ELEMENTEDEIDENTIFICARE

-1-
 

Cuprins

Elemente de identificare...................................................................................................... 1

Rolul literaturii in perioada pasoptista................................................................................. 3

„Introductie" la Dacia Literara.............................................................................................6

Umbra lui Mircea. La Cozia..............................................................................................13

Alexandru Lapusneanul.....................................................................................................17

Balta-Albă.......................................................................................................................... 19

MONASTIREA ARGESULUI..........................................................................................21

Mesterul Manole................................................................................................................ 24

-2-
 

ROLUL LITERATURII IN PERIOADA PASOPTISTA

  Perioada paşoptistă(1830-1860) are ca nucleu revoluţia anului
1848. Modernizarea societăţii româneşti, independenţa politică,
libertatea naţională, unirea provinciilor române sunt obiectivele social-
politice ale mişcării paşoptiste.
Epoca paşoptistă marchează
inceputul literaturii noastre moderne.
Scriitorii paşoptişti provin din clasele
de sus, sunt educaţi în Apus, mai ales
 în Franţa şi devin promotorii renaşterii
naţionale atât prin mesajul operei
literare, cât şi prin implicarea activă în
viaţa politică. Plini de elan, ei încearcă
pentru prima dată o sincronizare cu
Europa Occidentală, mai mult
mimetică la început.
Afirmarea unei generaţii ,
gazetari, istorici şi oameni politici,
numatăde posteritate generaţia
paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au
vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda
mai multe domenii culturale(literatura, presa, intemeierea teatrului,
 învăţământul), genuri şi specii literare, mai multe tipuri de scriitura.
Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.
Scriitorii sunt nevoiţi “să ardă etapele” care se desfaşuraseră
succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol
şi jumătate. Curentele literare(iluminism, preromantism, romantism,
clsicism, realism incipient) sunt asimilate simultan. Principala măsură
a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu
numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie.
Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-
un program particular şi supusă unor comandamente exterioare:
mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre
Occident şi lupta pentru impunerea uni specific naţional, conştinţa
civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii
, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.

-3-
 

Articolele programatice ale vremii reflectă ideologia literară

paşoptistă. Două personalităţii au rolul de îndrumător al fenomenului
cultural-literar.
Într-o primă etapă, corespunzatoare primeigeneraţii
paşoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade Rădulescu prin articolele
din ziarul “Curierul românesc”, apărut la Bucureşti, începând cu 1829,
căruia îi adugă din 1837 suplimentul literar “Curierul de ambe sexe.
Datorită îndemnurilor adresate tinerilor scriitori: “Nu e vreme de
critică, copii; e vreme de scris; să scriţi cât veţi putea şi cum veţi
putea”, a fost posibil debutul unei întregi generaţii , între 1830-1840:
Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar 
Bolliac.
O altă etapă este marcată de contribuţia lui Mihail
Kogălniceanu, redactorul revistei ieşene”Dacua Literară”, care are ca
obiectiv exclusiv literatura. Programul revistei orienteaza literatura
timpului; în cele trei nnumere apărute, se publică opere alecelor mai
valoroşi scriitori ai vremii(Costache Negruzzi, Vasile Alexandri,
Grigore Alexandrescu), dar direcţia imprimată se reflectă în toată
literatura epocii.
Termenul de paşoptism desemnează mişcarea democratică şi
revoluţionară, care precede în Ţările Române. Revoluţia de la 1848
pregăteşte Unirea Principatelor române 1859.
Condiţii care au pregătit Unirea sunt:
-cadrul social istoric şi politic:
-ieşirea Tării Româneşti de sub dominaţie otomană
-începutul unei europenizării economice
-realizarea Unirii pregătite prin revoluţia de la 1848
-cadrul cultural:
-se dezvoltă învăţământul românesc
-apare şi se dezvoltă teatrul
-apar spectacolele de teatru în limba română
- se dezvoltă presa
-se realizează numeroase traduceri din literatura universală
Elemente ce caracterizează această perioadă:
-această perioadă inseamnă înainte de toate, epoca inceputului
literaturii noastre, moderne şi romantice,
-scriitorii afirmaţi după 1830 instaurează un nou climat literar şi o
nouă stare de spirit;

-4-
 

-cultura trecutului ca fi valorifică din perspectiva modernizării,

adică în perfectă consonanţă cu evoluţia literaturii europene;
-în această perioadă reprezentanţii de la 1848 realizează
teoretizări în spiritul clasicismului;
-în privinţa romantismului paşoptist, acesta este unul cu caracter 
specific, colorat naţional.

Reprezentanţi ai literaturii paşoptiste:

1. proză: proză de inspiraţie istorică(C. Negruzii, Nicolae
Bălcescu, Alecu Russo), însemnări de călătorie(Vasile
Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu), fiziologia satirică(Ion
Heliade-Rădulescu, Costache Negruzii), scrieri
memorialistice(C.Negruzii), nuvele romantice(Costache
Negruzii, Vasile Alecsandri, Gr. Alexandrescu), încercări de
roman(Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica).
2. poezia: specii clasice- epistola, satira, fabula(Gr.Alexandrescu),
oda, imnul(Gh. Asachi, C.Bolliac, A.Mureşeanu); specii
romantice-meditaţia(Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Gr.
Alexandrescu), elegia(Dimitrie Bolintineanu), legenda
cultă(Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri), balada(Ion
Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu)
3. dramaturgia: filonul comic al satirei sociale, critica
moravurilor(Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali,
Alecu Russo, Vasile Alecsandri); teatrul cu subiect
istoric(Gh.Asachi, Vasile Alecsandri).
Alti reprezentanţi în Transilvania: Timotei Ciparu, Andrei Mureşeanu.

-5-
 

„INTRODUCTIE" LA DACIA LITERARA

La „30ghenarie" M. Kogalniceanu
(„redactor raspunzator") semna „Introductia",
articol de frontispiciu al celei mai moderne si
mai însemnate reviste românesti,.Dacia
Literara", care avea sa revolutioneze întreaga
spiritualitate româneasca de pâna atunci (M.
Kogalniceanu a editat aceasta revista, care a
iesit numai în trei numere - martie, aprilie,
mai 1840, din dorinta de a înfatisa aspecte
din viata românilor de pretutindeni, însa
atitudinea lui Costache Negruzzi în „Alexandru
Lapusneanul", aluziile lui Alecu Donici si
Grigore Alexandrescu, din fabule, nu au convenit domnitorului Mihail
Sturza, care ordona suprimarea revistei).
Kogalniceanu cerea redactorilor si colaboratorilor „Daciei
literare" sa depaseasca preocuparile strict locale, preconizând o foaie
româneasca destinata sa cuprinda productiile românesti din orice
parte a vechii Dacii.
Revista „Dacia Literara" se anunta astfel a fi un „repertoriu general al
literaturii românesti", un fel de „oglinda" în care pot sa se vada scriitorii
moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiecare cu
particularitatile sale. Carturarul moldovean, sensibil la ideile moderne ale
veacului sau (unele principii despre originalitate, crearea de opere în limba
nationala si valoarea literaturii populare ca sursa de inspiratie pentru arta si
cultura, fusesera impuse de multa vreme de catre Herder, iar Hugo, cu
opiniile sale despre coloritul local, gasise numerosi aderenti si în tara
nostra), vazuse cu claritate ca una dintre caile sigure care duce la trezirea
si realizarea idealului national, politic si literar este cultura. De aceea el cerea
 în rândurile „Introductiei", în mod imperios, „ca românii sa aiba o limba si o
literatura comuna pentru toti".
Articolul „Introductie" începe cu o scurta analiza critica a presei si a
literaturii române de pâna la 1840, dupa care M. Kogalniceanu (în vârsta
de 23 de ani, cu vocatie de ctitor) constituise un program extrem de
limpede în trei puncte esentiale:

-6-
 

1. unificarea fortelor scriitoricesti;

2. imprimarea unui spirit critic obiectiv
3. realizarea unei literaturi originale.
De asemenea, se precizeaza ca „va cuprinde toate ramurile
literaturii noastre" si va fixa structura revistei: „în partea dintâi vor fi
compuneri originale a conlucratorilor foaiei; partea a doua va avea
articole din celelalte jurnaluri românesti. Partea a treia se va îndeletnici cu
critica cartilor noua iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a
patra, numita «Telegraful Daciei», ne va da înstiintari de cartile ce au sa
iasa de sub tipar, relatii de adunarile învatatilor români, stiri despre
literatorii nostri" s.a.
Simbolica în chiar titlul ei, „Dacia literara"
da expresie idealului unitatii nationale, pregatita
printr-una culturala, întemeiata pe o veche realitate
geografica si istorica. Se cerea deci o literatura
originala întemeiata pe izvoarele nationalitatii.
Doua sunt principiile care stau la baza
programului revistei: principiul national si principiu!
artistic, pentru a o transforma într-un material de
viata româneasca, concretizat într-o forma
artistica superioara. Staruind asupra izvoarelor 
artei literare, Kogalniceanu le-a descoperit în viata
materiala si spirituala a poporului român (din
toate provinciile românesti) convins ca aceste izvoare puteau sa
autohtonizeze inspiratia artistica si sa imprime literaturii caracter national
si popular. Facând bilantul literaturii române pâna la 1840, atât cea
publicata, cât si cea ramasa în manuscris, Kogalniceanu sustine, pentru
prima data în cultura noastra, ideea ca literatura româna este, în mod
firesc, o parte componenta a literaturii universale: „...literatura noastra
facu pasuri de uriesi si astazi se numara cu mândrie între literaturile
Europei". Ca si Goethe altadata (atunci când formulase conceptul de
literatura universala), Kogalniceanu afirma „ca în literatura mondiala putem
intra prin noi însine comunicând, prin limba vorbita de toti românii, fapte
eroice si obiceiurile pitoresti din viata poporului".
Apreciind traducerile, în aceasta etapa de dezvoltare a culturii
noastre, Kogalniceanu socotea ca ele devenisera, în jurul anului 1840, „o
manie ucigatoare a gustului original", ca „dorul imitatiei omoara în noi
duhul national" si ca „traductiile... nu fac o literatura"; de aceea el
impunea „gustul original, însusirea cea mai pretioasa a unei literaturi"si
combatea traducerile, cu deosebire a celor proaste.

-7-
 

Pentru ca „literatura are trebuinta de unire", Kogalniceanu propune

respectarea principiilor morale în aprecierea valorilor literare: „critica
noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea iar nu persoana".
Kogalniceanu se straduieste sa dea o noua finalitate literara si
politica artei, îndrumând-o spre traditiile nationale, spre marile valori
contemporane, ca si spre ideea de unitate, de aspiratii ale întregului popor 
român. De aceea în articol se precizeaza sfera tematica prin imperativul
crearii unei literaturi nationale inspirate din: istoria patriei („Istoria
noastra are destule fapte eroice"), natura plaiurilor noastre („..
.frumoasele noastre tari sunt destul de mari"), folclor („obiceiurile noastre
sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi
sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne
  împrumutam de la alte natii"). Se mai sugereaza, în partea despre
cuprinsul „Daciei literare", si actualitatea româneasca drept izvor de
inspiratie.
In partea a patra, „Telegraful Daciei", se vor publica stiri cu privire
la „adunarile învatatilor români, stiri despre literatorii nostri si, în sfârsit,
tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român". Scriitorii se
 întorc astfel spre realitate, spre miscarea vie a epocii, unde descopera
„naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru
studiul social si istoric" (V. Alecsandri).
Prin aceste idei, „Introductia" (care este de fapt programul „Daciei
literare") genera un curent national-popular cu o puternica tenta
romantica.
Reprezentantii curentului (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni,
banateni), „fiescare cu ideile, cu limba sa, cu tipul sau", scriu beletristica
si studii teoretice, articole politice si culturale, cronici si recenzii,
afirmând, dincolo de prejudecatile regionaliste, necesitatea patriotica a
eforturilor comune pentru realizarea telului suprem înscris în fruntea
programului: „o limba si o literatura comuna pentru toti".
Fenomenul caracterizant al epocii îl constituie coexistenta mai
multor curente si orientari literare: elemente preromantice si romantice,
clasice si realiste se pot întâlni chiar în opera aceluiasi autor.
Principiile luminoase ale,,Daciei literare" au generat un climat propice
evolutiei literaturii nationale (sub raport cantitativ, dar mai ales calitativ);
acum „iau nastere toate formele moderne ale beletristicii" (s.n.), unele

-8-
 

dintre acestea (mai ales în domeniul poeziei lirice si prozei scurte)

ajungând chiar sa fie ilustrate prin creatii de vârf" (P. Cornea).
Poezia de inspiratie folclorica ocupa un loc important în orizontul
tematic al literaturii pasoptiste -formata la „Dacia literara" si la alte reviste
care i-au urmat: „Propasirea", „Magazin istoric pentru Dacia", „România
viitoare" (aparuta la Paris), „Zimbrul", „Junimea româna"; „România literara",
„Steaua Dunarii" (Paris), „Revista Carpatilor", „Revista româna pentru stiinte,
litere si arte" (toate au fiintat între 1844 si 1861).
Astfel, I. H. Radulescu (în meditatia „O noapte pe ruinele
Târgovistei") traieste retrospectiv epocile de glorie ale neamului
prezentate în antiteza cu decaderea prezentului. Tema preromantica a
ruinelor, cântate în maniera lui Volney (francez iluminist, reprezentant al
preromantismului, 1757-1820), este asociata cu conceptia ossianica
(Ossian - poet legendar irlandez, secolul al III-lea) a poetului vazut ca un
evocator al trecutului, în poemul istoric si alegoric „Mihaiada" (ramas
neterminat, considerat de unii exegeti ca fiind „o epopee" neterminata),
autorul afirma, în spiritul filozofiei luminilor, ideile libertatii poporului român
si ale unirii lui.
In spiritul aceleiasi conceptii iluministe, revenirea la trecut este o
modalitate de preamarire a virtutiilor strabune. Poezii ca „Rasaritul lunii.
La Tismana", „Mormintele. La Dragasani", „Trecutul. La manastirea
Dealu" de Grigore Alexandrescu, sunt meditatii pe teme nationale.
O meditatie pe tema ruinelor este „Ruinurile Târgovistei", de Vasile
Cârlova. Poezia începe printr-o invocatie în care se concretizeaza
trecutul si prezentul, admiratia si regretul, în partea a Il-a, motivul
timpului distrugator confera meditatiei note elegiace.
Dimitrie Bolintineanu aduce în literatura, prin „Legende istorice", figuri
memoriabile ale trecutului: Mircea, stefan, Vlad-Ţepes, Preda Buzescu s.a.
Dincolo de formula sententioasa a discursului poetic si de tonul, uneori,
insinuant al reprosului, Bolintineanu ramâne un poet al simtului acustic,
fapt ce da nastere unei muzicalitati stranii.
Sentimentul patriotic se traduce la V. Alecsandri în admiratia fata de
trecutul glorios exprimata în legendele sale istorice si participarea activa la
evenimentele vremii.,.Dumbrava Rosie" - poem eroic alcatuit din opt
tablouri - este structurata pe antiteza dintre bastinasi si cuceritor, dominata

-9-
 

de imaginea aproape fabuloasa a lui stefan: „Iata-1 carunt, dar înca barbat
 între barbati / Ca muntele Ceahlaul prin muntii din Carpati". Umbra lui
stefan proiectata aspura norodului creste urieseste, el întruchipând însasi
ideea de istorie.
Voievodul este Aparatorul arhetipal care poate vorbi întotdeauna
 în numele lui „noi" si se încadreaza în destinul Moldovei. Tablourile de
lupta sunt dinamice, ostenii moldoveni sunt proiectati în fabulos, în vreme
ce imaginea invadatorilor capata accente grotesti. Timpul istoric devine
timp eroic, prin înalta exemplaritate a faptelor lui stefan.
In poemul eroic „Dan, capitan de plai", simbolul Aparatorului este
 întruchipat de batrânul Dan; pestera de stânca în care acesta traieste este
un analogon (= „spatiu asemanator cu...") al pesterii lui Zamolxe - spatiu
simbolic al meditatiei si cetate inexpugnabila (de neînvins) a rezistentei
 împotriva cotropitorilor. Aflând din gura „a doi vechi stejari" ca tatarii au navalit
 în tara, Dan porneste la lupta împreuna cu Ursan -vechiul tovaras de arme.
Finalul este impresionant: eroul se întoarce în tara, de peste Nistru (cu
 îngaduinta lui Ghirai), si: „îngenuncheaza, smerit îsi face cruce /... saruta ca
pe-o moaste / Pamântul ce tresare si care-1 recunoaste". Daca stefan
simbolizeaza ideea de istorie, Dan simbolizeaza ideea de jertfa.
Participarea lui Alecsandri la evenimentele vremii se reflecta în poezii
ca: „Desteptarea României" si „Hora Unirei". Aceasta încadrare în istoria
prezenta confera poeziilor un anumit stil, o anume grandilocventa
(întrebuintare afectata de cuvinte si fraze; stil bombastic, pretiozitate,
afectare) realizata prin repetitii, exclamatii, comparatii grandioase, adresari
directe, creatiile devenind astfel adevarate manifeste politice („Libertatea-n
fata noastra a aprins un mândru soare / si-acum neamurile toate catre
dânsul atintesc / Ca un cârd de vulturi ageri ce cerc vesel ca sa zboare /
Catre soarele ceresc").
Poezia plaiurilor natale este stralucit ilustrata de „Pastelurile" lui V.
Alecsandri. Titlul ciclului este influentat, poate, de curgerea de poeme:
„Emailuri si camee" ale lui Theophile Gautier (1811 -l 872, scriitor si eseist
francez, sustinator al miscarii romantice: „Istoria romantismului"), dar 
Alecsandri, fara a fi un parnasian, este „Unul din primii sau poate primul poet
impresionist" (Edgar Papu).
Poezia, inspirata din folclor, se remarca prin cunoscuta balada
„Zburatorul", de I. H. Radulescu. Prelucrare a cunoscutului mit al
Zburatorului, poemul analizeaza misterioasele oscilatii! ale unui suflet tânar 

- 10 -
 

patrunzând, cu o intensitate unica, inefabilul tulburarilor acestei vârste, în

partea a doua poetul a creat un pastel cu peisaj rustic, a carui atmosfera te
pregateste afectiv pentru momentul aparitiei zburatorul ui, din partea a treia a
baladei, în care poetul face „portretul" zburatorului: „Balaur de lumina,
cu coada-nflacarata / si pietre nestemate lucea pe el ca foc. /.../ Balai, (...)
un flacaiandru si tras ca prin inel / Dar slabele lui vine n-au nici un pic de
sânge... / si-un nas ca vai de el".
„Doinele" lui V. Alecsandri, care au ca teme natura si dragostea, sunt
strabatute de elan vital si de optimism caracteristic generatiei de la 1848.
Sub influenta benefica a „Daciei literare" se dezvolta si proza vremii,
caracterizata printr-o mare diversitate tematica si de specii literare: nuvela
istorica („Alexandru Lapusneanul", de C. Negruzzi, în care se prezinta
„destinul unui domnitor infernal, ca Richard al III-lea"), memorialul de calatorie
(„Calatorie în Africa", de V. Alecsandri, caracterizata de catre G. Calinescu
drept „sistem narativ pe principiul «Decameronului»"; în ea se intersecteaza
planul descrierilor de exterior cu planurile launtrice, sufletesti), nuvela
romantica („Zoe", „O alegere de cai" publicata în „Dacia literara", de C.
Negruzzi); fiziologiile unor tipuri umane („Domnul Sarsaila autorul" -1. H.
Radulescu, „Fiziologia provincialului la Iasi" - M. Kogalniceanu; „Fiziologia
provintialului" - C. Negruzzi, care sunt schite de moravuri); poemul în proza
(„Cântarea României", de Al. Russo); proza istorica reprezentata de
„Românii supt Minai Voievod Viteazul", de N. Bâlcescu.
Aceasta din urma este o opera istorica, dar si literara (o „poema", în
intentia autorului), îmbinând epicul cu eroicul, opera îl are ca personaj central
(al celor sase carti: „Libertatea nationala", „Calugarenii", „Servagiu", „Unitate
nationala" - care se deschide cu o superba descriere a Ardealului, „Miraslau" si
a sasea, care a ramas în proiect, si se intituleaza „Goraslau") pe Mihai Viteazu,
pe care autorul îl vede ca pe un semizeu, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul"
fiind un testament politic si moral, o pledoarie pentru Unire.
Romanul este reprezentat si de M. Kogalniceanu care ne-a lasat un
interesant fragment de roman, „Tainele inimii", iar Bolinîineanu scrie romanul
epistolar, JVIanoil" si romanul de conceptie balzaciana „Elena".
Tot în epoca pasoptista se pun si bazele dramaturgiei nationale.
Meritul covârsitor îi revine lui Alecsandri ale carui comedii trateaza teme
precum: conflictul dintre generatii si imitarea absurda a Occidentului („lorgu
de la Sadgura"), efectele parvenirii bazate pe incultura (ciclul Chiritelor:
„Chirita în provincie", „Chirita în Iasi", „Chirita în balon" etc.), demagogia
politica („Gogoasa patriotica"), tendinta latinizanta a unor autori („Rusaliile")
s.a.

- 11 -
 

Printre ultimele lucrari dramatice ale lui Aiecsandri se înscrie drama

istorica „Despot Voda", în care stradania eroului de a agita apele istoriei
sfârseste într-o moarte lipsita de glorie (uciderea domnitorului de catre un
bufon nebun), fapt ce ar putea naste interogatii profunde asupra mersului
istoriei universale.
Toate aceste opere sunt subordonate programului „Daciei literare"
având acelasi scop. Ele au o valoare programatica a accentuarii uneia sau
alteia dintre laturile teoretice expuse în „Introductie" la „Dacia literara".

- 12 -
 

UMBRA LUI MIRCEA. LA COZIA

Poezia "Umbra lui Mircea. La Cozia",
alaturi de "Memorialul de calatorie", se
constituie ca efect al unei calatorii de tip
romantic (cum se practica in Europa vremii de
catre multi scriitori) pe la manastiri de pe valea
Oltului, poetul dand expresie estetica
dezideratelor curentului impus de "Dacia
literara": inspiratia din evenimente ale istoriei
nationale, valorificarea traditiilor, orientarea
catre prezent, pentfu emancipare sociala si
nationala, a experientei trecutului. Scriitorul
afirma, de altfel, in prefata volumului de
"Poezii" din 1847, acest credo poetic devenit ideal estetic: "Eu sunt
din numarul acelora care cred ca poezia, pe langa neaparata conditie
de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime
[trebuintele societatii si sa destepte simtaminte frumoase si nobile,
care inalta sufletul prin idei morale si divine, pana la viitorul
nemarginit si in anii veciniei."
Poezia este o meditatie romantica pe tema istorica, bazata pe
un mecanism simplu al evocarii: impresia puternica a locurilor 
dezvolta viziuni poetice care dobandesc reprezentare onirica si
transfigurari legendare. Acelasi cadru natural, imaginea Oltului,
devenit de altfel motiv literar, aproape mit, in lirica romaneasca, este
surprins in doua ipostaze artistice: descriere proza in jurnalul de
calatorie si meditatie poetica in versuri. in "Memorialul de
calatorie" intalnim, ca in artele plastice, numai schita cadrului, o
descriere lirica a curgerii apei si a miscarii valurilor, fara conotatii
legendare: "Valurile, cu o soapta inecata, se sfaramau de mal, si
tacerea misterioasa ce domnea imprejur predispunea sufletul la
cugetarile melancolice care ne coprinsesera...". in apropierea
manastirii Cozia, poetul simte insa legatura cu trecutul, puternica
presiune a faptelor istorice care isi cer dreptul la evocare: "...numele
fondatorului desteapta suveniruri marete nutrite inca de zgomotul
valurilor care uda inaltele ziduri si se inchina, in treacat, taranii
eroilor."
Pe acest mecanism poetic se intemeiaza structura textului:
prima parte a poeziei este o evocare a maretiei trecutului,

- 13 -
 

simbolizat de mitul voievodului Mircea cel Batran, cealalta

reprezinta o meditatie asupra prezentului si a raului instaurat in
lume, razboiul fiind expresia lui cea mai cumplita. Se creeaza astfel
antinomiile esentiale ale meditatiei de tip romantic, antiteza trecut-
prezent, dominanta in poezia secolului al XlX-lea si dusa la un grad
de mare rafinament de Mihai Eminescu. La fel ca in poeziile lui
Ossian sau ale lui Macpherson, dublul sau de mai tarziu, se creeaza
intai cadrul romantic al evocarii, in care se produce transgresia
fantastica, secventa initiala, incipitul, prima strofa, dobandind o
eufonie perfecta: "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/
Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc,/ S-ale valurilor 
mandre generatii spumegate/ Zidul vechi al manastirei in cadenta il
izbesc". Toate sonurile acestor versuri, cadentele perfecte ale
succesiunii silabelor, impreuna cu motivele dominante, tarmul,
umbra, valurile, zidul, generatiile, sugereaza o temporalitate ce se
va supune mecanismelor evocarii, scotand din adancurile trecutului
figura monumentala a voievodului. Este aici un joc subtil intre etern si
efemer, de o parte tarmul stabil si zidul neclintit al manastirii, de alta
umbrele trecutului ce se; apleaca peste ape si "mandrele generatii"
de valuri, similare celor umane, ce se izbesc si se naruie de zidul
implacabil al timpului.
Regresiunea valurilor 
temporale are loc prin unduirea
continua a generatiilor de valuri ale
Oltului, aparitiile fantomatice
prelungind catre lumea reala, prin
armonii imitative perfecte, ecourile
vremurilor trecute: "Este ceasul
nalucirei: un mormant se
dezvaleste/ O fantoma-nco-ronata
din el iese... o zaresc/ Iese... vine
catre tarmuri... sta... in preajma ei priveste...". Pe marginea acestei
falii temporale, lumea se opreste pentru moment intr-o liniste
deplina, aceeasi poate existenta in cazul marilor fenomene biblice,
distrugerea zidurilor Ierihonului sau deschiderea apelor Marii Rosii:
"Raul inapoi se trage... muntii varful isi clatesc." in acest decor 
nocturn, cu puteri magice de transfigurare, "marea fantoma" revine
din trecut inconjurata de o intreaga armie, trezita la viata de porunca
voievodului: "Ostiri, taberi fara numar imprejuru-i inviez.../ Glasul ei
se-ntinde, creste, repetat din stanca-n stanca,/ Transilvania-1 aude,

- 14 -
 

ungurii se inarmez." Curgerea apelor se suprapune acum eufonic,

prin gradatie, cu marele freamat de lupta al ostilor reinviate.
Poetul, care isi exteriorizeaza iluminarea fascinanta a clipei,
identifica marele personaj printr-o suita de interogatii retorice ("Cine
oar poate sa fie omul care te-a-ngrozit?// [...] Traian, cinste a Romei,
ce se lupta cu Natura,/ Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batran?"),
pana cand intreaga natura ii preia, prin ecouri repetate, numele
glorios: "Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza./ Acest
sunet, acest nume valurile-1 priimesc;/ Unul altuia il spune; Dunarea
se-nstiinteaza,/ Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc". Marea
revelatie ii prilejuieste poetului ample reflectii asupra vremurilor de
glorie ale Evului Mediu romanesc, cand, pentru marele voievod,
"intreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare,/ De aceea al tau
nume va fi scump si napatat".
Portretul voievodului este cunoscut de toti romanii, el fiind o figura
memorabila: "Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune/ De la fiii
Romaniei care tu o ai cinstit:/ Noi venim mirarea noastra la
mormantu-ti a depune;/ Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au
hranit." Mircea a fost neobosit in lupta sa impotriva strainilor,
sustinator cu vorbe si cu fapte al libertatii acestui pamant. El a
inspirat si noii eroi ai poporului roman, care vin sa povesteasca
intamplarile vremurilor prezente: "Cata ai simtit placere cand a lui
Mihai sotie/ A venit sa-ti povesteasca fapte ce 1-a stralucit!"
Antiteza se ilustreaza intre acele "vremi de fapte stralucite" si
prezentul caracterizat prin "slaba-ne masura", prin incapacitatea de
actiune meliorista si mai ales prin persistenta conflictelor, a
razboiului, "bici groaznec, care moartea il iubeste", trezind spiritul
critic al poetului, care, in vremurile moderne, vede solutii iluministe de
ameliorare sociala: "Prin stiinte si prin arte natiile infratite/ in gandire
si in pace drumul slavei il gasesc".
Poezia se incheie simetric, printr-o gradatie inversa a fenomenelor 
epifanice; iluzia poetului se incheie, poarta spre trecut se inchide,
"umbra intra in mormant", peisajul redevenind identic celui initial, linia
melodica a versurilor redand numai freamatul apelor in nesfarsita
curgere:
"Si-ale valurilor mandre generatii spumegate/ Zidul vechi al
manastirei in cadenta il izbesc".
Discursul poetic cumuleaza mijloace expresive diversificate,
adresarea directa: "Sarutare, umbra veche!", intoarcerea graduala in

- 15 -
 

trecut presupunand o conjugare a tuturor fortelor naturale, trezite la

viata de sonurile inalte ale aparitiei. Asistam la o invazie treptata a
elementelor fantastice, ale lumii transcendente: este "ceasul
nalucirei", noaptea este personificata, "iese", "-mpresoara", chipurile
negre "se cobor", "se misca", muschiul de pe zid, nordul enigmatic si
mitic al crepusculului, se infioara. Folosirea prezentului etern al
verbelor, personificarea ampla, a Dunarii, a marii, a raurilor si a
dealurilor, nu fac decat sa creeze atmosfera unui cadru natural
fantastic, marginit de spiritele strabunilor, pazitori ai faptelor marete
ale istoriei.

- 16 -
 

ALEXANDRU LAPUSNEANUL

Paşoptismul nu a fost un curent literar 

 în sens strict estetic, ci unul cultural-literar ,
exprimând o aspiraţie colectivă spre creaţie şi
cultură, grefată pe un program ce urmărea
dezvoltarea naţională. Paşoptismul literar 
coincide cu începutul romantismului românesc.
Programul paşoptismului este cuprins în
articolul Introducţie, apărut în revista Dacia
literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în
1840, la Iaşi.
Programul nu a funcţionat ca instrument al unei anumite
autorităţi, ci ca un mod de a gândi al tuturor paşoptiştilor care
credeau în aceleaşi idei: realizarea unei literaturi originale, pentru că
„traducţiile nu fac o literatură şi sunt o manie ucigătoare a gustului
original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi pentru că
„dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă care omoară în
noi duhul naţional”; pentru împlinirea acestui deziderat, Mihail
Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire din realităţile
naţionale: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele
noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
pitoreşti pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să
avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”
( altfel spus, temele de inspiraţie recomandate sunt istoria, folclorul şi
frumuseţile patriei ); critica va fi obiectivă, nu părtinitoare: „Vom critica
cartea, iar nu persoana”; ţelul suprem proclamat este acela că toţi
românii trebuie „să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.
Literatura romantică paşoptistă va avea trăsături specifice, care,
particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi
exemplificate prin operele scriitorilor acestei perioade.
Costache Negruzzi publică nuvela  Alexandru Lăpuşneanul  în
1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria
operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa
programului romantismului românesc, sintetizat în articolul
Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică
informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin

- 17 -
 

sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea

conflictelor.
 

C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta

presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de
cronică, în personaje literare , în conformitate cu obiectivele
programului Daciei literare ( creare unei literaturi originale ).
 În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate
ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui
Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”,
ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena
călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o
piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.).
Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a
naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se obţine
prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a
relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută
de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi
elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este
cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară,
succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente
se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate.

Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului

principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul acţiunii.
Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca
personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin
ficţiune.
Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură
promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice
romantismului, recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci
istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi
de scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul patruzecioptist
este punctul de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui
Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această direcţie.

- 18 -
 

BALTA-ALBĂ
de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri, scriitor şi om

politic, figura cea mai importantă a
literaturii româneşti în perioada
paşoptistă. A ilustrat specii numeroase
din toate genurile literare. Proza sa
dovedeşte că a fost un călător pasionat
cu „instinct de nomad” şi posedat de
„demonul turistic” ( G. Călinescu )
Tema acestei opere este
contrastul dintre aparenţă şi esenţă,
dintre frumuseţea rară a locurilor şi
starea de înapoiere a oamenilor.
În această operă autorul ne
prezintă călătoria făcută de un francez pe
teritoriul Valahiei, un ţinut adâncit în
 întuneric şi populat de canibali. Motivul
acestei călătorii „primejdioase” este spiritul de aventură, curiozitate şi
dorinţă de cunoaştere.
Autorul foloseşte motivul călătorului străin care vizitează
locuri noi. Acesta permite o percepţie critică şi satirică a propriei lumi
atribuită unei priviri exterioare sau prin comparaţie cu o lume edenică.
Ocupaţia călătorului este pictor, acesta permiţând autorului
să creeze o descriere mai exotică a locurilor prin ochii călătorului.
Contrastul în operă este redat prin mai multe elemente
contradictorii: imaginea iniţială a sălbăticiei şi imaginea unei societăţi
civilizate, drumul în căruţă, satul, cazarea, plimbarea pe lac cu
vaporul şi balul, spiritul de aventură iniţial şi liniştea sufletească de
după bal, frumuseţea edenică şi înapoierea oamenilor.
Călătorul francez tratează evenimentele ce se întâmplă în
 jurul lui cu ironie, rezultată din contrastul lucidităţii şi fanteziei, şi cu
autoironie, luând în derâdere propriile defecte, dar satirizându-le
indirect şi pe ale altora.
Imaginea bălţii seamănă cu cea a paradisului şi prin
frumuseţea naturală dar şi prin indiferenţa şi inocenţa cu care
oamenii stau în baltă: „amestec nevinovat de sexuri”.

- 19 -
 

Din punct de vedere stilistic textul se remarcă prin antitezele

care creează contrastul dar şi prin enumeraţiile şi comparaţiile cu
care autorul descrie lumea Valahiei şi sentimentele trăite de călător.
Textul „Baltă-Albă” este o povestire, fiind operă epică limitată
la un singur fapt epic, de întindere mică, iar relatarea evenimentelor 
se face din perspectiva călătorului care este şi protagonistul operei.
In finalul operei părerea pictorului francez despre Valahia se
schimbă de la primitiv la europenesc.

- 20 -
 

MONASTIREA ARGESULUI

"Monastirea Argesului" este o balada populara bazata pe ideea

ca nici un lucru durabil nu se poate fauri fara o jertfa. Personajul
principal al acestei balade este mesterul Manole, reprezentandu-l pe
Creatorul de pretutindeni si din totdeauna.
Povestea vietii sale ar putea fi rezumata in putine cuvinte: un
mester zidar si-a iubit, mai presus de orice, tanara sotie frumoasa ca
o floare; destinul lui de Creator a prefacut-o in biserica in care sa se
inchine toti muritorii.

In balada, accentul nu cade pe trasaturile mesterului, ci pe

suferinta pe care el o traieste si pe care o integreaza in opera de arta.
Astfel, creatorul popular precizeaza, de la inceput, ca Manole "ii
intrece" pe ceilalti zidari, fiind cel mai priceput; aparent, acesta este
motivul pentru care. Negru Voda il aleg
e pe Manole (si nu pe un alt mester).
In realitate, voievodul nu este decat "instrumentul" prin care se
va realiza destinul de Creator al lui Manole, iar optiunea pentru un loc
nefast o atesta: zidul "parasit/si neispravit" dovedeste ca pamantul va
trebui "imbunat" prin jertfirea a ceea ce Manole avea mai drag.

- 21 -
 

Surparea continua a zidurilor trezeste, in sufletul mesterului,

mai intai nelinistea, apoi, un acut sentiment de inutilitate a eforturilor.
Descumpanit de neimplinirea menirii sale de Faurar ("Iar Manoli
sta,/Nici ca mai lucra") mesterul aude "aievea" vocea daimonului sau
care-i cere jertfa.
Zbuciumul omului - Manole devine complesitor a doua zi in
zori., cand isi da seama ca femeia care se apropie e Ana. intre
 juramantul facut si jertfirea sotiei, Manole traieste o drama a
neputintei.
Cu sufletul sfasiat, il roaga pe Dumnezeu sa dezlantuie natura
si ruga ii este ascultata; cu toate acestea, Ana isi continua drumul,
pentru ca, numai prin moartea ei, soarta Creatorului se va implini.
Imolarea Anei ridica suferinta lui Manole la dimensiunile
sublimului.
Anuntata ca un joc ("Ca vrem sa glumim/Si sa te zidim!"), moartea
fiintei dragi lui Manole, are menirea sa dezlege vraja si sa imbuneze
puterile subpamantene.
Atunci cand mesterul, plangand, incearca sa implineasca visul,
cantecul lui de iubire, tulburator cum n-a mai fost altul, se transforma
in cantec de moarte.
In final, tot Ana il va ajuta pe Manole sa semantuie de soarta:
izolat pe acoperis si incercand sa zboare cu aripi de sindrila, mesterul
aude glasul stins al celei pe care o transformase in altar de piatra.
Acum, suferinta lui atinge proportiile unei rasturnari
cosmice("Lumea se-ntorcea,/Norii se-nvartea") si timpul se frange:
"Si de pe gindis
De pe acoperis
Mort bietul cadea!"
La modul simbolic, Manole este un Creator. Biserica ridicata
de el din pamant,si din apa, din lumina si vant, constituie o copie
micsorata a Cosmosului sacralizat prin jertfa.
Destinul lui Manole este cel al tuturor Creatorilor: de a-si
realiza opera prin zbucium si suferinta si ds a fi ucis chiar de acest
ideal.
Prin moarte, Manole continua sa ramana alaturi de biserica lui si,
reface, in eternitate, casnicia cu Ana.
Fantana "lina" care izvoraste in locul in care cazuse mesterul,
sugereaza nasterea continua (asemenea unui izvor) a creatorilor de
frumos; pe planul istoriei poporului roman, fantana lui Manole ar 
putea sugera jertfa perpetua, dar si continuitatea neamului.

- 22 -
 

Motivul jertfei strabate intreaga balada si este mitic; explicatia

lui trebuie cautata in credinta ca, pentru a dura, o constructie i trebuie
sa primeasca viata si suflet. Si cum "transferul" sufletului nu se poate
face decat printr-o moarte violenta, momentul (ritualul) jertfirii capata
accente dramatice. '
Baladele "Miorita" si "Monastirea Argesului" ar putea constitui,
impreuna, un singur arhetip existential: pentru ca, faurindu-si biserica
din elementele originare, Manole creeaza o imagine micsorata a
Universului rascumparat prin jertfa, tot asa cum baciul mioritic moare
intru pastrarea integritatii aceluiasi Univers.

- 23 -
 

MESTERUL MANOLE
de Lucian Blaga
Lucian Blaga a publicat aceasta piesa in 1927. El a prelucrat
un mit de intensa circulatie: mitul creatorului. Blaga reface structural
semnificatiile baladei populare incat se poate vorbi de o asimilare
totala a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depaseste schema
mitica prin gandire filozofica si tehnica
expresionista. Pornind de la
elementele mitului popular, Blaga
realizeaza o drama moderna pe tema
conditiei creatorului de arta. Blaga isi
pune personajul intr-o dilema tragica,
aceea de a alege intre pasiunea
devastatoare pentru creatie si iubire,
dragoste de viata. El face din Manole
un personaj tragic, constient de
caracterul irational, absurd al jertfei
care i se cere: Jertfa aceasta de
neinchipuit — cine o cere? Din lumina
Dumnezeu nu poate s-o ceara fiindca
e jertfa de sange, din adancimi
puterile necurate nu pot s-o ceara
fiindca jertfa e impotriva lor. Drama
personajului, singuratatea sa intre pamant si cer, intre porunca lui
Voda si absurditatea jertfei trimit la teatrul existentialist (Eugen
Ionesco, Sartre, Camus).
Blaga multiplica conflictul realizand o adevarata serie
conflictuala. Astfel personajul este in conflict cu porunca oficiala, cu
Divinitatea, cu pasiunea pentru creatie, cu iubirea si cu sine insusi.
Manole este plasat intre cerinta sociala, cerinta divina, cea afectiva si
cea spirituala (Voda — Dumnezeu — Mira — Creatia).
Blaga isi pune personajul sub semnul interogatiei absolute.
Personajul isi da seama de impasul existential in care se afla:
Inauntru un gol se deschide — mahnirea fara intrebari. Deasupra
intuneric se inchide — deznadejdea nesfarsitelor incercari.Launtric,
un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga:
 jertfeste!In maniera expresionista Blaga construieste un eu
supratensionat. Manole este obsedat de intrebarea: Daca Divinitatea

- 24 -
 

cand a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere lui acest lucru? (Cand

El a cladit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tarii, nici pentru
taramuri. A zis si s-a facut. Si mie totusi, mie totul mi-a cerut.) Daca
este pedeapsa, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma
crestina spune Sa nu ucizi de ce i se impune si cu ce drept acest
sacrificiu: A fost odata sapat in piatra: «Sa nu ucizi». Si alt fulger de
atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile!
Cu toate aceste intrebari si framantari ne dam seama ca chiar de la
inceput personajul a ales drumul creatiei pentru ca zidind manastirea
creatorul se zideste pe sine insusi, se implineste total in si prin
creatie. Alegand iubirea, dragostea de viata ar fi insemnat propria sa
negare, anulare de creator.
In primul rand mesterul trebuie sa aleaga intre pasiunea
pentru creatie si iubire. Dupa ce alege creatia, el constientizeaza ca a
realizat numai jumatate de jertfa: Intre suferinta si asteptare se pare
ca din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump si cel mai curat.
Jertfirea Mirei este doar jumatate de jertfa pe care Manole se va grabi
sa o implineasca prin propriul sau sacrificiu. Creatia reprezinta pentru
Manole pasiune si blestem: patima coborata in om e foc ce mistuie…
e pedeapsa si blestem… Lamentatiile personajului Doamne,
Doamne, de ce m-ai parasit? exprima singuratatea tragica a omului
parasit de creatorul sau.Pentru a realiza o opera durabila,
nemuritoare, creatorul trebuie sa sacrifice orice legatura care obliga
(iubire, copii, prieteni) pentru a se dedica exclusiv creatiei. Creatia
presupune insa nu numai sacrificarea celuilalt (Mira) ci si sacrificiul
de sine. Astfel moartea mesterului nu este un accident ca in balada
populara ci este o moarte voluntara. Numai prin disparitia creatorului
se poate impune o opera de arta, o dogma, o ideologie (mitul cristic).
Este necesara deci o asimilare totala in creatie si mesterul este
constient de acest lucru.
Piesa urmareste gradat criza sufleteasca a personajului de
la oscilatiile dramatice intre gand si fapta la revolta si blestem, la
patima devotatoare a creatiei urmata de o epuizare sufleteasca.
Blaga foloseste modalitati expresioniste: reductia expresionista
(personaje idei), eul supratensionat, lupta cu fortele oarbe ale naturii,
dezlantuirile stihiale ale naturii.Originea conflictului dramatic este
pasiunea pentru creatie care devine patimire. Drama personajului
principal poate fi cuprinsa in doua cuvinte: revolta si creatie, mai
precis a crea prin revolta fata de cer, fata de oameni, fata de porunca
lui Voda. Conflictul interior nu poate evolua decat intr-un singur sens:

- 25 -
 

disparitia creatorului. Moartea lui Manole nu este deci o pedeapsa

pentru vina de a-si fi zidit sotia, ci reprezinta o necesitate logica
impusa de conditia creatorului. Zidind, jertfind si murind mesterul se
integreaza nemuririi, se implineste total in si prin creatie. Sacrificiul
devine astfel adevarata si suprema masura a umanului.Dramatismul
personajului rezulta din plasarea lui sub semnul unei serii conflictuale
si a interogatiei absolute. In ciuda reductiei, a esentializarii
expresioniste, personajul este complex prin framantarile sale
dramatice, prin intrebarile pe care-si le pune, prin starile sufletesti atat
de contradictorii prin care trece (consternare, durere, speranta,
frenezie creatoare, bucurie, secatuire sufleteasca).Dramaturgul
concentreaza materialul epic oferit de partea introductiva a baladei.
Drama incepe cu motivul surparii zidurilor: mesterul se lupta sapte
ani, lupta zadarnicita de cele saptezeci si sapte de prabusiri. El cauta
prin ratiune, prin socoteli sa invinga raul. Efortul prelungit si zadarnic
este exprimat chiar de mester: De sapte ani pierd credinta, pierd
ziduri si somn. Drama personajului este amplificata de
constientizarea caracterului irational, absurd al jertfei care i se cere:
Savarsirea unui act pagan pentru spiritualitatea crestina.
Conflictul interior, optiunea intre pasiune si iubire este
amplificat de conflicte secundare. Astfel mesterii se revolta impotriva
lui Manole si vor sa abandoneze constructia. Ba, mai mult, banuiesc
ca mesterul si-ar fi anuntat sotia despre juramantul facut. Dintre toate
sotiile Mira este aceea care apare pentru a impiedica un omor care i
se pare impotriva firii. Blaga foloseste metafora femeie-;biserica care
trimite la vocatia creatiei, a nasterii. Astfel biserica este simbolul
creatiei care invinge timpul. Femeia este eterna prin destinul ei de a
da viata.Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar mesterii il obliga
sa-si respecte juramantul. Spre deosebire de balada, unde mesterul
invoca fortele naturii pentru a evita jertfirea Mirei, in piesa lui Blaga
mesterul este pus in confruntare directa cu colaboratorii sai, deci
fortele naturii din balada sunt reprezentate de oameni in piesa lui
Blaga.Zidirea Mirei are o dubla semnificatie: ea inseamna implinirea
totala a creatorului, dar in acelasi timp si neutralizarea opozitiei dintre
natura si cultura. Mesterul este aici un erou civilizator care da
oamenilor o noua valoare, o valoare estetica, etern durabila.
Cu pretul unor framantari dramatice, mesterul opteaza pentru creatie.
Din acest moment el este cuprins de o adevarata febra creatoare.
Dupa ridicarea bisericii este obsedat de chinurile femeii, framantat de
remuscari si simte o mare secatuire sufleteasca. Aceasta stare

- 26 -
 

sufleteasca se exteriorizeaza in drama sub forma revoltei impotriva

propriei creatii. Mesterul vrea sa zdrobeasca zidurile pentru a-si
elibera sotia, dar este impiedicat de ceilalti mesteri pentru ca biserica
nu mai apartine unui individ, autorului, ci eternitatii.
Domnitorul urmat de boieri vine sa vada manastirea. Boierii si
calugarii il acuza pe mesteri de crima si considera biserica intaiul
lacas al lui Anticrist. Acest conflict secundar exteriorizeaza in fond
nepotrivirea, incompatibilitatea dintre mitul crestin, care nu accepta
uciderea si mitul pagan, precrestin al jertfei. calugarii cer pedepsirea
lui Manole pentru crima. Pedeapsa nu-l mai poate ajunge pe mester 
pentru ca aceasta si-a depasit conditia cucerind eternitatea atingand
absolutul prin creatia sa nascuta din suferinta si sacrificiu. Mesterul
nu mai apartine timpului istoric ci prin jertfa si creatia sa apartine unui
timp mitic.Multimea trece si ea printr-un proces de clarificare, de
constientizare, ajungand in final sa inteleaga destinul de exceptie a
mesterului. Ea, multimea, este aceea care-l apara pe Manole
impotriva calugarilor si a boierilor: Noi strigam, boierii urla, noi
aparam, calugarii osandesc — toti suntem jos, Manole singur e sus;
singur deasupra noastra, deasupra bisericii.
Zidarii participa si ei la suferinta mesterului. Dupa
terminarea bisericii si moartea lui Manole ei traiesc aceeasi secatuire
sufleteasca: Nu vom sti cum sa ne mai gasim un loc in viata, vom
rataci din loc in loc., Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi.
Spre deosebire de balada unde toti mesterii mor din porunca lui
Voda, in piesa lui Blaga acestia raman in viata ca niste dovezi vii ale
adevarului ca toate marile creatii necesita mari sacrificii omenesti.

- 27 -