Desemnând totalitatea tendințelor interbelice conservatoare, inițiate să apere viața autohtonă

și specificul național, tradiționalismul perpetuează o tematică destinată a surprinde ethosul

românesc. Literatura tradiționalistă se constituie într-un act de spiritualizare a existenței, de
valorificare a mitologiei autohtone, a ritualurilor străvechi, concomitent cu ancorarea într-o
tematică, formulă artistică și tipologie cu un grad înalt de specificitate.
În contextul interbelic se lansează prozatori moderni precum C Petrescu, A Holban sau M
Eliade, tradiționalismul devine o reacție de apărare a literaturii împotriva înnoirilor prea
rapide. Adept al tradiționalismului, Mihail Sadoveanu se remarcă prin capodopere precum
Hanu Ancuței, Zodia Cancerului, Frații Jderi sau Baltagul. Orientat încă din primele texte
către universul țărănesc, scriitorul își făurește o viziune artistică, care pornește din tematica
tradiționalistă fixată de „Dacia literară”: istoria, folclorul, natura. Țăranul, creator de istorie și
folclor, locuitor al spațiului natural, ocupă un loc privilegiat în interiorul operei sadoviene,
devenind un fel de permanență națională. O evidentă oglindire a satului românesc patriarhal
și arhaic, întâlnim în romanul Baltagul, operă de maturitate deplină, dar și roman tradițional
de referință.
Baltagul a apărut în 1930 și însumează elemente care îl situează în același timp în categoria
romanului mitic, social, polițist, dar și inițiatic și de dragoste.
Vitoria, personajul principal al romanului, reprezintă tipul femeii din satul de munte. Ea
ilustrează totodată tipul eroinei populare ce are calitățile omului simplu, iar criticul literar
Nicolae Manolescu o consideră „femeie în fața bărbaților”.
Din punct de vedere social, Sadoveanu a realizat o imagine complexă a personajului
feminin, surprinzând-o în triplă ipostază: săteanca din Măgura, mama celor doi copii,
Gheorghiță și Minodora, dar și soția lui Nechifor, văduvă după moartea acestuia. G Călinescu
o considera un „Hamlet feminin”.
Portretul moral se dezvoltă printr-o acumulare de trăsături specifice fiecărei ipostaze. Astfel,
Vitoria se evidențiază printr-o tărie interioară deosebită, rod al unei existențe dure, care
fortifică mult caracterul. Munteancă fiind, respectă cu sfințenie datina, dar este și
superstițioasă, îmbinând gândirea religioasă cu cea de tip magic. În rolul de mamă, are o grijă
deosebită de formarea copiilor în spiritul modelului tradițional. Iar ca soție, emoționează prin
dragostea puternică ce o poartă pentru soțul ei.
Pe plan psihologic, Vitoria este o femeie înzestrată cu o inteligență nativă deosebită și cu
spirit justițiar, deoarece vrea să facă dreptate în privința morții soțului său. Este o fire
conservatoare și nu are încredere în autorități. De asemenea, dovedește hotărâre și simț
practic, având rolul de a-l iniția pe fiul său.
O primă secvență, menită a reliefa trăsăturile de caracter ale protagonistei, o reprezintă
dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de
replici se constituie într-o reală formă de caracterizare indirectă, ce relevă inteligență și,
totodată, determinarea protagonistei. Deși Gheorghiță este inocent, mama adoptă o atitudine
convingătoare, prin care să-l conștientizeze pe tânăr de faptul că, pentru el, începe o nouă
etapă a vieții: „Înțelege că jucăriile au stat. De acum, trebuie să te arăți bărbat! Eu alt sprijin
pe lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău”.

1
 Momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan, în râpa dintre Suha și
Sabasa, se constituie într-un alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei.
Neinițiatul Gheorghiță rămâne șocat la vederea cadavrului tatălui său, în vreme ce Vitoria își
păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, femeia își jelește soțul și îi aprinde o
lumânare, dar, în același timp, colaborează cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă”
cu prefectul de la Piatra, căruia îi va cere permisiunea să o lase să își îngroape soțul în
„țintirim”.
În operă sunt prezente și diverse conflicte. Vitoria trăiește la începutul romanului un
puternic conflict interior cauzat de dispariția soțului său. Ea pornește la drum hotărâtă să-și
găsească soțul, să facă dreptate și să-l înmormânteze. Conflictul o împinge pe Vitoria să îl ia
și pe fiul său Gheorghiță cu ea, considerând că acesta s-ar maturiza în acest fel, pe parcursul
călătoriei. Al doilea conflict este unul exterior, între Vitoria și cei doi ucigași ai soțului său.
Prin intermediul conflictului este evidențiată inteligența personajului principal Vitoria și
curajul lui Gheorghiță. Este prezent, de asemenea, un conflict între lumea arhaică și cea
modernă. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce copiii săi sunt receptivi la noutăți. Ea
este prezentată ca fiind o fire autoritară, deoarece îi readuce pe copii la rolurile tradiționale.
Fiind o proză realistă, perspectiva narativă a romanului Baltagul este una obiectivă, cu o
viziune „par derriere”, aparținându-i unui narator omniscient și extradiegetic, ce narează la
persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în finalul
discursului epic, vocea naratorială îi este împrumutată protagonistei, Vitoria fiind cea care, la
scena parastasului, prezintă în detaliu evenimentele care au avut ca finalitate moartea soțului
ei.
Modalitățile de caracterizare a personajului sunt cele consacrate de textul epic: directe și
indirecte. Naratorul îi realizează portretul fizic prin intermediul caracterizării directe,
descriind-o ca fiind o femeie frumoasă, cu ochi căprui „aprigi și încă tineri”. Restul
personajelor o descriu ca fiind dușmănoasă. În timp ce spun despre celelalte femei că sunt
mai prietenoase, o consideră pe Vitoria „de pe altă lume”, afirmând că „taie cu vorba, nu cu
baltagul”. Pe de altă parte, unele persoane o percep drept misterioasă și o femeie ce cunoaște
bine comportamentul oamenilor: „mama asta trebuie să fie fermecătoare”. Vitoria se
autocaracterizează ca fiind deșteaptă și vicleană („eu te citesc pe tine, măcar că nu știu
carte”), inteligența sa fiind una nativă, deși nu a avut parte de o educație. Caracterizarea
indirectă reiese din fapte, gesturi și limbaj. Vitoria dă dovadă de curaj atunci când depășește
hotarul satului, în căutarea lui Nechifor. În satul tradițional doar bărbatul putea ieși din
limitele satului, astfel ea își depășește condiția. Totodată, apelează mereu la Dumnezeu
pentru a o ajuta, de aici reieșind faptul că este credincioasă („Dumnezeu să te ierte” - la
final).