PLUMB de George Bacovia

poezie simbolistă

Dormeau adânc sicriele de plumb Dormea întors amorul meu de plumb

Şi flori de plumb şi funerar veşmânt Pe flori de plumb şi-am început să-l strig
Stam singur în cavou şi era vânt... Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi scârţâiau coroanele de plumb Şi-i atârnau aripile de plumb.

Simbolismul este o mişcare artistică şi literară de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care apare ca reacţie
împotriva romantismului şi a parnasianismului. Manifestându-se iniţial în Franţa, simbolismul se extinde
ulterior în alte ţări.
Printre trăsăturile definitorii ale simbolismului, sunt de luat în seamă, pe de o parte, adâncirea lirismului
prin intermediul sugestiei muzicale, astfel că putem vorbi chiar de un primat al muzicalităţii şi, pe de altă
parte, forţa imaginativă a „corespondenţelor”; de altfel, predilecţia pentru imaginile sinestezice este o
caracteristică a simbolismului, coroborată cu o nouă viziune asupra lumii. Muzicalitatea tipic simbolistă este
susţinută prin câteva procedee artistice: cultivarea versului-refren, folosirea paralelismului sintactic, recurenţa
anumitor figuri retorice şi de construcţie
Poezia simbolistă este exclusiv una a sensibilităţii pure, iar obiectul acestei poezii îl constituie stările
sufleteşti nelămurite, confuze, care, neputând fi explicate, sunt sugerate. Simboliştii cultivă în acest scop
simbolul, sugestia, muzicalitatea, corespondenţele şi inovaţiile prozodice.
Poezia Plumb se înscrie în universul liric specific bacovian al „atmosferei de copleşitoare dezolare, o
atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice"
considera Eugen Lovinescu. Aşezată în fruntea volumului de debut cu acelaşi nume, apărut în 1916, poate fi
socotită o ars poetica şi o sinteză nu doar a volumului pe care îl deschide, ci a întregii lirici bacoviene, pentru
că reuneşte motive şi stări sufleteşti specific bacoviene: moartea, prăbuşirea, pustiul, singurătatea, apăsarea.
Deşi a fost scrisă la începutul secolului al XX-lea, poezia Plumb constituie o deschidere spre modern, în
sensul relevării unor nelinişti, frământări şi angoase care premerg existenţialismului.
Consider că textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin: temă și motive, prin cultivarea
simbolului, tehnica repetiţiilor, cromatică şi dramatismul trăirii eului liric, care este sugerat prin
corespondenţele ce se stabilesc între materie şi spirit. Textul creează o atmosferă macabră, sugerează starea de
apăsare, înstrăinarea, izolarea, solitudinea, ce se înscriu în estetica simbolistă. Sugestia este folosită drept cale
de exprimare a corespondenţelor ce se stabilesc între planul exterior şi cel interior prin cultivarea senzaţiilor.
Cultivarea simbolului este o altă caracteristică a curentului; simbolurile recurente plumb, cavou, singur
organizează discursul liric şi conferă ambiguitate prin plurivalenţa semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este
dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul ,,stam singur” şi de pauzele care transmit senzaţia de spaimă, de
vid existenţial. Poezia este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte sub forma
monologului liric.
În opinia mea, ,,Plumb“ este poezia unui solitar, a unui prizonier, a unei conştiinţe înspăimântate de vise
şi de lumea în care trăieşte. În ,,Plumb“ viziunea despre lume este tragică, sumbră, fără speranță, pentru că
textul hiperbolizează starea de singurătate, obsesia deplinei izolări şi presimţirea morţii, a mineralizării, a
neatului, aşa cum însuşi autorul dezvăluia semnificaţiile cuvântului plumb: ,,În plumb văd culoarea galbenă...
sufletul ars este galben... galben este culoarea sufletului meu”.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului izolat într-o societate lipsită de aspiraţii, care nu-l înţelege, o
societate superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate.
Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții: plumbul, cimitirul, sicriele
cavoul, somnul, vântul, frigul. Ele se asociază cu stări sufletești sau existențiale nelămurite, confuze, care
constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleenul.
Laitmotivul „stam singur” subliniază senzația de pustiire sufletească.

1
 În prima strofă, eul apare în ipostaza însinguratului, într-o lume pustie și moartă; în strofa a doua,
moartea iubirii acutizează angoasa și sentimentul de singurătate, sugerează pierderea ultimei speranțe de
salvare.
Titlul este simbolul „plumb”, cuvânt care are drept corespondent în natură metalul (element
aparţinând anorganicului, ceea ce traduce lipsa de viaţă), ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti,
atitudini poetice. Astfel: greutatea metalului - sugerează apăsarea sufletească; sub povara greutăţii are loc
regresiunea, căderea în timp; culoarea metalului, cenuşiul - sugerează, plictisul, angoasa, monotonia şi
urâtul care caracterizează lumea bacoviană; rezultat din amestecul dintre alb şi negru (culori predominante în
lirica poetului), cenuşiul este culoarea humei în care se întorc toate - oamenii dar şi lucrurile. Plumbul este
considerat un metal saturnian sugerând melancolia grea; este metal toxic și sugerează moartea, e un metal
folosit la sigilarea sicrielor, închiderea lor în anumite circumstanţe pentru a nu permite deschiderea și de aceea
sugerează limitarea, izolarea totală şi definitivă; maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică,
dezorientarea; sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea
definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire. De aici bogata signaletică a lexemului: Plumbul dă
precipitat galben... Sufletul ars este galben. Galbenul e culoarea sufletului meu".
Titlul reuneşte astfel mai multe semnificaţii: monotonia existenţială, apăsarea sufletească, plictisul,
căderea. Pasărea cu aripi de plumb din finalul poeziei (amintind de albatrosul rănit din poezia simbolistă
apuseană), sugerează prăbuşirea, imposibilitatea zborului, boala şi moartea.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească
disperată, lipsită de orice speranţă. Poezia este alcătuită din 2 catrene construite simetric, pe baza
paralelismului sintactic, Fiecare strofă începe cu verbul „dormea"(„dormeau"), care prezintă atitudinea eului
liric incapabil să se trezească din coşmarul existenţei.
Sunt prezente două planuri ale existenţei: unul exterior, obiectiv, sugerat de cimitir, cavou, veşminte
funerare şi unul interior, subiectiv sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare,
nevroză, deprimare, dezolare. În structura poeziei, cuvântul plumb, devine un laitmotiv fiind reluat de şase ori
(de câte trei ori în fiecare strofă).
O trăsătură specifică liricii bacoviene este simetria poeziei, atât ca simbolistică precum şi emoţional.
Astfel, imperfectul verbului „dormeau", aflat la începutul primului vers al fiecărei strofe, sintagmele „flori de
plumb" la începutul versului al doilea şi „stam singur" la început versului al treilea din fiecare strofă sugerează
o stare de monotonie fără sfârşit, o oboseală psihică veşnică.
Cromatica este numai sugerată în poezia Plumb, prin prezenţa elementelor funerar veşminte, flori,
coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul „mort".
STROFA ÎNTÂI exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, acesta
poate fi societatea, mediul, odaia, propria viaţă, propriul suflet sau destinul oricare dintre acestea fiind
sugerate de simbolurile „sicriele de plumb", „cavou", „funerar veşmânt", „coroane de plumb", artificii funerare
de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie, trimit către iminenţa morţii. Starea poetului de solitudine,
de claustrare este sugerată de sintagma „stam singur", care alături de celelalte simboluri creează pustietate
sufletească, „era vânt", „scârţâiau", nevroză, spleen. Repetarea simetrică a simbolului „plumb", plasat ca rimă
la primul şi ultimul vers al strofei întâi are multiple sugestii insistând asupra existenţei mohorâte, lipsită de
posibilitatea înălţării, apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare,
obositoare, stresantă, sufocantă. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efecte
reci, de moarte.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Verbul la imperfect „dormeau" („Dormeau adânc sicriele de plumb”) traduce continuitatea, durativul
stării de somn. Epitetul verbului „adânc" sugerează ideea somnului profund, un somn al morţii. Epitetul „de
plumb" traduce aici ideea de limitare.
Nu numai anorganicul este invadat de „plumb", ci şi viaţa „Și flori de plumb şi funerar veşmânt”, aici
florile, vizând natura în aspectul ei estetic. Epitetul antepus „funerar" coroborează ideea morţii. Polisindetonul
„şi" asigură muzicalitatea, dar şi insistenţa ideii morții.
Verbul la persoana I „stam” din versul „Stam singur în cavou şi era vânt...” realizează identificarea
clară a eului liric surprins în acest cadru ostil; fiind la imperfect induce ideea continuităţii stării de singurătate.
2
Se validează la nivel obtuz cele două simboluri: chiar reuşind să evadeze din trupul lui (sicriul) dintr-un spaţiu
închis, poetul nu va nimeri decât în alt spaţiu închis (cavoul) simbol al lumii ostile. Coroana este un simbol
posibil al sistemului de valori „Şi scârţâiau coroanele de plumb”, aici imaginea auditivă stridentă sugerează
disconfortul nu numai vizual, ci şi auditiv prin consoanele dure.
STROFA A DOUA a poeziei debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de moartea
afectivităţii şi ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care „dormea întors". Starea
de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur", care alături de celelalte simboluri
accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Înstrăinarea, împietrire, izolarea, solitudinea, privirea în
sine ca într-un străin, se circumscriu liricii simboliste.
Se păstrează în poziţie incipit acelaşi verb „dormea” – „Dormea întors amorul meu de plumb” de data
aceasta la singular, semn că imaginea va fi particularizată. Epitetul „întors" vizează o ideea ce va fi teoretizată
de L. Blaga conform căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte". Adjectivul posesiv de persoana I ,
„meu" identifică din nou eul liric.
Singura abatere verbală este verbul la perfectul compus „am început" („Pe flori de plumb şi-am început
să-l strig”) care traduce incapacitatea poetului de a comunica cu iubirea, perfectul compus traducând o acţiune
trecută asupra căreia nu se mai poate interveni.
Poetul se autovizualizează în această lume ostilă în care nimeni nu poate trăi „Stam singur lângă mort...
şi era frig... Poetul operează din nou al nivelul metagrafelor pentru a marca discursivitatea şi a introduce o
nouă senzaţie tactilă de disconfort „era frig".
Verbul „atârnau" - „Şi-i atârnau aripile de plumb”, sugerează coborârea, apropierea de pământ,
greutatea. Dacă la romantici „aripile" era un simbol al zborului, al elevaţiei, aici epitetul „de plumb" anulează
orice posibilitate de evadare, punctând ideea zborului în jos; poetul este un Icar crucificat.
Expresivitatea are surse multiple, de pildă, lexemul plumb invadează toate registrele lexicale: flori,
sicrie, coroane, amor, aripi, convertindu-se într-o metaforă-simbol. Imagini surprinzătoare dau o profundă
semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolul „plumb" altor cuvinte, formând sintagme
extrem de sugestive: „flori de plumb "(viaţă-moarte), amor de plumb (sentimente apăsătoare), aripile de
plumb (imposibilitatea împlinirii idealului).
Verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi disperare, „să strig" sau
stare de nevroză, „scârţâiau", precum şi intemperiile naturii era vânt, era frig ce simbolizează un suflet pustiit,
traduc încremenirea şi răceala interioară. Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările
interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate (dormeau, stăm, era, atârnau), acţiunea lor
neavând finalitate.
Muzicalitatea versurilor este ilustrată de rima îmbrăţişată, măsura este fixă de 10 silabe, ritmul
iambic dă tonul elegiac al poeziei; prin repetiţia obsedantă a cuvântului cheie, poezia devine o elegie
asemănătoare cu bocetele populare.
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondențelor, prin zugrăvirea
stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia ,,Plumb“ de George Bacovia se încadrează în estetica
simbolistă, iar critica mai recentă o consideră o poezie modernă, având drept trăsături intuiţia metafizică,
sentimentul de vid, de solitudine, viziunea descompunerii universale, creaţia având capacitatea de a exprima
golul, negaţia.