CAPODOPERA SADOVENIANĂ – BALTAGUL

1. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu:

Mihail Sadoveanu – „Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza, „Ştefan cel
Mare al literaturii române”, cum i-a spus George Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie
constă în densitatea epică şi grandoarea compoziţională.
Viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a epicii
sadoveniene întrucât „ţăranul român a fost principalul meu erou”, după mărturisea Sadoveanu într-
un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul
cu viaţa aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască.

2. Analiza structurală, compoziţională şi stilistică a romanului:

a) Delimitări conceptuale:
Romanul Baltagul apărut în 1930 este un adevărat „poem al naturii şi al sufletului omului
simplu”; o Mioriţă în dimensiuni mari.
Romanul a fost scris în numai 17 zile. George Călinescu îl considera un roman cu o intrigă
„antropologică” în care Sadoveanu evidenţiază „simţul automatismului vieţii ţărăneşti de munte”.
Perpessicius afirma că este „un poem de atitudine şi de largi perspective”. La confluenţa acestor
interpretări divergente se află acea a lui Paul Georgescu în care se vorbeşte despre două structuri
„complementare”: „una monografică, epică, realistă, cealaltă simbolică, mitică”2
b) Sursele de inspiraţie:
Sursele de inspiraţie sunt reprezentate de baladele populare de la care Sadoveanu preia idei şi
motive mitologice româneşti: Şalga (preia setea de împlinire a actului justiţiar), Dolca (preia ideea
profundei legături a omului cu animalul credincios), Mioriţa (tema, motivul, conflictul, discursul
epic simplu, concepţia asupra morţii reprezintă numai câteva aspecte semnificative preluate).
c) Tema romanului:
Romanul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca
păstrător al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona
în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
d) Titlul. Mit şi tradiţie:
Titlul este simbolic întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică şi simbolică,
menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Ea este, în basmele populare, furată de
zmei şi redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este
folosit pentru împlinirea dreptăţii, acesta nu se pătează cu sânge.
e) Structura romanului:
Romanul debutează cu legenda pe care Nechifor Lipan o povestea la nunţi şi la botezuri, în
care este evidenţiată viaţa aspră a locuitorilor de la munte care îşi câştigau pâinea cu toporul sau cu
caţa, foarte pricepuţi în meşteşugul oieritului şi cărora Dumnezeu le-a dat ca unică menire
existenţială stăpânirea în veci a acelor locuri. Structurat în 16 capitole, romanul evidenţiază trei idei
esenţiale:
 primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău
prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locurilor;
 capitolele 7 – 13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor, în care sunt
trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă, moarte) precum şi descrierea locurilor abrupte ale
munţilor;
 ultima parte, capitolele 14 – 16, evidenţiază găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor,
ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar şi ideea de ciclicitate
existenţială a vieţii către moarte şi din nou la viaţă: „le-om lua toate de coadă de unde le-am lăsat” (
f) Subiectul romanului:
Romanul se deschide cu o prezentare a locuitorilor din „munţii ţărilor de sus”, a trăsăturilor de
caracter generate de traiul în locuri stâncoase. Acţiunea are o determinare exactă a timpului şi a
spaţiului, dar această dimensiune realistă a romanului este proiectată pe coordonata mitică a
existenţei păstoreşti, pentru că oamenii din satele de la munte vin de departe, dintr-un timp arhaic, cu
toate rânduielile lui străvechi
 După prezentarea locurilor şi a oamenilor prin intermediul legendei pe care o spune Nechifor
este prezentată Vitoria. În Măgura Tarcăului, Vitoria trăieşte zăvorâtă în sine cu spaima că ceva rău
s-a întâmplat cu bărbatul ei plecat la Dorna să cumpere o turmă de oi. De fapt, în structura romanului
se disting trei părţi (aşteptarea, călătoria şi praznicul) care se deosebesc în funcţie de
comportamentul personajului principal. Aşteptarea şi călătoria încadrează gesturile femeii în tipare,
aşa încât Vitoria are un comportament mitologic, în vreme ce praznicul, cu toate cele aferente, ridică
la cote maxime o psihologie a personajului în sensul realist.
Însoţită de fiul său, Vitoria reface drumul lui Nechifor şi, într-un târyiu, cu ajutorul câinelui pe
care l-a găsit în curtea unui gospodar, descoperă într-o prăpastie -la crucea Talienilor- trupul
neînsufleţit al celui dispărut.
După înmormântarea osemintelor, praznicul devine timpul mărturisirii adevărului şi al
împlinirii judecăţii. Cu o logică impecabilă, cu un spirit detectivist conduce cu iscusinţă
interogatoriul, face idei şi aluzii determinându-i pe vinovaţi să se autodemaşte. Moartea lui Lipan nu
înseamnă atât o tragedie a familiei, a satului arhaic de oieri, cât o catastrofă cosmică pe care soţia sa
are datoria sacră s-o descopere şi, împlinind cele necesare, s-o izoleze şi s-o înscrie, restabilind
echilibrul în circuitul etern al lumii.
Şcena din finalul romanului , construită de scriitor cu o artă remarcabilă este semnificativă
prin faptul că relevă într-un spaţiu concentrat trăsăturile femeii, personaj central al naraţiunii. Scena
este dramatică, iar tensiunea gradată, relefiayă personajele şi conflictul.
Vitoria Lipan, figură reprezentativă de erou principal întruneşte calităţile fundamentale ale
omului simplu de la ţară, cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a
datinilor,’’ea nu este o individualitatea, ci un exponent al speţei’’ G. Călinescu.
Vitoria este o femeie în puterea vârstei, cu ochii căprui ’’în care parcă se răsfrânge lumina
castanie a părului’’ mamă a doi copii, Minodora şi Gheorghiţă, ea are grijă de gospodărie ăn abseşa
bărbatului ale cărui drumuri îi sunt cunoscute. Neliniştea eroinei ete declanşată de întârzierea peste
obicei (73 zile) ale lui Nechifor, ‚’’dragostei ei de peste douăzeci şi mai bine de ani’’ plecat la
Dorna să cumpere oi. Aşteptarea zadarnică o face bănuitoare, presimţirile sumbre îi sunt întărite de
vise. Drumurile la preot, la vrăjitoarea satului, Maranda, la icoanele sfintei Ana, fixează pe de o
parte femeia în lumeia satului ca spaţiu ocul, magic şi , pe de altă parte, pune în evidenţă
frământările din ce în ce mai puternice ale acesteia:’’i-au crescut ţepi de aricioaică’’spune
Gheorghiţă.
Certitudinea, (avea’’într-însa ştirea morţii lui Lipan şi crâncena durere’’) o face să acţioneze:
pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire, vinde
agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, lasă argatului cele de trebuinţă şi porunci pentru
timpul cât va lipsi; îi comandă fiului ei, Gheorghiţă, un baltag nou pe care să îl sfinţească preotul, şi
pleacă la drum:’’pune la cale îndeplinirea unor mari hotărâri’’. Spirit calm, organizat, este pus în
slujba unei voinţe de fier, a unei tenacităţi luminate de inteligenţa ascuţită a femei.
Vitoria reconstituie drumul făcut de bărbatului ei şi se amestecă cu oamenii ca să poată afla
mai multe amănunte, căutând mai multe confirmări în lumea din jur. La Dorna capătăt credinţa că ’’
aici avea să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei’’ Aici află că omul ei a cumpărat 300 de oi şi,
întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în altul, tenace ţi dârză, punând cap la cap cele aflate, ia
urma oilor şi a ciobanilor. La Sabasa, Vitoriei, aflată în întuneric, ‚’’începe să i se facă lumină. Aici
turmele avuseseră trei stăpâni, iar la Suha numai doi. Gândurile i se limpezesc ca si cum întunericul
care se iscase în ea avea să se deschidă.’’
Găsirea câinelui la Sabasa îi dă femeii o mare bucurie şi încredere că îşi va găsi bărbatul pe
fundul râpei, moment în care se va concentra asupra demascării vinovaţilor. După cei îi face lui
Nechifor ritualurile creştine, cu o logică impecabilă va dovedi înfăptuirea crimei şi va demasca pe
ucigaşi. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o credinţă străveche şi sunt
îndeplinite după legi nescrise ’’cine uchide un om nu poate să scape de pedeapsa dumnezeiască’’.
Odată împlinită datoria , viaşa reintră în normal, ‚’ne-aom întoarce iar la Măgura ca să luam de la
coadă toate câte le-am lăsat.’’
„Vitoria e energică, isteaţă, hotărâtă şi deloc resemnată” – scria Ion Dodu Bălan. Ea dispune
de o mare forţă şi perseverenţă, ştie să disimuleze magistral pentru a se apăra şi a-şi atinge scopul.
Ea se luptă cu soarta şi până la urmă va birui, asigurând triumful dreptăţii. Prin puternica ei
personalitate, Vitoria se înscrie în galeria marilor tipuri feminine din literatura română şi universală.
 g) Elemente stilistice. Stilul:
„Cea mai uimitoare izbândă a lui Sadoveanu este aceea cu privire la limbă”, spunea
George Călinescu. Stilul sadovenian are câteva particularităţi din care reies farmecul şi vraja pe care
o degajă întreaga sa proză:
 solemnitatea dată de epitete, comparaţii, metafore elogiative, de preamărire a spiritului
ţărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice;
 arhaitatea ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale (a se tângui = a
se văita; cetăţuie = cetate; lunatice = femei nebune; lăcaş = mănăstire);
Timpul în care se petrec faptele este un timp mitic, un timp al credinţelor strămoşeşti, într-o
lume arhaică, primitivă, foarte puternic legată de natura înconjurătoare, un timp care se măsoară
după semnele vremii, după superstiţii, după legi strămoşeşti nescrise dar păstrate cu sfinţenie de
generaţii şi transmise cu credinţă urmaşilor. Însuşi Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările „în
vreme veche” sau „vreme adâncă”.
Solemnitatea romanului este redată prin trăsăturile personajelor, prin puternica
spiritualitate pe care o degajă. Este de reţinut asemănarea dintre personajele lui Sadoveanu şi
personajele mitice. Vitoria este o „Penelopă” dar pânza pe care o ţese ea nu este „pânza aşteptării” ci
„pânza dreptăţii”, o „pânză justiţiară”. Dragostea dintre Vitoria şi Nechifor este o dragoste
mitologică între un muritor şi o zeiţă.
Arhaitatea nu este reliefată nu numai prin folosirea arhaismelor ci şi prin relevarea unei
lumi cu totul originală, o lume care se ghidează după legi proprii. Oamenii trăiesc aici după reguli
arhaice transmise de-a lungul generaţiilor. Datinile, ritualurile de tot felul şi mai ales grijile
gospodăreşti distribuite în funcţie de un calendar ţărănesc şi oieresc punctează într-un fel specific
viaţa locuitorilor muntelui.
Există în roman o antiteză puternică între lumea muntelui şi lumea modernă civilizată.
Sadoveanu vorbeşte chiar de o contaminare a vieţii muntenilor cu elemente moderne. Semnele se
regăsesc în atitudinea oamenilor şi în faptele lor. Dar atâta timp cât există o Vitorie, există
certitudinea că valoarea nu se va pierde.

3. Consideraţii generale. Încheiere:

Baltagul este „Cartea Re – facerii prin jertfă”. El începe cu mitul creării unei lumi şi se
încheie, simbolic, cu acela al re – creării. De la haos la cosmos se trece printr-o moarte violentă.
În toate cărţile lumii, de la Biblie până la Amintiri din copilărie, motivul drumului se
asociază misterului iniţierii. Pornind de la acest lucru putem afirma că Baltagul este un
„bildungsroman”, în care „novicele” descifrează căile vieţii cu ajutorul personajului iniţiatic: „Iau cu
mine şi pe băiet să am alături o putere bărbătească. ” El parcurge drumul iniţiatic alături de mama
sa, probele la care va fi supus fiind chiar şi participarea la acele evenimente legate de viaţa omului,
naşterea cu botezul, căsătoria cu nunta, moartea cu înmormântarea, toate constituind destinul uman.
Însă prima probă a maturizării va fi priveghiul în râpă lăngă osemintele tatălui său. Când Gheorghiţă
mânuieşte baltagul, aplicându-se legea talionului  –“dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”.actul de
iniţiere s-a terminat, flăcăul intrând în rândul bărbaţilor: „Împuns de un alt ţipăt al femeii, feciorul
mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului”
Romanul Baltagul confirmă ca şi restul operei, mărturisirea scriitorului:’’ Poporul este părintele
meu literar’’. Operă în care observaţia realistă a faptelor şi a oamenilor se proiectează pe un plan
mitic ‚’’ al adevărurilor rămase de la începuturile lumii’’ , scrierea este o monografie a satului de la
munte în care bogăţia sufletească a omului din popor, legătura omului cu natura, respectul pentru
datina sunt reliefate cu o remarcabilă artă.