Tradiționalismul.

Mihail Sadoveanu

Tradiţionalismul (T): este o direcţie, o tendinţă literară, o sumă de curente literare (deci nu un
curent literar!!!), apărute încă înainte de Primul Război Mondial. A fost teoretizat de filozofi
raţionalişti, precum Constantin Rădulescu-Motru, care încercau să isniste mai ales pe latura sa
benefică, de păstrare şi valorificare a tradiţiei româneşti. Însă în perioada interbelică a devenit
argumentul de bază pentru mişcările politice fasciste (legionarii grupaţi în Garda de Fier). Totuşi,
există mari opere literare T care au reuşit să se impună în plin modernism (textele lui Sadoveanu,
Voiculescu etc). Curentele literare T sunt următoarele:
 Sămănătorismul: este generat de revista Sămănătorul, apărută la Bucureşti, în 1901, condusă de Al.
Vlahuţă. Trăsături: se opune categoric modernismului şi modernizării societăţii româneşti, idealizând
lumea rurală, figura ţăranului, societatea tradiţională; exaltă trecutul cu valoarea sa eroică,
idealizându-l. Promovarea elitelor din mediul rural e o regulă; ei consideră ţărănimea şi boierimea
autohtonă clase sociale care poartă valorile adevărate ale lumii româneşti. Oraşul este locul pierzaniei,
un adevărat Infern în care se produce dezrădăcinarea, pierderea legăturilor cu originea socială etc.
pentru sămănătorişti, a fi român însemna a fi ortodox, a avea nume românesc etc. Reprezentanţi: N.
Iorga, O. Goga, M. Sadoveanu (la începutul creaţiei sale).
 Poporanismul: curent literar manifestat începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. Este promovat de
revista Viaţa românească de la Iaşi / Bucureşti, condusă de Garabet Ibrăileanu, apărută în 1906.
Trăsături: susţine democraţia rurală, pun accent pe autenticitate, pe specificul naţional, înţeles ca
dimensiune socială şi culturală, nu biologică; pune în valoare sentimentul solidarităţii şi simpatiei faţă
de ţărănime; acceptă europenizarea, dar nu imitarea Occidentului, pledează pentru reforme pentru
ţărani (deci este contaminat de idei sociale), insistă pe nevoia culturalizării ţăranilor. Reprezentanţi:
M. Sadoveanu, Gala Galaction, O. Goga, Ion Pillat, G. Topârceanu, Ionel Teodoreanu etc.
 Gândirismul: este o mişcare literară concentrată în jurul revistei Gândirea, de la Cluj-Napoca, apărută
în 1921, condusă de Nichifor Crainic. Trăsături: apără valorile autohtone în faţa invaziei celor
europene, se inspiră din istoria naţională şi din folclorul românesc, cultivă ideea de religiozitate,
spiritualizarea existenţei, valorile ortodoxe, care trec în prim-plan, valorifică miturile naţionale şi
universale. Poezia care se publică în Gândirea este preponderent religioasă, adesea este optimistă, de
nuanţă expresionistă. Reprezentanţi: Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, L. Blaga etc.
 MIHAIL SADOVEANU (MS)

Prezentare generală a creaţiei: MS e prozator ante, inter si postbelic, scriitor de proză

tradiţională, simbolică, obiectivă, cu puternice accente mitice, dar şi realiste. La început, MS se
încadrează în Sămănătorism, un curent tradiţuionalist radical, dar încet-încet renunţă la viziunea extrem
de reductivă, tradiţionalistă, rămânând, totuşi un tradiţional. Scriitorul e interesat de mituri, de
arhetipuri (de explicat). Lumea prozei sadoveniene este fabuloasă (deci există elemente fantastice) şi dă
impresia de vechime, de tradiţie valoroasă, care este baza comunităţii. Temele principale pe care merge
autorul sunt: vânătoarea, pescuitul, satul, ţăranul, istoria, plăcerea de a povesti, iniţierea, natura cu
toate transformările sale. Cel mai des întâlnit mit din textele sale este acela al omorâtorului de balaur,
astfel încât fiecare dintre acest personaj devine un Perseu, sau un Sf. Gheorghe (ex: Gheorghiţă din
Baltagul, cel mai evident exemplu). Mai toate prozele sale vorbesc despre o aventură eroică sau o
călătorie iniţiatică pe care le împlineşte personajul principal. Apoi, există la MS o latură simbolică
evidentă în cele mai multe dintre textele sale, alături de o nostalgie după lumea veche, originară, pe
care o preţuieşte mult, faţă de prezent. De aici rezultă o atitudine tradiţională, paseistă (= regretul faţă
de trecerea timpului, preţuirea trecutului), astfel încât critica literară (N. Manolescu, Al. Paleologu etc)
încadrează pe MS în proza tradiţionalistă, în contextul romanului interbelic, dominat de tendinţa de
înnoire. Cele mai importante scrieri ale sale sunt Hanu Ancuţei (1928), Fraţii Jderi (1935 – 1942),
Baltagul (1930) şi mai ales Creanga de Aur (1933).

ROMANUL TRADIŢIONAL interbelic: „BALTAGUL” (1930)

1. Generalităţi: publicat în 1930, acest foarte cunoscut roman al lui MS este de multe ori redus la
aspectele sale poliţiste sau la acelea mai puţin importante ale sublinierii simplităţii naraţiunii. De
fapt, este un R polisemantic (cu mai multe semnificaţii): poliţist, simbolic, realist, iniţiatic, de
dragoste, de aventuri, de călătorie, mitic, orfic, pastoral etc.
2. Sursa de inspiraţie: mitul concepţiei despre viaţă şi moarte la români, explicitat atât de bine de
balada populară Mioriţa. De altfel, Baltagul are ca motto două versuri din baladă: „Stăpâne,
stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne...”, versuri care introduc motivul literar al animalului fabulos –
câinele. Aşadar, R nu se inspiră din Mioriţa, ci e o rescriere, o particularizare şi o continuare a
baladei, în acelaşi timp.
3. Tema: este complexă, în funcţie de cheia de lectură. Baltagul este un R al lumii arhaice a muntenilor
/ păstorilor. R se axează pe tema călătoriei, care în acest context are mai multe semnificaţii:
explorare, datorie, confruntare, justiţie, iniţiere, căutare, cunoaştere (la bac se explică fiecare dintre
aceste semnificaţii).
4. Structura(=organizarea pe volume, capitole, părţi): datorită lungimii reduse, a firului narativ scurt,
este un R compact, dispus în şaisprezece capitole, urmărind cronologia evenimentelor.
5. Compoziţia (=organizarea pe fire narative, pe planuri epice etc): acţiunea se desfăşoară într-un plan
real (căutarea pe care o face Vitoriea) şi mai ales într-un plan simbolic, mitic. Analiza textului, de mai
jos, va urmări enumerarea şi descifrarea simbolurilor, deci vom insista pe caracterul simbolic al
textului.
6. Rezumat: Scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului; incipitul descrie imaginea eroinei
principale, Vitoria Lipan, stând singură pe prispă şi torcând, cu gândul la soţul ei, Nechifor Lipan,
plecat din toamnă de acasă, la Dorna, ca să cumpere nişte oi. Ea îşi aminteşte de povestea auzită de
Nechifor de la un baci bătrân şi repetată pe la petreceri, povestire lagată de viaţa şi psihologia
oamenilor de la munte. Această legendă spune că muntenii au ajuns ultimii la împărţirea darurilor de
către Dumnezeu,care i-a înzestrat, totuşi, pe munteni, cu o inimă uşoară ca să se poată bucura de ce
au. Femeia îşi aminteşte de anii trăiţi împreună, de obiceiurile bărbatului ei, realizările lor, de cei doi
copii ai lor: Minodora, care era acasă cu Vitoria şi Gheorghiţă, plecat pe ţinuturile Jijiei, cu oile la
iernat. Vremea se răceşte şi Vitoria e tot mai îngrijorată de lipsa soţului ei, de aceea apelează la
sfaturile părintelui Daniil, căruia îi destăinuie necazul său. Plăteşte slujba pentru întoarcerea lui
Lipan, posteşte, se roagă, dar trece şi pe la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o
linişteşte, Vitoria scrie lui Gheorghiţă să se întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarnă. Băiatul
vine acasă şi Vitoria hotărăşte să-l trimită pe el în căutarea lui Nechifor, dar îşi dă seama că băiatul
nu are experienţa şi înţelepciunea necesară pentru a indeplini dificilă sarcină şi decide să plece
împreună. Înaine, însă, de a pleca în căutarea lui Nechifor, se duce la Mănăstirea Bistriţa, unde se
roagă la icoana Sfântei Ana şi la Piatra Neamţ, unde anunţă autorităţilor dispariţia soţului ei. Apoi
face pentru Gheorghiţă un baltag, pe care părintele Dănilă îl sfinţeşte, o duce pe Minodora la
Mănăstirea Văratec pentru a fi în siguranţă şi, la începutul lunii martie, pleacă împreună cu
Gheorghiţă pe urmele lui Lipan. Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost
făcut de soţul ei. Pe tot parcursul călătoriei, ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere informaţii
despre Lipan. În drumul lor, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei astfel de
ocazii, iar la Cruci se întâlneşte cu o nuntă, la care participă. În Ţara Dornelor află că târg de oi a fost
doar la Vatra Dornei. Poposind aici, la un han, află că, într-adevăr, Nechifor Lipan a cumpărat în
noiembrie trei sute de oi, după care a vândut o sută de oi altor doi ciobani, continuându-şi drumul
toţi trei. Vitoria continuă de aici căutarea, tot pe urmele celor trei ciobani, până la Sabasa, la domnul
Toma şi apoi la Suha. Aici află că în ziua de Sfântul Mihail şi Gavril a făcut popas o turmă de oi cu doi
ciobani: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suha şi Sabasa şi
începe pe cont propriu cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui gospodar, îl
găseşte pe Lupu, câinele lui Lipan şi, cu ajutorul lui, descoperă osemintele lui Nechifor Lipan, într-o
prăpastie. Femeia îndeplineşte datina creştină, face praznic după înmormântare şi lasă autorităţile
să facă cercetările necesare. La praznic, invită autorităţile şi pe cei doi posibili asasini. Prin
inteligenţă şi diplomaţie, femeia reconstituie faptele întâmplate şi reuşeşte să-i demaşte pe vinovaţi,
îndeplinind un act de justiţie. Calistrat Bogza, iritat, reacţionează violent şi este lovit de Gheorghiţă
 cu baltagul după ce câinele lui Lipan l-a atacat. Inainte de a muri, îşi recunoaşte faptele, cere iertare
femeii şi doreşte ca oile să intre în posesia stăpânului de drept. Atingându-şi scopul, Vitoria şi
Gheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă, pentru a duce la bun sfârşit alte treburi. La praznicul
de patruzeci de zile o vor aduce şi pe Minodora, să vadă mormântul tatăului ei.
7. Analiza textului: Romanul începe cu o legendă cosmogonică (întâmplare ce explică apariţia lumii) pe

model popular, auzită de Vitoria de la Nechifor Lipan şi rememorată de Vitoria, în care destinul
păstorului / munteanului este văzut în cadrul unei ordini cosmice (de amintit!). Aşa se introduce
noţiunea de „rânduială” – ordine ancestrală a lumii, echilibru şi armonie... Această rânduială este
tulburată de dispariţia lui Nechifor Lipan (intriga R): planul social şi cel existenţial sunt tulburate, ca
în balada Mioriţa. În lumea tradiţională, dispariţia unui om era nefirească: el trebuia găsit, echilibrul
/ rânduiala refacut(e). Vitoria este anunţată de dispariţia soţului prin semne din lumea raţională (nu
s-a întors după un timp mai lung decât de obicei, iarna vine mai repede, ceea ce sporeşte
îngrijorarea femeii), dar şi din lumea iraţională (semnele pe care le observă: brazii îi par mai negri,
cântecul cocoşului, visul, mai ales). Visează că Lipan se îndepărtează de ea, trecând călare o apă
neagră spre apus (trecerea dincolo, Styxul de la greci, Apa Sâmbetei la români) şi asta o ingrijorează
cel mai mult. Trimiterea la mănăstire a Minodorei are rostul de a o reînvăţa regulile tradiţiei („n-ai
mai învăţat rânduiala?”), de care fata s-a îndepărtat (are coc, dansează „valţ” şi e îndrăgostită de fiul
dăscăliţei, care îi scrie bilete). Înainte de călătoria propriu-zisă, Vitoria merge la preot şi la
vrăjitoarea satului, mai mult pentru a i se confirma bănuielile; apoi săvârşeşte un ritual, menit s-o
ajute: posteşte douăsprezece vineri, merge şi se roagă la Mănăstirea Bistriţa. Călătoria ei începe în
martie (cândva, prima lună a anului), pe firul invers al transhumanţei. Este o călătorie în labirint, şi
Vitoria ştie asta. Labirintul este un element mitic care sugerează ideea că numai o persoană
puternică îl poate parcurge; în centrul labirintului se află, de regulă, o fiinţă malefică, negativă, acre
ameninţă viaţa celui intrat. Firul Ariadnei este dat de suma indiciilor pe care le strânge şi le
ordonează femeia. Unul dintre călători, cu care merge o bucată de drum, chiar îi confirmă ideea de
labirint. În toate localităţile prin care trece, găseşte urme şi amintiri ale trecerii soţului; bănuielile că
e mort i se întăresc. Acest drum prin labirint este unul al vieţii (participă la un botez şi la o nuntă),
dar şi al morţii (la capăt îi aşteaptă un mort) – cele trei mari momente ale vieţii, în concepţia
tradiţională. Drumul e şerpuit (şarpele = arhetip al răului, al morţii, legat de lumea infernală,
subterană), trăsătură a labirintului. Pe de altă parte, călătoria Vitoriei porneşte din interior spre
exterior (de la dorinţa de a-şi găsi soţul înspre lumea necunoscută), dar şi de la întuneric spre lumină
(de la bănuieli, la certitudinile din final). Află că unul dintre personaje e însemnat şi deduce, firesc,
natura sa malefică. În plus, porecla lui, Iepurele, trimite la ideea laşităţii, a fricii şi a răului. Momentul
cel mai important este găsirea câinelui Lupu (animale totemice, simbolice în lumea păstorilor), care
corespunde mioarei din balada populară. Găsirea lui Lipan este momentul în care iniţierea,
formarea, maturizarea la care participă Gheorghiţă este în punctul hotărâtor: el trebuie să
privegheze cadavrul tatălui său timp de o noapte, modalitate simbolică prin care valorile trec de la
tată la fiu, se moştenesc. În plus, este priveghiul ritual de care nu a avut parte mortul. La început,
este înfricoşat, dar naratorul insistă pe noile puteri cu care se simte înzestrat, tot la nivel simbolic,
dimineaţa. Punctul culminant al cărţii este dovedirea făptaşilor, pe care o face, cu abilitate, femeia,
la pomană. Câinele recunoaşte făptaşul, iar Gheorghiţă îl răneşte mortal cu baltagul cu care fusese
ucis tatăl său: în felul acesta ordinea şi echilibrul sunt restabilite; arma crimei este şi arma cu care
este restabilită rânduiala. Lipan are parte de un ritual funerar care îi împlineşte destinul, deci trece
prin cele trei mari momente iniţiatice, simbolice, iar ordinea este restabilită. Mânuirea baltagului şi
răzbunarea tatălui devin, simbolic, moduri în care Gheorghiţă se dovedeşte matur. El este, acum, în
rolul omorâtorului de balauri, Ca orice neofit (= persoană care participă la iniţiere), are un maestru
spiritual – mama sa. Numele său este simbolic: reluare a numelui tatălui, dar şi legătura cu legenda
creştină a Sf. Gheorghe. El face legătura între tradiţie (muntean, păstor etc) şi modernitate (a mers
cu trenul, a vorbit la telefon, ştie carte), deşi Vitoria îl ştie apropiat de valorile tradiţionale. Este, la
început, nesigur, pare a nu înţelege rostul călătoriei, dar pe parcurs se schimbă, drumul devenind
pentru el o cale a iniţierii, a maturizării. Şi Minodora are parte de o iniţiere, dar în valorile
tradiţionale, la mănăstire, pentru a (re)învăţa fidelitatea şi repectul faţă de „rânduieli”. Alte
elemente simbolice sunt prezenţa cifrei trei, cu semnificaţie negativă, baltagul (armă specifică
păstorilor, ce sugerează dualitatea, coexistenţa vieţii cu moartea, echilibrul etc), numele
personajelor. Vitoria = ideea victoriei şi credinţa în viitor, Gheorghiţă este numele real al lui Lipan,
dar şi preluare a aceluia creştin, legat de eliminarea răului. Minodora („dar de la Minos”, în greacă)
are legătură cu motivul labirintului (de explicat!). Nechifor, nume tot de origine greacă, înseamnă
„cel care aduce victoria”, preluat de la numele zeiţei Nike, a victoriei.
!!!Alexandru Paleologu, în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, cea mai
bună carte despre Baltagul, spune că, de fapt, acest roman este o antimioriţă pentru că aici, mai
mult decât mitul românesc al concepţiei despre viaţă şi moarte la români, este ilustrat mitul
egiptean al lui Isis şi Osiris. Zeu pozitiv, Osiris ar fi fost ucis de fratele său, Seth. Soţia şi sora sa, Isis,
împreună cu fiul lor, Horus, l-au căutat şi l-au găsit. În această căutare ai ar fi fost ajutaţi de câinele
Anubis. Al. Paleologu stabileşte o legătură simbolică foarte clară între mitul egiptean şi romanul lui
Sadoveanu, insistând mai ales pe rolurile şi semnificaţiile personajelor.
 8. Miturile romanului Baltagul: primul şi cel mai evident este mitul concepţiei despre viaţă şi
moarte la români, prezent şi în balada Mioriţa, potrivit căruia o crimă se cere răzbunată, iar moartea
unui om nu e un eveniment tragic, ci o trecere pe alt nivel existenţial / ontologic; înseamnă
contopirea cu elementele naturii, trecere în altă lume. Vitoria merge să caute pe cel dispărut din
datorie faţă de el şi pentru a restabili ordinea lumii, ruptă prin dispariţie şi prin crima săvârşită. O
dată restabilit echilibrul, datoria ei faţă de cel mort trece în plan religios, de aceea face planuri, la
final, pentru pomenirea lui Lipan la şapte, nouă şi patruzeci de zile. Al doilea este mitul lui Orfeu,
care a coborât în Infern pentru a o readuce pe Euridice, iubita şi soţia lui. Fapta lui eşuează, pentru
că omul mort nu mai poate reveni la viaţă (una dintre explicaţii). Aici, Orfeu este Vitoria. Un alt mit
este cel descris deja, mitul lui Isis şi Osiris, egiptean. Al patrulea este mitul labirintului, grecesc:
intrarea în labirint a lui Tezeu, pentru a ucide minotaurul (maleficul, răul) este sprijinită de Ariadna,
fiica regelui Minos şi soră a minotaurului, îndrăgostită de Tezeu. Ea îi dă un ghem de aţă, care îl va
ajuta pe erou să iasă din labirint, după ce a ucis minotaurul. Aici rolul lui Tezeu revine Vitoriei,
Ariadna sunt oamenii care îi dau informaţii despre Lipan, ieşirea din labirint se face după
înmormântarea celui ucis. Alt mit este acela numit de Mircea Eliade mitul eternei reîntoarceri,
potrivit căruia destinul nostru este circular şi seamănă altor destine (al zeilor, al personajelor mitice,
al tatălui, al sfinţilor etc). Gheorghiţă Lipan ilustrează cel mai bine acest destin – el preia valorile şi
destinul tatălui său, pe care, îl repetă prin faptele sale (rămâne păstor, îi poartă numele etc). Nu în
ultimul rând, este prezent aici mitul creştin al Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balauri (la nivel
simbolic asta înseamnă lupta cu tot ce e malefic). În acest rol este fiul lui Nechifor Lipan, iar numele
său nu este întâmplător ales de autor.
9. Caracterizarea personajelor: (vezi ESEUL: Vitoria, Gheorghiţă, Nechifor Lipan – două personaje, la
alegere!)
10. Elementele tradiţionale: toate trăsăturile acestei cărţi îl arată drept unul tradiţional. Prezenţa

elementelor simbolice, a miturilor, semnificaţia călătoriei, trăsăturile naratorului, respingerea

modernismului de către personaje, simplitatea aparentă a textului, caracterul liniar al naraţiunii,
limbajul arhaic şi regional, atmosfera de vechime, respectul faţă de valorile tradiţionale, încercarea
de a valoriza pozitiv lumea păstorilor etc, toate acestea sunt elemente care demonstrează
caracterul tradiţional pe care îl are Baltagul. Trebuie precizat că amestecul acesta de mituri,
complementare, din cel puţin trei culturi este singurul element modern al cărţii.
11. Instanţele narative ale textului susţin caracterul tradiţional. AUTORUL este cunoscut drept un

prozator care găseşte în lumea arhaică subiecte pentru textele sale. NARATORUL este fictiv,
 anonim, neimplicat, integral obiectiv, omniscient, omniprezent. El face heterodiegeză auctorială, iar
perspectiva sa narativă este obiectivă. Toate aceste elemente se adresează NARATARULUI, adică
receptorilor / cititorilor.
12. Concluzii: toată critica literară recunoaste unanim valoarea acestei cărţi, dată de simplitate, de

simbolistica accesibilă măcar în aparenţă, de modul în care este prezentată viaţa grea a păstorilor /
muntenilor. Nicolae Manolescu încadrează acest roman în romanul de tip doric, ca model pentru
înţelegerea şi preţuirea tradiţiei (N. Manolescu – Arca lui Noe). Alte motive date de critic – accentul
pe naraţiune, lipsa analizei, cronologia faptelor etc.