TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI prof.

Beatrice Anisoiu

Definirea Modernismul este curentul literar, manifestat în perioada interbelică, ale cărui
curentului literar trăsături au fost teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul
revistei și cenaclului „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează înnoirea
literaturii prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități
inovatoare de exprimare a crezului artistic.
În lirica interbelică sunt formulate deziderate precum: crearea unui lirism subiectiv
ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității,
ambiguitatea și expresivitatea limbajului, cât și încălcarea convențiilor și a
regulilor impuse, inclusiv la nivel prozodic.
Încadrarea în epoca Considerat al doilea mare poet după Eminescu, Tudor Arghezi creează o operă
literară originlă, care a influențat literaturii vremii. Deși este revendicat deopotrivă de
tradiționalism și modernism, opera sa prezintă trăsături ale ambelor curente
literare.
Plecând de la aspectele tradiționale, oferă alternative poetice moderne, scriitorul
fiind considerat o personalitate controversată a vremii, opera sa impresionând prin
varietate și inovație. Astfel, creează poezie filosofică, de tip reflexiv cum sunt
artele poetice din volumele „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucigai”, „Psalmii”,
poezie socială în care transpune tehnica esteticii urâtului, volumele „Flori de
mucigai”, „1907-Peizaje”, poezia jocului, „a boabei și a fărâmei” în volumele
„Cărticică de seară”, „Buruieni”, „Mărțișoare” etc.
Trăsăturile ale Meritul său este acela de a revoluționa limbajul poetic, magia limbajului și forța sa
liricii de sugestie derivă din asocierile lexicale de termini argotici, religioși, arhaisme,
neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumularea de cuvinte nepoetice,
care dobândesc valențe estetice.
Contextul apariției Poetul debutează în anul 1927 cu volumul „Cuvinte potrivite”, poezia
operei în epocă și „Testament” deschide acest volum și exprimă concepția despre lume, viață și
încadrarea creației misiunea artistică a poetului, într-o manieră care îl particularizează, opera fiind
într-o tipologie considerată una dintre cele mai reprezantive arte poetice moderne ale litertaurii
române din perioada interbelică.
Poezia aparține direcției moderniste, teoretizate de E. Lovinescu, prin impunerea
unei tehnici noi de creație, estetica urâtului, preluată de la poetul francez Charles
Baudelaire, prin reflexivitatea mesajului poetic și ambiguitatea limbajului, aceasta
fiind asigurată de metaforele șocante cu care Tudor Arghezi își construiește lirica,
astfel, sub forța talentului său, elementele urâtului transformându-se în frumos.
Viziunea despre Opera dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și
lume a autorului viață a poetului, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un
limbaj literar aparte.
În opinia lui Tudor Arghezi, poetul este un poeta faber, adică făuritor, „șlefuitor de
cuvinte”, care devine glasul trăirilor neamului său, filtrând prin propria conștiință
realitatea de odinioară.
Lirismul subiectiv Poemul „Testament” este alcătuit sub forma monologului adresat, lirismul
în operă subiectiv fiind redat prin mărcile lexico-gramaticale specific: pronume și adjective

1
 TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI prof. Beatrice Anisoiu

pronominale posesive de persoana I și a II-a singular, verbe a persoana I și a II-a:

„eu am iscat”, „am ivit”,„făcui”, „noi”, „fiule”, „nu-ți voi lăsa”,, „cartea mea”, dar
și prin topica afectivă –inversiuni sau dislocări sintactice.
Temă și motive Tema poeziei o reprezintă creatorul/creația, astfel, se observă echilibrul pe care
liteare poetul caută să-l stabilească între „slova de foc” și „slova făurită” pentru a da
naștere cărții sale, ce pentru umanitate devine „o treaptă” spre cunoaștere, „un
hrisov”, carte de „căpătâi” în care stă ascunsă suferința milenară a strămoșilor.
Motivul central al textului este cel al cărții, element de recurență, care
simbolizează ideea de cunoaștere, de legătură spirituală între generații. Cuvântul
carte are o bogată serie sinonimică în poem, este și testament, hrisov, cuvinte
potrivite.
Alt motiv literar este cel al metamorfozei, al transformării uneltelor de creație,
astfel instrumentele muncii fizice vor fi înlocuite de cele ale muncii spirituale sau
trecerea de la formele poetice tradiționale la cele ale artei moderne: „Ca să
schimbăm acum, întâia oară?/Sapa –n condei și brazda-n călimară”.
Prin apelul la tehnica esteticii urâtului se observă alt motiv literar, cel al
transfigurării lirice a realității care apare în versurile „ Din bube, mucegaiuri și
nori/Iscat-am frumuseți și prețuiri noi” sau „Din graiul lor cu îndemnuri pentru
vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”.
Semnificația Titlul este o metaforă; în sens denotativ, cuvântul se referă la un act juridic, prin
titlului care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte,
mai cu seamă în legătură cuîncredințarea bunurilor materiale. Conotativ,
testamentul arghezian desemnează lăsarea averii spirituale, a creației, generațiilor
viitoare, cititorilor sau altor scriitori aflați la început de drum, viitorii truditori ai
scrisului.
Incipitul poeziei Incipitul conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conține
ideea moștenirii spirituale „un nume adunat pe-o carte”, metaforă a volumelor de
versuri pe care poetul hotărește să-le dăruiască urmașilor săi pe care îi consideră fii
spirituali,el însuși fiind un tată, un mentor al generațiilor viitoare.
Modul de Compozițional, poezia are cinci strofe, alcătuite dintr-un număr inegal de versuri:
structurare a prima are opt versuri –o octavă, a doua patru versuri-un catredn, a treia și a patra
textului poetic și sunt strofe polimorfe, iar a cincea are opt versuri-o octavă, cu metrică care variază
relații de opoziție între 6 și 11 silabe, rimă împerecheată și ritmul variabil, situându-se și prin
(interpretări) verisficație la granița dintre tradiție și modernitate.
Cele cinci strofe ale poeziei se grupează în trei secvențe poetice: prima este
alcătuită din primele două strofe, sugerând legătura dintre poet și cititorii-urmași; a
doua, alcătuită din următoarele două strofe, aceasta redă rolul etic, estetic și social
al poeziei; a treia, reprezentată de ultima strofă, descrie lupta încrâncenată a
poetului cu lexicul/cuvântul.
De reținut este că textul este realizat pe relații de opoziție, astfel, sursele creației,
materia poetică și chiar poezia sunt prezentate prin metafore și sintagme organizate
în serii opuse, ele făcând trimitere la realitate și lumea artei: „Din graiul lor cu

2
 TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI prof. Beatrice Anisoiu

îndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite” sau „Făcui din zdrențe muguri
și coroane, Veninul strâns l-am preschimbat în miere” ori „Am luat cenușa
morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
Funcția poeziei, a artei este redată și ea prin aceeași relație de opoziție:„Biciul
răbdat se-ntoarce în cuvinte/Și izbăvește-ncet pedepsitor”, care sugerează ideea că
poetul prin cuvinte izbăvește (vindecă) crimele înaintașilor, durerea fizică –biciul
răbdat se metamorfează în cuvinte –durere spirituală. Mai mult arta modernă este
capabilă să scoată din întuneric și urât, lumina și frumosul: „Din bube, mucegaiuri
și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, condiția artei este de a fi har și
meșteșug, inspirație și efort creator: „Slovă de foc și slovă făurită/ Împerecheate-n
carte se mărită”. Tot pe aceeași relație de opoziție se construiește și finalul
textului în care tatăl fiului spiritual devine în fața cititorilor săi, numiți acum
Domnul, un rob: „Robul a scris-o, Domnul o citește”, aici fiind redată relația
dintre scriitor și cititor, în care robul-poet și-a asumat statutul umil, de truditor al
cuvântului.
Imaginarul poetic, În strofa a doua, poetul mărturisește că e singurul din neamul său știutor de carte,
două idei/secvențe la fel cum înaintașii lui s-au aplecat asupra muncii gliei, pământului, artistul
poetice comentate trudește pentru a supune forța cuvântului, iar capodopera sa se naște din
prelucrarea unui limbaj rudimentar –„graiul cu-ndemnuri către vite” va deveni
„cuvinte potrivite”, nume primit și de volumul său de debut. Această sintagmă
sugerează truda creatorului de a alege și de a pune alături exprimări din registre
stilistice diferite, aparent imposibil de asociat. Migala de a șlefui exprimări
rudimentare, transformându-le într-un limbaj artistic definitoriu pentru poet
constituie esența artei sale.
Strofa a treia se construiește pe ideea că lumea materială se metamorfozează în
dimensiune materială, prin intermediul poetului. În poezie, se pleacă de la o
realitate dură, bolovănoasă conturată de un limbaj poetic popular, transpus în
metafore și sintagme precum: sudoarea muncii, grai cu-ndemnuri pentru vite,
zdrențe, venin, ocară, durere, cenușă și se nuanțează rolul poetului de alchimist,
poeta faber al cuvântului. Verbe: am ivit, am prefăcut, grămădii, iscat-am, susțin
ideea eforului depus de artist, dar și ipostaza lui demiurgică. Criticul Nicolae
Balotă afirma în lucrarea Opera lui T. Arghezi:„Poetul este cel care face și
făcând se face, e creatorul prin excelență”.
Strofa a patra debutează și ea cu o confesiune lirică:„Am luat ocara și torcând
ușure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure”, și sugerează ideea că prin
intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, air opera
literară capătă valoare justițiară: „Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră, Hotar înalt cu două lumi pe poale, /Păzind în piscul datoriei
sale.”
În ultima strofă, se sugerează rolul pe care inspirația, muza- Domința- îl are în
cadrul creației. Meșteșugul este mai presus de muză: „Întinsă, leneșă pe
canapea,/Domnița suferă în cartea mea.Poezia este atât rezultatul inspirației, al
harului divin, „slovă de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice,
„slova făurită”: „slovă de foc și slovă făurită, împerecheate-n carte se mărită/Ca

3
 TESTAMENT – TUDOR ARGHEZI prof. Beatrice Anisoiu

fierul cald îmbrățișat în clește”.

Ideea finală a poemului pune în evidență condiția poetului din perspectiva
artistului, acesta este un rob, un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului-
„Domnul”: „Robul a scris-o, Domnul o citește”.
Caracteristicile Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel de limbaj poetic,
limbajului poetic Tudor Arghezi fiind apreciat pentru înnoirile lexicale, uneori șocante, aduse din
diferitele straturi ale limbii. Astfel, la nivel lexical se observă aglomerarea de
cuvinte nepoetice, care dobândesc valențe estetice, potrivit esteticii urâtului:
cirochini de negi, venin, bube, mucegaiuri, devin - cuvinte potrivite, muguri,
coroane, miere, frumuseți și prețuri noi. De asemenea, se observă întrepătrunderea
dintre diferite registre a limbii –arhaic (hrisov), regional (grămădii), popular
(gropi, sapă, brazdă, ocară , râpi), termini religioși (cu credință, Dumnezeu,
icoane, izbăvește), dar și neologic (obscur).
Figurile de stil și imaginile artistice impresionează și ele: domină cuvântul-
metaforă, „carte”, bunul spiritual care asigură legătura între generații și oferă
lumii, poporului nostru o identitate. Metaforle înnointoare ilustrează evoluția
spirituală, de la munca fizică, la activitatea intelectuală: brazdă-călimară, sapaă-
condei.
Metafora „seară răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor,
care se leagă de generațiile viitoare prin „carte”, creația poetică, treaptă a
prezentului: „În seara răzvrătită care vine,/De la străbunii mei și până la tine.”
Enumerația „râpi și gropi adânci”, ca și versul următor „Suite de bătrânii mei pe
brânci”, sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de
înintași.
Încheiere Așadar, putem afirma că „Testament”este o artă poetică modernă în care artistul
își exprimă crezul liric și viziunea asupra lumii, prin mijloace artistice diverse și
particulare. Pentru Arghezi, poetul este un creator orgolios și un pater faber, adică
un făuritor, „un șlefuitor de cuvinte”, iar rolul poeziei este să transforme, sub
amprenta harului artistic, realitatea vieții poporului într-o „carte”.
Poezia „Testament”, susținea criticul literar George Călinescu: „este o operă de
rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu toate
mirodeniile (…)”(„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).