Printre numeroasele opera aparținând lui Mihail Sadoveanu se numără și romanul

„Baltagul”, roman tradițional, mitic și realist. Publicat în anul 1930, este considerat de criticul
George Călinescu ca fiind „ o «Miorița» de dimensiuni mai mari”.
Deși personajele Sadoveniene pendulează între tipicitate și atipicitate, Victoria Lipan este
în opinia mea personajul principal al acestei opere și se distanțează de acest tipar și reunește o
gamă largă de roluri și tipologii: este agentul justiției și soția iubitoare, care pleacă în căutarea
soțului ei.
Din punct de vedere social, Vitoria este o munteancă simplă, soție a lui Nechifor Lipan și
mama lui Gheorghița și Minodorei Lipan. Profilul psihologic al acesteia este în strânsă legătura
cu iubirea pe care i o poarta lui Nechifor, fiind determinată să parcurgă un itinerariu revelatoriu
în căutarea adevărului.
Protagonista este caracterizată atât prin mijloace directe, cat și prin mijloace indirecte.
Autocaracterizarea acesteia stă sub semnul disimulării “Grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă
aflu”,
Portretul fizic al Vitoriei este destul de vag prezentat de Mihail Sadoveanu, este o femeie
destul de frumoasă, „cu ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Un
semn de tinerețe sufleteasca este iubirea încă vie pentru bărbatul ei, sentiment de care Vitoria se
rușinează „era dragostea ei, de douăzeci si mai bine de ani”. In virtutea acestei legi afective, ea
este convinsa ca Nechifor ar fi răspuns chemării ei sufletești dacă ar mai fi fost în viața.
Portretul moral al protagonistei este caracterizat de câteva secvențe semnificative. Una
dintre aceste secvențe, prin care se conturează curajul fără limite al Vitoriei este cea în care
descoperă rămășițele lui Nechifor Lipan. Cu o stăpânire de sine remarcabilă, Vitoria îl numește
pe Gheorghiță să rămână la capătul tatălui, iar ea pleacă în căutarea autorităților. Astfel, prin
propriile acțiuni este caracterizată indirect, ca fiind persoana puternică și curajoasă, adeptă a
valorilor creștine. Se remarcă în aceasta scena o serie de obiceiuri tradiționale, adânc
înrădăcinate în cultura rurală românească. Vitoria este ostila fata de civilizația moderna „in tren
ești olog, mut si chior”. Vitoria cinstește ritualurile întâlnite in cale, este o femeie credincioasa,
fiind convinsa de ajutorul lui Dumnezeu, postește si se roagă.
Superstițiile fac si ele parte din spiritualitatea omului tradițional: Vitoria crede in semne
naturale precum zborul neliniștit al pasărilor, sau norii negri dinspre Ceahlău, vestind pentru ea
nu numai venirea iernii, ci si adierea nenorocirii „privi in juru-i cu obrazul deodată împietrit si
văzu totul rece si umed sub zloata”. Crede si in semne supranaturale precum visul in care
Nechifor trece calare o apa neagra, ceea ce ii da muntencei convingerea ca bărbatul ei a plecat in
lumea de dincolo. Tot din superstiție, Vitoria se furișează la vrăjitoarea satului, căreia îi cere sfat.
Printre cele mai importante elemente în construcția romanului, cât și a personajului sunt
reperele spațio temporale. Timpul și mai ales spațiul sunt bine delimitate, sunt într-o continua
schimbare, conferind textului un caracter aproape epopeic, mitic. Astfel, plecând de la casa sa
din zona Munților Tarcăului, după sărbătorile de iarna, Vitoria cu niște calități deosebite si cu un
instinct care nu o înșeală își da seama unde a fost ucis soțul ei. Astfel, Nechifor este găsit în jurul
datei celebrării Sfântului Gheorghe, reiterându-se importanta valorilor creștine.
 Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este obiectivă. Discursul este susținut
de un narator auctorial, extra diegetic și omniscient, care reconstituie prin tehnica detaliului și
prin observație, lumea satului de munte și acțiunile Vitoriei. Se poate vedea că naratorul extra
diegetic se poziționează cel mai des în umbra Vitoriei și exprimă punctul ei de vedere, ca și cum
aceasta ar vorbi cu voce tare. În multe situații, Vitoria preia rolul de personaj-reflector prin care
se realizează portretul lui Nechifor; la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului.
Caracterizată indirect și prin nume, Vitoria (cea purtătoare de victorie) hotărăște să nu se
întoarcă acasă până ce nu va fi găsit osemintele soțului ei: ,,Mai ales dacă-i pierit să-l găsesc…”.
În sensul acesta, Vitoria a fost asemănată cu Isis, zeița egipteană pornită în căutarea soțului ucis,
Osiris.
George Călinescu observa „aplicația de detectiv a Vitoriei”, dar si „spiritul de
Vendetta”(răzbunare). El o compara cu personajul Hamlet al dramaturgului William
Shakespeare. La fel ca acesta, Vitoria îl cunoaște pe ucigașul unei ființe dragi, dar in lipsa
dovezilor, reușește sa provoace mărturia făptașului. Răzbunarea este obligatorie pentru a restabili
echilibrul justițiar. Criticul afirma „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metoda,
cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare si când dovada s-a făcut, da
drumul răzbunării.”
În concluzie, Vitoria Lipan are un caracter complex și reproduce, la dimensiuni
individuale, însuși destinul poporului nostru, trece prin încercări grele și le învinge, ia viața de la
început cu chibzuință și înțelepciune, cu dârzenie de necrezut.