Relatia dintre Vitoria si Gheorghita

„Cantaret al vietii fara de apus si hotar, Mihail Sadoveanu se confunda cu

ceea ce e mai bun in oamenii descrisi de el,cu tot ce are natura inaltator. De aceea
marele nostru scriitor e pururea proaspat, imens si inepuizabil ca natura.”(Dumitru
Micu)
Personalitate complexa a literaturii interbelice M. Sadoveanu se releva ca un
rapsod al timpului de odinioara reconstituind o epoca indepartata imbinand liricul
cu epicul intr-o tonalitate de legenda si balada. Acesta a creat o opera
monumentala in care se armonizeaza teme majore ale literaturii: istoria, convertita
in mit si legenda, creatoare de modele exemplare(„Fratii Jderi”, „Neamul
Soimarestilor”); natura de dinaintea istoriei frematoare paradisiaca, spatiu al
revitalizarii, al recuperarii miturilor(„Tara de dincolo de negura”, „Nada florilor”);
iubirea, coordonata existentiala majora care dicteaza actele romanesti(„Hanul
Ancutei”, „Cealalta Ancuta”, „Fratii Jderi”); satul mitic („Baltagul”) in contrast cu
targul provincial in care sperantele si idealurile se prabusesc („Locul unde nu s-a
intamplat nimic”).
Indiferent de problematica abordata, opera sadoniviana ilustreaza „o
civilizatie astrala in care faptele umane sunt reglate cu mersul stelelor, al soarelui
si al lunii”( Paul Georgescu).
Creat in doar zece zile dintr-un singur suflu epic si publicat in 1930, romanul
„Baltagul” se incadreaza in perioada de deplina maturitate a scriitorului, fiind o
opera-sinteza a universului Sadovenian, intrucat surprinde natura, viata pastorala,
intelepciunea ancestrala, iubirea, mitul, coordonate majore ale existentei romanesti.
„Cheie interpretativa a textului”(Umberto Eco), titlul este „un motiv
anticipativ” (Boris Tomasevski) cu valoare simbolica, intrucat stabileste orizontul
asteptarilor estetice ale lectorului. Lexemul „baltag” desemneaza o secure cu doua
taisuri cu rol de arma si de unealta si ilustreaza in plan simbolic principiul
coencidentia oppositorum, intrucat cele doua taisuri viata si moartea, cerul si
pamantul, spiritul si trupul. Oierul nu se desparte niciodata de baltagul sau, intrucat
are rol de sceptru, de aceea, inainte de a pleca in calatoria initiatica, Gheorghita
primeste propriul baltag, sfintit de preot, adica investit cu harul divin al dreptatii,
Titlul prefigureaza in acest caz un roman al mitului al traditiilor ancestrale, dar si
„al unei actiuni justitiare”(Alexandru Paleologu).
 Structura narativa polifonica, romanul „Baltagul” permite numeroase
interpretari aflate in relatie de interdependenta si complementarietate: roman
social, intrucat ilustreaza realitatile comunitatii rurale, traditionale, retrase intr-o
zona izolata naturala, departe de zbuciumul acumularii capitaliste.Sunt
reconstituite acele randuieli care in spiritul traditiei dau demnitate omului si ii
justifica existenta intr-un circuit al vietii cu acelasi fagas cu drumuri care pornesc
si se intorc prin transhumanta in aceleasi locuri cu legi nescrise ancestrale cu
evenimente hotaratoare pentru destinul omenesc: nasterea, botezul, nunta
inmormantarea; roman mitic, prin valorificarea unor mituri autohtone si din
literatura universala care permit patrunderea intr-un univers magic dincolo de
realitatea istorica; roman initiatic(bildungsroman), caci ilustreaza treptele
maturizarii lui Gheorghita avand ca magister initiatic pe Vitoria Lipan, mama sa, in
vederea preluarii rolului de conducator al familiei.
Vitoria Lipan este personajul principal, pivot al diegezei, pozitie pe care o
justifica, intrucat sustine arhitectura narativa. Este un personaj imaginar, produs al
fanteziei creatoare a autorului, individual, avand constiinta autonoma. Din punct de
vedere al evolutiei, Vitoria este un personaj plat, isi pastreaza dominantele
caracteriale pe care parcursul diegezei si exponential deoarece prin intermediul ei
se infatiseaza lumea muntenilor.
Gheorghita Lipan, personaj secundar cu rol in accentuarea dominantelor
caracteriale ale protagonistului este un personaj imaginar, produs al fanteziei
creatoare a autorului si individual, avand constiinta autonoma.Din punct de vedere
al evolutiei, Gheorghita este un personaj rotund intrucat se modifica moral si
psihologic pe parcursul diegezei.
Modalitatile de caracterizare evidentiaza gradual trasaturile fizice si morale
ale personajelor. Vitoria si Gheorghita care nu reprezinta intruchipari schematice a
unor idei, ci caractere complexe.
In ceea ce priveste caracterizarea directa, aceasta se realizeaza prin: secvente
de portret literar a naratorului: “ochi aprigi si inca tineri”, “care erau dusi departe”
(Vitoria); Gheorghita era un flacau sprancenat s-avea ochii ei“. Naratorul prezinta
asemanarea sa cu Vitoria prin ochii caprui, Gheorghita avea un “zambet frumos, ca
de fata“, deasupra caruia se remarca mustacioara care abia incepea sa “infireze“.Nu
era prea vorbaret, dar stia sa spuie destul de bine despre cele ce lasase si cele ce
vazuse; opiniile altor personaje: “mama asta trebuie sa fie fermecatoare, cunoaste
gandul omului”(Vitoria), Perceput de mama sa, “sfios si nesigur”, flacaul va
devenii sprijin caci va cunoaste, isi va insusi repere morale, existentiale, imperios
necesare unui viitor barbat. Vitoria se autocaracterizeaza ca fiind o femeie iscusita,
desteapta si vicleana: ‘’eu te citesc pe tine, macar ca nu stiu carte’’.
Dominanta ramane insa caracterizarea indirecta, trasaturile morale ale
Vitoriei si a lui Gheorghita punandu-se reciproc in valoarea prin relatia stransa
precum si prin faptale, intamplarile si evenimentele la care acestia participa,
mediul in care traiesc si se formeaza elemente altitudinale si comportamentale si
limbaj.
   Îngrijorarea provocată de întarzierea apariției lui Nechifor este amplificată atât de
scrisoarea de la Gheorghiță, care trezește Vitoriei sentimente contrastante,
descoperind că “vra să zică, Nechifor nu se arătase nici acolo”; cât și de visul
profetic al Vitoriei ce reprezintă un avertisment deghizat, întrucât “se făcea că vede
pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare
de ape”  De asemenea, Vitoria se dezvăluie a fi o soție devotată, nutrind dragoste
pentru oier, simțind că ceva i s-a întâmplat, căci “în singurătatea ei, încerca să
ajungă până la el”, fiindcă “era dragostea ei de 20 și mai bine de ani”.      Vitoria
este ancorată în tradiția pe care o transmite copiilor ei. Față de Minodora, este
strictă și impunătoare, mustrând-o pe fată, care este îndrăgostită de Ghiță C. Topor,
având alte valori față de cele transmise din generație în generație: “îți arăt eu coc,
valț si bluză, ardă-te para focului să te ardă”; “nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-
mea n-am știut din astea și-n legea nostră trebuie să trăiești și tu.” Vitoria se arată
puternică în relația cu Minodora, impunându-i viața de soție de oier pe care la
rândul ei, aceasta a trăit-o: ”Oi găsi eu un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi
în munte. nuielile sale devin certitudini atunci când prefectul îi afirmă că “l-au
prădat hoții și l-au răpus”, lipsind de acasă “de acu 73 de zile”. Adevărul o
eliberează, năpădind-o însă, o “crâncenă durere”. Astfel, ea devine magister
inițiatic pentru Gheorghiță, neavând alt sprijin în afară de fiul său: “De acu înainte
să te arăți bărbat”. Hotărâtă să demaște făptașii, Vitoria începe pregătirile necesare
plecării.
Rânduielile săvârșite de Vitoria pentru călătoria în locuri necunoscute îi
dezvăluie spiritul pragmatic și ordonat, la care se adaugă și atașamentul față de
tradiții și credință.Chibzuită în toate faptele ei, aceasta își organizează întâi
gospodăria,trimite jalbă către stăpânire, vinde produse pentru a face bani de
drum ,având „iscusință de negustor”, trezind astfel admirația sinceră a
neguțătorului David care afirmă că, în alte condiții , „nu ar pregeta s-o ia de
nevastă”.De asemenea ,o duce pe fiica sa ,Minodora, la Mănăstirea Văratecului, în
Agapia, și pune să se facă un baltag nou pentru Gheorghiță pe care,la rândul lui,îl
sfințește. Încrezătoare în puterea divină, ține post negru cu rol cathartic timp de 12
vineri („întâi am să fac rugăciunile de cuviință de la Maica Domnului, zise ea.După
aceea am să țin post negru 12 vineri în șir.Pân’ atunci poate mi se întoarce omul.”),
merge la preotul Daniil Milieș  „să ceară sfat și să-i facă scrisoare pentru
Gheorghiță,aflat cu oile la iernat”. La Mănăstirea Bistrița , dăruiește icoanei Sfintei
Ana,sprijinul ei pe parcursul drumului, năframa ei cu un ban de argint, participă la
slujba celor 40 de mecenici,se închină la toate icoanele, face mătănii și plătește
părintelui trei bancnote de câte douăzeci de lei,ca după un ritual străvechi. 
 În fața lui Dumnezeu, ea se arată întotdeauna evlavioasă, „cu umilință și
fruntea plecată”.Totodată,Vitoria Lipan cunoaște și semnele naturii,crezând în vise
și eresuri, orientându-se după anumite elemente păgâne,precum superstițiile.
drumul parcurs de Nechifor Lipan, fiind hotărâtă să-l găsească și să afle
adevărul („mai ales dacă-i perit, cată să-l găsesc,căci viu se poate întoarce și
singur”).

Cu perseverență ,Vitoria urmează întocmai drumul parcurs de Nechifor

Lipan, fiind hotărâtă să-l găsească și să afle adevărul („mai ales dacă-i perit, cată
să-l găsesc,căci viu se poate întoarce și singur”). 
    Mergând din loc în loc și întrebând din han în han cu inteligență și
discreție, Vitoria și Gheorghiță ajung la crâșma domnului Iorgu Vasiliu.Deși
profund marcată de vestea că la Sabașa ajunseseră doar doi oieri din cei
trei,Vitoria, fire rațională și hotărâtă, își continuă căutarea („stătu așteptând și
cugetând”). Cântărind îndelung tot ceea ce aflase,aceasta dă astfel de urma celor
doi ucigași ai soțului ei,Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Pe măsură ce munteanca are
certitudinea morții lui Lipan , procesul ei de interiorizare devine mai profund,
factor pregătitor al descoperirii tragice. Drumul spre centru se savarseste cu
noduri( Tarcau, Bistrita, Bicaz, Farcasa) si se incheie in rapa din muntele
Stanisoara. Scena descoperirii ramasitelor pamantesti ale lui Nechifor este
momentul de maxima intensitate a trairii personajelor. Durerea sfasietoare,
suferinta coplesitoare, dorul deznadajduit sunt provocate de imaginea atroce: “oase
risipite cu zgarciurile umede ardeau tarana. Botforii, tasca, timirul, erau al lui
Nechifor. Era el acolo, insa imputinat de dintii fiarelor. Scheletul calului, curatit de
carne, sub tarnita zacea, mai incolo.” Toate aceste stari de intensitate maxima sunt
elibarate prin invocarea celui disparut: “ Femeia racni aprig: Gheorghita!”
Atmosfera tensionata dar eliberatoare este sustinuta de vocea natruii figurate prin
cateva elemente simbolice: Drumul curate de ape, padurea care “rasufla abur”,
clopoteii albi “care pierisira”. Nu intamplator cel care ajunge primul la osemintele
lui Nechifor este Gheorghita, caci acesta isi va savarsi destinul continuandu-l pe al
tatalui. Inmormantarea lui Nechifor are, din perspectiva Vitoriei, doua valențe
fundamentale: cea dintâi, reprezentata de ritualurile de îngropăciune, este menită
să împlinească datoria față de tradiție și să aducă pace sufletului celui ucis, în timp
ce cea de-a doua, este demascarea ucigașilor și răzbunarea pentru faptele
comise(„Trebuie sa iasa impotriva dusmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate
dovezile, s-atuncea doresc sa-l vad zbatandu-se cum s-a zbatut omul meu in rapa.
Dac-as putea sa-l lovesc si eu cu acelasi baltag, in locul unde l-a palit el pe
Nechifor Lipan, m-as simti mai ușurata.”). Credincioasa traditiilor stramosesti,
Vitoria se dovedeste o munteanca autentica, randuind cu mare grija pomenirea cea
de pe urma a mortului, respectand ritualurile, astfel ca aprinderea lumanarilor,
tocmirea preotilor pentru slujba si a bocitoarelor pentru a-l plange pe mort sunt
elemente importante si nelipsite de la inmormantarea lui Nechifor Lipan. Aflată
lângă sicriul lui Nechifor, Vitoria își mai strigă pentru o ultimă dată soțul mort
„ Gheorghita! de ce m-ai lasat!”, chemare ce pare a transcende moartea, înfiorând
prin intensitatea invocației inimile tuturor celor aflați din mulțime, făcându-i pe
aceștia părtași la durerea acesteia. Însă odată cu încheierea ceremoniei funerare,
gândul Vitoriei se îndreaptă spre pedepsirea celor doi: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.
Praznicul, este,de fapt, o înscenare bine regizată de Vitoria, un pretext pentru a
dezvălui pe ucigașii lui Nechifor. Totul începe cu rostirea de către Vitoria a frazei
„Să-ți spun cum s-a întâmplat?”, urmată de relatarea precisă a celor întâmplate,
căci după cum chiar Calistrat Bogza afirmă „sa se stie ca a fost intocmai cum a
aratat femeia mortului”. Cu inteligenta, femeia ii face pe vinovati sa-si
marturiseasca faptele. Gheorghita este insa cel care infaptuieste dreptatea. Tanarul
este prevazator, isi face un plan, reactioneaza astfel decat pana atunci: “Flacaul
avea de mainainte hotarat cum sa faca“. Asa cum la inceputul romanului a biruit
troianul, iata ca acum il rapune pe criminal: “Impuns de alt tipat al femeii, feciorul
mortului simti in el crescand o putere mai mare si mai dreapta a ucigasului. Primi
pe Bogza in umar. Il dadu indarat. Apoi il lovi scurt cu muchea baltagului, in
frunte“.
Cuplul mama-fiu, agrenat in cautarea adevarului pentru a restabili ordinea
fireasca tulburata de crima prin aflarea adevarului, surprinde prin coeziunea sa. Cei
doi actioneaza impreuna intr-o coordonare aproape perfecta.
In concluzie,consider ca ”Baltagul” introduce in literatura romana tipuri
reprezentative de personaje Vitoria reprezantand tipul femeii de la munte
credincioase si curajoase, “o munteanca ce inmagazineaza experienta milenara a
lumii de pastori”, dupa cum nota si C. Ciopraga, Gheorghita fiind tipul flacaului
neinitiat care parcurge un drum cu rol in maturizare spirituala. Cele doua personaje
ale romanului sadovenian ilustreaza un mod de viata arhaic si o spiritualitate
nealterata de intruziunea modernitatii.