CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN

-PLAN DE ANALIZĂ-
1.Încadrarea textului în opera scriitorului
2.Semnificația titlului
3.Problematica operei
4.Statutul personajului în operă
5. Modalitățile de caracterizare evidențiază gradual trăsăturile fizice și morale ale
Vitoriei, care nu reprezintă întruchiparea schematică a unor idei, ci o personalitate
complexă, contradictorie.
6.Caracterizarea directa
7.Caracterizarea indirectă
8.Concluzia

„Cântăreț al vieții, fără de apus și de hotar, Mihail Sadoveanu se confruntă cu

ceea ce e mai bun în oamenii descriși de el, cu tot ce are natura înălțător. De aceea,
marele nostru scriitor e pururea proaspăt, imens și inepuizabil ca natură.” (Dumitru
Micu)
Personalitate complexă a literaturii interbelice, Mihail Sadoveanu se relevă ca
un rapsod al timpului de odinioară, reconstituind o epocă îndepărtată, îmbinând liricul
cu epicul într-o tonalitate de baladă și legendă. Acesta a creat o operă monumentală în
care se armonizează teme majore ale literaturii: istoria, convertită în mit și legendă,
creatoare de modele exemplare(„ Frații jderi”); natura de dinaintea istoriei,
fremătătoare, paradisiacă, spațiu al revitalizării(„Nada florilor””); iubirea, coordonată
existențială majoră care dictează elanuri omenești( „Hanul Ancuței”) și satul mitic pus în
contrast cu târgul provincial în care speranțele și idealurile se prăbușesc(„Baltagul”).
Indiferent de problematica abordată, opera sadoveniană ilustrează „ o civilizație astrală
în care faptele umane sunt reglate cu mersul stelelor, al soarelui și al ploii”(Paul
Georgescu). Creat în doar zece zile, dintr-un singur suflu epic, și publicat în 1930,
romanul „Baltagul” se încadrează în perioada de deplină maturitate a scriitorului, fiind o
operă-sinteză a universului sadovenian întrucât surprinde natura, înțelepciunea
ancestrală, iubirea, mitul, viața pastorală, coordonate majore ale existenței românești.
„Cheie interpretativă a textului”(Umberto Eco), titlul este un „motiv
anticipativ”(Boris Tomașevski) cu valoare simbolică întrucât fixează orizontul de
așteptare estetică a lectorului. Lexemul „baltag” desemnează o secure cu două tăișuri,
cu rol de armă și de unealtă, și ilustrează, în plan simbolic, principiul coincidentia
oppositorum întrucât cele doua tăișuri reprezintă viața și moartea, trupul și spiritul, cerul
și pământul. Oierul nu se desparte niciodată de baltagul său căci are rol de sceptru, de
aceea, înainte de a pleca în călătoria inițiatică, Gheorghiță primește propriul baltag,
sfințit de preot, adică înzestrat cu harul divin al dreptății. Titlul prefigurează, în acest
caz, un roman mitic, al credințelor ancestrale, dar si „al unei acțiuni justițiare”.
(Alexandru Paleologul)
Structură narativă polifonică, romanul „Baltagul” permite numeroase interpretări
aflate în relație de interdependență și complementaritate: roman social întrucat
ilustrează realitățile unei comunități rurale, tradiționale, retrase într-o izolare naturală,
departe de zbuciumul acumulării capitaliste. Astfel, sunt reconstituite acele rânduieli
care, în spiritul tradiției, dau demnitate omului și îi justifică existența într-un circuit al
vieții cu același făgaș, cu drumuri care pornesc și se întorc, prin transhumanță, în
aceleași locuri cu legi nescrise, ancestrale, cu evenimente hotărâtoare pentru destinul
omenesc: nașterea, botezul, nunta, înmormântarea. Este, totodată, roman mitic, prin
valorificarea unor mituri autohtone și din literatura universală care permit pătrunderea
într-un univers magic, dincolo de realitatea istorică; roman inițiatic căci ilustrează
treptele maturizării lui Gheorghiță care are ca magistre inițiatic pe Vitoria Lipan, mama
sa, în vederea preluării rolului de conducător al familiei; dar și roman de dragoste,
înfățișând o puternică pasiune femeiască, tratată lucid, cu o psihologie exactă, nuanțată
fără sentimentalisme „mobilul ascuns al romanului este iubirea care, în lumina
tragicului, se manifestă ca durere”( Paul Georgescu).
„Ființă de hârtie”(Roland Barthes), instanță intratextuală, Vitoria Lipan este
personajul principal, pivot al diegezei pe care o justifică și susține arhitectura narativă a
operei. Raportul cu realitatea o clasifică în personaj imaginar, produs al fanteziei
creatoare a autorului. Având în vedere criteriul numeric, aceasta este un personaj
individual, conștiință autonomă. În funcție de evoluția în diegeză, Vitoria este un
personaj plat întrucât își păstrează dominantele caracteriale pe parcursul acțiunii. O
caracteristică distinctă a Vitoriei este faptul că este un personaj exponențial, înfățișând
lumea muntenilor. Modalitățile de caracterizare evidențiază gradual trăsăturile fizice și
morale ale Vitoriei, care nu reprezintă întruchiparea schematică a unor idei, ci o
personalitate complexă, contradictorie.
În ceea ce privește caracterizarea directă, aceasta se realizează prin secvențe
de portret literar al naratorului, opiniile celorlalte personaje și autocaracterizare. Vitoria
Lipan, nevastă și mamă,fire evlavioasă, este descrisă de narator ca fiind „aprigă și
îndârjită”, „bănuitoare și deprinsă să răsară la orice înțepătură”. Avea „ochii aprigi și
încă tineri” cu „șuvițele castanii”. „Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită
în privire. Ochii îi luceau ca o ușoară ceață, în dosul genelor lungi și răsfrânte în
cârligașe”. Ea este privită de Gheorghiță ca o femeie „fermecătoare ce cunoaște gândul
omului”. Aceasta afirmă despre sine următoarele lucruri: „Numai eu îs o proastă”, ”Eu
sunt cea mai necăjită și mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă și sărăcită”.
Dominantă este caracterizarea indirectă, trăsăturile morale ale protagonistei
reieșind din: fapte, întâmplări și evenimente la care aceasta participă, vestimentație,
mediul în care trăiește și se formează, limbaj, elemente atitudinale și comportamentale
și relația cu alte personaje. Caracterul Vitoriei a fost interpretat în mod diferit de critica
literară: Perpessicius o consideră „un caracter cristalizat” care are ca dominante
statornicie și consecvența.Aprigă, voluntară, aceasta face un act justițiar și „aplică cu
mare tenacitate un mandat etic”. George Călinescu o consideră „un Hamlet feminin
care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni
trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării”. Totodată, Constantin
Ciopraga afirmă că „această munteancă înmagazinează experiența milenară a unei
lumi de păstori în care normele de conduită ancestrale sunt hotărâtoare pentru
existență”.
 Personaj exponențial, Vitoria Lipan urmează cu strășnicie un destin prestabilit,
cel al nevestei de oier. Dat fiind faptul că bărbatul este mare parte din timp, plecat cu
oile, Vitoria trebuie să preia atribuțiile acestuia, grija pentru gospodărie înseamnă
putere, hărnicie, determinare, perseverența. Ea este cea care trebuie să își asume
responsabilitatea pentru cei doi copii, devenind mater familias și magister inițiatic.
Rosturile vieții mărunte, dar apăsătoare sunt tot ale ei, de aceea merge la câmpie și
aduce în desagi ceea ce asigură existența. Două sunt ipostazele în care se
cristalizează sufletul muntencei: nevastă și mamă.
Îngrijorarea provocată de întarzierea apariției lui Nechifor este amplificată atât de
scrisoarea de la Gheorghiță, care trezește Vitoriei sentimente contrastante,
descoperind că “vra să zică, Nechifor nu se arătase nici acolo”; cât și de visul profetic al
Vitoriei ce reprezintă un avertisment deghizat. Un alt episod care conturează bănuielile
Vitoriei este reprezentat de cocoșul care, dând semn de plecare, prevestește astfel
adevărul iminent femeii superstițioase. De asemenea, Vitoria se dezvăluie a fi o soție
devotată, nutrind dragoste pentru oier, o dragoste întărită ,,de 20 și mai bine de ani”.
     Vitoria este ancorată în tradiția pe care o transmite copiilor ei. Față de Minodora,
este strictă și impunătoare, mustrând-o pe fată, care este îndrăgostită de Ghiță C.
Topor, având alte valori față de cele transmise din generație în generație. Vitoria se
arată puternică în relația cu Minodora, impunându-i viața de soție de oier pe care la
rândul ei, aceasta a trăit-o: ”Oi găsi eu un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în
munte”.
Fiind evlavioasă, îi cere ajutor preotului Dănilă. Apelează și la Sf. Ana,
nădăjduind că aceasta o va ajuta să-l găsească pe Lipan: “Dar nădejdea mea cea mare
e în altă parte”. Femeia ține la prestigiul familiei și nu dorește să fie văzută într-o
ipostază care să o facă subiect de discuție în sat, așa că, mergând la baba Maranda,
“intră pe dindos ca să nu aibă schimburi de vorbe cu unii și cu alții”.
      Bănuielile sale devin certitudini atunci când prefectul îi afirmă că “l-au prădat hoții și
l-au răpus”, lipsind de acasă “de acu 73 de zile”. Adevărul o eliberează, năpădind-o
însă, o “crâncenă durere”. Astfel, ea devine magister inițiatic pentru Gheorghiță,
neavând alt sprijin în afară de fiul său: “De acu înainte să te arăți bărbat”. Hotărâtă să
demaște făptașii, Vitoria începe pregătirile necesare plecării.
Vitoria, fire evlavioasă, ține cu strictețe la îndeplinirea ritualurilor de purificare a
sufletului. ,,Întâi am să fac rugăciunile de cuviință la Maica Domnului. După aceea am
să țin post negru douăsprezece vineri în șir.’’, postul având o însemnătate profundă
pentru creștini întrucât cei ce-l vor cinsti vor avea parte de o soartă prielnică. Vitoria
Lipan se închină Sfintei Ana care apare ca element de recurență în roman în momente
dificile, dându-i-se ,,ca o jertfă rănită’’. Fire puternică,nevoită fiind să preia atribuțiile
bărbatului, în fața divinității stă ,,umilită și cu fruntea plecată’’. ,,Îi dărui năframa, c-un
ban de argint legat într-un colț’’, astfel îi cere să o ocrotească de primejdii. Femeia nu
primește niciun ajutor de la stăpânirea din Piatra, fiind socotită ,,o disperată’’. Vitoria îl
roagă pe părintele Daniil Milieș să sfințească baltagul, cele două tăișuri ale acestuia
reprezetând, în mod simbolic, viața și moartea, spiritual și trupul. Ca o ultimă formă de
purificare, femeia este împărtășită de părinte înainte de a porni în călătoria labirintică.
Vitoria și Ghiorghiță au parte de multe opriri pe parcursul întregii călătorii, femeia
punându-și în evidență puterea de decizie, de observare și inteligență. La cancelaria
din Vatra Dornei, Vitoria trăiește sentimente contrastante, de la speranță la
disperare. ,,Ca o meșteră încercată și iscusită’’, femeia obține informații prețioase la
hanul lui Iorga Vasiliu, ce o conduc spre adevăr și răzbunare. Perseverentă și
inteligentă, munteanca știe să profite de discuția cu soția lui Iorga, păstrându-si calmul
și întrebând ,,cu luare aminte și liniște’’. Rațională și discretă, Vitoria nu-si dezvăluie
dorința aprinsă de răzbunare, așa încât, se apropie de doamna Maria pentru a afla cât
mai multe despre cei doi făptași.
Dupa descoperirea osemintelor lui Nechifor, Vitoria este convinsa ca
presupunerile ei au fost adevarate si tocmai de aceea are grija ca ancheta sa ia cursul
dorit de ea. Jucand rolul vaduvei credule, naive si nevinovate, Vitoria indruma
autoritatile spre aflarea adevarului: plaseaza indicii discrete, pune intrebari la care stie
raspunsul, se preface ca nu banuieste pe nimeni si nimic(“Fereasca Sfantul, eu nu
banuiesc pe nimeni.”).Astfel, nici cand isi priveghează sotul, Vitoria nu își lasă ratiunea
intunecată de suferintă, ci ramane lucidă si iscoditoare: “suspina si bocea incet, dar cu
coada ochiului priveghea in toate partile la oamenii aceia straini.”
Inmormantarea lui Nechifor are, din perspectiva Vitoriei, doua valențe
fundamentale: cea dintâi, reprezentata de ritualurile de îngropăciune, este menită să
împlinească datoria față de tradiție și să aducă pace sufletului celui ucis, în timp ce cea
de-a doua, este demascarea ucigașilor și răzbunarea pentru faptele comise(„…s-
atuncea doresc sa-l vad zbatandu-se cum s-a zbatut omul meu in rapa.Dac-as putea
sa-l lovesc si eu cu acelasi baltag, in locul unde l-a palit el pe Nechifor Lipan, m-as simti
mai ușurata.”). Credincioasa traditiilor stramosesti, Vitoria se dovedeste o munteanca
autentica, randuind cu mare grija pomenirea cea de pe urma a mortului, respectand
ritualurile, astfel ca aprinderea lumanarilor, tocmirea preotilor pentru slujba si a
bocitoarelor pentru a-l plange pe mort sunt elemente importante si nelipsite de la
inmormantarea lui Nechifor Lipan. Aflată lângă sicriul lui Nechifor, Vitoria își mai strigă
pentru o ultimă dată soțul mort „Gheorghita! de ce m-ai lasat!”, chemare ce pare a
transcende moartea, înfiorând prin intensitatea invocației inimile tuturor celor aflați din
mulțime, făcându-i pe aceștia părtași la durerea acesteia.
Însă odată cu încheierea ceremoniei funerare, gândul Vitoriei se îndreaptă spre
pedepsirea celor doi: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Praznicul, este,de fapt, o înscenare
bine regizată de Vitoria, un pretext pentru a dezvălui pe ucigașii lui Nechifor. Totul
începe cu rostirea de către Vitoria a frazei „Să-ți spun cum s-a întâmplat?”, urmată de
relatarea precisă a celor întâmplate. Chiar daca bratul care il loveste pe ucigas este cel
al lui Gheorghita, puterea Vitoriei naște în băiatul său spiritul justițiar, menit să
restabilească echilibrul, condamnînd pe ucigaș la aceeași moarte cu cel ucis: ,,Impuns
de alt tipat al femeii, feciorul simti in el crescand o putere mai mare si mai dreapta decat
a ucigasului. Primi pe Bogza in umar. Il dadu indarat. Apoi il lovi scurt cu muchea
baltagului, in frunte’’.
Odata restabilit echilibrul prin adevar, Vitoria este „trezită din nou de griji multe”,
căci acum este conducator al familiei, hotărând destinul celor doi copii ai săi. Treptat,
Vitoria reintra in firescul vietii fără a uita însă să împlinească toate rânduielile („ne
hodinim trei zile, dupa care facem parastasul intai tatalui tau”, „La patruzeci de zile vom
fi iar aici si vom ruga pe domnu Toma si pe parintele sa ne-ajute a implini datoria de
patruzeci de zile”).
Prin urmare, îmbinând curajul cu dragostea, Mihail Sadoveanu creionează un
personaj puternic, Vitoria Lipan care, împinsă de grija pe care i-o poartă soțului
dispărut, iese din tiparele obișnuitului, transgresând limite insurmontabile și devenind
magister initiatic pentru fiul ei, Gheorghiță. Prin intermediul Vitoriei, Mihail Sadoveanu
nu ezită să ilustreze întreaga comunitate a muntenilor în toată splendoarea ei, aceștia
fiind oameni ce iubesc viața tocmai pentru că au gustat din plin din dificultatea ei.