Personalitate proeminentă a culturii române, Edgar Papu (13 septembrie 1908, stil vechi,

București–30 martie 1993, Bucureşti) este greu de încadrat într-o categorie scriitoricească,
datorită permanentei sale preocupări interdisciplinare. Criticul literar nu s-a manifestat propriu-
zis în activitatea curentă de comentare a literaturii, nici nu a dorit să scrie sinteze de istorie
literară. Analizele sale sunt mai degrabă ale unui comparatist erudit, care doreşte să surprindă
evoluţia şi interferenţa ideilor şi formelor literare dintr-o perspectivă care îi permite o deschidere
culturală superioară.

Esteticianul, preocupat de analiza stilurilor dincolo de circumscrierea lor istorică, nu face

doar teorie, ci urmăreşte sinteza temei în discuţie pentru a o valorifica din punctul de vedere al
desfăşurării sale dincolo de cadrele limitate şi contextul determinat. Edgar Papu este, astfel, mai
mult eseist, seducător prin idei şi formulare, decât teoretician. Analizele sale literare urmăresc
aspectul integrator, universalitatea operei şi de multe ori caracterul său anticipativ, ca în volumul

Din clasicii nostril (1977), în care, cu mijloace comparatiste, doreşte să demonstreze

anticipările româneşti în cultura universală, recitindu-i din acest unghi pe Dimitrie Cantemir,
Costache Negruzzi, Heliade Rădulescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Camil
Petrescu ş. a. Cartea nu îşi aroga intenţii teoretice, de lansare a unei concepţii, în care unii au
văzut reflexe ideologice, ci dorea să pună în discuţie elementele novatoare ale operelor
comentate din perspectivă comparatistă. De aici şi până la transformarea protocronismului în
doctrină cu valoare de armă ideologică e cale lungă, Edgar Papu neavând în acest sens nici o
contribuţie. Ideile sale nu au nici cea mai măruntă răsfrângere tezistă, autorul fiind un cercetător
al fenomenologiei literare, în general, culturale de pe poziţii care se înscriu în sfera largă a
umanismului. Nu avea prin urmare nici cea mai mică intenţie de doctrinar iar reticenţa cu care a
fost privit în anumite cercuri după lansarea dezbaterii asupra protocronismului este nemotivată.
Am sentimentul că locul lui Edgar Papu în dezvoltarea metodologiei şi practicii comparatiste la
noi a fost astfel umbrit.

Barocul ca tip de existenţă (2 volume, 1977) este o sinteză stilistică determinând

memorabil trăsăturile intensive ale unui stil prin coordonatele sale filosofice, existenţiale,
artistice principale. Volumul se dovedeşte o lucrare de referinţă în domeniu, înscriindu-se printre
cele mai importante studii dedicate fenomenului în cultura universală. „Barocul, scrie Edgar
Papu, este, înainte de toate, un tip sau o stare de existenţă. Numai din această atitudine de viaţă
se desprinde, ca fenomen secund, ceea ce numim stilul artistic al barocului. Este expresia unei
realităţi larg evoluate, însă ameninţată a fi supusă nimicirii de către unele forţe superioare. Ca
urmare a acestei situaţii tragice, trăirea barocă adoptă o poziţie defensivă cu totul specială,
apărându-se printr-o explozie de strălucire, care se substituie efectivei puteri. De aici derivă
splendoarea exuberantă a stilului baroc.”

MANIERISM SI BAROC

In tot cursul expunerii noastre Edgar Papu s-a ostenit să confrunte barocul cu clasicismul.
Este un procedeu aproape secular, inaugurat de Wolfflin în Renaissance und Barock. Identifict
atât în titlul cât si în continutul acestei lucrari de pionierat tipul comparatiei prin contrast, care
le-a obisnuit orice scriere importanta asupra stilului urmarit de ei In conditiile de astazi, însa, un
a asemenea procedeu, continuând negresit sa-si pastreze labilitatea, nu se mai dovedeste,
totusi, suficient-reclama o completare si din partea metodei opuse, a comparatiei prin
contiguitate, prin apropiere sau manare. Confruntarea traditionala cu clasicismul se cere deci,
întregita printr-o noua confruntare, de astă dată cu manierismul.

Aceștia nu au putut evita o observatie pe care le-o creeaza materia în curs de desfasurare
a prezentului capitol. S-au gândit că, asemenea barocului însusi, în tot ansamblul sau, la fel si
notiunea teoretica de baroc seaflă expusă amenințării și primejdiei de nimicire.

De pe o pozișie nouă, manierismul care nu mai nvocă argumentul contrastului, ci al

asemănării, începe să-i atace existent. În ultimul sfert de veac, teza manieristă câștigă tot mai
mult teren, cucerit de idea barocului, care se vede astfel împuținată și simțitor periclitată în
integritatea ei.

Învingător pe terenul ideilor se află manierismul, care a prins în conștiința ultimilor

decenii. De aceea, chia unii dintre cercetătorii marcanți, care s-au consacrt apoi barocului,
contribuie la confirmarea acestei constatări. Ei îi reduc tot mai vizibil însemnătatea și îi alinează
domeniul în favoarea maniersimului. Nici chiar Hatzfeld, nu face excepție de la o asemenea
orientare.

Artificiul manierismului, pe îl vedem ca efect al unei dezintegrări din elementul natură,

inclus în arta renascentista. Este adica, mijlocul prin care arta renunta la ambitia de a creea o
lume, o realitate cu alte cuvinte o alcatuire naturală, si se recomanda constient ca simpla fictiune
ce nu trebuie crezuta. Aici artificiul nu va mai avea puterea suverana de care dispusese anterior,
în manierism, ci se va afla în situatia încordata de extremă antagonică în lupta cu o trasatura
opusa. In baroc el se va ciocni, în primul rînd, cu natura. Artificiul va constitui componenta
sceptică si lucidă, care se va înfrunta cu datul opus, pasional, izvorît din strafunduri naturale. Va
cuprinde apoi denunțarea amăgirilor în conflict cu uriața iluzie si autoiluzie barocă. Va constitui,
nu mai putin, elementul ludic, aflat într-o strânsa încleștare, cu spiritul gravității. In sfârșit,
artificiul se va mai transmite cu același sentiment al superioritătii intelectuale care, mutat pe plan
baroc, se va ciocni cu trairea leziunii si a declinului în ordine vitală si existentială.