TESTAMENT

de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent ideatic, cultural si artistic apărut în secolul al XX-lea. Acesta
a reprezentat revolta artiștilor împotriva normelor și tradițiilor academice și istorice. În perioada
dintre cele două războaie mondiale, în literatura română, se observă o înnoire a tematicii și o
transformare ireversibilă în limbajul poetic.
„Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, un text programatic şi
inovator pentru perioada în care vede lumina tiparului. Meditaţia poetului, privind creaţia şi
creatorul, apare în epoca interbelică și la moderniştii Ion Barbu şi Lucian Blaga. Poezia deschide
primul volum al lui Arghezi, Cuvinte potrivite, apărut în 1927, când poetul avea 47 de ani.
Poezia aparţine direcţiei moderniste, teoretizate de Eugen Lovinescu, pentru că impune
forme noi în planul creaţiei artistice, produce adâncirea lirismului şi ambiguitatea limbajului
particular, construieşte metafore inedite potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului
existențial se transformă în frumos artistic. Rolul poeziei este acela de transfigurare a oricăror
aspecte ale realităţii prin cuvânt şi imagine artistică: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi", modelul preluat de la poetul francez Charles Baudelaire, care a impus
estetica urâtului în volumul Les fleurs du mal (Florile răului).
Titlul este un simbol care anticipează tema şi universul de idei prezentat, exprimând tipul
de relaţie instituită în textul între autor şi cititor, precum și ideea de moştenire literară, „act
oficial" adresat urmaşilor-cititori sau viitorilor artizani ai condeiului.
Tema poeziei o reprezintă concepţia asumată a poetului de a echilibra tensiunile dintre
„slova de foc" şi „slova făurită" în creaţia cu valoare testamentară. Poezia-carte e o treaptă spre
cunoaştere, un hrisov „al robilor cu saricile pline/de osemintele" filtrate prin fiinţa poetului.
Motivul central al textului este acela al cărţii, care apare alături de motivul ţapului
(forţele demonice, sacrificiul, ispăşirea tuturor păcatelor săvârşite, prin magia cuvântului),
motivul revoltei (ideea că poetul conştientizează care este rolul său, de părinte, creator de noi
universuri închise în cartea-treaptă), motivul metamorfozei (al transformării uneltelor de crea-
ţie), motivul transfigurării lirice a realităţii, nucleul esteticii urâtului dezvoltat în versurile:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."
 Incipitul introduce cititorul direct în problematica poeziei, prin referire la atitudinea
poetului faţă de creaţie şi faţă lume şi la sensul pe care el îl dă cărţii, singura sa avere fiind de
factură spirituală: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte".
Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată şi asumându-şi şi rolul de mentor. Bunurile
artistului sunt concentrate în opera sa, care devine o „treaptă" spre cunoaştere. Adverbul de
negaţie aşezat în poziţie iniţială susţine ideea că artistul nu lasă bunuri materiale, averi strânse
de-a lungul vieţii, ci bunuri spirituale, cărţi care închid în paginile lor: „Rodul durerii de vecii
întregi." Ideea morţii întâlnită în incipit accentuează concepția că atât creatorul, cât şi urmaşii
săi sunt răspunzători de păstrarea valorilor conţinute în carte.
Cele 6 strofe ale poeziei se grupează în trei secvenţe poetice/ pe trei coordonate. Prima
este alcătuită din primele două strofe/sugerând legătura dintre poet şi cititorii-urmaşi; a doua,
alcătuită din următoarele trei strofe, redă rolul etic, estetic şi social al poeziei; a treia,
reprezentată de ultima strofă, încrâncenata luptă a poetului cu lexicul.
Prima strofă conţine monologul adresat al eului poetic către cititorul abstract, în ipostaza
de fiu spiritual: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.",
exprimând ideea că poetul îşi lasă averea spirituală urmaşilor „stăpâni". El adoptă intenţionat
ipostaza modestiei, adverbul decât întărind această idee şi menţionează legătura sa cu opera:
autorul concret e „un nume adunat pe-o carte", ceea ce sugerează asumarea destinului poetic.
Comunicarea cu fiul este exprimată prin forme pronominale şi verbe la imperativ. Verbele: vine,
urci, aşteaptă, se-ntoarce se asociază metaforei „carte" construind un scenariu mitic al efortului
omenesc de a scoate din negurile vremii la lumină, de a purifica şi de a transforma arta. Cartea
este treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi descoperi propria identitate: „Ea e
hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum apare în strofa a doua. În strofele a treia și a patra se
construieşte ideea că lumea materială se metamorfozează în dimensiune spirituală, prin
intermediul poetului. În poezie, se pleacă de la formele poetice tradiţionale la acelea moderne,
sugerate de metafore, epitete şi sintagme precum cuvinte potrivite, versuri şi icoane, miere,
Dumnezeu de piatră.
Se dezvoltă câmpurile semantice al trudei şi al cărţii ca elemente cheie ale artei poetice
argheziene, procesul de creaţie presupune transformarea realităţii, prin cuvânt, într-o lume ideală,
din punct de vedere artistic, proces relevat de estetica urâtului.
 Strofa a cincea este construită pe ideea rolului social, moralizator al artei, dar şi pe aceea a
funcţiei cathartice, de transformare a suferinţei în bucurie, prin intermediul creaţiei. Poetul
sublimează suferinţele poporului, le grămădeşte simbolic în arta sa, în timp ce stăpânul joacă
rolul ţapului - sacrificat pentru purificarea şi înălţarea cuvântului poetic. Transfigurarea lirică a
realităţii este sugestiv exprimată în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi
şi preţuri noi", care reliefează estetica urâtului.
În această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei, de a purifica trecutul şi de
a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsi-
tor/Odrasla vie-a crimei tuturor". Ca şi în celelalte strofe, apar şi aici imagini concrete, şocante,
care sugerează idei abstracte.
Strofa a șasea reiterează ideea că poezia se naşte din tensiunea creată între har şi
meşteşug, din fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova de foc şi slova făurită/ Împerecheate-n
carte se mărită". Cele două metafore originale: „slova de foc" exprimă inspiraţia, harul divin şi
„slova făurită" sugerează meşteşugul, truda poetului.
Relaţiile de opoziţie se stabilesc, la nivelul discursului liric, între diversele componente
ale artei poetice, în jurul termenului „carte". Versurile „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/
Sapa-n condei şi brazda-n calimară" conţin o serie de opoziţii privind transformarea uneltelor
muncii fizice în unelte ale muncii intelectuale sau trecerea de la formele poetice tradiţionale la
acelea moderne.
Opoziţia robul - Domnul se regăseşte în versul: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte" şi
redă relaţia dintre scriitor şi cititor, în care robul-poet şi-a asumat statutul umil, de truditor al
cuvântului.
Metafora „carte" are un rol esenţial în organizarea materialului poetic, fiind un element
de recurenţă. Termenul are în text, mai multe sinonime. În succesiunea secvenţelor lirice,
semnificaţiile sunt următoarele: „treaptă”- etapă în cunoaştere, în acumulările spirituale necesare
omului şi ca legătură între generaţii; „hrisovul cel dintâi" - cu sensul propriu de act domnesc de
privilegiu în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova, sugerează ideea că poezia dă
personalitate unui popor. Pentru el, cartea străbate un drum lung şi anevoios, trecând prin „răpi
şi gropi adânci", de la înaintaşi - bătrânii, spre urmaşi, decantând tradiţia, reprezentată prin
metafore ale durerii, chinului şi revoltei. „în seara răzvrătită care vine/De la străbunii mei până
la tine,/ Prin răpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci" şi transformând-o într-o
poezie.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic,
Tudor Arghezi fiind apreciat pentru înnoirile lexicale, uneori şocante, aduse din toate straturile
limbii.
La nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc
valenţe estetice, potrivit esteticii urâtului (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi", „ciorchin
de negi"). Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale în
asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte şi expresii
populare (gropi, râpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă, icoane,
Dumnezeu, izbăveşte), neologisme (obscur).
La nivel morfosintactic sugestia trudei creatorului se realizează cu ajutorul dislocării
topice şi sintactice (de exemplu: „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de vecii
întregi"). Jocul timpurilor verbale susţine ideile artei poetice. Singurul verb la viitor, formă
negativă: „nu-ţi voi lăsa", plasat în poziţie iniţială în incipit susţine caracterul testamentar
(programatic) al textului poetic; în context, negaţia dobândeşte sens afirmativ. Persoana I,
singular a verbelor alternează cu persoana I, plural, ceea ce redă relaţia poetului cu strămoşii,
responsabilitatea creatorului faţă de poporul al cărui reprezentant este (să schimbăm - eu am ivit).
Utilizarea frecventă a verbelor la persoana I singular, timpul trecut, sugerează rolul poetului: am
ivit, am prefăcut, făcui, am luat, o grămădii, iscat-am, a scris-o.
La nivel stilistic, se ajunge la asocierile semantice surprinzătoare, prin înnoirea metaforei,
comparaţia inedită („împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"),
epitetul rar („seara răzvrătită", „torcând uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi
amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui
putere"), enumeraţia (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi"). Metaforele înnoitoare
ilustrează evoluţia spirituală, de la munca fizică, la activitatea intelectuală, „slova de foc" este o
metaforă pentru inspiraţie, focul talentului, „slova făurită" - metaforă, care exprimă ideea că
poezia se naşte din munca migăloasă şi grea. Metaforele şi enumeraţia „bube, mucegaiuri şi
noroi" relevă estetica urâtului.
Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării, sunt
conferite şi de versificaţie. Poezia este alcătuită din cinci strofe inegale ca număr de versuri,
două octave, un catren şi două strofe polimorfe, are metrica între 9 şi 11 silabe, rima
împerecheată şi ritmul variabil, situându-se şi prin versificaţie la graniţa dintre tradiţie şi
modernitate.
Atitudinea poetică, de îmbinare a slovei făurite, şlefuite de un adevărat bijutier al
cuvintelor şi a slovei de reflectate în textul inspiraţie de sorgite divină, reprezintă esenţa viziunii
despre lume în poezia Testament, în care se dezvoltă ca tema „ars poetica”. Rolul poetului este
de a da cuvântului trivial, „bube, mucegaiuri şi noroi", forme şi conţinuturi noi, transformându-
le în „versuri şi-n icoane" pentru a păstra legătura dintre generaţii. Pentru Arghezi, artistul este
un poeta faber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte".