fragmentul Ardealul, autorul a urmarii
convingerea cititorilor, si prin maiestria argumentatiei, dar si prin frumusetea stilului si a
limbii. Este vorba de stilul retoric, specific scriitorilor romantici pasoptisti, deci si lui Nicolae
Balcescu. Este stilul caracterizat prin elocventa, adica prin arta de a vorbi frumos,
emotionand si convingand in acelasi timp, ceea ce autorul a izbutit cu prisosinta.45
Limba operei lui Balcescu are atributele limbii literare. Ea nu este incarcata de
arhaisme; unele cuvinte par invechite astazi, dar, in vremea aceea, aveau putere de circulatie,
de exemplu "ziduri proptitoare", "spaimanteaza", "cap d-opera" pentru "capodopera"; "pre"
este pastrat in limba poporului si-n limba cronicilor, Balcescu il foloseste si el asociind
constructiile vechi cu termenii moderni, adaptand neologismele la spiritul limbii:
"armonizand impreuna", "se pravalesc in cataracte" (termenul insemnand cascada, cadere
naturala de apa).46
Prin toate aceste procedee, “Istoria romanilor supt Mihai Viteazul” este o capodopera
a literaturii noastre din secolul al XlX-lea, iar N. Balcescu, unul dintre artistii desavarsiti din
epoca sa, este "un mesianic pozitiv", cum il considera G. Calinescu.47

45
https://www.qreferat.com/referate/romana/Romanii-supt-Mihai-Voievod-Vit432.php
46
Ioan Slavici, Amintiri, editie si tabel cronologic de C. Mohanu, B.P.T, Editura Minerva, Bucuresti, 1994, p. 291.
47
https://rezumatecarti.robloguri.info/2019/05/comentariu-romanii-supt-mihai-voievod-viteazul.html

42
2.7. Vasile Alecsandri : Dan, căpitan de plai
Poemul “Dan, căpitan de plai “de Vasile Alecsandri, a fost publicat în revista
„Convorbiri literare”, în 1875, evocând o figură legendară, neatestată istoric, a secolului al
XV-lea. Dan, fost oștean al lui Ştefan cel Mare, este un erou care apără hotarele țării şi după
moartea domnitorului.
Personajul apare într-un cântec popular, în care sunt evidențiate faptele sale de
eroism, iar Vasile Alecsandri, inspirat din această creaţie folclorică, aşează drept moto al
poemului câteva versuri populare, ce concentrează patriotismul şi vitejia lui Dan.
“Dan, căpitan de plai” este alcătuit din şapte tablouri şi un moto. “Dan, căpitan de
plai” este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă gândurile şi sentimentele în mod
indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor, iar întâmplările sunt povestite de narator,
respectându-se ordinea firească a momentelor subiectului.
Tema ar putea fi enunțată într-o lumină realistă, adică Moldova în perioada de
decadenţă de după Ștefan cel Mare și Sfânt. Puterea credinţei, vitejia, curăţenia, iubirea ţării
şi a neamului sunt trăsăturile, care caracterizează poporul român sunt puterea, în fața căreia
armatele dușmane, mult mai numeroase, se dovedesc a fi neputincioase. Scutul viu de răzeși,
construit de Ştefan cel Mare şi Sfânt în jurul Moldovei, este treptat sfărâmat. Procesul va
forma subiectul romanului lui Mihail Sadoveanu- “Neamul Şoimăreştilor”.
Vasile Alecsandri alege, ca şi în poemul “Dumbrava Roşie”, un eveniment
semnificativ din istoria ţării, care să-i îndreptăţească mesajul patriotic de afirmare a
conştiinţei naţionale, de cultivare a sentimentului patriotic, înscriindu-se în programul Daciei
literare şi al generaţiei de scriitori de la 1848.
Motivul comuniunii dintre om şi natură este specific poporului român şi prezenţa lui
în poem ține de estetica romantică sugerată, când Dan află de năvălirea tătară, când ascultă
dialogul a doi bătrâni stejari, iar când vine de dincolo de Nistru, ca să mai sărute o dată
pământul ţării, acesta „tresare“ şi îl „recunoaşte“. Vasile Alecsandri întregeşte această
apartenenţă a poemului la programul curentului romantic, prin răpirea lui Ursan de către fiica
sa, Fulga, din mijlocul păgânilor, prin hainele bărbăteşti, pe care le poartă Fulga, prin felul în
care Dan locuieşte, retras ca un pustnic, în munţi. Răpirile, deghizările, evaziunile sunt
procedee romantice.48

48
https://referatenoi.ro/comentariu-dan-capitan-de-plai-de-vasile-alecsandri/

43
 Dan este intruchiparea simbolica a patriotismului si eroismului anonim, popular. Dan
este un personaj simbol, care reprezintă poporul român în lupta lui pentru apărarea fiinţei
naţionale. De aceea, faţă de duşmani, „a lui mânie ca trăsnetul era / În patru mari hotare tuna
şi fulgera“.
Expoziţiunea, corespunzătoare tabloului I, îl prezintă pe „bătrânul Dan”, vestit
„căpitan de plai”, trăind „ca şoimul singuratic” într-un decor ce sugerează linişte şi calm: „în
peşteră de stâncă, pe-un munte păduratic”.
Deşi este un erou al altor timpuri - „Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară”
- el rămâne credincios misiunii sale de a apăra hotarele ţării, întreaga sa existenţă urmează
ritmul marelui ciclu cosmic. Se bucură când „soarele răsare” şi priveşte „cu jale lungă cum
soarele apune”, asociind apusul cu vârsta senectuţii pe care a atins-o.
Apăsat de „răsuflul geroasei bătrâneţi” şi aşteptând să se tocească „a vremei lungă
coasă”, cade în visare şi-şi aminteşte de tinereţea sa eroică, pe care a închinat-o apărării ţării:
„când ţara striga «La luptă, Dane!»” el sărea „Să vânture ca pleava oştirile duşmane”, Astfel
- „ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei”.
Tabloul al II-lea cuprinde intriga acţiunii. Trăind în perfectă comuniune cu natura,
Dan ajunge să înţeleagă glasul acesteia. Aude „grăind doi vechi stejari” că „au năvălit
tătarii! / Şi-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii”. Omoară, ard satele, „ard holdele-n
câmpii”, iar „sub robie cad fete şi copii”, îndoiala îi este spulberată de un „stol de vulturi
urmaţi de uli grămadă / Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă”. Patriotismul eroului îi
redă acestuia puterea din tinereţe - „Pe inimă şi paloş rugina nu s-au pus” şi, după ce-l roagă
pe Dumnezeu să-l ajute dându-i zile şi putere până va strivi „toţi lupii, toţi şerpii de pe plai”,
pleacă la luptă.
Desfăşurarea acţiunii, cuprinsă în tablourile III-IV, îl poartă „cu paşi gigantici” pe
Dan spre şesurile unde trăia Ursan, un fost tovarăş de arme de pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Acesta fusese răsplătit în urma faptelor de vitejie de marele domnitor cu pământuri întinse,
iar acum stătea „de pază în mijlocul câmpiei”, unde, împreună cu fiica sa, Fulga, creştea
herghelii. La aflarea veştii, sufletul său de patriot se revoltă: „Ursan tresare, „geme, s-
aprinde-n gândul său” şi hotărăşte, pe loc, plecarea la luptă. Cei doi eroi se aruncă în luptă cu
vitejie.49

49
https://1md.online/versuri/comentariu/alecsandri-dan-capitan-de-plai

44
 Dan „intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă”, iar „paloşu-i ce luce ca fulger de
urgie / Tot cade-n dreapta, -n stânga, şi taie-n carne vie...”. Ursan este rănit, iar Dan nu-l
părăseşte, ci stă „de pază la capul lui Ursan, cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă”:
Viteaza fiică a lui Ursan, Fulga, îşi salvează tatăl luându-l de pe câmpul de bătălie, iar arcaşii
din Orhei pun tătarii pe fugă.
Punctul culminant, corespunzător tabloului al VII-lea, îl constituie confruntarea dintre
Dan, care fusese luat prizonier, şi Ghirai, hanul tătarilor. Simţindu-se umilit pentru
înfrângerea suferită, hanul doreşte răzbunare şi cere să-i fie adus sub cort „Dan bătrânul”.
Acesta, deşi era „cuprins de lanţuri”, are o atitudine demnă şi intră „măreţ”. La întrebarea
ameninţătoare a lui Ghirai: „Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?”, Dan îşi exprimă
încrederea în patriotismul şi vitejia generaţiei viitoare: „Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde
căpitanul / Căci are să renască mai fragedă la anul!”.
Impresionat de atitudinea eroului, hanul, după ce aminteşte trecutul vitejesc al
acestuia, îi propune, din respect, să se lepede de legea sa pentru a fi iertat. Răspunsul lui Dan
vine fără ezitare: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să
scad păgân, nu voi”. El nu acceptă „viaţa mişelnic câştigată” şi vrea ca mormântul să-i fie
„curat şi alb” ca traiul „fără mustrare şi fără prihănire” pe care l-a dus. Dorinţa sa, înaintea
morţii, este de a-şi revedea pământul strămoşesc. Hanul tătar acceptă şi-i oferă calul său,
pentru a-l trece Nistrul. Ajuns pe meleagurile moldovene, Dan simte cum „inima lui creşte, şi
ochii-i plini de jale / Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. Puternica legătură a
eroului cu pământul natal este sugerată prin gestul de îngenunchere pe pământul pe care-l
„sărută ca pe-o moaşte”.50
Deznodământul înregistrează moartea lui Dan, care se întoarce în cortul hanului, unde
„Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!”. Poemul se încheie cu un elogiu pe care îl aduce
tătarul calităţilor eroului român: „O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere, / Având o viaţă
verde în timpul tinereţii!... / Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!...”. Axat pe imaginea lui
Dan, acest „epos legendar în care se îmbină istoria cu folclorul” conturează reperele
simbolice ale eroismului şi patriotismului naţional.

2.8. George Coșbuc: Pașa Hassan

50
https://www.robloguri.info/2021/08/rezumat-dan-capitan-de-plai-de-vasile.html

45
 George Cosbuc este un rapsod al istoriei nationale, deoarece a ilustrat in poezia sa
momente cheie din lupta poporului roman pentru libertate. Evenimentele evocate incep cu
indepartatele vremuri dacice si sunt urmarite cronologic pana in contemporaneitatea poetului.
Demnitatea, dragostea de tara a dacilor, conceptia lor despre viata si moarte constituie tema
poeziei “Decebal catre popor”. Lupta romanilor transilvaneni in secolul al X-lea impotriva
ungurilor in timpul consolidarii voievodatelor este prezentata emotionant in balada “Moartea
lui Gelu”.
Poezia “Pasa Hassan” apartine genului epic si este o balada. A fost publicata in 1894,
realizata sub influenta Razboiului de Independenta, apoi inclusa in volumul “Cantece de
Vitejie”. Poetul a folosit ca sursa de documentare opera lui N. Balcescu, “Romanii sub
Mihai-voievod Viteazul, capitolul “Calugarenii”, referindu-se doar la momentul in care
Mihai se avanta pe campul de batalie, provocandu-l pe Hassan la lupta deschisa. Este o
balada deoarece ilustreaza faptele de eroism ale unui personaj istoric cu insusiri
exceptionale.51
Balada evoca batalia de la Calugareni din anul 1595, elogiaza eroismul ostasilor
romani sub conducerea lui Mihai Viteazul si satirizeaza lasitatea turcilor si a conducatorilor
acestora. Titlul este numele unui conducator al armatei otomane iar prin intermediul starilor
lui sufletesti se incheaga tabloul bataliei si mai ales imaginea neinfricatului domn muntean.
La inceputul poeziei se infatiseaza figura impunatoare a lui Mihai care patrunde
vijelios printre dusmani urmat de vitejii sai. Maretia eroului este evidentiata prin constructia
metaforica “cu fulgeru-n mana”, iar tumultul luptei se releva prin imagini vizuale, auditive si
motorii. Un rol important in cadrul elementelor auditive il au verbele la gerunziu “trecand”,
“facand”, “curgand”, asezate la sfarsitul versurilor, pozitie care impune accentuarea lor,
sugerand o muzica grava ca un glas de pierzanie. Aceasta secventa emotioneaza prin arta cu
care Cosbuc da viata tabloului bataliei si prin subtilitatea cu care imagineaza perspectiva
victoriei romanilor:52
“Pe voda-l zareste calare trecand
Prin siruri cu fulgeru-n mana
In laturi s-azvarle ostirea pagana,

51
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, București, 1941. p.14
52
Idem. p.15

46
Caci voda o-mparte carare facand,
Si-n urma-i se-ndeasa cu vuiet curgand,
Ostirea romana.”
Avantul eroic al romanilor contrasteaza cu spaima si dezordinea din ostirea turcilor.
Aglomerarile verbale, epitetul adverbial “deolalta” si repetitia “un val dupa val” surprind
starea jalnica a armatelor dusmane. Imbulzindu-se sa treaca podul de peste Neajlov, cea mai
mare parte a turcilor si-a gasit moartea in apele raului unde cazuse insusi Sinan-Pasa salvat
cu greu de un ostas de-al sau. Metafora “fulgerul Sinan” si verbul “se-nchina” releva situatia
ridicola in care se afla cunoscutul comandant al armatei otomane:
“Cu tropote roibii de spaima pe mal
Rup fraiele-n zbucium si salta;
Turcimea-nvrajbita se rupe deolalta
Si cade-n mocirla, un val dupa val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal
Se-nchina prin balta.”53
Antiteza sugereaza doua planuri: al inaltarii romanilor in perspectiva istoriei si al
prabusirii paganilor. O alta secventa a inclestarii dramatice de la Calugareni o constituie
intrarea in lupta a ienicerilor condusi de Mihnea Turcitul impotriva muntenilor pe care ii
tradase. Prin intermediul acestui personaj, Cosbuc condamna pe vanzatorii de tara din toate
timpurile.
Iuresul luptei este surprins prin verbele “urland”, “s-arunca” si prin substantivele
flinte si fum. In aceasta parte a baladei este infatisat Pasa Hassan caracterizat de la inceput
prin lasitate, element negativ subliniat de verbul ramane si adverbele departe si alaturi:
“Hassan de sub poala padurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o porunca;
In spatele-ostirii muntene s-arunca
Urland ianicerii prin flinte si fum, -
Dar pasa ramane alaturi de drum
Departe de lunca.”

53
Ibidem.p.17

47
 In contrast cu pasa care se multumeste sa dea porunci, ramanand departe de primejdii,
domnitorul romanilor se avanta asupra paganilor, incurajandu-si ostasii prin fapte.
Comparatiile “ca volbura toamnei”, “ca lupu-ntre oi”, verbele “frange”, “bate”, “vantura”,
adverbele “degraba”, “inapoi” pun in lumina vitejia legendarului Mihai:
“Ca volbura toamnei se-nvarte el roata
Si intra-n urdie ca lupu-ntre oi,
Si-o frange degraba si-o bate-napoi
Si-o vantura toata.”
Antiteza se adanceste in versurile “Hassan de mirare e negru-pamant, Bogdan e suflet
de vant; metafora inedita- “suflet de vant” scoate in evidenta faptul ca voievodul apare in
batalie infricosator ca si stihiile care matura totul in calea lor. Groaza pasei se subliniaza prin
acumulari verbale, prin imagini vizuale si motorii, prin exclamatii retorice, cu ajutorul
epitetului “nebuna”, determinant al substantivului “groaza” si prin interjectia “vai”:
“Dar iata-l! E voda ghiaurul Mihai!
Alearga navala nebuna,
Imprastie singur pe cati ii aduna,
Cutreiera campul taind de pe cai-
El vine spre pasa; e groaza si vai,
Ca vine furtuna.”54
Provocat la lupta deschisa de catre domnitor, pasa alearga ingrozit pierzandu-si
demnitatea de conducator gandind ca orice moarte este mai usoara decat cea survenita in
confruntarea cu ghiaurul Mihai:” Stai, pasa, o vorba de-aproape sa-ti spun,
Ca nu te-am gasit nicairea -
Dar pasa-si pierduse si capul si firea!
Cu fraul pe coama el fuge nebun,
Ca-n ghieara de fiara si-n gura de tun
Mai dulce-i pieirea!”
Hassan il vede pe neinfricatul domn ca pe un “urias”, imagine halucinanta realizata
printr-un sir de hiperbole care au la baza epitetele “crunte”, “gigantica” si comparatiile :
“Salbaticul Voda e-n zale si-n fier,
54
Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1973, p.16

48
Si zalele-i zuruie crunte,
Gigantica poarta-o cupola pe frunte,
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda-i din stanga ajunge la cer,
Si voda-i un munte.
Gesturile si starile sufletesti ale pasei il prezinta ca pe un om inebunit de frica:
Cu scarile-n coapse fugaru-si loveste
Si gatul i-l bate cu pumnii amandoi
Cu ochii de sange, cu barba valvoi
El zboara soimeste.”55
Adverbul “soimeste” da glas dispretului fata de lasitatea lui Hassan- cuvantul
soimeste, care exprima cutezanta, avantul si setea de libertate avand in context semnificatii
ironice. Lipsit de orice control, pasa lasa turbanul sa-i cada si nu-l ridica, isi sfasie vesmintele
in fuga lui disperata spre tabara turceasca unde nadajduieste sa gaseasca salvarea:
“Alearga de groaza pieirii, batut,
Mananca pamantul.”
Finalul accentueaza dispretul poetului atat fata de pasa, cat si fata de bei, ingroziti
deopotriva de catre Mihai: “Si-n ceasul acela Hassan a jurat
Sa zaca de spaima o luna,
Vazut-au si beii ca fuga e buna
Si bietului pasa dreptate i-au dat
Caci voda ghiaurul in toti a bagat
O groaza nebuna.”
Versul lung de 11 silabe, versul scurt cu valoare de concluzie- asezat la sfarsitul
strofei, contribuie la crearea imaginii unui episod istoric grandios din istoria nationala:
victoria de la Calugareni din anul 1595

2.9. Mihai Eminescu: Scrisoarea a III-a

Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niste satire. Tematica acestor scrisori are
in centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II

55
Idem, p.18

49
dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de
popoare. Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului conducator de popoare.
Geneza este legata de perioada de ziarist la "Timpul".
Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul
independentei de stat din 1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci
simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului. Compozitia se
realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti:
-in prima parte se celebreaza iubirea de patrie si de neam
- partea a doua este o satira adusa prezentului decazut
Ca tehnica Eminescu foloseste tehnica savanta a proportiilor. In prima parte poetul nu
abordeaza direct subiectul bataliei de la Rovine ci il incadreaza cu momente legendare pentru
a sugera valoarea. Plasata in perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a
constituit un zid care a oprit expansiunea tuceasca. Poemul cuprinde doua momente epico-
lirice: trecut si prezent incadrate de un prolog si un epilog.
Prologul prezinta vertiginoasa crestere a imperiului otoman, ce este explicata
simbolic printr-un copac urias a carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta
aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se preschimba in fecioara si sultanul simte cum
din inima lui creste un copac al carei umbra cuprinde intreg pamintul. Cutremurat, sultanul,
se trezeste si interpreteaza visul ca trimis de profet.56
Este prezentata o sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata sugestiv prin
repetitii si enumerari ce creaza impresia puternica de furtuna "an cu an", "neam cu neam"; se
face trecerea apoi la realitate si urmeaza momentul evocarii poporului nostru. Prima secventa
cuprinde 6 versuri si reda asezarea celor doua ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind
desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de 100.000 de osteni si pe de alta parte cei
30.000 de romani. Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza disproportia
dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul tehnicii de razboi.
Urmatorul episod este dramatic si se defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea
lor. Intilnirea celor doi conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu descrie pe
Mircea ca pe un mosneag si ii descrie imbracamintea. In acest dialog se infrunta ingimfarea
cotropitorului care n-a cunoscut decit victorii cu demintatea si intelepciunea adevaratului

56
Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924, p.12.

50
conducator care isi apara "saracia si nevoile si neamul". Mircea este simbolul datinei al
ospitalitatii si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul victoriilor enumerate de
Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii
romani. Toti conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit Ispaste. Toti au cerut
in numele stapinirii "pamint si apa" si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic
infringerea acestor cotropitori, se facura "toti o apa si un pamint". Exista in aceste versuri o
sinteza a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteza a luptelor
pentru apararea tarii si a fiintei neamului. Este prezent in dialogul lui Mircea si ginditorul
care face distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare si se clarifica ideea de
solidaritate a neamului in apararea teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul
cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata infringerea se exprima printr-
o cascada de cuvinte mari.
Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se reliefeaza vitejia,
iubirea de patrie dar si virtutile ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in prim
plan fiind ostile. Printr-o aliterare de imagini vizuale si auditive dinamice intr-un ritm
fulgerator poetul evidentiaza tactica de de lupta a romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani.
Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a caror desfasurare constituie o surpriza,
loviturile lor venind din toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile lor sint insotite
de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este intr-o crestere continua. Procedeele stilistice
subliniaza ideea de furtuna de cataclism. Totul este intr-un clocot urias ce se reflecta in
peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se dezlantuie pe pamint centrul acestui cataclism
este Mircea. Tinta acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde umbra
mortii.57
Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada
publicistica de la "Timpul", avindu-si izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata
falsului patriotism si a demagogiei patriotale. In aceasta parte lipseste introducerea si incepe
cu o antiteza "veacuri de aur".
Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda inca odata acorduri de neuitat
adresindu-se eroilor trecutului ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca
marile glorii au devenit un prilej nou pe care o alta persoana folosindu-i pe eroii de alta data

57
Idem.p.22.

51
sa-si acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selectii
critice in care Eminescu esentializeaza satirizind in mod constient imaginea prezentului si
incepe cu o serie de intrebari retorice carora nu li se intrevede nici un raspuns.58
Portretele negative in care Eminescu exagereaza constient sint prezentate in mod
gradat si exprima furia crescinda. Poetul se opreste asupra portretului liberarului vazut ca o
expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decadere fizice si
morale. Portretul parlamentului este vazut ca o adunatura de nebuni din zidirea sfintei bolii o
imagine caricaturala o serie de atribute ale decaderii, este prezenta imaginea tineretului
decazut. Toti acestia nu vineaza decit cistigul fara munca, in aceasta lume virtutea este o
"nerozie" si "geniul o nefericire".
Partea a doua se incheie cu invocarea lui Tepes domnitorul justitial chemat sa-i adune
pe tati si sa-i imparta in smintiti si in misei si sa-i bage in doua temniti si sa dea foc la
puscarie si la casa de nebuni.59

CAPITOLUL 3: ISTORIA ÎN DRAMATURGIE

3.1. Alexandru Davila Vlaicu Vodă

VLAICU-VODA - Drama in cinci acte, in versuri, de Alexandru Davila, reprezentata
in premiera la 12 februarie 1902 pe scena Teatrului National din Bucuresti si publicata in
acelasi an la Editura Socec. Ea ar fi urmat sa reprezinte prima parte dintr-o trilogie, Mirciada,
avand ca figura centrala pe Mircea cel Batran, proiect nerealizat.
In ultima editie antuma (1929), D. inchina piesa memoriei mamei sale, sora celor
patru frati Golesti, care l-a crescut "in evlavia neamului romanesc". Surpriza contemporanilor
la aparitia acestei valoroase opere si specificul ei i-au determinat pe unii sa-l acuze pe autor
de plagiat dupa o drama a lui Odobescu. In realitate, autorul, un impatimit de teatru, dar si de
istorie, s-a lasat convins de indemnul tanarului sau prieten ardelean Nerva Hodos "de a face
din ideea unirii tarii romanesti o piesa de teatru".60
Utilizand informatia istorica accesibila la acea data, dar si propria sa imaginatie
creatoare, D. reinvie un moment indepartat din istoria Tarii Romanesti, din perioada imediat

58
Ibidem, p.28.
59
Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române, A-L, Paralela 45, p.31
60
Massoff, Ioan (1975). Între viață și teatru. București: Editura Meridiane. p. 131.

52
urmatoare intemeierii principatului. Accentul este pus pe viata politica, reliefandu-se
elementele ei esentiale si perene, cu bataie pana in cea mai stricta actualitate. Tema luptei
pentru obtinerea si consolidarea independentei statale impotriva expansionismului maghiar se
impleteste cu cea a rezistentei fata de prozelitismul catolic. Prin centrarea asupra unor
aspecte de politica externa, in care dusmanul este unul exterior, iar cei din interior sunt cu
totii straini, drama lui D. se indeparteaza de traditia literaturii istorice precedente. El
abordeaza primul o perpetua dilema istorica a noastra, optiunea occidentala si "propasirea",
reala sau iluzorie, presupusa de ea ori pastrarea independentei, a traditiei si identitatii noastre
ca popor.61
Atitudinea dramaturgului este fara echivoc in favoarea ultimei solutii, lucrarea fiind
expresia, cu deplina acoperire artistica, a patriotismului sau. Constructia dramatica a piesei
este masiva si solida, bazata pe un conflict central, intre voievodul Vlaicu Basarab, sprijinit
pe popor, si doamna Clara, mama sa vitrega, agenta a regelui maghiar Ludovic si a
papalitatii, sustinuta de baronul Kalianz, ambasadorul lui Ludovic, si tanarul aventurier
italian Pala. Alte linii ale actiunii, precum cea a iubirii dintre Anca, fiica doamnei Clara si
sora vitrega a lui Vlaicu, si Mircea Basarab, nepotul voievodului, sau lupta boierului
moldovean pribeag Groza pentru eliberarea tarii sale de sub aceeasi opresiune maghiara si
catolica si apropierea celor doua principate surori, se adauga conflictului central, conferind
densitate si interes textului dramatic. Actiunea piesei este concentrata in trei zile, cand
conflictul latent de aproape patru ani dintre protagonisti atinge intensitatea maxima si isi
gaseste rezolvarea.
Toate conflictele si temele sunt enuntate inca din actul intai. Timpul este nocturn,
locul, o padure de langa Curtea de Arges, ambele potrivite pentru intalnirea de dragoste
dintre Mircea si Anca si cea conspirativa a unui grup de boieri, convocati de Groza, care le
cere ajutorul.
De altfel, cadrul nocturn va fi mentinut pe tot parcursul actiunii, parand sa sugereze
vremurile indepartate si sumbre evocate. Unul dintre boieri rezuma imprejurarile aservirii
tarii regelui maghiar, printr-o tradare a doamnei Clara. Boierii, intre care e prezent si
egumenul Nicodim, enunta pareri diferite, intre invinuirea de tradare si incredere, asupra
atitudinii aparent pasive si obediente a lui Vlaicu, fiind hotarati sa-l oblige la optiune

61
Idem.p.134

53
deschisa intre doamna Clara si sprijinirea expeditiei in Moldova, Sentru care si-l aleg
conducator pe Mircea. itr-o scorbura de copac este descoperit Pala, spionul doamnei Clara,
salvat de la o moarte sigura de interventia lui Mircea, care-si surprinde sustinatorii si prin
refuzul de a accepta tronul Moldovei.62
Actul al doilea ii aduce fata in fata pe cei doi protagonisti. Prin atitudinea lui supusa,
Vlaieu a obtinut eliberarea surorii sale si a sotului ei Strasimir, voievodul Vidinului, ostatici
la Ludovic. E nevoie de inca trei zile pentru ca ei sa se afle la adapost. Doamna Clara,
secundata de Kaliany, ii cere in schimb noi concesii si pretinde intemnitarea boierilor
conspiratori. Vlaieu tergiverseaza, simuland totodata slabiciune si supunere. Cand, in fala
curtii, doamna il surprinde anuntand consimtamantul la casatoria Ancai cu Mircea, pentru
zadarnicirea unei aliante cu voievodul sarb Simon Staret, Vlaieu este obligat la un prim gest
de opozitie deschisa, afirmand ca Anca "e a tarii si pe dansa n-o marita decat tara".
E nevoit sa se replieze cand iese la iveala coniventa sa cu boierii si sa respinga
acuzatia lui Kaliany ca-si tradeaza suzeranul si aliatul din Moldova, Faptul provoaca
nemultumirea generala, dusmanii devenind mai suspiciosi, iar boierii si Mircea crezandu-se
tradati.
In actul al treilea, cel mai putin realizat, se vor intalnii cu totii in casa lui Mircea.
Doamna Clara incearca o alianta neverosimila cu boierii, respinsa vehement de Nicodim,
care-i declara ca voievodul nu se face vinovat "Decat doar ca nu ne-ajula tara sa ne-o
manfuim, De straini si de catolici".63
Ea il ademeneste pe Mircea oferindu-i-o pe Anca si chiar tronul lui Vlaieu, dar cu
totii dau inapoi la ideea crimei. Perseverenta, il desemneaza drept ucigas pe Pala. Tensiunea
dramatica atinge punctul culminant in actul al patrulea, cand conflictul dintre protagonisti
devine unul deschis.
In schimbul iertarii lui Mircea, Vlaieu obtine de la Anca sacrificiul iubirii, prin
acceptarea casatoriei cu Simon Staret. De partea voievodului se afla acum toti boierii,
inclusiv cei ce fusesera inchisi sau surghiuniti de doamna Claia, si Mircea. intre Vlaieu,

62
Piru, Alexandru (1981). Istoria literaturii române de la început până azi. București: Editura Științifică și
Enciclopedică, p.24
63
Rece, Alina (2014). Istoria teatrului românesc și a artei spectacolului - De la origini până la înființarea
primelor teatre. București: Editura Universitaria, p.18

54
banul Mikcd si spatarul Dragomir, pe de o parte, si doamna Clara se incinge o adevarata
dezbatere ideologica, insufletita de pasiune.
Primii apara ideea independentei, datina si legea stramoseasca ortodoxa, toate
dispretuite de doamna Clara, care face apologia Occidentului si a catolicismului, ca singure
garantii de propasire, chiar daca pretul ar fi libertatea si pierderea identitatii.
Paralel cu infruntarea retorica, adversarii isi intind noi curse si se pregateste cea
militara. Ramas singur, domnul rosteste o frumoasa si smerita rugaciune, incercarea de
asasinat, in care Pala isi pierde viata, se petrece in tacere.
In aceeasi noapte, dusmanii au fost prinsi si inchisi. Baronul Kaliany este expulzat si
insarcinat sa trimita regelui sau hotararea lui Vlaieu de a denunta pactul de vasalitate si de a
fi cu adevarat unicul domn al tarii. Doamna Clara, lasata intentionat libera, mai incearca o
actiune disperata, cazand in mainile poporului, care vrea sa o arda pe rug.
Vlaieu ii cruta viata, fiind rasplatit cu ura, si o inchide la Snagov. Domn si boieri
traiesc bucuria victoriei, amplificata de venirea unei puternice solii a voievodului sarb pentru
petirea domnitei Anca si sprijinirea domnitorului in lupta cu dusmanul comun. Doar Mircea,
care se simte tradat, vrea sa-l ucida pe Vlaieu, dar cade rapus credinciosul Grue. Domnul il
plange si vrea sa-l pedepseasca pe Mircea, administrandu-i inainte o magistrala lectie de
istorie si morala. Impresionat, Mircea solicita favoarea unei morti eroice pe campul de lupta.
Este iertat si oranduit urmas al lui Grue. Piesa se incheie apoteotic, in ovatiile poporului.
Personajele, considerate de autorul insusi "simboalc", exprima in primul rand interese,
mentalitati, trairi ale unor colectivitati, suni exponenti ai unor ideologii aflate in conflict si
totodata individualitati cu structuri temperamentale si morale proprii.In jurul celor doi
protagonisti, prezentati in antiteza, graviteaza celelalte personaje individuale sau
colective.Vlaieu domina piesa, desi este prezent in scena doar in trei din cele cinci acte. El
este un conducator atipic in raport cu protagonistii altor drame istorice romanesti.
In atingerea obiectivelor sale, Vlaieu uzeaza aproape exclusiv de armele diplomatiei,
departe de eroismul spectacular de pe campul de lupta. Pragmatic si lucid, maestru al
strategiei, dejoaca sistematic planurile nefaste ale mamei sale vitrege. O virtute esentiala a sa
este rabdarea, iar o alta, smerenia, profund ortodoxa, capacitatea de a-si inabusi orgoliul,
suferind toate umilintele pentru tara si credinta. Vointa ii este sustinuta de increderea in
popor si comuniunea cu acesta, reprezentat prin uman Grue. Maestru al disimularii,

55
domnitorul foloseste adesea limbajul ca o masca, derutandu-si dusmanii, dar si pe unii
apropiati, ba chiar si spectatorii. Opinia lui G. Calinescu despre machiavelismul benefic al
personajului se justifica nu numai prin comportamentul sau, dar si prin unele profesiuni de
credinta ("Sfant se face orice mijloc pentru-a tarii aparare!").64
Cand imprejurarile i-o permit, asemenea eroului travestit din basme, Vlaicu iti arata
adevarata maretie, infruntandu-si cu demnitate adversarii sau dezvaluindu-si in tirade
inspirate profundul sau patriotism. Pacifismul, iubirea fata de cei apropiati sau generozitatea,
de care beneficiaza chiar si dusmanii sai, reprezinta alte trasaturi ale eroului. Personaj
complex si exemplar, Vlaicu ilustreaza, se pare, un model romanesc de guvernare. Sub aspect
teatral, el sufera de un oarecare deficit, fiindca ne ofera mai mult un spectacol al luciditatii
decat unul al pasionalitatii (N. Steinhardt).
Doamna Clara face parte din galeria femeilor voluntare din literatura romana,
deschisa prin Chiajna lui Odobescu, care-si asuma un rol politic eminamente barbatesc. Ea
comite o uzurpare, pretinzand abuziv sa domneasca in locul adevaratului voievod.
Torul o situeaza in contrast cu acesta, incepand cu originea ei straina si pozitia de
agent al lui Ludovic si al papei, sub masca luptei pentru propasirea tarii.
Fire extravertita, ea isi dezvaluie la fiecare aparitie vanitatea, dorinta de putere, vointa
egolatra, strigandu-si in gura mare sentimentele de ura si dispret pentru valorile tarii, pentru
cei care-i stau in cale si mai ales pentru domnitor. ("Eu, ce-am impartit cu voda Alexandru,
tatal fiu, Carmuirea pentru care faurit e duhul meu;Eu, ce port si pentru tine mandra stema
basaraba /Grea povara, pentru care biata-ti frunte e prea slaba -").
Doamna Clara se gaseste adesea descoperita in fata abilitatii strategice a lui Vlaicu,
desi stapaneste si ea arta intrigii, si, spirit malefic, recurge chiar la crima. Va cadea infranta
prin propriile excese si prin izolarea de popor. Alaturi de Vlaicu sta neabatut curiosul
personaj Ruman Grue, simbolizand, in intentia autorului, poporul. El se exprima exclusiv
prin gesturi, este eficient si devotat pana la sacrificiu domnului si tarii. Din randurile boierilor
se detaseaza banul Miked, sfetnicul politic al lui Vlaicu, viteazul spatar Dragomir, inteleptul
si temperatul Costea Musat si egumenul Nicodim, acesta de un radicalism nu intotdeauna
ortodox in apararea credintei.

64
Săraru, Dinu (1966). Teatrul românesc și interpreți contemporani. București: Editura pentru Literatură, p.15

56
 O figura aparte este Mircea Basarab. considerat pe drept punctul slab al piesei. In
contrast cu Vlaicu, el este conceput in spirit romantic, ca o natura pasionala, si prezentat in
atitudini contradictorii pana la neverosimil. Personajul se zbuciuma adesea excesiv intre
chemarea dragostei si cea a puterii, ultima impingandu-l pana la crima. Anca este si ea o
eroina romantica, traind, in contrast cu mama sa, numai pentru iubire, dusa pana la sacrificiu.
Dintre acolitii doamnei Clara, tanarul Pala intruneste multitudinea de ipostaze ale unui
personaj al Renasterii: poet, muzician, filosof, spadasin mercenar, iar baronul Kaliani este
caracterizat mai ales prin trufia desarta. Drama lui D. nu poate fi incadrata unui curent literar
consacrat, in ea imbinandu-se elemente romantice, realiste (reconstituirea "arheologica" a
cadrului, psihologia unor personaje etc), clasice (armonia arhitectonica) si chiar, dupa unii
comentatori, baroce. Piesa a fost apreciata si pentru calitatile sale stilistice. Ea este scrisa in
versuri ample, de 15-l6 silabe, adecvate desfasurarii unor tirade, ca si intretaierii de replici
scurte in situatiile tensionate. Limbajul este plastic, bogat in expresii metaforice si mai ales in
epitete, cu numerose figuri retorice, in special repetitii, si sentinte ("Pentru taine, cea mai
buna temnita e un mormant" "La vrajmasi nu da romanul decat locul de mormant").65
Stilul cunoaste o varietate de registre, de la suavul lirism al iubirii, la diatriba. In
tesatura se evidentiaza mai multe arhaisme si regionalisme, indeosebi de origine slava si
maghiara, evocandu-se si pe aceasta cale atmosfera epocii.
Chiar daca astazi piesa are un aer usor vetust, ea ramane o lectie de patriotism si
literatura, pe o tematica de uimitoare actualitate. Numeroase montari scenice i-au validat
valoarea si exegeti de prima marime (M. Dragomirescu, G. Calinescu s.a.) au numit-o
capodopera.

CAPITOLUL 4: CREAȚIILE SCRIITORILOR ȘI POEȚILOR ROMÂNI -

RESURSĂ EDUCAȚIONALĂ - STUDIU DE CAZ

În literatura română există o bogată tradiție literară care se întinde pe parcursul a mai
multor secole.

65
Goldiș, Alex (2004). „Aspecte ale dramaturgiei românești”. Observator cultural p.5.

57
 Analiza teoriilor și conceptelor relevante în domeniul dezvoltării abilităților de
comunicare și imaginație prin intermediul literaturii poate aduce în prim plan mai multe
perspective și abordări. Iată câteva teorii și concepte cheie care pot fi luate în considerare
într-o astfel de analiză:

Teoria dezvoltării limbajului și comunicării: Această teorie se concentrează pe

dezvoltarea abilităților de limbaj și comunicare la copii. Sugerează că lectura de literatură
română poate juca un rol important în dezvoltarea vocabularului, înțelegerii sintaxei și a
gramaticii, precum și în îmbunătățirea capacității de a comunica eficient.

Teoria receptării estetice: Această teorie pune accentul pe relația dintre textul literar și
cititor. Lectura de literatură română poate oferi o experiență estetică, permițând copiilor să-și
dezvolte imaginația și să se conecteze emoțional cu personajele și poveștile prezentate în
lucrări literare.

Teoria dezvoltării cognitive: Această teorie explorează modul în care gândirea și

procesele cognitive se dezvoltă la copii. Lectura de literatură română poate stimula gândirea
critică și analitică, precum și capacitatea de a face conexiuni și de a interpreta textele literare.

Teoria dezvoltării imaginative: Această teorie se concentrează pe importanța

imaginatiei și a jocului imaginativ în dezvoltarea copiilor. Lectura de literatură română poate
stimula imaginația și creativitatea copiilor, permițându-le să-și creeze propriile imagini
mentale și să se angajeze în jocuri de rol inspirate de personajele și evenimentele din
poveștile literare.

Conceptul de literatură ca mijloc de exprimare a identității și culturii: Acest concept

subliniază rolul literaturii române în promovarea și conservarea identității naționale și a
valorilor culturale. Lectura de literatură română poate ajuta copiii să își dezvolte un sentiment
de apartenență la cultura și tradițiile românești, să înțeleagă și să aprecieze patrimoniul literar
al țării lor.

58
 Conceptul de lectură activă și interactivă: Acest concept promovează o abordare
activă a lecturii, în care copiii sunt încurajați să interacționeze cu textul, să pună întrebări, să
facă preziceri, să ofere interpretări și să dezvolte abilități de analiză și sinteză. Lectura de
literatură română poate oferi oportunități pentru astfel de activități, dezvoltând astfel
abilitățile de comunicare și imaginație ale copiilor.

59
60