Caracterizarea Vitoriei Lipan

Mihail Sadoveanu, „Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza, „Ștefan
cel Mare al literaturii române”, cum i-a spus George Călinescu, are o operă monumentală a
cărei mărție constă în densitatea epică și grandoarea compozițională.
Scriitor fidel principiilor tradiționaliste, el ilustrează în opera sa viața satului
românesc, aceasta devenind tema epică fundamentală, întrucât prozatorul însuși mărturisea că
„țăranul român a fost principalul meu erou”.
Romanul „Baltagul” a fost publicat în 1930 și primit cu „un ropot de recenzii
entuziaste” de către exegeții vremii, deși perioada interbelică este dominată de modernism.
Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri narative, cu o intrigă amplă și cu personaje numeroase, dar
bine individualizate.
Romanul „Baltagul” este un roman tradițional-mitic, deoarece are ca surse de
inspirație balade populare de la care Sadoveanu preia idei și motive mitologice” „Salga”,
„Dolca”, Miorița”. Opera se deschide cu versul motto „Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă și un
câne”, fapt ce argumentează viziunea mioritică asupra morții, căreia Sadoveanu îi dă o nouă
interpretare, aceea a existenței duale ciclice a omului, succesiunea existențială de la viață la
moarte și din nou la viață.
Perspectiva narativă definește punctul de vedere al naratorului obiectiv și omniscient
asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea auctorială reieșită din relația
cu personajele profilează focalizarea zero și viziunea „dindărăt”.
Perspectiva spațială este reprezentată atât de meleagurile accidentate și stâncoase ale
munților din Moldova, cât și de spațiul interior psihologic al eroinei, al tulburărilor sale.
Perspectiva temporală definește un timp narativ și cronologic, întâmplările se petrec din
toamnă până în primavară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăiește
într-un timp mitic, un timp spiritual al credințelor și al datinilor străvechi.
Personajul principal al romanului „Baltagul” este Vitoria Lipan, personaj tradițional și
„rotund”, eroină de factură mitică, o figură reprezentativă de erou popular care întrunește
calitățile fundamentale ale omului de la țară în care se înscriu cultul pentru adevăr și dreptate,
respectarea legilor și a datinilor strămoșești.
Caracterizarea personajului este realizată atât în mod direct, de către narator, de către
alte personaje sau prin autocaracterizare, cât și în mod indirect prin gesturi, fapte, limbaj,
comportament, nume.
Portretul fizic al protagonistei este realizat în mod direct, de către narator, încă din
incipitul textului. Vitoria este o femeie trecută de prima tinerețe, dar frumoasă: “Ochii ei
căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe.”; “Nu mai era
tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o ușoară ceață în
dosul genelor lungi și răsfrânte în cârligașe.” Astfel, imaginea ochilor devine un leitmotiv ce
sugerează capacitatea personajului de a descifra lumea.
 Portretul moral reiese mai ales din faptele și gândurile eroinei, prin caracterizare
indirectă. Trăsătura dominantă a Vitoriei Lipan este respectarea tradițiilor strămoșești, a
legilor nescrise, moșteninte de ea din vremuri imemoriale, toate aceste aspecte definind-o ca
personaj tradițional. Ea se supară îngrozitor la gândul că Minodora s-ar putea îndepărta de
credința străbună și de aceea o amenință: „Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să
te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-au știut de acestea și în legea noastră
trebuie să trăiești și tu. Altfel, îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău.”.
Dimensiunea tradiționalistă a eroinei se argumentează prin respectarea riguroasă a
datinilor strămoșești, presimțirile ei izvorând din semne ale credinței străbune și din
experiența sa morală: primele semne rău-prevestitoare sunt visele. În spirit tradiționalist,,
Vitoria se ghidează după semnele naturii și înțelege mesajele transmise prin manifestările
acesteia: vântul dă semne „susuind prin crengile subțiri ale mestecinilor”, pădurea de brad
„clipi din cetini și dădu și ea zvon”, brazii erau „mai negri decât de obicei”.
Dragostea pentru soțul ei „dragostea ei de mai bine de douazeci și ceva de ani”
determină frământările femeii, acestea constituind un adevărat labirint interior. Ele evoluează
de la neliniște la bănuiala și apoi la certitudinea că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei.
Inteligentă, dârză și cu o voință puternică, Vitoria se hotărăște să afle adevărul și să plece în
căutarea lui Nechifor Lipan.
Credincioasă, simte nevoia unei purificări sufletești înainte de a pleca la drum și ține
post „în toate vinerele negre fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste
gură.”. Înfățișarea exterioară pare total neschimbată, dar frământările îi macină sufletul și
aceste schimbări sunt observate și de Gheorghiță care își dă seama „că maică-sa s-a schimbat,
se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”.
Cu o luciditate impresionantă și un spirit organizatoric ieșit din comun, Vitoria își
orânduiește treburile gospodărești, vinde din agoniseală pentru a avea bani de drum, dăruiește
mănăstirii Bistrița o icoană cu sfânta Ana în care își pune toată încrederea pentru aflarea
adevărului.
Rațională și inteligentă, femeia este conștientă de dificultatea călătoriei și își
avertizează fiul că „mâncarea noastra are să fie din pumni și din picioare”. Cu o logică
impecabilă pune cap la cap informațiile primite și reușește astfel să descopere osemintele
soțului său. Datina înmormântării și pedepsirea ucigașilor confirmă încă o dată credința
străveche că „cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
În relația cu cei doi copii ai săi, Vitoria se dovedește a fi destul de exigentă, pe
Minodora o duce la mănăstire cât timp lipsește de acasă, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în
căutarea lui Nechifor pentru a-l iniția și a-l responsabiliza. În public, ea vorbește foarte puțin,
fiind atentă la toate detaliile și atunci când trebuie să își expună problemele le face mereu cu
inteligență, încercând să nu atragă antipatia celor din jur.
Exegetul Alexandru Paleologu o aseamănă pe Vitoria Lipan cu personajul mitologic
Isis, ilustrat de mitul egiptean. Similitudinea cu „Baltagul” se manifestă în episodul narativ al
găsirii și reordonării osemintelor lui Nechifor. Ca și Isis, „Vitoria singură, suflecându-și
mânecile, a luat cu grijă bucățile soțului său și le-a potrivit una câte una în cutia de brad,
stropindu-le cu vin”. Criticul considera că „la Sadoveanu, scara umanității se inserează în cea
a universului ca totalitate.”