Testament

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și Nichita Stănescu, din seria poeților care au
transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de debut, ”Cuvinte
potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii. Aparținând modernismului, opera
argheziană depășește limitele unei încadrări globale în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită
personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.

Poezia ”Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului

interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică
, limbajul ca ”esență de cuvinte”.

O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.

Introdus prima oară de Charles Baudelaire-”Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului vizează în
poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional, argoul,
jargonul- în material liric: ”Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure” . La
Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen
de transformare: ” Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul
sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ” făcui din zdrențe muguri și coroane”. Poezia e catharsis,
purificare a experienței derizorii sau dureroase prin cuvânt.

O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ” esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este
redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau
corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: ”seara răzvrătită”, ”cuvinte
potrivite”, ”dumnezeu de piatră”, ”rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și aproape familiar
. Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și
încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.

Titlul poezie cuprinde in mod metaforic ideea de moștenire literară pentru urmașii cititori sau
creatori de poezie. In sens denotativ, testamentul desemnează actul juridic prin care o persoană transmite
îndeplinirea ultimilor sale dorințe. De asemenea, se face referire și la cele doua cărți ale bibliei: Vechiul
Testament și Noul Testament care cuprinde învățăturile apostolilor și prin care Dumnezeu face legământ cu
oamenii. În sens conotativ, titlul simbolizează valoarea spirituală pe care poetul o lasă moștenire generațiilor
următoare și legământul pe care-l face cu strămoșii și urmașii cărora le impune continuarea tradiției literare.

Tema o reprezintă „cartea“, creție literară lăsată moștenire urmașilor. Metafora cărții reflectă
caracterul artei poetice al acestei poezii în care Arghezi își exprină concepția despre creație, percepută ca p
modalitate de înălțare, de metamorfozare succesivă a materialului spiritual, a urâtului. În frumos cartea
repreizintă și o legătură între generații, iar creatorul ei este văzut ca un demiurg, un artizan al cuvântului.

Compozițional, poezia are forma unui monolog adresat prin care artistul exprimă viziunea sa
asupra poeziei, dar și resursele și scopul creației. Se disting două planuri: al cărții, conturat de cuvinte din
campul semantic al cărții („carte“, „hrisov“, „cuvinte“, „condei“, „călimară“, „slovă“) și al creatorului redat
prin mărcile eului liric („nu voi lăsa“, „străbunii mei“, „cartea mea“). De asemenea, textul poetic este
structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a
modernismului.

Incipitul conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa drept
bunuri după moarte/Decât..“), evidențiează sensul titlului, ideea moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o
carte“, vers ce devine simbol al identității obținute prin cuvinte, dar și locul ca importanță vitală de asezare a
numelui.

Concepția argheziană despre creație și rolul creatorului e exprimată prin prezența subiectului
pronominal „eu“ și prin plasarea formelor verbale la persoana I la început de vers („am prefăcut“, „am luat“,
„am pus“), evidențiindu-se orgoliul creatorului Arghezi ce se desemnează drept demiurgul propriei lumi.
Vocativul „fiule“ e o marcă a implicării emoționale, caracterizată prin ambiguitate referențială putând fi
adresată atât cititorilor, cât și urmașilor creatori.

Pe de altă parte, poezia argheziană își găsește sursa în sacrificiul străbunilor: „seara răzvrătită“ în
realitatea socială a satului, definită prin metaforele „graiul lor cu îndemnul pentru vite“, „brază“, „sapă“,
toate acestea fiind expresia unei realități brute pe care artistul o șlefuiește pentru a realiza saltul spre spiritual
redat de metaforele „condei“ și „călimară“ (motivul metamorfozei). Poetul se identifică cu cei oprimați, dând
glas suferinței lor („durerea noastră“) și ajungând, astfel, la izbăvirea de propria suferință.

Așadar, în concepția scriitorului, creația presupune un proces de metamorfozare a materialului în

spiritual, iulstrat în prima parte a poeziei prin opoziția dintre două câmpuri lexico-semantice: al materialului
(‚răpi“, „gropi“, „brazdă“, „sapă“) și al spiritualului („condei“, „călimara“, „cuvinte potrivite“). Poezia este
percepută, astfel, ca un produs al acumulărilor succesive timp de mai multe generați, dar li ca expresie a
trasformării „graiului pentru vite“ în „cuvinte potrivite“. Scriitorul se definește ca un demiurg, ca un
meștelugar al cuvântului, capabil să citeze cuvinte pentru a-l transforma în expresia unui adevăr interior.

În concepția lui Arghezi, arta este una dintre modalitățile de a ajunge la catharsis, procesul creației
implicând metamorfoza urâtului existențial în frumosul artistic. Ideea este surpinsă prin succesiunea de
metafore dispuse în serii antitetice: „zdrențe/muguri și coroane“, „venin/miere“, „bube și noroi/frumuseți și
prețuri noi“, evidențiindu-se efectul purificator al artei, rolul acesteia fiind acela de a elibera pe om de
pasiuni josnice, prin trăirea unui sentiment de maximă intensitate.

Penultima strofă completează definirea rolului artei și al artistului, prezentând urâtul existențial ca
suferință și asuprire, prin metafore și epitete („durere surdă și amară“, „biciul răbdat“, „odrasla vie a crimei“,
„rodul durerii“). Poezia capătă în aceste context și rol justițiar, pedepsindu-i pe asupritori, iar poetul prin
transfigurarea suferinței colective în artă, se eliberează de condiția de damnat ( „dând ca unn ciorchin de
negi/ rolul durerii de veci întregi“).

În ultima strofă, domnița, „muza“, suferă pentru că inspirația pierde în fața meșteșugului poetic.
Metaforele „slovă de foc“ și „slavă făurită“, cărora li se adaugă și comparația „ca fierul cald“, dezvoltă
viziunea lui Arghezi asupra poeziei, văzută ca produs al harului divin și a tudei artistului, amestec de spirit și
materie până ce poezia devine expresia unui adevăr intim. Opoziția „robul-domnul“ definește condiția
creatorului, modestia argheziană și sugerează ideea că poetul este doar un rob al scrierii pus în slujba
cititorului. Versul final realizează simetria cu incipitul, prin reluarea legăturii dintre generații, dintre poet și
străbunii care au făcut trecerea spre planul spiritualității și a căror revoltă și negaze sunt transferate artistului
creator.

Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca numar de
versuri, cu metrică (9-11 silabe) și ritm variabile, in functie de intensitatea sentimentelor și ideile exprimate.
Rima ține de vechile convenții, este împerecheată.

In concluzie, poezia, Testament" este o artă poetică modernă, prezintă o triplă problematică
specifică liricii moderne: estetica uratului, tranfigurarea socialului in artistic şi raportul dintre inspirație și
actul de creație, aşadar, prin elementele prezentate mai sus, această poezie se încadrează în curentul literar
numit modernism.