Numele lui Mihail Sadoveanu a fost asociat de critica literara cu cel al lui Victor Hugo, al lui Honore de

Balzac sau al lui Guy de Maupassant, datorită dimensiunii istorice si sociale sau accentelor realiste ale amplei
sale opere. In cele peste o suta de titluri se numara romanele istorice (Fratii Jderi, Zodia Cancerului sau
Vremea Ducai Voda, Neamul Soimarestilor etc), proza descriptiva (Tara de dincolo de negura, Imparatia
apelor, Noptile de sanziene), cea contemplativ-filosofica (Oameni si locuri, Divanul persian) si cea realist-
sociala: Crasma lui Mos Precu, Venea o moara pe Siret, Baltagul, Hanu-Ancutei.
Publicat în 1930, “Baltagul” este un roman realist atât prin temele familiei, a căutării şi a cunoaşterii
adevărului, cât şi prin tipul uman identificat aici, justiţiarul – Vitoria Lipan şi Gheorghiţă. Titlul este simbolic,
întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară.
Spaţiul este clar precizat – familia Lipanilor locuia în Măgura Tarcăului, Vitoria trecând prin mai multe
localități – Bistrița, Piatra-Neamt, Dorna, Suha, Sabasa. Timpul este marcat de două sărbători religioase – de la
Sf. Dumitru, 26 octombrie, până la Sfântul Gheorghe, 23 aprilie. Compoziția este dată de două planuri
narative – primul este reprezentat de drumul Vitoriei, iar al doilea prezintă formarea, iniţierea lui Gheorghiţă,
care îşi însoţeşte mama. Un prim conflict, interior, este dat de frământările personajului feminin, al doilea
conflict important, exterior, stabilindu-se cu ucigașii lui Nechifor.
Femeie voluntară, munteancă, soție de cioban și mamă autoritară, Vitoria Lipan este personajul
principal al romanului, construit prin tehnica basoreliefului. Portretul fizic, realizat prin caracterizare directă de
către narator, este acela al unei femei mature, dar care, în ciuda trecerii anilor, îşi păstrase frumuseţea – „nu mai
era tanara, dar avea o frumuseta neobisnuita in privire”. Profilul moral se conturează prin caracterizarea
indirectă, dezvăluind o femeie puternică, conservatoare și intransigentă în respectarea tradițiilor satului
patriarhal pentru care devine un adevărat exponent. Hotărâtă, curajoasă și lucidă, pe drum își ia o pușcă și nu
ezită să o folosească, iar lui Gheorghiță îi dă un baltag sfințit.
Vitoria are curajul de a depăși hotarul satului, motiv pentru care Nicolae Manolescu o numește „o
femeie în țara bărbaților”. Datorită inteligenței native și a stăpânirii de sine, ea reușeșete să reconstituie drumul
parcurs de Lipan, să afle adevărul și să demaște ucigașul în fața autorităților. Credincioasă, femeia postește 12
vineri și se roagă la Sfânta Ana de la mânăstirea Bistrița înainte de a porni în căutarea lui Nechifor, alături de
Gheorghiță. În absența tatălui, preia rolul de inițiator față de băiat, îndemnându-l sa uite frământările copilărești
și să se maturizeze – „Înțelege că jucăriile au stat. De cu trebuie să te arăți bărbat”.
Gheorghiă, deși era încă un copil, în relaţia cu mama sa este evidenţiat ca o persoană dârză, demnă de
încredere, rămânând de altfel şi singurul său ajutor – ,,trebuie să te trimit pe tine, ca un bărbat ce eşti”. Profilul
său moral este construit pe baza unei relaţii antitetice, remarcându-se firea sfioasă, nesigură, inocenta,
evidenţiată prin pasajele acordate descrierii copilăriei sale, în opoziţie cu spiritul decisiv şi maturitatea Vitoriei.
Pe parcursul drumului iniţiatic, Gheorghiţă evoluează, transformându-se treptat în adult. Urmându-și mama,
este atent la ceea ce face şi la ceea ce spune aceasta, uneori fiind uimit de inteligenţa ei, alteori neînţelegându-i
deciziile. Naratorul subliniază schimbarea treptată a tânărului, oglindită în schimbarea înfăţişării" „flăcăul
începea să doarmă mai puţin și să se tragă la faţă”.
La început, teama de necunoscut şi pregătirea psihică încă neîncheiată îl determină sa păstreze o relaţie
foarte strânsă cu mama sa, bazata pe respect şi ascultare. Alături de ea, reconstituie drumul urmat de
Nichifor, orpindu-se la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crasma domnului David de la Calugareni,
la mos Pricop si baba Dochia din Farcasa, la Vatra Dornei, unde găsesc actul de de vânzare a olilor. Spre
Păltiniș, trec prin Brosteni și Borca, de unde drumul paraseste apa Bistritei, “într-o țara cu totul
necunoscută”. De asemenea, întâlnesc o cumetrie, la Borca si la o nunta, la Cruci. Succesiunea acestor
mari momente din viata omului dă de gandit Vitoriei și anticipează înmormantarea din final. Întreband
din sat in sat, ea își dă seama că soțul său a disparut între Suha si Sabasa.
O secvența care ilustrează relația dintre cele două personaje este cea în care descoperă într-o râpă
osemintele lui Nechifor Lipan. Lupu, câinele care îl însoțise pe acesta și pe care îl găsiseră aciuat la o
gospodărie, îi conduce la locul crimei. Gheorghiță coboară și găsește rămășițele tatălui său, apoi, simțind
„chemarea lui înfricoșată”, femeia „răcni aprig”, strigând numele celui mort. coboară și Vitoria. La vederea
oaselor „albe, cu zgârciurile umede”, femeia „răcni aprig”, strigând numele celui mort, dar imediat își adună
puterile și „îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele și îi deosebi lucrurile”. „Cu grabă, dar fără lacrimi”, ea
face „cea dintâi rânduială, acoperind oasele cu „o pocladă” și aprinzându-i o lumânare, timp în care băiatul,
„părea cu totul zăpăcit” și „plângea ca un copil mic”. Deși îl vede înfricoșat, Vitoria îl lasă să-și „privegheze”
tatăl cât timp erau anunșate autoritățile, obligându-l astfel să își înfrunte spaima și să devină bărbat.
Evoluția relației mamă – fiu este evidențiată de secvența praznicului. Respectând datina, Vitoria își
înmormântează soțul, chemând la această ceremonie pe toți cunoscuții care se aflau acolo. Îndemnându-i pe
meseni să mănânce şi să bea, femeia observă că Bogza are un baltag despre care spune că "e mai vechi şi ştie
mai multe". Apoi, ea începe să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră, pentru că i le spusese Lipan atunci
când îl priveghease în râpă. Acesta fusese lovit cu "o singură pălitură" de unul dintre cei doi bărbați cărora le
vânduse oile. La îndemnul femeii, Gheorghiţă ia baltagul lui Calistrat, deoarece ei i se pare "că pe baltag e scris
sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău". Pierzându-şi cumpătul, Bogza se năpusteşte asupra lui
Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de câine. Atunci, "feciorul mortului simţi în el crescând o
putere mai mare şi mai dreaptă", apoi îl loveşte scurt cu muchea baltagului, în frunte", în timp ce câinele "se
năpusti la beregată". Calistrat Bogza mărturiseşte că împreună cu Ilie Cuţui l-au ucis pe Lipan "ca să-i luăm
oile".
Finalul redă planul Vitoriei ca, după întoarcerea acasă, să revină pentru parastasul de patruzeci de zile şi
să o aducă și pe Minodora, "ca să cunoască mormântul" tatălui ei. Naratorul prezinta evenimentele obiectiv,
impersonal, în ordine cronologica. Este omniscient si omniprezent, avand acces atat la mecanismele vietii
sociale, cât si la resorturile vietii afective. Limbajul redă particularităţile graiului moldovenesc, timbrul grav,
sugerând ceremonia unei culturi vechi şi nobile.
În opinia mea, caracterul emblematic al acestui roman polifonic rezidă şi din maniera în care sunt
construite personajele, extrem de autentice şi viabile, relaţia dintre munteanca şi feciorul său fiind semnificativă
pentru ansamblul temelor romanului şi totodată pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului. În
acţiunearomanului, evoluţia relaţiei dintre Vitoria şi Gheorghiţă depăşeşte specificul raportului mamă - fiu,
ilustrând o relaţie de susţinere şi mai ales de iniţiere necesară a celui tânăr de către femeia ce dispune de
experienţa vieţii. În acelaşi timp, Vitoria îl pregăteşte pe fecior pentru viaţă, pentru a prelua statutul de cap al
familiei mai devremedin cauza morţii tatălui si a determina astfel, simbolic, restabilirea echilibrului etic.