Sunteți pe pagina 1din 2

Timbru

de Ion Barbu

Poet şi matematician, Ion Barbu este unul dintre poeţii români interbelici care au
inovat limbajul poetic într-un mod spectaculos, atât la nivel formal, cât şi la nivelul
conţinutului. În ceea ce priveşte concepţia barbiană despre poezie, este utilă cunoaşterea
ideilor formulate de poet în câteva articole cu caracter teoretic („Poezia leneşă”, „Poetica
domnului Arghezi”). În aceste texte, Barbu respinge „poezia leneşă”, descriptivă, facilă,
confesivă şi optează pentru un lirism pur, ezoteric, opera sa ilustrând modernismul
radical, caracterizat prin ermetism.
Modernismul propune o mare variație tematică, autorii care se încadrează în
această tipologie fiind preocupați, în primul rând, de căutarea unor noi teme, exprimate
cu ajutorul unui limbaj care nu mai respectă canoanele anterioare. Modernismul
presupune atitudini antitradiționale, anticonservatoare și se bazează pe „ruptura” față de
trecut și pe negarea valorilor din etapa anterioară.
Acest curent literar se manifestă plenar în perioada interbelică, fiind promovat de
criticul literar Eugen Lovinescu, prin revista „Sburătorul”. Prin intermediul acestei reviste
şi al cercului literar format în jurul ei, se afirmă o orientare bazată pe ideea sincronizării
cu literatura și cultura Occidentului, prin imitație, dar și prin adaptare.
Tudor Vianu vorbeşte despre mai multe etape în evoluţia lirismului barbian: etapa
parnasiană reuneşte sonetele publicate de Barbu între 1919 şi 1921 („Copacul”, „Munţii”,
„Lava”, „Panteism” etc.), în care se remarcă preocuparea pentru perfecţiunea formală,
cultivarea anumitor simboluri şi detaşarea de conţinut a eului liric; etapa
baladic–orientală cuprinde textele publicate de autor în intervalul 1921 – 1924
(„După melci”, „Riga Crypto şi lapona Enigel”, „Nastratin Hogea la Isarlâk”) şi
depăşeşte caracterul abstract al primelor poeme, orientându-se spre elemente de mit şi de
legendă balcanică; etapa ermetică reuneşte textele publicate între anii 1924 şi 1926, mai
cunoscute fiind artele poetice „Timbru” şi „Din ceas, dedus”, în care se revine la
perfecţiunea clasică a formei şi se abstractizează mesajul poetic.
În eseul „Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich stabileşte trăsăturile
definitorii ale modernismului, identificând câteva „categorii negative”: , fragmentarismul,
urâtul, creştinismul în ruină, idealitatea goală, dezumanizarea, obscuritatea şi ermetismul.
Caracteristic poeziei barbiene, ermetismul (termen derivat de la numele zeului grec
Hermes, considerat de alchimişti patron al ştiinţelor oculte) se constituie într-o tendinţă
de ascundere a sensului poeziei printr-o exprimare ce presupune prezenţa unui cititor
cultivat, în stare să descopere acest sens.
Poezia „Timbru” este o artă poetică modernistă şi aparţine etapei ermetice a
creaţiei lui Ion Barbu. Textul a fost publicat în revista Sburătorul, în 1926, fiind reluat în
volumul „Joc secund” din 1930.
Titlul este reprezentat de un substantiv comun nearticulat, cu dublă semnificaţie,
trimiţând fie la imprimatul care se lipeşte pe acte oficiale sau pe scrisori, fie la acea
însuşire care diferenţiază sunetele având aceeaşi înălţime sau intensitate. Dubla
semnificaţie generează ambiguitate, titlul simbolizând atât arta ca tip de relaţie între
creator şi cititor, cât şi ideea de nuanţă, de aspiraţie către armonie. Titlul nu este reluat pe
parcursul poeziei, dar se regăsesc cuvinte din câmpul semantic al muzicii: „cimpoi”,
„fluier”, cântec”.
Structura textului este simplă, clasică, cele două catrene fiind construite pe
principiul întrebare-răspuns, primul catren conţinând o interogaţie retorică, în timp ce al
doilea formulează un posibil răspuns care pune în evidenţă viziunea lui Barbu asupra
poeziei.
Subiectivitatea lirismului nu este redată explicit prin verbe şi pronume la persoana
I, ci prin interogaţia din primul catren: „Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare/ Şi
unda logodită sub cer vor spune – cum?”.
Prima strofă aduce în discuţie limitele artei tradiţionale. „Cimpoiul veşted luncii” şi
„fluierul în drum” sunt metaforele care definesc poezia tradiţională de tip confesiv, o
poezie ce nu mai corespunde psihologiei omului modern. Adjectivul „veşted”, în virtutea
poziţiei sale cheie, conţine o subtilă trimitere la un peisaj autumnal, dominat de atmosfera
de dulce jale a doinei.
Deşi arta tradiţională este capabilă să exprime sentimente individuale, nemijlocite,
divizate, precum durerea, ea nu poate să surprindă acele fenomene la care avem acces
doar pe cale intuitivă („piatra-n rugăciune”, „a humei despuiare”, „unda logodită sub
cer”). „Piatra-n rugăciune” simbolizează aspiraţia oricărei valori la înălţare; „a humei
despuiare” sintetizează chinul existenţei fizice a individului, iar „unda logodită sub cer”
sugerează simbioza dintre teluric şi cosmic. Prin personificare, se atribuie o bogată viaţă
interioară elementelor naturii, ceea ce generează o viziune profund integratoare,
panteistă.
Strofa a doua propune o soluţie pentru criza pe care o traversează limbajul artistic
în general, şi anume apariţia unui nou tip de artă, pe care poetul îl defineşte prin metafora
„cântec încăpător”. Sintagma sugerează caracterul complex al artei moderne, capacitatea
acesteia de a reda existenţa şi prin aspectele ei aparent nesemnificative sau obscure.
În definirea acestui tip de artă, poetul recurge la două analogii. Prima dintre ele
surprinde caracterul nuanţat al artei moderne prin sinestezia „foşnire mătăsoasă”, imagine
artistică ce îmbină o senzaţie auditivă cu o senzaţie tactilă. Se sugerează astfel că poezia
este o expresie totalităţii esenţelor universale, o simbioză a tuturor simţurilor.
A doua analogie face trimitere la menirea iniţială a artei, aceea de a fi un imn
închinat divinităţii. Sintagma „Lauda grădinii de îngeri” trimite la corul îngerilor din
Eden, dar mai ales la uimirea acestora în faţa măreţiei divine. Episodul surprins este cel al
facerii Evei, misterul feminin şi efemeritatea fiinţei umane fiind sugerate prin epitetul
metaforic „trunchi de fum”.
Prelungind concepţia exprimată de autor în câteva dintre articolele sale teoretice,
arta poetică „Timbru” sugerează aspiraţia poetului către o nouă formă de poezie,
modernă, sugestivă, radical diferită de cea tradiţională.